CAPITOLUL 1

1.1 NOTIUNI DE BAZĂ

Radiaţia electromagnetică reprezintă emisia și propagarea în spațiu a unor

particule însoțite de un transport de energie. Radiaţia electromagnetică este caracterizată
de o lungime de undă si de o frecvenţă.
v
  vT (1.1)
f
unde:
 - lungimea de undă [nm] ;
v - viteza de propagare a undei in mediul respectiv [ m ] ;
s
f - frecvenţa [Hz ] ;
T - perioada [s ] .
Frecvenţa reprezintă numărul de repetări ale unui fenomen periodic în unitatea de
timp.
Unitatea de măsură a frecvenţei în Sistemul Internaţional este denumită hertz, iar
simbolul folosit este Hz . Denumirea a fost dată în cinstea fizicianului german Heinrich
Hertz care a studiat teoria electromagnetică a luminii.
Lungimea de undă este distanţa, în direcţia propagării, între două puncte
succesive (figura 1.1) ale undei. Unitatea de măsură a acestei mărimi fizice în Sistemul
Internaţional este metrul. Utilizează ca unitate de măsură nanometrul [1nm  10 9 m]
sau micrometrul [1m  10 6 m] .

Figura 1.1 Propagarea undei electromagnetice

Radiaţia optică este o radiaţie electromagnetică ale cărei lungimi de undă sunt
cuprinse între domeniul de tranziţie către razele X (  1nm) şi domeniul de tranziţie
către undele radio (  1mm) .

1
 Figura 1.2 Spectrul undelor electromagnetice

Radiaţia luminoasă sau radiaţia vizibilă este o radiaţie optică care produce o
senzaţie vizuală. Radiaţia luminoasă este emisă în spectrul vizibil ale cărui limite
inferioare şi superioare depind de cantitatea de flux luminos care cade pe retină şi de
sensibilitatea ochiului observatorului. În figura 1.3 este prezentat spectrul vizibil măginit
la partea superioară de spectrul infraroşu, iar la partea inferioară de spectrul ultraviolet.
Limitele spectrului vizibil sunt cuprinse între 380  400nm (limitele inferioare) şi
780  800nm (limitele superioare).

Figura 1.3 Spectrul vizibil

Radiaţiile luminoase pot fi clasificate în radiaţii monocromatice şi radiaţii

complexe.
O radiaţie monocromatică este o radiaţie emisă într-un interval extrem de îngust al
spectrului vizibil şi este caracterizată de o singură lungime de undă sau de o singură
frecvenţă. În figura 1.4 este reprezentat spectrul unei surse de lumină care are o radiaţie
monocromatică, emisia de energie în spectrul vizibil făcându-se într-un domeniu extrem
de îngust al spectrului vizibil.
Radiaţia complexă este compusă din mai multe radiaţii monocromatice,
compoziţia acesteia fiind indicată prin spectrul său (figura 1.5).

2
În tabelul 1.1 sunt prezentate lungimile de undă ce caracterizează   radiaţiile vizibile de o
anumită culoare.
Tabel 1.1
Culoare Lungimea de undă
( nm )
violet
~ 380 - 430

indigo
~ 430 - 450

albastru
~ 450 - 500

cyan
~ 500 - 520

verde
~ 520 - 565

galben
~ 565 - 590

orange
~ 590 - 625

roşu
~ 625 - 780

1.2 MĂRIMI ENERGETICE

Densitatea spectrală sau repartiţia spectrală a unei mărimi energetice sau

luminoase, X  , este definită ca fiind raportul dintre o mărime energetică dX ( ) emisă
într-un interval elementar de lungime de undă d ce conţine lungimea de undă  şi
acest interval.

dX   
X  . (1.2)
d
Unitatea de măsură a densităţii spectrale sau a repartiţiei spectrale în Sistemul
W 
Internaţional SI este   .
m
Astfel, densitatea spectrală a fluxului energetic este:

3
 d e    W 
e   .  m  (1.3)
d
Termenul de repartiţie spectrală este folosit în cazul în care mărimea energetică
sau luminoasă considerată este emisă într-un interval larg al spectrului vizibil şi nu pe o
singură lungime de undă.

a) b)

c)

Figura 1.4 Spectre luminoase a) cu emisie continuă în spectrul vizibil; b) cu

emisie cu intermitenţă, c) care prezintă cele două caracteristici simultan

Reprezentarea grafică a densităţii spectrale sau a repartizării spectrale a fluxului

energetic (a puterii radiante P) este numită spectru luminos.
Spectrul luminos caracterizează o sursă de lumină ( lampă) şi este furnizat de
către producătorul de surse de lumină, în fișa tehnică a acesteia.
Există trei tipuri de spectre luminoase: cu emisie continuă pe întregul spectru
vizibil (spectru continuu), cu emisie pe anumite lungimi de undă (spectru de raze),
spectre care prezintă cele două caracteristici simultan. În figura 1.4 sunt prezenate cele
trei tipuri de spectre.

4
Eficacitatea luminoasă relativă spectrală a unei radiaţii monocromatice de lungime de
undă  reprezintă raportul dintre fluxul energetic de lungime de undă  m şi fluxul
energetic de lungime de undă  , cele două radiaţii producând aceeaşi intensitate a
senzaţiei vizuale în condiţiile fotometrice specificate,  m fiind ales astfel încât valoarea
maximă a acestui raport să fie egală cu 1.
  
V     e m  1. (1.4)
e 
În tabelul 1.1 sunt prezentate valorile utilizate pentru eficacitatea luminoasă
relativă spectrală în condiţiile vederii fotopice V ( ) acceptate de către Comisia
Internaţională de Iluminat (CIE) în 1924 şi valorile pentru eficacitatea luminoasă relativă
spectrală în condiţiile vederii scotopice V ( ) aceptate de CIE în 1951. Reprezentarea
grafică a celor două funcţii este dată în figura 1.5.
Valorile eficacităţii luminoase relative spectrale depind de condiţiile în care se
realizează procesul vederii umane. Astfel, în timpul zilei, la niveluri mari ale iluminării,
conurile (celule prezente în structura ochiului uman, sensibile la niveluri mari ale
iluminării) devin active făcând posibilă vederea fotopică. În acest caz, radiaţia luminoasă
emisă pe o lungime de undă  m egală cu 555 nm sensibilizează cel mai mult ochiul
uman. Eficacitatea luminoasă relativă spectrală are valoare maximă, egală cu 1 , pentru
 m  555nm .
Vederea scotopică este posibilă în condiţiile în care ochiul uman este adaptat la
niveluri mici ale iluminării, bastonaşele (celule prezente în structura ochiului sensibile la
niveluri scăzute ale iluminării) devenind active. Eficacitatea luminoasă relativă spectrală,
în vederea scotopică, are valoare maximă, egală cu 1 , pentru  m  507nm .
Vederea mezopică este vederea intermediară între vederea scotopică şi cea
fotopică, atunci când cele două tipuri de celule, conurile şi bastonaşe sunt active în
acelaşi timp.

