Prof. univ. dr-habil. ing.

Răzvan TAMAŞ

ANTENE ŞI PROPAGARE

Note de curs
2
 CUPRINS

1. INTRODUCERE……………………………………………..4
1.1. RADIOFRECVENŢĂ ŞI RADIOCOMUNICAŢII. ANTENE ......................... 4
1.2. SURSE, MEDIU DE PROPAGARE ŞI EFECT: MĂRIMI FIZICE
CARACTERISTICE ............................................................................................ 8
1.3. ECUAŢIILE LUI MAXWELL .............................................................. 13
1.4. CONDIŢIILE PE FRONTIERĂ ............................................................. 14
1.5. PROPAGAREA UNEI UNDE PLANE, UNIFORME ÎN SPAŢIUL LIBER ...... 16
2. CÂMPUL PRODUS DE O ANTENĂ…………………...20
2.1. O INTEPRETARE SIMPLĂ A RADIAŢIEI UNEI ANTENE ........................ 20
2.2. POTENŢIALUL ELECTRIC VECTOR ŞI POTENŢIALUL ELECTRIC SCALAR
22
2.3 CÂMPUL PRODUS DE UN ELEMENT DE CURENT .................................... 24
3. PARAMETRII ANTENELOR…………………………..32
3.1. CARACTERISTICA DE RADIAŢIE ŞI DIAGRAMA DE RADIAŢIE ............ 32
3.2. DESCHIDEREA LOBULUI DE RADIAŢIE LA -3DB ............................... 34
3.3. DIRECTIVITATEA ............................................................................ 35
3.4. CÂŞTIGUL INTRINSEC ŞI CÂŞTIGUL REALIZAT ................................. 35
3.5. IMPEDANŢA DE INTRARE. REZISTENŢA DE RADIAŢIE ...................... 38
4 ANTENE FILARE……………………………………….42
4.1. ANTENA DIPOL SIMETRIC ÎN Λ/2 ..................................................... 43
4.2. IMPEDANȚA DE INTRARE ÎNTR-O ANTENĂ FILARĂ........................... 50
4.3. DIPOLUL SCURT .............................................................................. 54
4.4. ANTENE FILARE LUNGI ................................................................... 58
4.5. ANTENE FILARE CU UNDĂ PROGRESIVĂ .......................................... 60
5 EFECTUL DE IMAGINE. ANTENA MONOPOL……63
4.1. ELEMENT DE CURENT PARALEL CU PLANUL DE MASĂ..................... 63
4.2. ELEMENT DE CURENT PERPENDICULAR PE PLANUL DE MASĂ .......... 65
4.3. ELEMENT RADIANT AMPLASAT OBLIC ............................................ 67
BIBLIOGRAFIE………………………………………………86

III
 1. Introducere

1.1. Radiofrecvenţă şi radiocomunicaţii. Antene

Un sistem clasic de radiocomunicaţii constă din cel puţin

următoarele trei elemente: emiţător, mediu de propagare (canal) şi
receptor. (Fig. 1.1).
Emiţătorul transformă informaţia de la sursă într-o formă adecvată
transmiterii pe canalul radio. Operaţia inversă este efectuată de către
receptor, în scopul furnizării informaţiei către utilizator.

Sursă Utilizator
info

Emiţător Canal Receptor

Lanţ de comunicaţii

Fig. 1.1. Structura minimală a unui lanţ de comunicaţii

Canalul poate fi, din punct de vedere fizic, orice mediu de

propagare, de exemplu: cablu, fibră optică, sau spaţiul liber, în cazul
comunicaţiilor radio.
Spaţiul liber se poate defini ca fiind un mediu infinit, omogen, izotrop
şi fără pierderi, de regulă aer sau vid.
În cazul comunicaţiilor radio, întrucât transmisiunile se efectuează
cu ajutorul undelor electromagnetice, este necesar să se utilizeze
interfeţe specifice între emiţător şi canal, respectiv între canal şi
receptor.
 Introduction

Aceste interfeţe poartă numele de antene, mai exact, antenă de

emisie şi antenă de recepţie (Fig. 1.2.). Antena de emisie converteşte
semnalul electric de la ieşirea emiţătorului în unde electromagnetice,
care se propagă în mediul de transmisiune. Antena de recepţie
transformă unda electromagnetică incidentă în semnal electric. Nu
există antene special concepute numai pentru emisie sau numai pentru
recepţie. Antenele sunt dispozitive pasive şi reciproce, astfel că ele pot
fi utilizate atât în regim de emisie, cât şi de recepţie. Există, totuşi, o
serie de produse comerciale denumite impropriu „antene active” sau
„antene de recepţie”, dar acestea cuprind, pe lângă antena propriu-zisă,
amplificatoare sau schimbătoare de frecvenţă.

