Sunteți pe pagina 1din 15

Curs 6

Metode de retinere a SO2


SO2 rezulta din arderea combustibililor fosili si din procesele metalurgice de
prelucrare a minereurilor ce contin sulf.
Metodele de retinere (epurare) a SO2 din gaze se bazeaza pe aciditatea lui,
putand fi retinut prin neutralizare cu diferite substante bazice (alcaline):
- metoda alcalina regenerativa, foloseste o substanta alcalina (MgO, NaHSO3
bisulfit de sodiu, carbonati alcalini, MnO2) ce reactioneaza cu SO2;
- din produsul de reactie substanta alcalina este regenerata iar SO2 se recupereaza
fie sub forma lichida, fie sub forma de H2SO4,
- metoda alcalina neregenerativa, in care compusul alcalin (calcar, var, deseuri
de la fabricarea acetilenei din carbid), nu se mai regenereaza, din cauza pretului
de cost scazut,
- injectarea in focar a unui compus alcalin, cand SO2 este transformat in sulfat si
apoi retinut prin spalare sau filtrare,
- conversia catalitica a SO2 la SO3 si recuperarea sub forma de H2SO4; metoda
necesita temperaturi mari de intrare a gazelor,
- adsorbtia regenerativa pe carbune activ sau absorbtia regenerativa in compusi
organici.
SO2 recuperat este utilizat la obtinerea: sulfului, a H2SO4, a (NH4)2SO4 (sulfat
de amoniu ingrasamant) , sub forma lichefiata, utilizat ca decolorant in industria de
textile si a celulozei, ca agent frigorific etc.
Odata cu recuperarea SO2 din gazele metalurgice (de la prajirea
minereurilor) sunt retinuti si arsenul, mercurul, cadmiul, zincul etc.
a) Retinerea SO2 din gaze prin absorbtie in apa
SO2 are o solubilitate mica in apa; o mica cantitate totusi reactioneaza cu apa
si formeaza H2SO3 (acid sulfuros). Solubilitatea scade mult cu cresterea
temperaturii.
Procesul poate fi aplicat cu bune rezultate numai in cazul gazelor cu un continut
ridicat de SO2 (10 – 15 %) si cu temperatura scazuta.

1
Desorbtia se face prin stripare cu abur; dupa stripare se usuca si se lichefiaza
prin comprimare.
b) Absorbtia SO2 intr-o solutie alcalina diluata (procedeul Battersea)
Echilibrul: SO2 + H2O  H+ + HSO3- (hidrogen sulfit) este deplasat spre
dreapta (deci o cantitate din ce in ce mai mare este retinuta de apa) prin
neutralizarea ionilor H+, cu substante bazice. In acest scop se utilizeaza o solutie
alcalina diluata, alcatuita dintr-o suspensie de CaCO3. Dupa neutralizare, inainte de
a fi deversata, apa este supusa la o oxidare cu aer, in prezenta sulfatului de mangan.
Absorbtia SO2 in solutie de Ca(OH)2
Ca(OH)2 reactioneaza cu SO2, intr-o prima etapa, cand se formeaza sulfitul
de calciu (CaSO3) iar apoi acesta este oxidat la CaSO4 (forma termodinamica mai
stabila decat prima), cu oxigenul din solutie (oxigenul din gazele de cos),
Ca(OH)2 + SO2 ↔ CaSO3 + H2O
CaSO3 + ½ O2 ↔ CaSO4
CaSO3 si CaSO4 sunt putin solubile in apa, de aceea precipita si decanteaza.
Procedee secundare de desulfurare
Sistemele de desulfurare a gazelor de ardere cel mai des utilizate sunt
descrise schematic prin diagrame în figura 1
În desulfurarea uscata SO2 si SO3 sunt retinute prin procese fizice
(adsorbtie) sau chimice (absorbtie si reactii chimice).
În adsorbtia uscata, agentul de adsorbtie este dirijat sa întâlneasca gazele ce
trebuie desulfurate, este pulverizat în gazele de ardere. Apoi, agentul este reactivat
în regenerator si este trimis înapoi în procesul de adsorbtie.

