Sunteți pe pagina 1din 12

Curs 8

Spectrofotometria de absorbţie molecularǎ UV-VIS


Prin lumină se înţelege un ansamblu de radiaţii electromagnetice care impresionează retina,
fiind percepute de un ochi normal ca o senzaţie vizuală.
Lumina se compune din radiaţii simple (monocromatice), ale căror lungimi de undă sunt
cuprinse în intervalul (380 - 760) nm.
Senzaţia vizuală pe care o exercită o radiaţie vizibilă are două caracteristici: culoarea şi
strălucirea (luminanţa).
Culoarea unei radiaţii este o proprietate a acesteia, dependentă de compoziţia spectrală a
radiaţiei. Spectrul vizibil poate fi divizat în şase zone, corespunzătoare culorilor fundamentale: violet,
albastru, verde, galben, portocaliu şi roşu.
În metrologia optică, se folosesc mărimi şi unităţi fotometrice (ce caracterizează radiaţia din punct de
vedere al perceperii de către ochi) şi mărimi şi unităţi energetice (ce caracterizează lumina din punct
de vedere al energiei transportate).
Mărimile şi unităţile fotometrice se referă numai la spectrul vizibil (λ = 400-760 nm) şi au ca
referinţă candela, unitate SI stabilită pe baza sensibilităţii spectrale a ochiului uman standard. Aceste
mărimi şi unităţi se utilizează în tehnica iluminatului.

Mărimi şi unităţi de măsură fotometrice


Mărimile şi unităţile de măsură fotometrice iau în considerare senzaţia luminoasă pe care o
produc radiaţiile electromagnetice asupra retinei ochiului uman normal. Ele se referă doar la spectrul
vizibil (λ = 400-760 nm).
Senzaţia de lumină depinde de puterea radiaţiei, adică de fluxul de energie radiantă ce cade pe
retină. Însă, răspunsul ochiului la acţiunea luminii incidente depinde şi de culoarea acesteia. Astfel,
dacă asupra ochiului acţionează o lumină verde (λ = 550 nm), ea va produce o senzaţie luminoasă de
aproximativ 8 ori mai puternică decât o lumină roşie (λ = 680 nm) cu acelaşi flux de energie radiantă.
Cu alte cuvinte, ochiul uman prezintă o sensibilitate diferită pentru diferite culori, adică pentru diferite
lungimi de undă ale radiaţiei luminoase.
Definiţiile mărimilor fotometrice
Intensitatea luminoasă a unei surse de lumină într-o direcţie dată este raportul dintre fluxul
luminos emis în unghiul solid din jurul direcţiei considerate şi mărimea acestui unghi. Intensitatea
luminoasă este mărimea fundamentală în fotometrie, iar unitatea ei de măsură, candela (cd) este
unitate fundamentală în SI.
Iluminarea E se defineşte ca fluxul luminos pe unitatea de suprafaţă şi are ca unitate de măsură lux
2
(lx). Luxul reprezintă iluminarea unei suprafeţe de 1 m care primeşte un flux luminos de 1m
repartizat uniform pe suprafaţă.
Determinarea concentratiei unei solutii prin metode spectrofotometrice.
Spectrofotometria de absorbţie molecularǎ UV-VIS.
Spectrofotometria de absorbţie molecularǎ UV-VIS se bazeazǎ pe absorbţia radiaţiilor
electromagnetice in domeniul de lungimi de undǎ 200-1100 nm de cǎtre speciile absorbante
aflate de obicei in soluţii.
Probabilitatea de absorbţie a fotonilor din fascicolul incident este maximǎ atunci când aceştia
au exact energia necesarǎ unei anumite tranziţii energetice. Deoarece ştim cǎ E = hν = hc/ λ, deducem
cǎ şi absorbţia va fi dependentǎ de ν, respective de λ. Reprezentarea gradului de absorbţie în funcţie
de λ sau ν constituie spectrul de absorbţie.
Principalele utilizări ale spectrometriei de absorbţie moleculară sunt:
 analiza cantitativă a substanţelor (prin compararea caracteristicilor spectrelor de
absorbţie cu cele ale unor substanţe cunoscute);
 analiza cantitativă (după o prealabila calibrare a aparatului folosind soluţii de
concentraţii cunoscute).
Se iradiază proba de analizat cu radiaţii de lungimi de undă diferite (de exemplu în
domeniul UV-VIS) şi se înregistrează spectrul de absorbţie (intensitatea radiaţiei în funcţie de
numărul de undă sau frecvenţă). Cu spectrul înregistrat şi cu ajutorul unor atlase spectrale se
identifică speciile moleculare care se regăsesc în dreptul unei anumite lungimi de undă specifice.
La aparatele moderne echipate cu tehnică de calcul şi soft specific identificarea se face automat. La
analiza cantitativă se determină concentraţia unei anumite specii chimice pe baza corespondenţei
acesteia cu intensitatea radiaţiei absorbite din radiaţia incidentă cu lungimea de undă specifică acestei
specii moleculare.
Spectrometria moleculară se poate aplica speciilor chimice în stare de agregare lichidă,
gazoasă sau solidă. La analiza în stare lichidă pe fotoreactor cade o cantitate de radiaţie
monocromatică specifică ce reprezintă diferenţa dintre cantitatea iniţială a radiaţiei şi
cantitatea radiaţiei absorbite de probă, cea din urmă fiind proporţională cu concentraţia.
Analiza gazelor presupune închiderea unui volum constant de gaz într-o celulă specială şi
fotometrarea acesteia. Spre deosebire de lichide , concentraţia stabilită la analiza cantitativă a gazelor
este puternic dependentă de presiune şi de temperatură, de asemenea dată fiind distanţa mare între
molecule, cuvele au lungimi mari care pot ajunge la valori de ordinul zecilor de centimetri. Analiza
spectrofotometrică a gazelor se efectuează numai sub forma analizei calitative. Când şi analiza
cantitativă este strict necesară se poate alege soluţia barbotării gazelor printr-un mediu chimic lichid a
cărui compoziţie este astfel stabilită încât speciile sale chimice să dea reacţii de culoare cu gazele
barbotate. La specrofotometrarea solidelor este analizată cantitatea de radiaţie reflectată de
proba solidă supusă analizei. Din cantitatea radiaţiei policromatice incidente va lipsi o cantitate
proporţională cu concentraţiile speciilor chimice prezente în materialul solid, iar în cazul iradierii
acestuia cu radiaţie monocromatică va lipsi din cantitatea iniţială a radiaţiei o cantitate proporţională
cu concentraţia speciei chimice căreia îi este specifică radiaţia. La spectrofotometria solidelor este
analizată cantitatea de radiaţie reflectată de proba solidă supusă analizei. Din cantitatea radiaţiei
policromatice incidente va lipsi o cantitate proporţională cu concentraţiile speciilor chimice prezente
în materialul solid, iar în cazul iradierii acestuia cu radiaţie monocromatică va lipsi din cantitatea
iniţială a radiaţiei o cantitate proporţională cu concentraţia speciei chimice căreia îi este specifică
radiaţia. Reflexia poate fi totală, parţială sau inexistentă. La spectrofotometria de absorbţie moleculară
a corpurilor solide trebuie avut în vedere că dată fiind abaterea macro şi microgeometrică a suprafeţei
examinate de la o suprafaţă perfect plană reflexia se realizează şi pe alte direcţii decât direcţia
radiaţiei incidente ca urmare cantitatea de radiaţie ce cade pe detector nu reflectă numai radiaţia
absorbită de probă ci şi cantiatea reflectată pe alte direcţii afectţnd sensibilitatea şi precizia
determinării. Un corp reflectă total lumina albă, apare opac şi de culoare albă dacă un corp nu
reflectă lumina (aceasta este total absorbită) corpul apare de culoare neagră şi este opac, iar dacă un
corp reflectă parţial lumina albă (aceasta este parţial absorbită) acesta apare colorat în culoarea
complementară culorii absorbite. În cazul soluţiilor acestea au o anumită culoare pentru că lasă să
treacă (transmisii) această culoare şi absoarbe în schimb culoarea complementară. De exemplu o
soluţie este percepută de culoarea roşie deoarece soluţia absoarbe culoarea verde şi transmite culoarea
complementară (cea roşie), pentru a măsura absorbţia fotometrică a unei soluţii cuva cu soluţie trebuie
iradiată cu culoare verde cu lungimea de undă de 490 şi 580 nm. În tabelul 1 sunt prezentate culorile
vizibile ale soluţiilor substanţelor colorate precum şi culoarea complementară (nevizibilă) absorbită de
acestea.
Tabelul 1
Domeniul spectral UV-VIS , culoarea soluţiei de analizat în domeniul VIS şi culorile
complementare
Domeniul spectral şi culoarea Lumina absorbită culoarea Lungime de undă
vizibilă (transmisă) a soluţiei de complementară (nm)
analizat Culoarea absorbită (invizibilă)
Invizibil Vacuum-ultraviolet < 175
Invizibil Ultraviolet mediu 175-200
Invizibil Ultraviolet 200-390
Galben-verzui Violet 390-450
Galben Albastru 435-490
roşu Verde 490-580
Albastru Galben 580-595
Verde-albastru Orange 595-650
Verde (albastru-verzui) roşu 650-780