Lungimea de Eficacitatea luminoasă Eficacitatea luminoasă

undă relativă spectrale în relativă spectrală în
[nm] condiţiile vederii fotopice condiţiile vederii
(vederea în timpul zilei), scotopice
V ( ) (vederea în timpul
nopţii),
V ( )
380 0,0000 0,000589
390 0,0001 0,002209

400 0,0004 0,00929

410 0,0012 0,03484
420 0,0040 0,0966
430 0,0116 0,1998
440 0,023 0,3281

450 0,038 0,455

460 0,060 0,567

5
470 0,091 0,676
480 0,139 0,793
490 0,208 0,904

500 0,323 0,982

510 0,503 0,997
520 0,710 0,935
530 0,862 0,811
540 0,954 0,650

550 0,995 0,481

560 0,995 0,3288
570 0,952 0,2076
580 0,870 0,1212
590 0,757 0,0655

600 0,631 0,03315

610 0,503 0,01593
620 0,381 0,00737
630 0,265 0,003335
640 0,175 0,001497

650 0,107 0,000677

660 0,061 0,0003129
670 0,032 0,0001480
680 0,017 0,0000715
690 0,0082 0,00003533

700 0,0041 0,00001780

710 0,0021 0,00000914
720 0,00105 0,00000478
730 0,00052 0,000002546
740 0,00025 0,000001379

750 0,00012 0,000000760

760 0,00006 0,000000425
770 0,00003 0,000000241
780 0,000015 0,000000139

6
 Figura 1.5 Reprezentarea grafică a eficacităţii luminoase spectrale
V    pentru vederea fotopică, V `   pentru vederea scotopică.

1.2.1 Fluxul energetic (  e ) sau puterea radiantă ( P ) reprezintă puterea emisă,

transmisă sau primită sub forma de radiaţie. Unitatea de măsură este watul .
1.2.2 Intensitatea energetică a unei surse de energie într-o direcţie dată, I e , este
definită ca raportul dintre fluxul energetic d e emis într-un unghi solid infinit mic d
conţinând directia dată şi acest unghi:
d e
Ie  (1.5)
d
W 
Unitatea de măsură în Sistemul Internaţional este 
 sr 

1.2.3 Iluminarea energetică într-un punct al unei suprafeţe receptoare, E e , este definită
ca fiind raportul dintre fluxul energetic d e primit de un element de suprafaţă infinit
mic de arie dA şi această arie:
d e
Ee 
dA (1.6)
W 
Unitatea de măsură în Sistemul Internaţional este  2 
m 
1.2.4 Emitanţa energetică într-un punct a unei suprafeţe emisive, M e , este definită ca
fiind raportul dintre fluxul energetic d e emis de un element de suprafaţă infinit mic de
arie dA şi această suprafaţă:
d e
Me  . (1.7)
dA
W 
Unitatea de măsură în Sistemul Internaţional este  2 
m 
1.2.5 Luminanţa energetică într-o direcţie dată, într-un punct considerat al unei
suprafeţe reale sau fictive, Le , este definită prin relaţia:

d e
Le  (1.8)
dA  cos   d

7
unde:
d e - fluxul energetic emis într-un unghi solid infinit mic d ce conţine
direcţia considerată;
dA - aria elementului de suprafaţă infinit mic ce conţine punctul considerat;
 - unghiul format între normala la suprafaţă în punctul considerat şi direcţia de
propagare;
d - unghi solid infinit mic d ce conţine direcţia considerată.
 W 
Unitatea de măsură în SI este este  2  .
 m sr 

1.3 MĂRIMI FOTOMETRICE

1.3.1 Fluxul luminos

Fluxul luminos reprezintă puterea emisă în spectrul vizibil. Formula analitică a acestei
mărimi fotometrice este
 d   
  Km  e
 V    d
0 d (1.9)
unde :
d e   
- repartiţia spectrală a fluxului luminos;
d
V    - eficacitatea luminoasă relativă spectrală;

Km - valoarea spectrală maximă a eficacităţii luminoase a radiaţiei K 
e
(lm / W ) . În cazul vederii fotopice, K m  683lm  W 1 pentru o radiaţie monocromatică
emisă pe o lungime de undă  m  555nm , iar în cazul vederii scotopice
K m  1700lm  W 1 pentru o radiaţie emisă pe o lungime de undă  m  507 nm . Pentru
alte lungimi de undă, valorile eficacităţii luminoase a radiaţiei sunt date în tabelul 1.2.
Unitatea de măsură a fluxului luminos în SI este lumenul (lm) .

Tabelul 1.2
Eficacitatea luminoasă a
Eficacitatea luminoasă a radiaţiei
λ radiaţiei în condiţiile vederii în condiţiile vederii scotopice
(nm) fotopice
K ( )
K ( )
380 0.027 1.001
390 0.082 3.755
400 0.270 15.793

8
410 0.826 59.228
420 2.732 164.220
430 7.923 339.660
440 15.709 557.770
450 25.954 773.500
460 40.980 963.900
470 62.139 1149.200
480 94.951 1348.100
490 142.078 1536.800
500 220.609 1669.400
507 303.464 1700.000
510 343.549 1694.900
520 484.930 1589.500
530 588.746 1378.700
540 651.582 1105.000
550 679.551 817.700
555 683.000 683.000
560 679.585 558.960
570 650.216 352.920
580 594.210 206.040
590 517.031 111.350
600 430.973 56.355
610 343.549 27.081
620 260.223 12.529
630 180.995 5.670
640 119.525 2.545
650 73.081 1.151
660 41.663 0.532
670 21.856 0.252
680 11.611 0.122
690 5.607 0.060
700 2.802 0.030
710 1.428 0.016
720 0.715 0.008
730 0.355 0.004
740 0.170 0.002
750 0.082 0.001
760 0.041 0.000
770 0.020 0.000

9
 Lumenul este definit ca fiind fluxul luminos emis într-un unghi solid infinit mic
de către o sursă de lumină punctuală având o intensitate luminoasă de 1 candelă.
Etalonul de 1 lumen nu a putut să fie elaborat, de aceea, fluxul luminos nu poate
să fie considerat mărime fotometrică fundamentală în tehnica iluminatului, chiar dacă,
toate celelalte mărimi fotometrice sunt definite în funcţie de fluxul luminos. De aceea,
mărimea fundamentală în tehnica iluminatului se consideră a fi intensitatea luminoasă.