Fig.1 Desulfurarea uscata


2
O metoda de desulfurare uscata a gazelor de ardere, bazata pe adsorbtie
fizica, utilizeaza aditivi solizi. Pe acest principiu se bazeaza îndepartarea
combinata a oxizilor de sulf si de azot cu cocs activ. O alta posibilitate, în special
pentru instalatii mici si mijlocii (între 50 -100 MW), este absorbtia chimica a SO2
de catre aditivi uscati, activi din punct de vedere chimic. Adaugarea de aditivi
uscati pulverizati, pe baza de calciu sau magneziu, pentru reducerea emisiilor de
componente acide ale gazelor (SO2, dar si HCI si HF), este cunoscuta de mult timp
si reprezinta, de câtva timp, un procedeu obisnuit aplicat în numeroase focare.
Aditivii pot fi injectati în diferite puncte ale arderii, sau în diferite puncte ale
traseului gazelor de ardere (vezi figura 2).
Procesele în care aditivul este adaugat între generatorul de abur si filtrul de
particule este cel mai des întâlnit, întrucât este însotit de modificari minimale ale
instalatiei existente (camera de ardere, constructia cazanului). În unele cazuri,
aditivul este introdus la sfârsitul traseului gazelor de ardere, respectiv între filtrul
de particule si cos; în acest caz sunt necesare filtre de particule suplimentare.

Fig. 2. Posibilitati de injectie a aditivilor în cazane.


CaOH)2 se foloseste la obtinerea mortarului var stins
În cazul arderii carbunelui brun si la arderea în strat fluidizat s-au obtinut
rezultate bune prin dozarea aditivului în combustibil.
În cazul metodelor uscate, nu se produc ape reziduale. Utilizarea produselor
solide rezultate depinde de compozitia lor chimica si de modul de retinere al
acestora.

3
În procedeele semiuscate, o suspensie alcalina sau alcalino-pamântoasa este
adusa în contact cu gazele de ardere de desulfurat. În gazele de ardere fierbinti se
formeaza un produs uscat de reactie, care este colectat apoi în filtrele de particule.
Procesele semiuscate s-au dezvoltat pe baza faptului ca, absorbtia SO2 pe
particulele de calcar poate fi îmbunatatita prin umidificarea acestora. În aceste
procese, agentul de absorbtie, în general o suspensie de var sau de carbonat de
sodiu ori o lesie de soda caustica, este pulverizat în gazele de ardere fierbinti
dispersat extrem de fin. În urma acestui proces, apa din absorbant vaporizeaza si
SO2 reactioneaza cu agentul de absorbtie.
Procesul de vaporizare dureaza pâna când produsii de reactie iau forma unei
pulberi uscate. Aceasta poate fi îndepartata din gazele de ardere cu ajutorul unei
instalatii clasice de desprafuire (electrofiltru sau filtru sac).
Principalul avantaj al procedeului de absorbtie prin pulverizare este acela ca,
apa necesara vaporizeaza, nerezultând ape reziduale. În general, gazele de ardere
nu trebuie reîncalzite din nou. In comparatie cu procedeul uscat, prin cel semiuscat
se ating grade superioare de absorbtie a SO2 ‚ cu un exces mai redus de aditiv.
Totusi, cheltuielile de investitie sunt mai ridicate.

Fig. 1b Procedeu semiuscat


Desulfurarea umeda a gazelor de ardere are loc în turnuri de injectie, numite
scrubere. In acest caz, o solutie sau suspensie alcalina sau alcalino-pamântoasa este
dispersata în gazul de desulfurat sau este adusa într-un contact omogen cu acesta,
astfel încât oxizii de sulf sunt îndepartati prin absorbtie. Spalarea gazului cu apa
este posibila, dar tendinta gazelor de a se dizolva în apa este relativ redusa.