Spectrofotometria este o ramură a spectroscopiei moleculare care se ocupă cu analiza


calitativă şi cantitativă a spectrelor de absorbţie în domeniul UV-VIS a substanţelor anorganice
sau organice în stare lichidă. În domeniul UV-VIS nu toate substanţele chimice au spectre de

2
absorbţie cu maxime clare analiza calitativă nu este atât de reprezentativă ca cea cantitativă, în acest
domeniu aplicaţia de bază fiind analiza cantitativă. La analiza cantitativă se foloseşte fotometrarea
radiaţiei absorbite la o anumită lungime de undă ce se găseşte în zona maximului de absorbţie ca atare
pentru analiza cantitativă se foloseşte fotometrarea radiaţiei absorbite la o anumită lungime de undă ce
se găseşte în zona maximului de absorbţie deci pentru analiza cantitativă se foloseşte termenul de
fotometrie.
Fotometria şi spectrofotometria măsoară instrumental lumina transmisă de o soluţie
colorată , (care absoarbe lumina pe acel domeniu), lucrând cu o sursă de lumină
monocromatică. Când lumina incidentă este filtrată, prin filtre optice, având un spectru mai
larg, avem de a face cu o fotometrie iar când domeniul filtrat este mai îngust (utilizând
monocromatoare) vorbim de spectrofotometrie. În ultima variantă, este posibilă fixarea mai
precisă a lungimii de undă la care se lucrează. Cu ambele variante se poate chiar trasa un
spectru de absorbţie, adică o curbă, obţinută prin măsurarea semnalului în funcţie de lungimea
de undă a radiaţiei incidente
Fotometria este o metodă utilizată în cadrul analizelor cantitative la substanţele lichide. Ea
cuprinde domeniul ultraviolet şi vizibil. Fotometria permite determinarea concentraţiilor atât a
substanţelor anorganice cât şi a substanţelor organice. Dacă o cuvă paralelipipedică transparentă
este umplută cu o soluţie şi iradiată cu lumină atunci o parte din lumină este absorbită de
particulele din soluţie (absorbţie), o parte este lăsată să treacă (transmisie) şi o mică parte este
împrăştiată (fig. 1).