1.3.2 Intensitatea luminoasă

Intensitatea luminoasă a unei surse de lumină, într-o direcţie dată, notată I, este
definită ca fiind raportul dintre fluxul luminos, d , emis de o sursă de lumină într-un
unghi solid infinit mic d ce conţine direcţia dată şi acest unghi solid infinit mic:
d
I  . (1.10)
d
Unitatea de măsură în Sistemul Internaţional este candela, (cd ) .
Candela este intensitatea luminoasă într-o direcţie dată, a unei surse care emite o radiatie
monocromatică de frecvenţă 540x1012 hz şi a cărei intensitate energetică în această
direcţie este de 1 / 683 W / sr
(1cd )  (1lm  sr 1 ) (1.11)
Dacă se înlocuiesc valorile infinit mici ale mărimilor folosite prin valorile finite
ale acestora, se obţine intensitatea luminoasă medie:

Im  . (1.12)

Intensitatea medie sferică a unei surse de lumină se definişte ca raportul dintre
fluxul luminos total al unei surse  şi unghiul solid de 4 steradiani:

I ms  . (1.13)
4
În reprezentările grafice, intensitatea luminoasă se reprezintă ca un vector, aceasta fiind
caracterizată de origine, direcţie şi sens. Originea intensităţii luminoase se găseşte în
centrul fotometric al sursei de lumină sau al corpului de iluminat. Direcţia intensităţii
luminoase în spaţiu este definită cu ajutorul a două unghiuri:  et  (figura 1.6)
Unghiul  este unghiul plan format între axa de referinţă a corpului de iluminat
şi direcţia intensităţii luminoase (fig. 1.10).
Unghiul  este un unghi diedru format între un plan de referinţă al corpului de
iluminat precizat de producător care conţine axa de referinţă a corpului de iluminat şi un
alt plan care conţine atât axa de referinţă a corpului de iluminat cât şi direcţia intensităţii
luminoase (fig. 1.10).

10
 

Co plan care conţine direcţia



Axa de referinta
intensităţii luminoase

I,

C (900-2700) Co
C(00-1800) plan de referinţă

Fig. 1.6 Orientarea spaţială a intensităţii luminoase

C(00-1800)- plan de referinţă; C (900-2700) - plan perpendicular pe planul de referinţă;
Co - plan ce conţine direcţia intensităţii luminoase.

Locul geometric al vârfurilor

vectorilor intensitate luminoasă ce
caracterizează o sursă de lumină (sau
un corp de iluminat) poartă numele
de suprafaţa de distribuţie a
intensităţilor luminoase. Această
suprafaţă defineşte în spaţiu un
volum denumit corpul fotometric al
sursei de lumină sau a corpului de
iluminat.

Figura 1.7 Obținerea curbei de

distribuţie a intensităţii luminoase

Secţionând corpul fotometric cu un plan C 0 ce formează un unghi diedru  cu

planul de referinţă dat de producător, se obţine o curbă denumită curba de distribuţie a
intensităţii luminoase, CDIL, (figura 1.7).
Dacă corpul fotometric este un corp de revoluţie, curba de distribuţie a intensităţii
luminoase obţinută este simetrică după o axă de simetrie. În acest caz, corpul de iluminat
(sau sursa de lumină) are o distribuţie simetrică a fluxului luminos în raport cu axa sa de
referinţă. În figura 1.8, este reprezentată curba de distribuţie a unui corp de iluminat

11
simetric. În cazul unui corp de iluminat cu distribuţie simetrică, oricare ar fi valoarea
unghiului diedru  la care se secţionează corpul fotometric al unui corp de iluminat,
curba de distribuţie a intensităţilor luminoase care se obţine, are aceeaşi formă. Deci, în
acest caz, pentru a descrie modul în care un corp de iluminat distribuie fluxul luminos
este nevoie de o singură curbă de distribuţie a intensităţilor luminoase.

Figura 1.8 Exemplu de curbă de distribuție a

intensităților luminoase în coordonate polare
pentru corpuri de iluminat cu distribuție
simetrică

a)
b)
Figura 1.9 Exemple de curbe de distribuție a intensităților luminoase în
coordonate polare a) pentru corpuri de iluminat cu distribuție asimetrică utilizate la
interior; b) pentru corpuri de iluminat cu distribuție asimetrică utilizate în iluminatul
rutier
Dacă corpul fotometric nu este un corp de revoluţie, atunci, forma curbei de
distribuţie a intensităţilor luminoase este diferită pentru unghiuri  de valori diferite. În
figura 1.9 sunt prezentate diverse curbe de distribuţie ale aceluiaşi corp de iluminat,
curbe obţinute pentru unghiuri  diferite.

12
 Cu cât producătorul de corpuri de iluminat furnizează mai multe CDIL, cu atât
descrierea modului în care corpul de iluminat distribuie lumina este mai exactă. În
general, producătorul de corpuri de luminat, pune la dispoziţia utilizatorului cel mult trei
curbe, anume: CDIL obţinută prin intersectarea corpului fotometric cu un plan care
formează cu planul de referinţă un unghi   0 o ,   30 o şi   90 o (figura 1.9b).
Curba de distribuţie a unui corp de luminat poate fi reprezentată în coordonate
polare sau în coordonate rectangulare.
Curbele în coordonate polare sunt reprezentate printr-o diagramă formată din mai
multe cercuri concentrice, acestea reprezentând curbe de egală intensitate sau izocandele.
Pe această diagramă se reprezintă curba de distribuție a intensităților luminoase (sau
curbele de distribuție a intensităților luminoase) a unui corp de iluminat ridicată de
producător în condiţii de laborator. Curbele de distribuție a intensităților luminoase se
determină considerând corpul de iluminat echipat cu una sau mai multe surse etalon de
1000lm .
Cu ajutorul curbelor de distribuție a intensităților luminoase fotometrice pot fi
determinate valorile intensităţilor luminoase emise de un corp de iluminat, oricare ar fi un
punct considerat în spațiu.
Pentru a determina valoarea intensităţii luminoase I  ,  emisă de un corp de
iluminat către un punct oarecare din spaţiu se procedează în modul următor:
- se identifică din catalogul de produse diagrama corespunzătoare ce conține
curbele izolux aferente corpului de iluminat, acesta fiind echipat cu o sursă de
lumină etalon;
- se calculează unghiul  și se identifică din diagramă curba de distribuție a
intensităților luminoase curba corespunzătoare acestui unghi; În practică,
unghiul  se calculează luând în consideraţie poziţia punctului în raport cu
corpul de iluminat şi direcţia intensităţii luminoase;
- se calculează unghiul  ;
- se determină din curba de distribuție a intensităților luminoase a corpului de
iluminat intensitatea luminoasă I  ,  ,CDIL la un unghi  , ( I  ,  ,CDIL
reprezintă intensitatea luminoasă pentru corpul de iluminat echipat cu o sursă
etalon de 1000lm. În realitate, corpul de iluminat este echipat cu una sau mai
multe surse de lumină (n) având fluxul luminos ( l ) diferit de 1000lm .
Se consideră un unghi  format între direcţia intensităţii luminoase şi axa de
referinţă a corpului de iluminat şi se marchează pe diagramă (figura 1.10). La
acest unghi, astfel determinat, se trasează direcţia şi sensul intensităţii
luminoase, pornind din polul diagramei considerat a fi centrul fotometric al
corpului de iluminat. În locul în care această semidreaptă intersectează curba
de distribuție a intensităților luminoase, se consideră a fi vârful intensităţii
luminoase I  ,  ,CDIL . Valoarea acesteia se citeşte cu ajutorul izocandelei care
trece prin punctul de intersecţie, stabilită prin interpolare.
- se calculează valoarea reală a intensităţii luminoase emisă de corpul de
iluminat considerat către un punct în spațiu cu relaţia următoare:
n  l (1.14)
I  ,  I  , ,CDIL 
1000