4
c) Procedeul umed
Fig. 1 Sisteme de desulfurare a gazelor de ardere.
Procesele de absorbtie umeda pot utiliza diversi absorbanti, alcalini,
alcalino-pamântosi sau alti absorbanti. Solubilitatea în apa a absorbantilor alcalini
este mult mai mare decât a celor alcalino-pamântosi. În grupul de procese utilizând
alti absorbanti, lichidul de spalare este, în principal, o solutie acida. Factorul
comun pentru toate aceste procese este utilizarea instalatiilor în care se realizeaza
contactul între gaz si lichid. Aceste instalatii creeaza o suprafata mare de contact,
realizând transferul de masa al SO2 catre faza lichida. În continuare este prezentat
procesul de desulfurare cu oxid de calciu.
Dezvoltarea procedeelor de desulfurare umeda a gazelor de ardere de la
centralele electrice, pe baza de CaO, a început în SUA, în cadrul preocuparilor
pentru eliminarea simultana a particulelor si a dioxidului de sulf printr-o metoda
umeda. Astfel, scruberele Venturi de desprafuire umeda au început sa fie utilizate
si la desulfurarea gazelor de ardere. Aceasta a condus, în multe cazuri, la reactii
între particulele de cenusa si oxidul de calciu sau calcarul utilizat, având drept
consecinta înfundarea scruberelor, a conductelor si a pompelor. De aceea,
electrofiltrul era situat înaintea scruberului de tip Venturi. Numai în acest mod se
obtine un gips pur, care poate fi revalorificat.
Scruberele Venturi nu au fost, în general acceptate, deoarece realizau
pierderi mari de presiune, respectiv consum ridicat de energie. Între timp, au fost
dezvoltate alte tipuri de scrubare, precum turnuri de spalare cu tub Venturi integrat
sau alte componente. Turnurile alcatuite din componente simple, pentru
minimizarea pierderilor, s-au dovedit a fi solutia cea mai buna (figura 3).

5
Astfel, turnurile de spalare de constructie mai noua nu contin decât câteva
nivele spatioase de pulverizare si separatoare de picaturi, instalate orizontal.
Aceasta a condus la minimizarea pierderilor de presiune.
Un turn de spalare este alcatuit din trei parti principale: zona inferioara de
drenaj; zona de contact gaz / lichid; zona de gaze de ardere curate.
În zona de drenaj, suspensia rezultata din spalare este colectata, amestecata,
ventilata si îmbogatita cu absorbant proaspat. Volumul acestei zone este
determinat, în principal, de viteza de dizolvare a absorbantului si de cantitatea de
SO2 ce trebuie înlaturata.
În zona mijlocie a scruberului, zona de contact gaz / lichid, gazele sunt
aduse în contact cu suspensia de spalare, în contracurent, si astfel sunt spalate.
Lichidul de spalare este distribuit uniform, pe mai multe nivele de pulverizare.
Astfel, se creeaza un spatiu de amestec omogen gaz /lichid, în care are loc
transferul de masa de la gazele de ardere la lichidul de spalare.
În partea superioara a scruberului (zona de gaze de ardere curate), gazele de
ardere trec printr-un separator de picaturi, în care se retin picaturile fine de lichid
pe care le-au antrenat. Pentru curatare, separatorul de picaturi este spalat cu apa de
sus în jos, într-o anumita succesiune a sectoarelor acestuia, cu ajutorul unor
pulverizatoare.

Fig. 3. Turn de absorbtie prin pulverizare pentru desulfurarea umeda a gazelor.

6
Figura 4 prezinta schema unei instalatii moderne de desulfurare a gazelor de
ardere, cu oxidare integrata, folosind calcar drept absorbant. Astfel de instalatii
sunt în functiune în centralele noi din Germania. Gazele care trebuie curatate sunt
racite în schimbatorul regenerativ de caldura gaze-gaze si trec prin turnul de
spalare, în contracurent fata de absorbant. Pentru a se evita suprasaturarea cu
vapori de apa, gazele curate sunt reîncalzite în schimbatorul de caldura pâna la
aproximativ 90 0C. Eficienta scruberului este de circa 92÷98 %‚ astfel încât se
poate respecta, fara vreo dificultate, nu numai norma de 400 mg SO2/m3‚ dar si alte
cerinte, mai restrictive, privind emisiile de SO2.
Lichidul de spalare are o evolutie ciclica. Calcarul macinat fin este preluat
din siloz si preparat cu apa (apa reziduala), rezultând o suspensie care alimenteaza
continuu zona inferioara a scruberului. Pe de alta parte, suspensia de gips este
evacuata din scruber. Separarea cristalelor mai mari de gips, micsorarea lor
ulterioara si procesarea acestora, se face într-un hidrociclon.
Particulele fine de ghips, care nu pot fi deshidratate atât de bine, sunt trimise
înapoi în ciclul absorbantului, sub forma de cristale de samânta.
Apa reziduala, evacuata din ciclu trebuie tratata datorita continutului sau
ridicat de ioni si de metale. Unul dintre parametrii cei mai critici, care determina
cantitatea de apa uzata, este continutul de cloride din gazul de evacuare si apa de
proces, deoarece concentratia de cloride afecteaza nivelul de coroziune si calitatea
gipsului.
Caracteristicile apei uzate fiind bine determinate, poate fi proiectat un
sistem de tratare a apei uzate. În general, este suficient un tratament fizico chimic
standard pentru a satisface cerintele de protectiei a mediului.
Gipsul rezultat ca produs secundar este folosit în industria materialelor de
constructii. Gradul de calitate al gipsului este un factor important pentru
proiectarea sistemului.
Gipsul pentru pereti trebuie sa fie de o calitate ridicata, o puritate înalta,
umezeala scazuta, un continut foarte mic de compusi sulfiti neoxidati si de
substante dizolvate.