Antenă de Antenă de
emisie recepţie

Emiţător Receptor

Semnal Câmp Semnal

electric electromagnetic electric

Fig. 1.2. Lanţ de radiocomunicaţii

Trebuie subliniat că se pot efectua comunicaţii radio în spaţiul liber

numai dacă spectrul semnalului informaţional este translatat într-o gamă
de frecvenţă care să permită apariţia şi propagarea undelor
electromagnetice. Acest domeniu de frecvenţă este denumit
radiofrecvenţă (RF).
Din punct de vedrer fizic, unda presupune transportul de putere
activă între un punct sursă şi unul de observare. Pentru a putea afirma
că se produce fenomenul de undă electromagnetică, şi nu este vorba de
un simplu cuplaj inductiv sau capacitiv, distanţa dintre aceste două
puncte trebuie să fie de ordinul de mărime al lungimii de undă:

5
 c
λ= , (1.1)
f
unde f este frecvenţa, iar c este viteza de propagare (în particular,
viteza luminii, c0, pentru spaţiul liber).
După cum se cunoaşte, lungimea de ună reprezintă distanţa minimă
ditre cele două puncte pentru care oscilaţiile din punctul sursă şi din cel
de observare sunt în fază; prin urmare, distanţa minimă dintre cele două
puncte care garantează existenţa unei unde trebuie să fie de ordinul de
mărime al lungimii de undă.
Dimensiunile antenei trebuie să fie, de asemenea, de ordinul de
mărime al lungimii de undă pentru ca radiaţia să fie eficientă.
În consecinţă, limita inferioară de frecvenţă a domeniului RF
(lungimea de undă maximă) este determinată de realizabilitatea
dimeniunilor fizice.
O valoare a frecvenţei de 3kHz, respectiv λ=100km, este în general
acceptată ca fiind limita inferioară de domeniului RF. Deşi este posibilă
apariţia şi propagarea undelor radio la o astfel de frecvenţă, antenele cu
dimensiuni realizabile practic vor avea o eficienţă de radiaţie foarte
redusă.
În practică, limita inferioară a domenului RF este ceva mai ridicată,
adică în jur de 10kHz (λ=30km). Cu toate acestea, limita inferioară de
3kHz a fost păstrată din raţiuni de împărţire a spectrului RF în game de
lungime de undă decadice.
Limita superioară a domeniului RF este dată de absorbţia undelor
electromagnetice în spaţiul liber. Pe măsură ce frecvenţa creşte,
lungimea de undă scade, iar interacţiunea dintre undă şi moleculele
care compun mediul de propagare devine din ce în ce mai puternică,
ceea ce conduce la pierderi şi, implicit la creşterea atenuării de
propagare. Figura 1.3 ilustrează variaţia coeficientului normat de
transmisiune în spaţiul liber, în funcţie de frecvenţă.

6
 Introduction

Se poate observa că minimele corespunzătoare absorbţiei sunt din

ce în ce mai profunde şi mai frecvente, la frecvenţe de peste 250 GHz.
Acesta este motivul pentru care limita superioară de frecvenţă general
acceptată pentru domeniul RF a fost stabilită la 300GHz.

Fig. 1.3. Coeficientul normat de transmisiune al spaţiului liber

Domeniul RF este împărţit în decade sau benzi de frecvenţă aşa

cum se prezintă în Tabelul 1.1, de la VLF (Very Low Frequency) la EHF
(Extremely High Frequency).