13
 Figura 1.10 Calculul intensității luminoase

Ridicarea curbei de distribuție a intensităților luminoase în coordonate polare se

face, în laborator, cu ajutorul unui aparat numit goniofotometru (figura 1.11).
Curbele fotometrice ale unui corp de iluminat (vezi subcapitolul 1.3.2
Intensitatea luminoasă ) furnizează informații despre modul în care corpul de iluminat
repartizează fluxul luminos emis de sursele de lumină.
Curbele fotometrice ale corpurilor de iluminat sunt prezentate atât în coordonate
polare cât și în coordonate rectangulare. Exemple de curbe fotometrice în coordonate
polare au fost prezentate în subcapitolul amintit anterior.
În figura 4.2 sunt prezentate exemple de curbe fotometrice în coordonate
rectangulare. Cu ajutorul acestor curbe fotometrice poate fi determinată intensitatea
luminoasă corespunzătoare unui unghi plan format între axa de referință a corpului de
iluminat și direcția intensității luminoase. Curbele rectangulare sunt obținute prin metoda
grafică prezentată în subcapitolul 2.1.5.
Curbele sunt puse la dispoziția utilizatorului de către producătorul de corpuri de
iluminat și sunt specifice numai corpurilor de iluminat cu distribuție directă.

Figura 4. 2 Curbe fotometrice în coordonate rectangulare

Reprezentarea curbei de distribuție a intensităților luminoase în coordonate

rectangulare este specifică numai corpurilor de luminat care au o distribuţie directă a
fluxului luminos, de exemplu, în cazul proiectoarelor utilizate în iluminatul arhitectural.

14
În abscisă se reprezintă unghiul  în grade, iar în ordonată se reprezintă valoarea
intensităţii luminoase I  ,CDIL emisă la un unghi  .

Figura 1.11 Goniofotometru

1.3.3 Iluminarea1

Iluminarea E , într-un punct al unei suprafeţe elementare de arie dA , este definită ca

fiind raportul dintre fluxul luminos d receptat de acea suprafaţă şi aria suprafeţei
elementare:
d
EP  . (1.15)
dA
Unitatea de măsură a iluminării în Sistemul Internaţional de Unităţi este luxul,
(lx ) .
Luxul reprezintă iluminarea produsă pe o suprafaţă a cărei arie este de 1m 2 de
un flux luminos de 1lm , repartizat uniform pe această suprafaţă.
(1lx )  (1lm  1m 2 ) (1.16)
Iluminarea se măsoară cu ajutorul unui aparat numit luxmetru (figura 1.12)
Luxmetrul are în componenţa sa o celulă cu selenium fotosensibilă care
transformă energia luminoasă în curent electric şi care trebuie asociată cu un
galvanometru. Pentru măsurarea iluminării punctuale, celula luxmetrului se aşează pe
suprafaţa şi în punctul în care se doreşte să se determine această mărime.

1
Conform Vocabularului C.I.E. este denumită « éclairement lumineux » iluminare
luminoasă

15
 a) b)

Fig. 1.12 Luxmetru (a) şi celula fotosensibilă (b)

1-partea sensibilă a celulei; 2 - mâner ; 3-cablu; 4-conector; 5-inel de prindere; 6-capac
de protecţie pentru celulă.

Celula acestui aparat trebuie echipată cu un filtru a cărei curbă de răspuns să fie
definită prin funcţia V ( ) , în vedere fotopică. În acest caz, galvanometrul poate fi
graduat în lucşi.
Dacă în relaţia (1.15) se înlocuiesc valorile infinit mici ale mărimilor cu
valorile finite ale aceloraşi mărimi, se defineşte iluminarea medie:

Em  . (lx ) (1.17)
A

1.3.4 Emitanţa2

Emitanţa M , într-un punct al unei suprafeţe elementare de arie dA , este definită

ca fiind raportul dintre fluxul luminos d emis de acea suprafaţă elementară şi aria
suprafeţei:
d
MP  (lx ) (1.18)
dA
Unitatea de măsură în Sistemul Internaţional este, de asemenea, luxul.

2
Conform Vocabularului C.I.E. este denumită « exitance lumineux » emitanţă luminoasă

16
 Înlocuind în relaţia (1.18) valorile infinit mici ale mărimilor cu valorile finite, se
poate defini emitanţa medie:

Mm  (lx)
A (1.19)

1.3.5 Luminanţa 3

Luminanţa este o mărime fotometrică percepută de ochiul uman. Luminanţa,

într-un punct al unei suprafeţe reale sau fictive (figura 1.13), într-o direcţie dată, este
definită prin formula:
d
L (1.20)
dA  cos  d
unde:
d - fluxul luminos care se propagă într-un unghi solid elementar d ce conţine
direcţia dată;
dA - aria unei suprafeţe elementare care conţine punctul dat;

 - unghiul format între normală n la această suprafaţă elementară şi direcţia dată.
A
n
θ
I  ,
dA

Fig. 1.13 Figura explicativă asupra modului de definire a luminanţei

Unitatea de măsură în Sistemul Internaţional de Unităţi este candela pe metru patrat

(cd  m 2 ) . Această unitate este denumită uneori nit (nt ) . Alte unităţi de măsură pentru
10 4
luminanţă sunt: lambert , (L) , (1L  cd  m  2 ) şi footlambert ,

(1 fL  3,426cd  m 2 ) .
Luând în cosideraţie relaţia de definiţie a intensităţii luminoase, se poate
considera relaţia de definiţie a luminanţei în funcţie de intensitatea luminoasă, relaţie
utilizată frecvent în iluminat:

I  ,
L . (cd  m 2 ) (1.21)
dA  cos
3
Conform Vocabularului C.I.E. este denumită « luminance lumineuse » luminanţă
luminoasă

17
 Măsurarea luminanţei se face cu un aparat denumit luminanţmetru. Elementele
componente sunt prezentate în figura 1.14. Cu ajutorul luminanţmetrului se poate măsura
luminanţa oricărei suprafeţelor care reflectă lumina, o transmite sau o emite.

OC OG

Către sistemul de
achiziţie date DC
PD FC OR
OB

OB-obiectiv f'=135mm; OR – oglindă reglabilă; DC-diafragmă de câmp;

FC-filtru corector V(); PD-fotodiodă; OC-ocular; OG-oglindă plană.