Fig. 1 Absorbţia , transmisia şi împrăştierea luminii de către o soluţie


Deoarece lumina împrăştiată reprezintă o parte mică şi constantă din lumina incidentă,
absorbţia şi transmisia devin funcţii ale numărului de particule existente în soluţie deci funcţii
ale concentraţiei acestor particule. Rezultă că prin măsurarea cantităţii de lumină transmisă
prin probă se poate determina prin scăderea ei din radiaţia incidentă, concentraţia particulelor
care absorb lumină. În cazul substanţelor lichide transparente, ce absorb radiaţiile electromagnetice
în domeniul vizibil sau ultraviolet, procedeul de determinare a concentraţiei pe baza măsurării
absorbţiei se face la lungimi de undă bine definite din spectrul de radiaţie, iar procedeul de măsurare
se numeşte fotometrie. La determinarea concentraţiei suspensiilor de particule solide in medii lichide,
pe baza măsurării absorbţiei luminii, procedeul de măsurare poartă denumirea de turbidimetrie sau
nefelometrie.
Spectre de absorbţie reprezintă dependenţa semnalului de lungimea de undă, λ. Există mai multe
variante de prezentare dar cea mai utilizată este reprezentarea absorbanţei în funcţie de lungimea
de undă: A = f(λ). Celelalte variante, mai puţin utilizate - numite toate spectre de absorbţie - sunt T =
f(λ), log A = f(λ), ε = f(λ) sau log ε = f(λ). Ultimele două servesc în special pentru caracterizarea
speciilor moleculare întrucât nu mai depind de condiţiile experimentale în care se fac determinările
acestor spectre. Fiecare substanţă are un spectru de absorbţie caracteristic, ca formă generală, ca
domeniu spectral, ca număr de maxime (denumite picuri) precum şi ca raporturi între
intensităţile diverselor picuri. Caracteristicile unui spectru sunt redate în fig.2. Poziţia picului este
caracterizată de valoarea λ corespunzǎtoare maximului. Se numeşte maxim de absorbţie atât
max
vârful ca atare cât şi lungimea de undă care corespunde maximului. Pot exista unul sau mai multe
maxime de absorbţie. Numărul de maxime precum şi forma generală a curbei, reprezintă
caracteristica calitativă după care se pot identifica substanţele. De exemplu, în fig.3 se află spectrul
de absorbţie în UV al benzenului, aflat în soluţie. Maximele acestuia sunt inconfundabile şi acesta
poate servi, la nevoie, pentru identificarea sau analiza benzenului din soluţii.

3
Fig.2. Caracteristicile maximului de absorbţie Fig.3. Spectrul de absorbţie al benzenului în soluţie

Fig. 4 Influenţa lăţimii mici de bandă asupra coeficientului molar de extinţie


Înălţimea curbei şi suprafaţa încadrată de curbă reprezintă caracteristici cantitative care
servesc la determinarea concentraţiei substanţelor din probe.
Pentru a se înţelege modul de utilizare, pe fig. 5 se găsesc reprezentate spectrele de absorbţie
pentru mai multe concentraţii (C1, C2, ... , C5) ale aceleiaşi soluţii. Pentru lungimea de undă
λ = 610nm, valorile absorbanţei s-au notat A , A ,..., A . Acestea au fost reprezentate în
max 1 2 5
coordonate A, C şi în conformitate cu legea Lambert-Beer, toate se înscriu pe o dreaptă. Aceasta
este curba de etalonare şi serveşte la analiza cantitativă. Nu întotdeauna punctele se situează
toate, în mod riguros, pe o dreaptă deoarece intervin erori experimentale şi din acelaşi motiv, în
practică, dreapta nu trece exact prin origine.
Din punct de vedere analitic este bine ca lăţimea benzii de absorbţie să fie cât mai îngustă şi
(εmax) cât mai mare.
Alegerea lungimii de undă
O substanţă cu bandă de absorbţie în domeniul ultraviolet, la lungimea de undă de 340 nm, are
valoarea coeficientului molar de absorbanţă de 6178 mol-1 – cm -1.fig. 4
Trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte:
La substanţele a căror spectru prezintă mai multe maxime de absorbţie pe lângă criteriul
absorbţiei maxime şi a unei lăţimi de bandă rezonabilă trebuie avute în vedere pentru fotometrare
maximele de absorbţie la lungimi mai mari de undă deoarece lungimile de undă mici, în domeniul
ultraviolet, foarte bogate în energie, pot duce la distrugeri ale integrităţii moleculelor prin reacţii
fotochimice.
Atunci când nu se cunoaşte lungimea de undă la care absorbţia este maximă în vederea alegerii
lungimii de undă optimă de lucru se folosesc spectrofotometre înregistratoare care scanează şi