Table 1.1. Benzi de frecvenţă

Frecvenţa Lungimea de undă Banda
3 – 30 kHz 100 – 10 km VLF
30 – 300 kHz 10 – 1 km LF
0,3 – 3 MHz 1 – 0,1 km MF
3 – 30 MHz 100 – 10 m HF
30 – 300 MHz 10 – 1 m VHF
0,3 – 3 GHz 1 – 0,1 m UHF

7
 3 – 30 GHz 100 – 10 mm SHF
30 – 300 GHz 10 – 1 mm EHF

1.2. Surse, mediu de propagare şi efect: mărimi fizice

caracteristice

Există cel puţin trei elemente care caracterizează fenomenul de

undă electromagnetică: sursa, mediul de propagare şi efectul,
caracterizat prin câmpul produs în punctul de observare.
Sursele se găsesc, de regulă, într-un volum finit (continuu sau nu)
Un punct aparţinând volumului surselor se numeşte punct sursă.
Efectul surselor se poate observa în mediul de propagare la o
anumită distanţă. Un punct în care se observă efectul poartă numele de
punct de observare.
Coordonatele punctelor sursă sunt notate, de regulă, cu indice prim
(Fig. 1.4).

Z Volumul Punct de observare:

surselor P(x,y,z)
Punct sursă:
P’(x’,y’,z’) r
r'
Y

Fig. 1.4. Punct sursă şi punct de observare. Notaţii

8
 Introduction

Mărimile fizice caracteristice surselor sunt:

a. densitatea volumică de curent, J, o mărime vectorială
2
măsurată în A/m
b. densitatea volumică de sarcină, ρ, o mărime scalară
3
măsurată în C/m .

Aceste două mărimi nu sunt independente, întrucât curentul

reprezintă un transport de sarcină. Fie V volumul conţinând o sarcină
electrică de densitate ρ, iar Σ frontiera volumului, traversată de
densitatea volumică de curent J (Fig. 1.5). Atunci

Q =  ρ dv (1.2)
V

şi
I =  J ⋅ ds (1.3)
Σ

unde I este curentul total care traversează Σ, Q este sarcina totală din
V, iar ds = n ⋅ ds .
Jn =J·n
J

ds
V ρ
Σ

Fig. 1.5. Densitatea volumică de curent şi densitatea volumică de

sarcină

9
 Atunci

∂Q
I =− (1.4)
∂t

şi

∂
 J ⋅ ds + ∂t  ρ ds = 0 .
Σ V
(1.5)

Relaţia (1.5) exprimă legea de continuitate a sarcinii.

Efectul surselor într-un punct de observare este exprimat prin

următoarele mărimi fizice:
a. intensitatea câmpului electric (sau mai simplu, câmpul electric),
E, o mărime fizică vectorială măsurată în V/m
b. intensitatea câmpului magnetic (sau mai simplu, câmpul
magnetic), H, o mărime fizică vectorială măsurată în A/m
c. inducţia câmpului electric, D, o mărime fizică vectorială
2 2
măsurată în F×V/m sau C/m
d. inducţia câmpului magnetic, B, o mărime fizică vectorială
2
măsurată în H×A/m sau T (Tesla).

Mediul de propagare este caracterizat prin următoarele mărimi

fizice:
a. conductivitatea, σ, o mărime fizică scalară măsurată în Ω-1m-1
sau S/m
b. permitivitatea electrică, ε, o mărime fizică scalară măsurată în
F/m

10
 Introduction

c. permeabilitatea magnetică, µ, o mărime fizică scalară măsurată

în H/m.

Legea lui Ohm stabileşte relaţia dintre densitatea volumică de

curent şi intensitatea câmpului electric, prin intermediul conductanţei:

J = σ ⋅E . (1.6)

Dacă mediul este izotrop, atunci ε şi µ nu depind de direcţie. Dacă,

în plus, mediul este şi omogen, atunci ε şi µ nu depind nici de punct.