Fig.1.14 Schema optică a luminanţmetrului

1.3.6 Energia luminoasă

Energia luminoasă sau cantitatea de lumină, Q , este definită ca fiind integrala în

raport cu timpul a fluxului luminos  , într-un timp dat t .

Q   dt
t
(1.22)

Unitatea de măsură în Sistemul Internaţional este lumen  sec unda (lm  s ) sau (lm  h)
sau, în practică, lumen  ora (lm  h) .

1.3.7 Expunerea luminoasă

Expunerea luminoasă într-un punct al unei suprafeţe reprezintă cantitatea de

lumină primită de o suprafaţă elementară ce conţine acel punct, într-un interval de timp
dat, raportat la aria dA a acelui element de suprafaţă:
dQ
H 
dA
  Edt .
t
(1.24)
Unitatea de măsură în Sistemul Internaţional de unităţi este lx  sec unda , (lx  s )
.

18
1.4 PRODUCEREA RADIAŢIILOR LUMINOASE

La ora actuală, există mai multe moduri de producere a radiaţiilor vizibile, anume prin:
- incandescenţă;
- luminiscenţă;

1.4.1 Producerea radiaţiilor luminoase prin incandescenţă

Incandescenţa reprezintă emisia de radiaţii optice prin procesul de radiaţie

termică.
Radiaţia termică este un proces în care energia radiată este produsă ca o
consecinţă a agitaţiei termice a particulelor. Particulele elementelor solide sau gazoase,
aflate la o temperatură superioară temperaturii de zero absolut T  273 O C se găsesc în
mişcare permanentă, viteza de mişcare depinzând de temperatură. Dacă temperatura la
care se găseşte elementul solid sau gazos este sub T  600 o C , energia radiată este emisă
în spectrul infraroşu, fiind resimţită sub formă de căldură. Peste această valoare a
temperaturii, elementele solide sau gazoase vor emite radiaţii în spectrul vizibil,
percepute ca lumină.
În tehnica iluminatului, radiaţiile luminoase pot fi produse prin incandescenţă,
prin încălzirea la incandescenţă a unui filament din wolfram. Acesta atinge o temperatură
superioară valorii de 600 o C , vehiculând energia electrica prin filament.

Din punctul de vedere al capacităţii emisive, raditoarele termice se clasifică în două

categorii:
- radiatoare termice ideale;
- radiatoare termice reale.
În literatura de specialitate, radiatorul termic mai este denumit şi corp, existând
deci corpuri ideale şi reale.
Radiatorul termic ideal nu există în natură, dar a fost creat în condiţii de laborator
pentru a fi utilizat în studiul fenomenului radiaţiei termice. Astfel, poate fi definit corpul
negru (radiatorul lui Planck) ca fiind un radiator termic ideal care absoarbe complet
toate radiaţiile electromagnetice incidente oricare ar fi lungimea lor de undă, direcţia lor,
precum şi starea lor de polarizare. În natură, există materiale care se comportă, pe
anumite frecvenţe, în mod similar corpului negru, cum ar fi, de exemplu, cărbunele şi
platina. În figura 1.15 este reprezentată schema de principiu a corpului negru, asimilat
unei cavităţi menţinută la temperatură constantă, în care se practică un orificiu. Orice
radiaţie incidentă din exterior va trece prin orificiu şi va fi absorbită în totalitate, în
interiorul cavităţii, în urma fiecărei reflexii multiple. Radiaţia absorbită sau emisă de
corpul negru poartă denumirea de radiaţia corpului negru.
Corpul negru sau radiatorul lui Planck a fost utilizat de către acesta în studiul
radiaţiei termice.
Corpul negru, încălzit la anumite termperaturi emite radiaţie termică conform
Legii lui Planck:
1
Le   , T  c1 5  c2 
Le ,      e T  1 (1.25)
   

19
unde:
Le , - densitatea spectrală a luminanţei energetice în funcţie de lungimea de undă
 şi de temperatura termodinamică, T ;
Le - luminanţa energetică;
c1  2hc02  3,741832  10 16 W  m 2 ;
hc
c 2  0  1,438786  10 2 m  K ,
k
în care :
h  6,626075(44)  10 34 J  s - constanta lui Planck;
c0  299792458m  s 1 - viteza luminii în vid;
k  1,3806504  10 23 J  K 1 - constanta lui Boltzmann.

Figura 1.15 Corpul negru

Cunoscând că M e ( , T )  Le ( , T )   , legea lui Planck poate fi exprimată, de

asemenea, şi cu relaţia următoare:
1
 cT2 
M e   , T   c1  5 
e  1
 (1.26)
 
où:
M e , - reprezintă densitatea spectrală a emitanţei energetice.

Se poate observa că valoarea maximă a emitanţei energetice a corpului negru se

deplasează către stânga (către valori mici ale lungimii de undă), odată cu creşterea
temperaturii la care este încălzit corpul negru.
În figura 1.16, emitanţa energetică a corpului negru este reprezentată în
coordonate logaritmice, arată că emitanţa maximă a corpului negru se realizează în
spectrul vizibil pentru o temperatură de 5221K , conform legii lui Wien.

20
 Figura 1.16 Curbele de emisie ale corpului negru reprezentate în coordonate
logaritmice, la diferite temperaturi.

Legea lui Wien defineşte legătura dintre temperatura la care este încălzit corpul
negru şi lungimea de undă pe care este emisă radiaţia, arătând că lungimea de undă pe
care corpul negru emite un flux luminos maxim este invers proporţional cu temperatura
sa:
  T  2898 (1.27)
Pentru a obține valoarea maximă a radiației termice în spectrul vizibil, corpul
negru trebuie încălzit la temperatura:
2898
T   T  5221K .
0,555
Radiatoarele termice reale pot fi:
- radiatoare gri (corpuri gri sau non-selective);
- radiatoare selective (corpuri colorate sau corpuri selective).

Emisivitatea unui radiator termic, într-o direcţie dată, este definită ca fiind
raportul dintre luminanţa energetică emisă de acesta în direcţia dată şi luminanţa
energetică a corpului negru, la aceeaşi temperatură :
L 
  e CC (1.28)
Le    CN
Radiatorul gri are o emisivitate independentă de lungimea de undă  , pe
domeniul considerat, valoarea acesteia fiind inferioară lui 1 ,   1 .

21
 e 
Factorul de absorbţie al radiatorului gri      , definit ca raportul dintre
i 
fluxul energetic absorbit şi fluxul energetic incident, este dependent de lungimea de undă,
de aceea, curba de emisie a acestuia are aceeaşi formă ca cea a corpului negru.

Figura 1.17 Curba de emisie a radiatorului selectiv (după ''Ilumination Engineering''

From Edison's Lamp to the Laser J.B. Murdoch)

Le    CS
Radiatorul selectiv are o emisivitate      care depinde de lungimea de undă
Le    CN
în domeniul considerat.