4
înregistrează spectrul substanţei de analizat (distribuţia intensităţii de absorbţie fotometrică în funcţie
de lungimea de undă) din domeniul ultraviolet până în domeniul infraroşu , se indetifică pe spectru
specia chimică de interes şi se extrapolează pe abscisă valoarea maximă a peak-ului.
Alegerea grosimii de strat. Pentru a realiza o grosime de strat constantă sunt folosite cuve
paralelipipedice din sticlă optică specială în care se introduce substanţa de analizat. Cu cât este mai
lung drumul parcurs de lumină prin cuvă cu atât mai multe entităţi atomice sau moleculare ale
speciilor vor fi atinse de acesta şi cu atât mai mare este cantitatea de lumină absorbită. Absorbţia
creşte exponenţial cu drumul parcurs de lumină. Grosimea stratului este dată de dimensiunea
interioară a cuvei.
Analiza chimică cantitativă
Analiza chimică cantitativă în spectrofotometria de absorbţie se bazează pe legea
Lambert-Beer. Se utilizează o curbă de calibrare (etalonare): A = f(C), trasată pentru probe de
concentraţii cunoscute, în aceleaşi condiţii cu cele de analizat, evident lucrându-se cu aceeaşi
celulă şi la o lungime de undă cât mai riguros monocromatică. Se alege un domeniu de
concentraţii, pe care se pregătesc 5-8 probe cunoscute şi, după trasarea dependenţei A = f(C),
grafic (fig 5) sau analitic, se poate trece la analiza cantitativă. Domeniul pe care curba de
etalonare este perfect liniară nu este foarte larg (de cel mult o decadă de concentraţii). De aceea
metoda nu poate funcţiona decât strict pe domeniul pentru care a fost trasată şi, cel mai corect, pe
porţiunea de la jumătatea dreptei. Se fac mai multe citiri. Cu cât eroarea la determinarea absorbanţei
este mai mică cu atât eroarea de determinare a concentraţiei va fi mai coborâtă. Panta curbei este
decisivă în mărimea erorii. Dacă aceasta este foarte mică, eroarea la determinarea concentraţiei va
creşte. De aceea, soluţiile foarte colorate duc automat la erori, datorită aplatizării curbei la concentraţii
ridicate şi ca urmare conţinuturile nu pot fi determinate exact, recurgându-se la diluări. Dacă diluţia
este prea mare apare o creştere a erorii tocmai datorită diluării, mai precis datorită limitelor
determinărilor exacte ale volumelor, lucru ce trebuie avut în vedere. În concluzie, concentraţiile
soluţiilor măsurate trebuie să fie relativ joase.

Fig.5 Analiza cantitativă: pe baza valorii Ax, măsurate, se calculează valoarea Cx

Mai trebuie ţinut cont de următoarele reguli, pentru respectarea legii lui Lambert-Beer şi
totodată pentru obţinerea de rezultate analitice corecte:
- soluţiile trebuie să fie limpezi (fără suspensii) şi să nu fie fluorescente;
- în soluţiile supuse măsurătorilor nu trebuie să se petreacă transformări fotochimice sau
reacţii cu oxigenul din aer;
- substanţa de analizat nu trebuie să dea asociaţii, cu compoziţii variabile, cu solventul;
- punctele trebuie să se situeze cât mai riguros pe aceeaşi dreaptă şi prelungirea dreptei să
treacă cât mai aproape punctul de coordonate (0,0);
- absorbanţa măsurată pentru proba necunoscută, Ax, trebuie, pe cât posibil, să se situeze pe
porţiunea din mijloc a domeniului punctelor de etalonare.
Se mai poate utiliza legea lui Lambert-Beer şi pentru determinarea concentraţiei a două
specii diferite, de exemplu M şi N, din aceeaşi soluţie. În mod obişnuit se utilizează două lungimi
de undă diferite, λ1 şi λ2 dar pentru oricare dintre acestea: Atotal λ = AMλ + ANλ.
Deci, măsurând la λ1 absorbanţa amestecului, notată Aλ1 şi la λ2, absorbanţa Aλ2, se obţine:
Aλ1 = εMλ1CM1 + εNλ1CNl respectiv, Aλ2 = εAλ2CMl + εBλ2CNl
adică un sistem de două ecuaţii cu două necunoscute - concentraţiile CM şi CN. Prin rezolvarea
algebrică a sistemului de ecuaţii apărut, se pot obţine valorile acestora, deci se pot calcula
concentraţiile necunoscute.
5
Analiza chimică calitativă
Se bazează pe compararea spectrelor de absorbţie ale substanţelor sau materialelor în domeniul
UV-VIS, adică 180-1100 nm cu spectre cunoscute.
Acest procedeu permite identificarea unui anumit număr de specii chimice, dar numai
pentru acele substanţe care absorb în acest domeniu.
Când nu este posibilă analiza unor specii chimice, direct, din cauza lipsei culorii acestora, se
pot provoca reacţii care dau compuşi coloraţi, prin apariţia unor grupări cromofore, pe baza cărora se
pot analiza anumite substanţe în prezenţa altora, realizându-se astfel, pe cale chimică, o selectivitate
metodei.
Dacă un anumit compus nu absoarbe în domeniul vizibil, dar în urma unei reacţii chimice, se
introduce în moleculă o grupare cromoforă, în noua substanţă, această grupare va absorbi lumina, în
vizibil sau UV şi va putea fi analizată cantitativ. Această reacţie este o reacţie de culoare. Când
reacţia de culoare este ea însăşi una selectivă reacţia poate servi şi la identificarea calitativă a
compusului incolor.