Aşa cum s-a arătat anterior, speţiul liber este un exemplu de mediu
omogen şi izotrop. Valorile celor două constante de material (sau
parametri constitutivi) pentru spaţiul liber sunt:
1
ε0= 10 −9 F/m (1.7)
36π

µ0=4π· 10-7 H/m (1.8)

Pentru orice mediu, se pot defini o permitivitate electrică relativă şi o

permeabilitate magnetică relativă, normând ε şi µ la ε0 şi, respectiv la
µ0:
ε
εr = , (1.9)
ε0

µ
µr = . (1.10)
µ0

11
 Legătura dintre inducţia câmpului electric şi intensitatea câmpului
electric, respectiv legătura dintre inducţia câmpului magnetic şi
intensitatea câmpului magnetic se exprimă prin intermediul constantelor
de material:

D(r)=ε E(r) (1.11)

B(r)=µ H(r). (1.12)

Analizând mărimile fizice care caracterizează sursele, mediul şi

efectul pentru o problemă generală de electromagnetism, se poate
observa cu uşurinţă similitudinea cu mărimile fizice tipice caracterizării
unui circuit electric, aşa cum se prezintă în Fig. 1.6. Această similitudine
se datorează faptului că teoria circuitelor electrice reprezintă, de fapt, un
caz particular al problemelor generale de tip cauză-efect din
electromagnetism.

Sursa Mediu Câmp

J [A/m2] ε [F/m] E [V/m]
μ [H/m] H [A/m]
σ [Ω-1m-1]

Generator Circuit Sarcina

Ig [A], C [F] V [V]
Vg[V] L [H] I [A]
R[Ω]

b
Fig. 1.6. Comparaţie: problemă generală de electromagnetism (a)
versus analiza unui circuit electric (b)
12
 Introduction

Relaţia dintre mărimile care caracterizează sursele, mediul şi

efectul (câmpul electromagnetic) se exprimă cu ajutorul ecuaţiilor lui
Maxwell. Acestea sunt completate de legea de continuitate a sarcinii,
legea lui Ohm şi de condiţiile pe frontieră.

1.3. Ecuaţiile lui Maxwell

Studierea propagării undelor radio se plasează în contextul

electrodinamicii, întrucât mărimile fizice care caracterizează sursele şi
câmpul sunt variabile în timp.
Se presupune că aceste mărimi fizice au o variaţie armonică în
raport cu timpul [1], [2]. Este cazul marii majorităţi a aplicaţiilor clasice,
de bandă îngustă.
Ecuaţiile lui Maxwell descriu, de fapt, un set de fenomene fizice
cunoscute, care sunt mai evidente atunci când se aceste ecuaţii sunt
scrise în formă integrală. Cu toate acestea, forma diferenţială a
ecuaţiilor lui Maxwell este preferată în studierea propagării undelor
radio, fiind mai uşor de aplicat. Forma diferenţială rezultă din cea
integrală aplicând teorema lui Stokes şi teorma Gauss – Ostrogradsky
(sau teorema divergenţei) pentru a aduce integralele din membrul stâng
şi din membrul drept al fiecărei ecuaţii la acelaşi ordin de integrare.
Cele patru ecuaţii ale lui Maxwell în formă diferenţială se scriu
astfel:

rot E = − jωµH , (1.13)

13
numită şi legea lui Faraday,

rot H = J + jωεE (1.14)

sau legea lui Ampère’s generalizată,

ρ
div E = (1.15)
ε

adică legea lui Gauss pentru câmpul electric şi

div H = 0 (1.16)

adică legea lui Gauss pentru câmpul magnetic.

Aplicând teorema Gauss – Ostrogradsky în (1.5) se obţine forma
diferenţială a legii continuităţii sarcinii:

div J + jωρ= 0 (1.17)

1.4. Condiţiile pe frontieră

Forma diferenţială a ecuaţiilor lui Maxwell, aşa cum este prezentată

în paragraful anterior, se aplică numai mediilor omogene şi izotrope.
Într-o problemă generală de propagarea undelor electromagnetice de
genul celei prezentate în § 1.2, cu toate că mediul de propagare a fost
presupus ca fiind omogen, prezenţa frontierelor sursei sau a unor
obstacole conduce la variaţii de tip treaptă a mărimilor fizice
caracteristice mediului, care, din punct de vedere matematic, aparţin
clasei distribuţiilor. Din acest motiv, operatorii diferenţiali din ecuaţiile lui
Maxwell trebuie completaţi cu o parte distribuţională, care să îi facă
14
 Introduction

aplicabili unor astfel de distribuţii [3]. Prin urmare, din fiecare dintre cele
patru ecuaţii se va putea separa câte o parte distribuţională, acestea
constituindu-se într-un set de condiţii pe frontieră.
Fie două medii de propagare, separate de frontiera Σ (Fig. 1.7). Fie
ε1, μ1, ε2, μ2 parametrii constitutivi ai celor două medii, iar E1, H1, D1,
B1, E2, H2, D2, B2 mărimile care caracterizează câmpul electromagneti
de cele două părţi ale frontierei.