7
Gipsul pentru ciment este tot un gips de calitate ridicata, totusi de o puritate
mai scazuta decât în cazul anterior. Continutul de umezeala trebuie sa fie scazut si
la fel trebuie sa fie continutul de compusi sulfiti neoxidati si de substante dizolvate.
În general, gipsul este uscat de abur, acesta fiind apoi trecut printr-o masina
de brichetat si apoi depozitat în saci sau silozuri. Gipsul recuperat prin oxidare,
într-o singura bucla, are o puritate mai redusa si o umezeala mai mare, comparativ
cu cel obtinut prin oxidarea în doua bucle.
În cazul deseurilor, gipsul poate fi amestecat cu cenusa zburatoare de catre o
masina de amestecat si apoi depus într-o groapa dedicata, care asigura pentru acest
produs final conditii sigure de depozitare din punct de vedere ecologic.

Fig. 4. Schema unei instalatii de desulfurare a gazelor cu oxidare integrata

Desulfurarea hidrogenului sulfurat


Principalele procedee de tratare a hidrogenului sulfurat, H2S, sunt:
extragerea si concentrarea H2S, în vederea unei conversii ulterioare; conversia
hidrogenului sulfurat în sulf, prin metoda Claus sau procedee de tip Redox; cataliza
heterogena (Sulfreen) sau în mediu lichid (Clauspol); procedee diverse bazate pe
carbune activ, spalare, schimb molecular.
Extragerea si concentrarea hidrogenului sulfurat

8
Extragerea si concentrarea hidrogenului sulfurat se poate face prin procedee
bazate pe absorbtie chimica, fizica sau fizico-chimica.
Absorbtia chimica se bazeaza pe o reactie exoterma de tipul:

H 2 S  R  R  SH 2  q
unde q este o anumita cantitate de caldura dezvoltata prin reactie.
R - reactiv
O faza lichida, continând reactivul, circula în contracurent cu faza gazoasa
care trebuie epurata. Reactia chimica intervine dupa disolutia hidrogenului sulfurat,
continut în faza gazoasa, în mediul lichid. Este necesara o foarte buna desprafuire a
gazelor, pentru a evita fenomenele de colmatare în reactori.
Absorbtia este realizata la presiune medie sau ridicata si la temperatura
joasa, iar regenerarea reactivului implica reducerea presiunii si cresterea
temperaturii.
Reducerea presiunii partiale a H2S se poate obtine prin detenta sau prin
diluarea cu un gaz.
Solutia utilizata pentru fixarea hidrogenului sulfurat se poate baza pe alti
compusi existenti în gazul tratat, cel mai adesea pe CO2.
Reactivii utilizati trebuie sa aiba o putere de absorbtie ridicata, sa fie
regenerabili, cu costuri reduse, sa nu fie toxici sau corozivi. Printre reactivii
utilizati sunt aminele si carbonatul de potasiu.
Absorbtia H2S în solutie de amine are loc la temperaturi medii de 20÷50 °C si se
bazeaza pe reactiile:

2 R2 NH  H 2 S  ( R2 NH 2 )2 S
( R2 NH )2 S  H 2 S  2 R2 NH 2 HS
Carbonatul de potasiu are avantajul retinerii simultane a hidrogenului
sulfurat si dioxidului de carbon, conform reactiilor globale:

K 2CO3  CO2  H 2O  H 2O  2 KHCO3


K 2CO3  H 2 S  KHS  KHCO3

9
În cazul adsorbtiei fizice, solventul extrage hidrogenul sulfurat din gaze prin
contact fizic si îl elibereaza printr-o detenta ulterioara, la joasa presiune.
Performantele procedeului depind, în mare parte, de presiunea gazului tratat;
o presiune ridicata si o temperatura coborâta favorizeaza adsorbtia fizica.
Avantajele adsorbtiei fizice constau în aceea ca, fenomenele de coroziune sunt mai
reduse, consumul de energie pentru regenerare este mai mic si solventii sunt mai
putin toxici. Dezavantajele principale sunt: adsorbtia depinde mult de presiunea
partiala a H2S gazos, de coadsorbtia altor hidrocarburi si cost ridicat al solventului.
Principalii solventi utilizati sunt: metanol, în procedeul Rectisol; tri-n-2-
pirolidon, în procedeul Purisol; carbonatul de propilena, în procedeul Fluor
Solvent; dimetil eter de polietilena glicol, în procedeul Selexsol; metil-izopropil
eter de polietilena glicol, în procedeul Sepasolv.
Procedeele bazate pe absorbtie fizico-chimica sunt intermediare între
absorbtia fizica si chimica, utilizându-se ca solvanti: sulfolan + amine, în
procedeul Sulfinol; metanol + amine, în procedeul Amisol.
Conversia hidrogenului sulfurat în sulf
Conversia hidrogenului sulfurat în sulf se poate face prin urmatoarele
metode generale: pe cale termica, cuplata cu o cataliza heterogena gaz-solid, prin
procedeul Claus; prin procedee bazate pe o spalare chimica oxidanta, cunoscute ca
procedee Redox.
Conversia hidrogenului sulfurat în sulf prin Procedeul Claus este cea mai
raspândita metoda de obtinere a sulfului elementar, plecând de la hidrogenul
sulfurat, permitând simultan o reducere a emisiei de oxizi de sulf de la rafinarii sau
extractii de gaze.
Prima etapa a procedeului Claus consta în combustia, la 850÷900 °C, a H2S,
conform reactiei:
H2S + 3 / 2O2 → H2O + SO2
Gazul obtinut are o compozitie apropiata de cea a reactiei Claus

2H 2 S  SO2  3S  2H 2O
10
Echilibrul acestei reactii depinde de temperatura, Sulful format (aproximativ
60 %), în stare lichida este recuperat într-un prim condensator. Gazele sunt apoi
reîncalzite si trecute printr-un reactor catalitic, unde reactia Claus poate continua,
recuperând înca circa 30 % din sulf, într-un condensator secundar. Dupa aceasta,
gazul poate fi din nou reîncalzit si trecut printr-un al doilea reactor catalitic, unde
se mai poate recupera circa 6 % din sulf. Un al treilea etaj catalitic poate recupera
înca 3 % din sulf.
La iesirea din unitatea de tip Claus gazul contine suficient H2S, SO2, sulf
elementar, astfel ca, înainte de evacuarea în atmosfera este tratat termic sau
catalitic.
Catalizatorii utilizati în unitatile de tip Claus sunt pe baza de alumina, cu o
suprafata activa specifica ridicata, peste 200 m2/g.
Principalele adaptari ale procedeului de baza, Claus, au ca obiective:
• tratarea gazului, pentru a evita formarea ulterioara de acizi care sa afecteze
catalizatorul, realizata, în principal, prin ridicarea temperaturii de combustie într-o
camera de ardere adaptata special;
• admiterea în unitatea de tratare, simultan cu H2S si a SO2;
• marirea fiabilitatii procesului, prin prevederea a doua unitati în paralel;
• conditionarea gazului, pentru tratarea ulterioara a acestuia;
• marirea flexibilitatii unitatii, care sa poata functiona cu un continut de H2S între
5–100 % si la sarcini între 5–100;
• prevederea unor solutii de siguranta, în caz de probleme, la unitatea de tratare.
Principalele procedee propuse au în vedere înlocuirea aerului de ardere cu
oxigenul, în procedeul OxyClaus si COPE (Claus Oxygen-based Process
Expansion), sau cu un amestec de O2/SO2, în procedeul NOTICE (NO Tie In
Claus Expansion process) si HCR (High Claus Ratio).