1.4.2 Producerea radiaţiilor luminoase prin luminiscenţă

Luminiscenţa reprezintă emisia unei radiaţii optice de către atomi ca urmare a

excitării acestor particule prin diverse mijloace şi diverse tipuri de energie, excluzând
agitaţia termică.
Unele dintre sursele de lumină utilizate frecvent în tehnica iluminatului, produc
radiaţii optice prin luminiscenţă. În acest caz, luminiscenţa este produsă ca urmare a
trecerii unui curent electric prin gaze sau vapori metalici (câmpul electric este produs fie
prin descărcare electrică în gaze și vapori metalici fie prin inducție) sau ca urmare a
trecerii curentului electric printr-o substanță (electroluminiscență).

22
1.4.2.1 Producerea luminiscenţei prin descărcare electrică în gaz sau vapori metalici

Descărcarea electrică reprezintă trecerea unui curent electric prin gaze sau vapori
metalici, prin intermediul unor purtători de sarcină produşi şi antrenaţi de câmpul electric
ce străbate acest mediu. În urma acestui fenomen se produce o radiaţie electromagnetică.
În figura 1.18, este reprezentat un tub vidat în interiorul căruia se introduce o mică
cantitate de gaz sau vapori metalici (xenon, neon, helium, mercur etc.). La capetele
tubului se găsesc doi electrozi (catodul şi anodul) acoperiţi de o substanţă emisivă, între
care se aplică o diferenţă de potenţial. În circuit este introdus un reostat cu cursor, r ,
pentru a putea varia tensiunea U aplicată celor doi electrozi. În circuit se mai găseşte un
întreruptor notat i care are rolul de a închide sau de a deschide circuitul electric în care
se găseşte tubul vidat.
Descărcarea electrică în gaze sau vapori metalici se realizează în trei etape
distincte:
 descărcarea obscură;
 descărcarea luminiscentă sau în “licărire”;
 descărcarea în arc.

catodul (-) anodul (+)

i r
~
U
Figura 1.18 Figură explicativă asupra fenomenului descărcării electrice în tub

În interiorul tubului se găsesc atomi de gaz sau metal, precum şi ioni încărcaţi cu
sarcină pozitivă ca o consecinţă a câmpului magnetic al pământului, electroni liberi
încărcaţi cu sarcină negativă.
Atunci când între cei doi electrozi se aplică o diferenţă de potenţial, electronii
încărcaţi cu sarcină negativă, se deplasează către anod, iar particulele cu sarcină pozitivă
se deplasează către catod. Are loc, de asemenea o emisie de electroni generată de
substanţă termoemisivă care acoperă cei doi electrozi.
Descărcarea obscură, prima etapă a descărcării electrice, are loc în interiorul
tubului când tensiunea aplicată este inferioară tensiunii de rezonanţă U r 4, caz în care,
ciocnirile care au loc între particulele astfel antrenate de câmpul electric sunt neelastice.
Electronii liberi el (figura 1.19 a) nu au suficientă energie pentru a smulge electronii
periferici e p ai atomilor de gaz sau vapori metalici de pe orbita lor stabilă, energia de

4
Tensiune de ionizare

23
mişcare a acestora transformându-se în căldură ce se degajă către mediul ambiental. În
tubul studiat nu se observă nicio radiaţie luminoasă.
Descărcarea luminiscentă sau în “licărire” are loc în interiorul tubului, pentru o
tensiune aplicată între cei doi electrozi a cărei valoare este superioară tensiunii de
rezonanţă şi inferioară tensiunii de amorsare, U a .
În acest caz, electronii liberi acceleraţi în câmpul electric au suficientă energie
pentru a smulge electronii periferici ai atomilor de pe orbita lor stabilă şi de a-i face să
treacă pe un nivel superior de energie. Aceştia revin însă pe orbita iniţială, revenire ce se
face cu cedarea de energie sub formă de radiaţie electromagnetică. Radiaţia
electromagnetică W (figura 1.19 b), fiind emisă şi în spectrul vizibil, face ca în această
etapă a descărcării electrice, să poată fi observată lumina intermitentă de la nivelul
tubului.

el el

ep ep

e''p e'p
el el

ΔW
a) b)

el

ep

el Figura 1.19 Schemă simplificată explicativă

asupra fenomenului descărcării electrice în
e'p tub : a) descărcare obscură; b) descărcare
luminiscentă; c) descărcare în arc.

c)

Descărcarea în arc are loc pentru o tensiune aplicată superioară valorii tensiunii de
amorsare U a , energia de mişcare a electronilor liberi fiind suficient de mare pentru a
smulge electronii periferici e p ai atomilor de gaz sau vaporilor metalici de pe orbita lor
stabilă şi de a-i transforma în electroni liberi, care vor fi acceleraţi la rândul lor sub
acţiunea câmpului magnetic şi vor produce alte ionizări.

24
 Datorită acestui fenomen, intensitatea curentului electric prin tub are tendinţa de a
creşte la infinit, ceea ce conduce la distrugerea tubului, într-un timp foarte scurt.
Pentru a limita valoarea curentului prin tub şi pentru a stabiliza descărcarea, este
necesar ca în circuitul electric să se lege în serie o reactanţă inductivă. Deci, se prevede
un aparat electric numit balast care să împiedice distrugerea sursei de lumină.

1.4.2.2 Producerea luminiscenţei prin inducţie

Utilizarea inducţiei magnetice în tehnica iluminatului pentru producerea

luminiscenţei, este o tehnică mai nouă, câmpul electric care produce excitarea
particulelor fiind generat de un câmp magnetic. Câmpul magnetic este generat la trecerea
unui curent de înaltă frecvenţă printr-o bobină de inducţie.
În figura 1.20, este reprezentat schematic principiul de producere a radiațiilor
optice prin inducţie.

H H
E Figura 1.20 Principiul de producere
al luminiscenţei prin inducţie
electromagnetică.

1.4.2.3 Producerea radiaţiilor luminoase prin electroluminiscenţă

Un alt mod de producere a radiaţiilor luminoase îl reprezintă electroluminiscenţa,

produsă prin intermediul LED-urilor (Lighting Emetting Diode).
Principiul de producere al radiaţiilor luminoase prin electroluminiscenţă constă în
alăturarea a două materiale semiconductoare tip P şi N şi realizarea unei joncţiuni P-N.
La apropierea celor două materiale, electronii liberii care se găsesc în structura
materialului de tip N se combină cu golurile existente în materialul de tip P.
Recombinarea electron –gol se realizează cu eliberarea unui foton. Pentru a emite
radiaţie luminoasă, acest fenomen de recombinare electron-foton trebuie susţinut de o
sursă de energie exterioară.