Mediul 1 Mediul 2

ε1, μ1 ε2, μ2
E1, E2,
H 1, H2,
D 1, D2,
B1 B2

Fig. 1.7. Două medii separate de o frontieră

Cele patru condiţii pe frontieră sunt:

n×E1 – n×E2 = 0, (1.18)

care poate fi enunţată astfel: componenta tangenţială a câmpului

electric se conservă la trecerea dintr-un mediu în celălalt,

n×H1 – n×H2 = Js, (1.19)

15
unde Js este densitatea superficială de curent pe frontieră, măsurată în
[A/m],

n∙D1 – n∙D2 = ρs, (1.20)

2
cu ρs densitatea superficială de sarcină pe frontieră, măsurată în [C/m ],
şi
n∙B1 – n∙B2 = 0, (1.21)

care poate fi enunţată astfel: componenta normală a câmpului magnetic

se conservă la trecerea dintr-un mediu în celălalt.

1.5. Propagarea unei unde plane, uniforme în spaţiul liber

Cel mai simplu caz de aplicare al ecuaţiilor lui Maxwell îl constiuie

caracterizarea propagării unei unde plane uniformă în spaţiul liber. În
acest caz, rezolvarea ecuaţiilor conduce la soluţii analitice.
Termenul plan se referă la faptul că frontul de undă (adică locul
geometric al punctelor care oscilează în fază) este un plan. Termenul
uniform înseamnă că intensitatea câmpului electric şi intensitatea
câmpului magnetic nu variază în acel plan.
Fie OZ direcţia de propagare (Fig. 1.8).

16
 Introduction

Front
de undă
X
Ey

Hx O Z

Fig. 1.8. Undă plană uniformă

∂ ∂
Întrucât unda este plană uniformă, = = 0 . Utilizând (1.13) şi
∂x ∂y
(1.14) se poate demonstra uşor că o undă plană uniformă este
transversal electromagnetică (TEM), adică vectorii câmp electric şi
câmp magnetic sunt perpendiculari unul pe celălalt şi se găsesc în
planul (XOY). Fără a perde din generalitate, axele OX şi OY se pot
alege astfel încât vectorul câmp electric să fie paralel cu OY, iar vectorul
Ecuaţiile (1.13) şi (1.14) devin:

∂E y
= jωµ0 H x (1.22)
∂z

şi

∂H x
= jωε 0 E y . (1.23)
∂z

17
 Înlocuind Ey în (1.22) şi Hx în (1.23) se obţin două ecuaţii formal
identice:

∂2H x
+ ω 2ε 0 µ0 H x = 0 , (1.24)
∂z 2

şi
∂2Ey
+ ω 2ε 0 µ 0 E y = 0 . (1.25)
∂z 2

Soluţiile acestor două ecuaţii sunt:

E y = E0 exp(− jk0 z ) (1.26)

şi
H x = H 0 exp(− jk0 z) (1.27)

unde k0 este constanta de propagare în spaţiul liber,

2π ω
k0 = = = ω ε 0 µ0 . (1.28)
λ c0

Înlocuind (1.26) în (1.22) se obţine:

k0
Hx = Ey . (1.29)
ωµ 0

Se arată, astfel, că raportul dintreEy şi Hx este o constantă care

caracterizează mediul, notată cu η0, denumită impedanţa de undă a
spaţiului liber.