Fig. 5.1. Aspectul punctului izobestic în cazul unui indicator acid-bazic [2]

Punctul izobestic, sau de egală absorbanţă (fig. 5.1) este punctul de intersecţie a unei
familii de curbe de absorbţie ale aceleiaşi substanţe, în condiţii fizice sau de mediu diferite (de
exemplu la mai multe valori ale pH-uri diferite) şi semnalează existenţa a două specii chimice
diferite, aflate în echilibru chimic una cu cealaltă - indiferent de tipul reacţiei chimice ce are loc.
Numărul de puncte izobestice reprezintă numărul de specii chimice, aflate în echilibru între ele,
fiecare absorbind lumina la lungimi de undă diferite. Lungimea de undă izobestică este valoarea
λ pentru care coeficientul molar de extincţie, ε, este egal pentru ambele componente şi fie M,
respectiv N, aceste componente. Algebric, acest lucru se reflecta în expresia absorbanţei la
lungimea de undă respectivă (λ):
Aλ = ε([M] + [N])l, unde l este lungimea celulei; cum concentraţia lor globală este aceeaşi, fiind
dată de suma: C = [M] + [N] = const., absorbanţa la punctul izobestic (λ), va fi: Aλ = ε·l·C, adică
tot o constantă.
Legea Lambert – Beer
Legea de bază folosită în analizele sau determinările spectrofotometrice, care descrie
fenomenul de absorbţie, a fost găsită experimental şi fundamentată teoretic de către Bouguer (1729),
constituind o legătură între cantitatea de lumină absorbită şi proprietăţiile soluţiei pe care o străbate.
Să considerăm o radiaţie incidentă monocromatică, I , care cade pe o celulă conţinând proba, cu
o
lungimea b, iar C fiind concentraţia substanţei ce absoarbe lumina. Conform schiţei din fig. 6,
intensitatea finală, I, este mai mică decât cea iniţială, I , în urma absorbţiei luminii, la trecerea
o
prin celulă.

6
Fig.6. Absorbţia luminii în cazul legii Lambert-Beer Fig. 7 Forma exponentiala a legii Lambert Beer
Dacă lungimea b provoacă o reducere cu un anumit procent a intensităţii iniţiale, Io, de
exemplu cu 50%, un nou strat de lungime b, egală cu primul, va acţiona, conform legii Lamber- Beer,
în acelaşi mod, adică va diminua tot la jumătate noua radiaţie incidentă. Se observă pe diagrama din
fig. 7 că graficul punctelor corespunzătoare dimensiunilor celulei 1b, 2b, 3b, … se distribuie pe o
curbă exponenţială.
Enunţul Legii Lambert-Beer
Intensitatea fasciculului luminos care străbate un mediu absorbant scade exponenţial cu
concentraţia mediului respectiv precum şi cu grosimea stratului străbătut.
-kb
Expresia matematicǎ: I = I ·e
0

I0  Ia  I (1)
I0 – intensitatea radiaţiei incidente, Ia – intensitatea radiaţiei absorbite, I – intensitatea radiaţiei
transmise, unde k este o constantă , b dimensiunea celulei
Prin convenţie, se numeşte Indicele de transmitantă – transmitanţa unui strat cu grosimea
de 1 cm
I
T
I0 (2)

iar legea Lambert - Beer mai poate fi scrisă şi: ln I  k  b (3)


I0
I0
sau ln  k b (4)
I
Convenim de asemenea să numim absorbanţă, notată A, logaritmul natural, cu semn schimbat al
transmitanţei:
A = -ln(T) (5)
Introducând absorbanţa A, în ecuaţia precedentă, legea Lambert-Beer mai poatefi scrisă:
A = kb (6),
unde A - absorbanţa, k - coeficientul de absorbţie, b - lungimea parcursă de lumină prin mediul colorat
sau lungimea celulei.
Coeficientul de absorbţie, k, s-a găsit că este proporţional cu concentraţia substanţei care absoarbe
lumina, C adică k = const.·C. În funcţie de diversele moduri de exprimare ale concentraţiei, constanta
k are valori diferite. În cazul exprimării concentraţiei în mol/L această constantă se numeşte
absorbtivitate molară sau coeficient de extincţie molară, simbolizată ε.
În consecinţă forma cea mai utilizată dar şi cea mai simplă a legii Lambert - Beer este:
I0
A  lg   lg T    b  C (7)
I
unde A= absorbanţa ; I =intensitatea luminii incidente ; I = intensitatea luminii transmise ;
o
T =transmitanţa; b = grosimea stratului absorbant ; C = concentraţia soluţiei absorbante [mg/L] ; ε =
absorbtivitate molară sau coeficient de extincţie molară