11
Fig. 5 Conversia H2S în functie de temperatura.
Procedeele de tip Redox utilizeaza solutii apoase, pe baza de fier feritic, care
retin, prin schimb de masa, hidrogenul sulfurat si alti compusi, separând, în final
sulful, pe baza diferentei de presiuni partiale. Recuperarea sulfului se face prin
filtrare sub vid, sub presiune, spalare, etc.
Primul procedeu de tip Redox comercializat a fost, în 1959, procedeul
Stretford, care utilizeaza un lichid continând carbonat de sodiu, vanadiu
pentavalent, acid antraquinon 2.7-disulfonic (ADA) si acid citric anhidru (ACA).
Carbonatul de sodiu realizeaza alcalinitatea necesara solutiei pentru
+
ionizarea H2S în H si HS- . HS- este apoi oxidat de vanadiu în sulf elementar,
conform reactiei: HS   2V 5  2V 4  H   S

Deoarece vanadiul tetravalent este mai putin solubil decât cel pentavalent, se
adauga acid citric pentru a evita precipitarea, iar prin actiunea catalitica a ADA, se
realizeaza reoxidarea vanadiului tetravalent în pentavalent. Sulful este retinut prin
flotare, iar ADA este regenerat cu ajutorul oxigenului din aer. O ameliorare a
procedeului de baza a fost obtinuta prin utilizarea, ca agent activ, a acidului 1.4
naphtaquinan 2-sulfonic, care are un potential de reducere dublu fata de ADA.
Aceasta metoda este cunoscuta ca procedeul Takahax. Procedeul Hiperion este o
îmbunatatire a metodei Takahax, prin utilizarea pentru regenerare a chelatului
metalic. Etapele de reducere sunt: 1) disolutia H2S în solutie alcalina; 2) formarea
sulfului; 3) regenerarea catalizatorului si formarea peroxidului de hidrogen; 4)
reducerea peroxidului de hidrogen, la apa, cu HS- .

12
Un alt procedeu de tip Redox este Sulfolin, care se bazeaza pe utilizarea unei
solutii apoase, continând carbonat de sodiu si sare de vanadiu. Regenerarea solutiei
se face prin aerare.
Tratarea catalitica
Tratarea catalitica poate fi heterogena (gaz/solid), aplicata în cazul
procedeului Sulfreen sau în mediu lichid, la procedeul Clauspol.
Procedeul Sulfreen de tratare catalitica heterogena se aplica gazului la
iesirea dintr-o unitate de tip Claus. Hidrogenul sulfurat si dioxidul de sulf, continut
în gaze este convertit în sulf, conform reactiei lui Claus,

2H 2 S  SO2  3S  H 2O
prin utilizarea unui catalizator solid si la temperatura normala de iesire, de
125÷135 °C, care este sub temperatura punctului de roua acida. Sulful format este
absorbit în porii catalizatorului, astfel ca, este necesara regenerarea acestuia dupa o
anumita perioada de functionare. Regenerarea catalizatorului se face prin desorbtie
termica a sulfului. Rezulta un proces alternativ de functionare, cu o succesiune de
faze de adsorbtie, desorbtie si racire.
Procedeul Clauspol de tratare catalitica în mediu lichid, se bazeaza pe
trecerea în contracurent a gazului ce trebuie tratat printr-o solutie lichida,
continând ca solvent glicol de polietilena sau un compus comercial denumit PEG.
Reactorul în care se desfasoara reactia are la partea inferioara, pe unde se introduce
gazul, mai multe straturi de sare în ceramica, având si rol de distributie a gazului.
Inconvenientul principal este acela ca, temperatura de reactie trebuie mentinuta
între 120÷122 °C. Variantele îmbunatatite contin si o bucla de desaturare a
solventului în sulf. Asocierea unei unitati de tip Claus cu una de tip Clauspol
permite reducerea cu 90 % a emisiilor de SOx si, practic total, a emisiilor de
mercaptan.
Procedeul Clauspol de tratare catalitica în mediu lichid, se bazeaza pe
trecerea în contracurent a gazului ce trebuie tratat printr-o solutie lichida,
continând ca solvent glicol de polietilena sau un compus comercial denumit PEG.
Reactorul în care se desfasoara reactia are la partea inferioara, pe unde se introduce