25
Figura 1.21 Explicativă asupra modului de producere a radiaţiilor luminoase prin
electroluminiscenţă

26
CAPITOLUL 2

2.1 LEGI UTILIZATE ÎN TEHNICA ILUMINATULUI

Tehnica iluminatului este guvernată de legi specifice, controlul cantitativ şi

calitativ al sistemelor de iluminat fiind bazat pe acestea.

2.1.1 Legea fundamentală a iluminatului

Se consideră o suprafaţă oarecare A şi un element de suprafaţă de arie dA care

conţine punctul P . Se notează cu S centrul fotometric al unui corp de iluminat echipat
cu o sursă de lumină punctuală (figura 2.1) ce produce în acel punct o anumită iluminare
Ep .
Iluminarea în punctul P se determină cu relaţia:
d
Ep 
dA (2.1)
unde d reprezintă fracţiunea de flux luminos emis de sursa de lumină şi receptat de
elementul de suprafaţă de arie dA .
Intensitatea luminoasă orientată către punctul P produce în acel punct
iluminarea E p şi este definită cu relaţia:
d S
I , 
d (2.2)
d
unde d reprezintă elementul de unghi solid în care este emis fluxul luminos d .
Considerând relaţia 2.2, se obţine:
d  I  ,   d I, n (2.3)
În figura 2.1 se consideră o sferă având centrul
l în punctul S şi raza
d de lungime l
. Se notează cu d  proiecţia elementului de suprafaţă având aria dA A plan
pe un
tangent la sferă în punctul P .

P dA

Fig. 2.1 Figura explicativă asupra legii fundamentale a iluminatului

Se poate defini astfel, elementul de unghi solid cu relaţia:

27
 d
d 
l2 . (2.4)
Deoarece elementul de suprafaţă de arie dA este infinit mic, se poate considera:
d  dA cos  , (2.5)

unde  reprezintă unghiul format între normala n la suprafaţa A în punctul P şi
direcţia intensităţii luminoase.
Considerând relaţiile 2.4 şi 2.5, rezultă:
dA cos 
d  . (2.6)
l2
Înlocuind relaţiile 2.3 şi 2.6 în relaţia 2.1, se obţine:
I  cos 
EP  , (2.7)
l2
ceea ce reprezintă legea fundamentală a iluminatului.
Observând această expresie, se poate remarca că iluminarea punctuală într-un
punct oarecare P depinde de două mărimi:  şi l reprezentând distanţa dintre centrul
fotometric al corpului de iluminat şi punctul P .
Se definesc astfel două legi importante care derivă din legea fundamentală a
iluminatului.
1. Legea cosinusului:
Iluminarea într-un punct P produsă de un corp de iluminat echipat cu o sursă 
punctuală, variază direct proporţional cu cosinusul unghiului  format între normala n
la suprafaţa A în punctul P şi direcţia intensităţii luminoase I  ,  , distanţa dintre
centrul fotometric al corpului de iluminat şi punctul considerat fiind constantă (figura
2.2).
2. Legea inversului pătratului distanţei:
Iluminarea într-un punct P produsă de un corp de iluminat echipat cu o sursă
punctuală, variază invers proporţional cu pătratul distanţei dintre centrul fotometric al
corpului de iluminat şi punctul considerat, unghiului  fiind constant (figura 2.3).

I,
n1 n2
2
l 1

P A
dA

Fig. 2.2 Figură explicativă asupra legii cosinusului, unghiului  variază, distanţa l este
constantă

28
 În figura 2.2 s-a reprezentat modul în care poate varia unghiul  , considerând
distanţa l constantă. Exprimând iluminarea în punctul P , în cele două cazuri, se obţine:
I  ,  cos 1
EP  (2.8)
1
l2
şi
I  ,  cos 2
EP  . (2.9)
2
l2
Făcând raportul celor două expresii se obţine:
E P1 cos  1

E P2 cos 2
, (2.10)
ceea ce exprimă relaţia de proporţionalitate dintre iluminarea punctuală şi cosinusul
unghiului  .
În figura 2.3 se variază distanţa l , unghiul  fiind acelaşi. Exprimând
iluminarea punctuală în cele două cazuri şi făcând raportul, se poate constata relaţia
dintre iluminarea punctuală şi distanţa dintre centrul fotometric al corpului de iluminat
echipat cu sursă de lumină punctuală şi punctul considerat.
Astfel, dacă
I  ,  cos 
EP  2 (2.11)
1
l1
şi
I  ,  cos 
E P2  , (2.12)
l 22
atunci:
E P1 l 22
 2. (2.13)
E P2 l1
Observând această relaţie, se constată că iluminarea este invers proporţională cu
pătratul distanţei l .
S
I, n1

l1 
P1
dA n2

l2 
P2
dA

Fig. 2.3 Figură explicativă asupra legii inversului pătratului distanţei, distanţa l variază,
unghiului  este constant

29
 2.1.2 Legea conservării fluxului luminos

Fluxul incident pe o suprafaţa unui corp poate fi reflectat, absorbit şi transmis

(figura 2.4). Se poate enunţa legea conservării fluxului luminos ca fiind:

i  r  a  t (2.14)
unde:
 i - fluxul luminos incident;
 r - flux luminos reflectat;
 a - flux luminos absorbit;
 t - flux luminos transmis.


n
Intensitate luminoasă incidentă Intensitate luminoasă reflectată
Ii Ir

Intensitate luminoasă
absorbită

Intensitate luminoasă
transmisă

Figura 2.4 Fenomen care are loc la contactul dintre lumină şi un corp material

Legea conservării fluxului luminos poate fi exprimată şi într-o altă formă:

   1 (2.15)
unde:

  r  1 factor de reflexie; (2.16)
i

  a  1 factor de absorbţie; (2.17)
i

  t  1 factor de transmisie. (2.18)
i
Valorile acestor factori nu depăşesc niciodată valoarea 1 .

30
 Cazul în care unul din cei trei factori este egal cu unitatea, iar ceilalţi doi sunt
egali cu zero, este un caz ideal. În natură nu există materiale perfect reflectante (   1,
  0 ,   0 ), perfect absorbante (   0,   1 ,   0 ) sau perfect transmiţătoare (
  0,   0 ,   1 ). Atunci când o radiaţie luminoasă cade pe un corp material, cele
trei fenomene au loc simultan, valorile celor trei factori depind de proprietăţile fizice şi
chimice ale acestuia. Ca exemplu, se poate considera sticla clară care are factorul de
transmisie  ce tinde către 1, în timp ce factorul de reflexie şi cel de absorbţie au valori
foarte mici, tinzând către zero.
Modul în care se realizează reflexia, aliura intensităţilor luminoase reflectate
depinde de modul în care este finisat corpul material pe suprafaţa căruia cade o radiaţie
luminoasă. Astfel, reflexia poate fi:
 perfect regulată sau de oglindă
 difuz regulată (dispersată)
 mixt difuză;
 perfect difuză.

a) b) c) d)

Figura 2.5 Tipuri de reflexie a luminii; a) perfect regulată sau de oglindă; b) difuz
regulată (dispersată); c) mixt difuză; d) perfect difuză.

a) b) c) d)

Figura 2.6 Tipuri de transmisie a luminii; a) perfect regulată; b) difuz regulată

(dispersată), c) mixt difuză; d) perfect difuză.