7
Din examinarea ecuaţiei precedente se poate observa că, dacă b=1cm şi C=1mol/L, atunci avem
ε = A. Aşadar, coeficientul molar de extincţie reprezintă absorbanţa unei soluţii de concentraţie 1
mol/L dacă lungimea celulei cu probă este 1 cm.
Transmitanţa e o mǎrime adimensionalǎ, cu valori cuprinse între 0 şi 100 şi se exprimǎ de obicei în
procente T (%).
Absorbanţa variazǎ de la 0 la ∞.
Această lege este valabilă în tot domeniul spectral, deci şi în vizibil şi în UV, pentru orice lungime de
undă, pentru orice mediu omogen.
Relaţiile de mai sus reprezintă expresia matematică a legii Lambert Beer. Absorbanţa este
aditivă, motiv pentru care mai multe straturi din aceeaşi substanţă cu aceeaşi concentraţie, suprapuse
dau o absorbţie totală egală cu suma absorbanţelor parţiale.
O aplicaţie importantă a legii Lambert-Beer o constitue determinarea concentraţiei
anumitor specii chimice dintr-un amestec lichid, solid sau gazos de substanţe. Pentru a putea
individualiza această determinare este nevoie de separarea informativă a acelei specii chimice din
amestec prin considerarea numai a valorii absorbanţei specifice corespunzătoare lungimii de undă la
care acea specie are absorbţie maximă. În acest scop este necesar ca radiaţia incidentă folosită pentru
iradiere să fie monocromatică cu lungimea de undă corespunzătoare absorbanţei maxime a acelei
specii chimice iar legea Lambert – Beer are următoarea expresie:
A = εmol cmol b (8)
- coeficientul molar de absorbţie ε reprezintă raportul dintre absorbanţa A şi produsul dintre
cocnentraţia molară cmol, moli/l a soluţiei şi grosimea (b) a stratului de soluţie străbătut de radiaţie:
A
 mol  (9)
cmol  b
Coeficientul molar de absorbţie (ε) reprezintă o constantă a substanţei absorbante, el
caracterizează sensibilitatea unei reacţii de culoare şi limitele de concentraţii între care este posibilă
dozarea substanţei prin fotometrie. Mărimea acestui coeficient variază în limite largi. Legea Lambeert
– Beer este valabilă la toate tipurile de spectroscopie de absorbţie atomică şi moleculară.
Pentru determinarea concentraţiei pe cale fotometrică pentru a avea determinare matematică
trebuie să existe doar două variabile în expresia legii Lambert Beer; una dependentă (concentraţia – c)
şi una independentă (absorbanţa – A) sau grosimea de strat – b ceilalţi parametrii din relaţie trebuie să
fie constanţi. Pentru rezoluţie şi sensibilitate ridicată se foloseşte o radiaţie luminoasă cu o bandă
spectrală îngustă a cărei lungime de undă trebuie să se plaseze în zona maximului de absorbţie a
speciei de analizat. În cazul în care maximul de absorbţie spectrală nu este cunoscut el se determină
din reprezentarea grafică a absorbţiei la diferite lungimi de undă.
Determinarea concentraţiei prin comparaţie cu un etalon de concentraţie cunoscută. Cea
mai simplă metodă de determinare a concentraţiei pe cale fotometrică este aceea de a compara
absorbanţa (A) a unei soluţii de concentraţie cunoscută a substanţei de analizat cu absorbanţa
(Ax) a unei soluţii de concentraţie necunoscută a aceleiaşi substanţe. Absorbanţele molare sunt
identice fiind aceeaşi substanţă aceasta va trebui să aibă aceeaşi grosime, deci se vor folosi cuve
identice. Expresia matematică a celor două extincţii este:
A = εmol b C (10)
A x = εmol b Cx (11)
unde:
εmol - coeficientul de extincţie molară pentru soluţia de concentraţie cunoscută, respectiv de
concentraţie necunoscută;
b – grosimea probei din cuvă
C – concentraţia cunoscută a probei de referinţă
Cx – concentraţia necunoscută a probei analizată
Prin împărţirea celor două ecuaţii se obţine:
A  mol  b  C
 (12)
Ax  mol  b  Cx
- Absorbanţa datorată culorii proprii a probei (A culoare proprie) (este vorba de altă
culoare decât culoarea absorbită pentru care se determină dependenţa dintre
concentraţie şi extincţie);
- Absorbanţa datorată reactivilor (Areactiv) (în cazul în care substanţa de analizat nu
prezintă absorbţie specifică se poate provoca o transformare chimică sau enzimatică
8
a substanţei de analizat într-un produs colorat a cărui intensitate de absorbţie este
proporţională cu concentraţia).
Absorbanţa datorată culorii proprii a probei şi absorbanţa datorată reactivilor
denaturează valoarea reală a absorbanţei speciilor chimice de analizat sau a produsului de
reacţie ca atare la măsurări de mare acurateţe aceste absorbante se scad din valoarea absorbanţei
globale măsurate, de aceea se numeşte şi absorbanţă de compensare , se poate scrie astfel:
Amăsurat = Aprobă + Aculoare proprie + Areactiv
pana aici
Absorbanţa finală va cuprinde absorbanţa probei măsurate dar şi cele două absorbanţe nedorite
de compensare. În figură sunt comparate absorbţiile finale măsurate pentru două substanţe identice cu
concentraţie identică (absorbţia finală măsurată ar trebui să fie aceeaşi pentru ambele probe), probe
obţinute în condiţii diferite ceea ce duce la valori diferite pentru absorbţia finală datorată valorilor
diferite pentru absorbţiile de compensare.
Spectrofotometrul UV-VIS
Spectrofotometrul este un aparat spectral conceput pentru a masura extinctia l E sau transmisia
l t radiatiilor optice de diferite lungimi de unda prin diverse probe.
La modul cel mai general, un spectrofotometru este alcatuit dintr-o sursa de radiatii, o fanta
de intrare reglabila care modifica fluxul de lumina care vine de la sursa, un element dispersiv (prisma
sau retea dar mai des se foloseste o retea), mai multe oglinzi care asigura directionarea fasciculului de
lumina, departament probelor si elementul de masura (un fotodetector si un amplificator).
Adaugând diverse accesorii, spectrometrele pot efectua si alte tipuri de masuratori cum ar fi cele de
reflexie difuza, de fluorescenta etc. Alte accesorii permit automatizarea diferitelor operatii cum ar fi
baleierea repetitiva, schimbarea automata a probelor, citirea extinctiilor cu un computer etc.
Spectrofotometrele pot fi cu doua fascicule sau cu un singur fascicul. La cele cu doua
fascicule, radiatia optica cade pe o oglinda rotitoare care o directioneaza alternativ, catre proba de
masurat, sau catre proba de referinta. Cele doua fascicule converg catre un fotodetector. Aranjamentul
de mai sus este convenabil pentru solutii, deoarece, daca proba este plasta într-un solvent, o cantitate
practic egala de solvent poate fi plasata pe traiectoria de referinta asa încât extinctia eventuala a
solventului se anuleaza si instrumentul masoara numai extinctia probei. De asemenea, prin asezarea
unei cuve identice cu cea în care este plasata proba, pe traiectoria de referinta, nu va mai trebui sa
masuram pierderile prin reflexie pe suprafetele cuvei. Mici corectii, legate de modificarea indicelui de
refractie al solutiei fata de cel al solventului, care modifica reflexia pe fetele interne ale cuvelor sau
modificari ale grosimii solventului în cele doua cuve, prin prezenta substantei absorbante într-una din
ele, ar mai trebui luate în consideratie, dar ele sunt de obicei foarte mici si se neglijeaza.
Schema de principiu a unui spectrofotometru de absorbţie este redatǎ în figura 7
Schematic, un spectrometru de absorbţie este redat în figura 1:
÷ sursa de radiaţie (S), ÷ monocromatorul (M), ÷ cuveta cu probă (P), ÷ detectorul (D), ÷
amplificatorul (A),
÷ înregistratorul (I).