13
gazul, mai multe straturi de sare în ceramica, având si rol de distributie a gazului.
Inconvenientul principal este acela ca, temperatura de reactie trebuie mentinuta
între 120÷122 °C. Variantele îmbunatatite contin si o bucla de desaturare a
solventului în sulf. Asocierea unei unitati de tip Claus cu una de tip Clauspol
permite reducerea cu 90 % a emisiilor de SOx si, practic total, a emisiilor de
mercaptan.
Procedee diverse
Reducerea hidrogenului sulfurat se mai poate face prin utilizarea carbunelui
activ, a spalarii cu soda si carbonat de soda si schimb molecular.
Adsorbtia hidrogenului sulfurat pe carbune activ este relativ slaba, numai de
0.1÷0.2 % din masa sa. Prin impregnarea carbunelui cu un catalizator pe baza de
iodura de potasiu, se permite ridicarea cu 50 % a ratei de retinere, prin favorizarea
oxidarii hidrogenului sulfurat în sulf. Reactia globala de reducere este:

H 2 S  1/ 2O2  H 2O  S
Carbunele activ, care are o rata de retentie a sulfului de maxim 50 %, nu se
poate regenera si, prin urmare, trebuie înlocuit dupa saturare. Eficacitatea de
retinere a carbunelui activ se reduce atunci când în gazele tratare sunt si COV.
Reducerea hidrogenului sulfurat prin spalarea cu soda si carbonat de sodiu se
bazeaza pe neutralizarea acestuia, conform reactiilor:

H 2 S  NaOH  NaHS  H 2 ;
H 2 S  2 NaOH  Na2 S  H 2O
H 2 S  2 Na2CO3  Na2 S  H 2O  CO2
CO2  2 NaOH  Na2CO3  H 2O
Din aceasta metoda rezulta ca subprodus o solutie continând Na S 2 , NaHS
si Na2CO3 Rata de reducere a hidrogenului sulfurat depaseste 95 %, dar apare un
consum substantial de soda si carbonat de sodiu. Reducerea hidrogenului sulfurat
prin schimb molecular se bazeaza pe utilizarea zeolitilor.

14
Zeolitii sunt alumino-silicati cu o structura microporoasa care permite
formarea unor canale regulate de dimensiuni moleculare (de ordinul a 10-10 m).
Schimbul molecular este bazat pe doua principii: retinerea tuturor moleculelor care
depasesc dimensiunea canalului; adsorbtia în zeolit, datorita afinitatii pentru
hidrogenul sulfurat. Schimbul molecular are o mare afinitate pentru moleculele
polare precum cele de H2S, apa, mercaptani, dioxid de carbon. Reactivii utilizati
sunt, în general, în functie de compusii gazosi ce trebuie retinuti. Aceasta legatura
este data de diametrul porilor zeolitului care trebuie sa corespunda cu diametrul
cinetic al moleculei de compus gazos retinut. Ca zeoliti, au fost folositi pentru
temperatura înalta, ZnO, ZnTiO2 si TiO2. Pentru ca procesele de desulfurare la
temperatura înalta sa fie economice, absorbantul trebuie sa fie regenerabil si
trebuie sa-si mentina activitatea de-a lungul a multe cicluri de sulfurare-regenerare.
Cele mai multe probleme ale absorbantilor pe baza de zinc sunt asociate cu faza de
regenerare a ciclului. Din cauza afinitatii puternice dintre sulf si zinc, regenerarea
se poate face numai utilizând O2. Oxidarea ZnS la ZnO si SO2 este puternic
exoterma (  H600C = - 779kJ/mol) si continutul de O2 al gazului de regenerare
trebuie sa fie scazut, în scopul de a controla temperatura de regenerare, care
necontrolata, va conduce la sinterizare si pierderea activitatii absorbantului..
Reducerea continutului de oxigen al alimentarii cu gaz de regenerare, provoaca un
continut prea scazut de SO2 al gazului produs pentru fabricarea economica a
sulfului.

15