Transmisia, ca şi reflexia, poate să fie:

 regulată;
 difuz regulată (dispersată);
 mixt difuză;
 perfect difuză.

31
2.1.3 Legea lui Lambert

În cazul suprafeţelor perfect difuze (luminanţa energetică sau luminoasă este aceeaşi în
oricare direcţie a emisferei), este valabilă legea lui Lambert:
I    I n cos (2.19)
în care:
I    - intensitatea energetică sau luminoasă reflectată de un element de suprafaţă ce face

cu normala la suprafaţă n un unghi  ;

I n - intensitatea energetică sau luminoasă în direcţia normalei n (figura 2.7).

In
Intensitatea luminoasa
incidentă, Ii

 Intensităţi reflectate

I()=Incos

Figura 2.7 Explicativă asupra legii lui Lambert

Legea lui Lambert poate fi scrisă şi sub forma:

M  L (2.20)
sau

L E (2.21)

unde:
M - emitanţa suprafeţei;
L - luminanţa suprafeţei;
 - factorul de reflexie;
E - iluminarea suprafeţei.

32
2.1.4 Relaţia dintre fluxul luminos şi intensitatea luminoasă

În figura 2.8 se consideră o sferă având centrul în centrul fotometric al corpului de

iluminat notat S şi raza R .
Se consideră intensitatea luminoasă I  ,  a cărei direcţie în spaţiu este dată de
cele două unghiuri  et  . Elementul de unghi solid d în care este emis fluxul
luminos d , decupează pe suprafaţa sferei un element de suprafaţă de arie dA .
Acest element de unghi solid este determinat cu relaţia:
dA
d  2 (2.22)
R
unde R reprezintă raza sferei.
Elementul de suprafaţă de arie dA a fost obţinut trasând două planuri orizontale
şi paralele între ele, planuri care trec prin punctele în care direcţiile intensităţilor
luminoase la unghiurile  şi   d intersectează suprafaţa sferei (figura 2.8) şi două
planuri verticale care conţin axa verticală a sferei şi formează cu un plan de referinţă
vertical unghiurile  et   d .
Suprafaţa elementară de arie dA poate fi asimilată unui dreptunghi, iar aria sa
calculată cu relaţia:
dA  MN  MQ . (2.23)
Admiţând că sinusul unui unghi foarte mic este aproximativ egal cu acest unghi,
din considerente geometrice, rezultă că:
MN  QP  R sin d (2.24)

R 
S +d

+d

I,
,
M N
S’
Q P
dA

Figura 2.8 Figură explicativă asupra modului de calcul

al elementului de unghi solid d

33
 şi
MQ  NP  Rd .
(2.25)
Înlocuind relaţiile 2.24 şi 2.25 în relaţia 2.23, se obţine:
dA  R 2 sin dd . (2.26)
Înlocuind 2.26 în 2.22, se obţine relaţia de calcul a elementului de unghi solid:
d  sin d d . (2.27)
Luând în consideraţie relaţia de definiţie a intensităţii luminoase, se obţine:
d  I  ,  d (2.28)
Sau, luând în consideraţie relaţia 2.27:
d  I  ,  sin d d . (2.29)
Fluxul total emis de corpul de luminat echipat cu sursa de lumină punctuală se
calculează integrând relaţia anterioară:
2

   0
I  ,  sin dd
0
. (2.30)
În cazul în care corpul de iluminat ae o distribuţie simetrică, fluxul luminos este:

  2  I  sin d .
 0

(2.31)

34
2.1.5 Determinarea fluxului luminos prin metoda grafică

Determinarea fluxului luminos prin metoda grafică constă în transpunerea

curbelor fotometrice din coordonate polare în coordonate rectangulare (figura 2.9).
Pentru aceasta, se vor face următoarele consideraţii:
- se consideră sistemul de axe de coordonate xOy ;
- se notează cu S centrul luminos al corpului de luminat echipat cu o sursă de lumină
punctuală;
- se notează d variaţia infinit mică a unghiului  ;
- se notează I  intensitatea luminoasă corespunzătoare unghiului  ;
- se trasează un cerc C  S , R  de centru S şi rază R .
Punctele unde intensităţile luminoase I  şi I   d corespunzătoare unghiurilor  şi
  d intersectează curba fotometrică se notează cu M şi N .

Punctele in care directiile celor doua intensitati luminoase intersecteaza cercul

C  S , R  sunt notate cu m si n .
Prin cele două puncte m si n se trasează două drepte paralele cu axa Ox ,
aceste drepte intersectând axa Oy în punctele m1 et n1 .
Pe cele două drepte paralele se trasează segmentele m1 m2 (egal cu segmentul
SM )și n1 n 2 (egal cu segmentul SN ).
Considerând punctele P et T la intersecția dintre curba fotometrică și axa Oy ,
se trasează, de asemenea, segmentele OP  (egal cu segmentul SP ) et T1T  (egal cu
segmentul ST ).
Punctele S , n1 , m1 , O, P , m2 , n2 , T , T1 , T delimitează suprafața de arie A și
reprezintă transpunerea curbei fotometrice din coordonate polare în coordonate
rectangulare.
Suprafața delimitată de punctele m1 , m 2 , n2 , n1 corespunde variației intensității
luminoase în unghiul d .
 cm 
Se consideră k   ca fiind modulul scării la care este reprezentată intensitatea
 cd 
luminoasă.Atunci:
m1 m2  k  I  . (1.62)
Din considerente geometrice, rezultă:
m1 n1  mn sin  (1.63)
și
mn  Rd , (1.64)
Suprafața elementară de arie dA poate fi aproximată cu un dreptunghi. În acest caz, aria
acesteia poate fi calculată ca arie a unui dreptunghi:
dA  m1 n1  m1 m2 . (1.65)
Înlocuind relațiile 1.62, 1.63, 1.64 în relația 1.65, se obține:
dA  k  I   sin   Rd . (1.66)
Separând mărimile care depind de unghiul  , se obține:
dA
I  sin d  . (1.67)
kR

35
 Integrând fiecare membru al ecuației și multiplicând cu 2 , rezultă:

dA
2


0
I  sin d  2 
A
kR
(1.68)

sau
2 2
 
kR A
dA 
kR
 A. (1.69)
Această relație permite calculul fluxului luminos total al sursei de lumină sau a
fluxului luminos emis într-un unghi solid cu vîrful în centrul fotometric al sursei de
lumină.

y
T T11

A R

S
 d
P I+d
+d
I
n22 n11 MN n
m11 m
m22
dA

x P' O

Figura 2.9 Determinarea fluxului luminos prin metoda grafică.

36