Fig. 7. Părţi componente ale spectrofotometrului de absorbţie Fig. 7’ Schema unui


fotometru

1 –sursă de lumină, 2 – lentile colimatoare, 3 – sistem de fante, 4 – sistem monocromator cu prismă, 5


– spaţiu pentru cuvele cu soluţie de analizat, 6 – detector de radiaţie luminoasă, 7 – amplificator, 8 –
sistem de afişare

Un spectrofotometru este format dintr-o sursă de lumina 1, un sistem optic pentru producerea
luminii monocromatice, compus din lentile 2, un sistem de fante 3, un sistem monocromator 4 cu reţea
9
de difracţie sau cu prismă, spaţiu pentru cuve cu soluţie de referinţă şi cuve pentru soluţie de analizat
5, un detector de radiaţie luminoasă 6, un amplificator 7 şi un sistem de afişare 8.

Se observă (fig. 7) că radiaţia incidentă, monocromatică, realizată cu ajutorul monocromatorului M,


trece prin cuveta cu probă, C, unde intensitatea scade faţă de situaţia în care în locul probei de analizat
se pune o aşa-numită probă martor (sau probă oarbă) – o probă de referinţă de concentraţie zero.
Apoi fascicolul cade pe detectorul D, unde semnalul optic este transformat în semnal electric.
Semnalul rezultat, după o amplificare, poate fi în final măsurat şi înregistrat. Înregistrat nu mai
înseamnă astăzi întotdeauna preluarea semnalului cu un înregistrator ci mai degrabă introducerea
acestuia în memoria unui calculator urmând de regulă prelucrarea automată a datelor.
Materialele din care se confecţionează diferitele părţi componente ale spectrofotometrelor sunt
prezentate în tabelul 2.
Tabelul 2. Componentele unui spectrofotometru de absorbtie in vizibil si in ultraviolet
Domeniul Sursa Monocromator Cuvă Detector
spectral (lampă, (prisma)
bec)
UV cu H sau D cuarţ / NaCl (mic), cuarţ celulă
reţea densă fotoelectrică/fotomultiplicator
VIS filament: sticlă/cuarţ, reţea medie sticl/cuarţ
W
Se poate remarca faptul că detectorii sunt identici iar cuva de cuarţ permite lucrul în ambele domenii.
Doar sursele diferă. Prin înglobarea ambelor surse - lampa cu deuteriu şi cea cu wolfram - în acelaşi
instrument, funcţionând consecutiv, s-a reuşit realizarea spectrofotometrelor UV-VIS.
- Metodele spectrofotometrice se caracterizează prin sensibilitate, selectivitate şi rapiditate şi se aplică
la dozări de microconcentraţii.
- Condiţiile experimentale trebuie să fie ajustate pentru a rezulta date de absorbanţă cuprinse în acest
interval. Dacă soluţia are o absorbanţă prea mare, atunci trebuie diluată. Dacă absorbanţa este prea
mică, soluţia trebuie concentrată.
Aplicarea spectrofotometriei la măsurarea poluanţilor sub formă de gaze (SO2, NOx)
Pentru măsurarea continuă a substanţelor gazoase în gazele reziduale sunt utilizate metode
fizice, fizico-chimice şi chimice, bazate pe: - interacţiunea cu radiaţii luminoase (determinări
fotometrice); - ionizare termică; - modificarea culorii la trecerea printr-un anumit mediu de reacţie;
încălzire prin oxidare catalitică; modificarea concentraţiei de ioni la introducerea într-o soluţie-
tampon; interacţiunii cu câmpuri electromagnetice.

Măsurare fotometrică - metoda extractivă


Metoda fotometrică pentru măsurarea oxizilor de sulf şi azot din gazul rezidual se bazează pe
absorbţia radiaţiei caracteristice în proba de gaz. Oxizii de sulf şi azot au benzi de absorbţie
caracteristice în domeniul infraroşu şi ultraviolet.
Prin utilizarea unui monocromator se produce lumină caracteristică unui anumit domeniu de lungimi
de undă. Lumina este dirijată printr-o cuvă prin care trece gazul de analizat. O parte din radiaţie este
absorbită de moleculele de poluant. Atenuarea radiaţiei devine în felul acesta o măsură pentru
concentraţia de poluant. În urma traversării cuvei de măsură, radiaţia atenuată ajunge la un detector de
radiaţii, care este cuplat cu un dispozitiv electronic de prelucrare a semnalului. Principiul metodei se
bazează pe legea Lambert- Beer. Schematic, un montaj fotometric se prezintă astfel (Fig.8):

10
Figura 8. Montaj simplu pentru o măsurare fotometrică

Determinarea concentraţiei cu ajutorul unui factor constant (coeficient molar de


absorbanţă). Când coeficientul molar de extincţie este cunoscut se poate determina concentraţia
sustanţei de analizat fără curbă de etalonare folosind legea Lambert-Beer:
A (13)
cmol 
 mol  b
Determinarea concentraţiei necunoscute a substanţei din dependenţa dintre grosimea de
strat şi concentraţii cunoscute ale substanţei.
În acest caz se egalizează absorbţia soluţiei de concentraţie cunoscută cu absorbţia soluţiei de
concentraţie necunoscută prin modificarea grosimii stratului de soluţie. La egalarea intensităţilor
luminoase transmise prin cele două soluţii, absorbţiile sunt:
Af = ε b1 c1 (14)
A x = ε bx cx (15)
egalând: Af = A x = b1 c1 = bx c x
se obţine c x = (b1 / bx) c1 (16)
Determinarea concentraţiei cx se face măsurând grosimea straturilor b1 şi bx, efectuând
raportul între ele şi înmulţind raportul cu valoarea concentraţiei cunoscute c1.
Aceste determinări sunt realizate cu ajutorul colorimetrului Dubosque, figura 9. Două fascicule
de lumină identice ca intensitate trec prin stratul de grosime l1 a soluţiei cunoscute de concentraţie c 1
şi prin stratul de grosime l x a soluţiei necunoscute cx.

Fig. 9 Schema colorimetrului Dubosque Fig. 10 Spectrele de absorbţie ale substanţelor pure x
şi y şi spectrul de
absorbţie a amesteului x şi y la aceleaşi concentraţii

1 – cuvă cu soluţie de concentraţie cunoscută, 2 – cuvă cu soluţie de concentraţie necunoscută,


3,4 – vergele de sticlă, 5 – sistem optic de vizualizare
După traversarea a două vergele de sticlă transparente 3, 4 ajung prin sistemul optic 5 într-un
ocular sub forma a două câmpuri luminoase cu intensităţi diferite. Prin doi tamburi etalonaţi în mm se
pot deplasa cele două vergele până când în ocular cele două câmpuri au aceeaşi intensitate. Valorile
citite pentru b1 şi bx de pe cei doi tamburi se înlocuiesc în relaţia (16) cu care se calculează
concentraţia necunoscută cx .
Determinarea pe cale fotometrică a concentraţiilor amestecurilor de substanţe
Legea Lambert – Beer se poate aplica şi la soluţii ce conţin mai mulţi componenţi, între aceştia
să nu existe interacţiuni. Pentru exprimarea extincţiei (E) o soluţie ce conţine mai mult de o specie se
poate folosi următoarea relaţie:
Atotal  A1  A2  .....  An  1  b  c1   2  b  c2  ...... n  b  cn (17)
unde ε1, ε2, εn – coeficienţii de absorbanţă molari ai substanţelor 1,2,..., n din soluţie; c1, c2, c
n – concentraţiile molare a substanţelor 1, 2, ... , n în soluţie ; b – grosimea stratului de soluţie
Această relaţie reprezintă expresia matematică a absorbanţei unei soluţii la o lungime de undă
dată în funcţie de absorbanţele substanţelor ce compun soluţia. Pentru două specii absorbante x şi y
absorbanţa amestecului , este dată de următoarea relaţie:
A   x  b  cx   y  b  c y (18)
unde εx, ε y – coeficienţii de absorbanţă molari ai substanţelor x şi y; cx, cy – concentraţiile
celor două substanţe din amestec ; b – grosimea stratului absorbant

11
Dacă se determină absorbanţa celor două substanţe şi absorbanţa amestecului lor se obţin
spectrele din figura 10 cu linie continuă sunt reprezentate spectrele de absorbţie ale celor două
substanţe pure în soluţie, iar cu linie punctată spectrul de absorbţie al amestecului celor două
substanţe.
Se vor face măsurători pentru a determina concentraţia la două substanţe. Se aleg două lungimi
de undă pentru măsurare, una la care are loc maximul absorbţiei pentru substanţa x λ1 şi cealaltă la
care are loc maximul de absorbţie pentru substanţa y λ2. Se scrie:
A1  Ax1  Ay1   x1  b  cx   y1  b  c y (19)
A2  Ax 2  Ay 2   x 2  b  cx   y 2  b  c y (20)
unde
A1 şi A2 – absorbanţele amestecului la lungimile de undă λ1 şi λ2
Ax1 , Ay1 – absorbanţele substanţelor x şi y la lungimea de undă λ1
Ax2 , Ay2 – absorbanţele substanţelor x şi y la lungimea de undă λ2
ε x1, ε y1 – coeficienţii de absorbanţă molari ai substanţelor x şi y la lungimea de undă λ1
ε x2, ε y2 – coeficienţii de absorbanţă molari ai substanţelor x şi y la lungimea de undă λ2
Cunoscându-se concentraţiile molare ale celor două soluţii pure prin citirea absorbţiilor celor
două soluţii la lungimile de undă λ1 λ2 se determină extincţiile lor molare. Din sistemul de ecuaţii (22)
, (23) singurele necunoscute sunt c x şi cy care se pot calcula prin găsirea soluţiei sistemului. Dacă
spectrul substanţei x nu se suprapune peste al substanţei y la lungimea de undă λ2, concentraţia
substanţei y poate fi determinată dintr-o singură citire a absorbţiei acesteia la lungimea de undă λ2.
Concentraţia substanţei x poate fi calculată din absorbţia amestecului la lungimea de undă λ1 din care
se scade absorbţia susbtanţei y la aceeaşi lungime de undă, aşa cum rezultă din ecuaţiile sistemului.
Când concentraţia unei substanţe va fi mult mai mare la ambele lungimi de undă, astfel încât
determinarea concentraţiei celei de-a doua substanţe se va face cu erori. Există aparatele moderne care
pe baza programelor determină concentraţia substanţelor din amestec.

12