18
 Introduction

Ey µ0
= = η 0 = 120π Ω ≅ 377Ω . (1.30)
Hx ε0

19
 2. Câmpul produs de o antenă

2.1. O intepretare simplă a radiaţiei unei antene

Se consideră o linie de transmisiuni terminată în gol (Fig. 2.1). În
funcţie de lungime, aceasta se comportă fie inductiv, fie capacitiv. Dacă
la intrarea liniei se conectează un generator de semnal sinusoidal, prin
cele două conductoare ale liniei se stabilesc curenţi egali şi de sens
opus. Întrucât cea mai mare parte a câmpului electric este localizată în
spaţiul dintre cele două conductoare, iar câmpurile magnetice create de
cei doi curenţi egali şi de sens opus îşi anihilează efectul reciproc, linia
de transmisiuni nu va produce transport de putere activă (undă) în
spaţiul din jurul acesteia.
Aşa cum se arată în Fig. 2.1, îndepărtând gradual cele două
conductoare ale liniei până când acestea devin coliniare, se obţine o
structură cu linii exterioare de câmp electric, numită dipol. În plus,
curenţii prin cele două conductoare (braţe) au, în acest caz, acelaşi
sens şi îşi vor însuma efectele.

Distribuţia de curent

Fig. 2.1 Tranziţia de la linie de transmisiuni la dipol

 Liniile câmpului magnetic din jurul fiecărui braţ al dipolului sunt
circulare (Fig. 2.2). Întrucât sursa produce un curent variabil în timp,
câmpul magnetic generat va fi, de asemenea, variabil în timp. După
cum rezultă din relaţia (1.13), câmpul magnetic variabil în timp va
genera un câmp electric într-un plan perpendicular pe planul liniilor
câmpului magnetic, deoarece E ⊥ rot E . Întrucât nu există sarcină
stocată în spaţiul liber, relaţia (1.15) devine div E = 0, ceea înseamnă
că liniile câmpului electric sunt închise.
Aşa cum rezultă din ecuaţia (1.14), un câmp electric variabil în timp
produce un câmp magnetic ale cărui linii se găsesc într-un plan
perpendicular pe planul liniilor câmpului electric, deoarece H ⊥ rot H .
Întrucât mediul de propagare este dielectric, atunci J=0 în (1.14). Din
(1.16) rezultă că liniile câmpului magnetic sunt închise, având în vedere
că div H = 0 .
Procesul se repetă, generând o undă care se propagă în spaţiul
liber.

H
Sursă
E E
I

Fig. 2.2. Propagarea undei produse de un dipol

21
 2.2. Potenţialul electric vector şi potenţialul electric scalar

Potenţialul electric vector şi potenţialul electric scalar sunt, în

esenţă, mărimi de calcul definite pentru caracterizarea câmpului produs
de antene, deşi unii autori le conferă şi un sens fizic.
Legea lui Gauss pentru câmpul magnetic se scrie ca:

div B = 0 (2.1)

sau, utilizând scrierea alternativă cu operatorul nabla:

∇B = 0 (2.2)

Întrucât nabla are caracter de vector, relaţia cu produs scalar de mai

sus este valabilă pentru orice vector perpendicular pe ∇ de forma

B = ∇ × A = rot A . (2.3)

Vectorul A se numeşte potenţial vector.

Aplicând (2.3) în (1.13) se găseşte:

∇ × ( E + j ωA ) = 0 (2.4)

Rezultă, aşadar, că E + jωA trebuie să fie un vector coliniar cu ∇ , de

forma

22
E + jωA = −∇Φ = −grad Φ , (2.5)

unde Φ se numeşte potenţial scalar. Se observă că, pentru câmpuri

statice, derivata în raport cu timpul a potenţialului vector jωA se
anulează, regăsindu-se, astfel, definiţia clasică a potenţialului electric.
Aceasta explică şi alegerea semnului minus din membrul stâng al
definiţiei.

Aplicând (2.3) şi (2.5) în (1.14) se obţine:

∇ × (∇ × A) = µ0J − jωε 0 µ0 (∇Φ + jωA) (2.6)

Dublul rotor din membrul stâng se poate dezvolta astfel:

∇ × (∇ × A ) = ∇ (∇ A ) − ∇ 2 A , (2.7)
ceea ce conduce la:

∇(∇A + jωε 0 µ0Φ) = µ0 J + ∇2 A + ω 2ε 0 µ0 A . (2.8)

Întrucât A şi Φ au fost definite independent unul de celălalt, se

poate impune o constrângere suplimentară între aceste două mărimi,
astfel încât ecuaţia diferenţială de mai sus să capete o formă mai
simplă:

∇A + jωε 0 µ0Φ = 0 . (2.9)

23
 Relaţia (2.9) poartă numele de condiţia Lorentz şi conduce la
următoarea ecuaţie diferenţială neomogenă, cunoscută ca ecuaţia
Helmholtz pentru potenţialul vector:

∇ 2 A + k0 A = − µ 0 J .
2
(2.10)

2.3 Câmpul produs de un element de curent

Se numeşte element de curent un radiator filar (adică de forma unui

fir, de grosime nulă) elementar, de lungime infinitezimală dz', străbătut
de un curent axial constant, I (Fig. 2.3). Studierea câmpului produs de
un element de curent are o importanţă deosebită, având în vedere că
orice radiator, având o distribuţie oarecare de curent poate fi
descompus în astfel de radiatori elementari, iar câmpul total produs de
acea antenă va rezulta din însumarea contribuţiilor la radiaţie ale tuturor
elementelor de curent componente.
În teoria antenelor, sursele sunt, de regulă, punctiforme comparativ
cu distanţele la care se investighează câmpul produs. Din acest motiv,
este convenabil să se utilizeze coordonatele sferice. (Fig. 2.3). Tabelul
2.1 prezintă parametrii Lamé (cosinuşii directori), utili pentru a calcula
operatori diferenţiali precum div, grad, rot, ∇ 2 (Laplacean) în
coordonate sferice.

24
 Z
P(r, θ, φ)
I
dz' θ
r
O Y
φ

X
Fig. 2.3. Coordonate sferice

Table 2.1. Parametrii Lamé pentru coordonate sferice

Coordonata Parametru Lamé
r h1 = 1
θ h2 = r
φ h3 = r sinθ

Aşa cum se arată în Fig. 2.4, un element de suprafaţă poate fi scris

în coordonate sferice astfel:

ds = r2 sin θ dθ dφ (2.11)

iar un element de volum se scrie astfel:

dv = r2 sin θ dr dθ dφ. (2.12)

25
 Z

r dθ
dr ds
dv
r
θ
dθ
Y
O
dφ
φ r sinθ r sinθ dφ
X

Fig. 2.4. Element de suprafaţă şi element de volum în coordonate

sferice

Atunci când se exprimă operatorul ∇

2
din ecuaţia (2.10) în
coordonate sferice, derivatele în raport cu θ şi φ vor fi zero, dată fiind
simetria particulară a problemei studiate. Întrucât curentul are direcţia
axei OZ, ecuaţia Helmholtz devine:

1 ∂ 2 ∂Az
+ k0 Az = − µ 0 J z
2
r (2.13)
r ∂r
2
∂r

Primul pas în rezolvarea acestei ecuaţii constă în găsirea soluţiilor

formei formei omogene a acesteia. Notând:

Ψ = r Az (2.14)

forma omogenă a ecuaţiei (2.13) se poate scrie ca:

∂ 2Ψ 2
+ k0 Ψ = 0 . (2.15)
∂r 2

26
 Soluţiile ecuaţiei (2.15) au forma:

Ψ = C exp(− jk0r ) , (2.16)

de unde

exp(− jk 0 r )
Az = C (2.17)
r
unde C este o constantă.

Impunând condiţiile la limită, soluţia finală va avea forma:

exp(− jk 0 r )
Az = µ 0 I ⋅ dz ' (2.18)
r

sau, altfel scris,

exp(− jk0 r )
A = µ 0 I ⋅ dz ' aˆ z . (2.19)
r

Pentru exprima soluţia din (2.19) în coordonate sferice, versorul

axei OZ, â z trebuie proiectat pe direcţiile versorilor acestui sistem de
coordonate, după cum se arată în Fig. 2.5:

aˆ z = aˆ r cosθ − aˆ θ sinθ . (2.20)

27
 Z

O
Fig. 2.5. Proiectarea versorului â z pe direcţiile versorilor sistemului de
coordonate sferice

Câmpul magnetic se poate obţine din (2.3), calculând în prealabil

h1aˆ r h2aˆ θ h3aˆ ϕ
1 ∂ ∂ ∂
rot A = (2.21)
h1h2 h3 ∂r ∂θ ∂ϕ
h1 Ar h2 Aθ h3 Aϕ

Utilizând (2.19), (2.20) şi parametrii Lamé din Tabelul 2.1 se obţine:

1 I dz ' sin θ  1
H= rot A =  jk0 +  exp(− jk0 r )aˆ ϕ = H ϕ aˆ ϕ . (2.22)
µ0 4πr  r

Aplicând legea Ampère generalizată pentru în forma pentru spaţiul

liber (cu J=0) se poate determina şi câmpul electric, astfel:

28
 aˆ r raˆ θ r sin θ ⋅ aˆ ϕ
1 1 ∂ ∂ ∂
E= rot H =
jωε 0 jωε 0 r sin θ ∂r
2
∂θ ∂ϕ
0 0 r sin θ ⋅ H ϕ (2.23)

1 ˆ ∂ ∂ 
=
jωε 0 r 2 sin θ a r ∂θ (r sin θ ⋅ H ϕ ) − raˆ θ ∂r (r sin θ ⋅ H ϕ )
 

Înlocuind Hφ din (2.22) şi calculând derivatele, câmpul electric se

poate scrie astfel:

jη0 I dz '  jk 1
E=− cos θ  20 + 3  exp(− jk0 r )aˆ r
2πk0  r r 
jη 0 I dz '  k 2 jk 1
− sin θ  − 0 + 20 + 3  exp(− jk0 r )aˆ θ (2.24)
4πk0  r r r 
= Er aˆ r + Eθ aˆ θ

Componentele câmpului produs de un element de curent sunt

ilustrate în Fig. 2.6.
Z

P(r, θ, φ)
I(z’)
θ
r
O Y
φ

Fig. 2.6. Componentele câmpului produs de un element de curent

29
 1 λ
Dacă r >> = , adică r > 1.6λ , atunci termenii proporţionali
k0 2π
1 1
cu 2
şi 3 din (2.22) şi (2.24) se pot neglija. Se numeşte zonă de
r r
câmp îndepărtat acea zonă cuprinzând punctele de observare care
îndeplinesc condiţia r > 1.6λ .
Componentele câmpului îndepărtat vor fi:

jη 0 k 0 I dz ' sin θ
E= exp(− jk 0 r ) aˆ θ = Eθ aˆ θ (2.25)
4πr
şi, respectiv:

jk 0 I dz ' sin θ
H= exp(− jk0 r ) aˆ ϕ = H ϕ aˆ ϕ . (2.26)
4πr

Aşadar, câmpul îndepărtat are doar două componente, Eθ şi Hφ

(Fig. 2.7).

P(r, θ, φ)
I(z’)
θ
r
O Y
φ

Fig. 2.7. Componentele câmpului îndepărtat produs de un element de

curent

30
 Trebuie observat că un element de curent produce o undă sferică
Eθ
transversal-electromagnetică (TEM), întrucât E ⊥ H şi = η 0 . Ca şi
Hϕ
în cazul teoriei circuitelor electrice, unde U=R I, proporţionalitatea
dintre Eθ şi Hφ, exprimată printr-o constantă reală, η0 arată că numai
aceste două componente transportă putere activă, adică putere radiată.
Restul termenilor din (2.22) şi (2.24) reprezintă putere reactivă, asociată
energiei stocate în zona de câmp apropiat a antenei.
Sensul de propagare este dat de sensul vectorului Poynting
(Fig.2.7):

1
SP = E × H* . (2.27)
2

Partea reală a normei vectorului Poynting (reprezentată în complex

2
simplificat) exprimă densitatea de putere radiată, exprimată în [W/m ]. În
cazul studiat, chiar norma vectorului SP este reală (adică Eθ şi Hφ sunt
ambele componente de câmp radiat). Mai precis:

1
k0 η 0 I 2 (dz ' ) 2 sin 2 θ .
2
SP = (2.28)
32π r2 2

31
 3. Parametrii antenelor

3.1. Caracteristica de radiaţie şi diagrama de radiaţie

Caracteristica de radiaţie a unei antene, notată cu F(θ, φ), arată

modul în care se distribuie câmpul în spaţiu la o distanţă dată faţă de
antenă, în zona de câmp îndepărtat. De regulă, F(θ, φ) se defineşte
ca o funcţie normată valoarea maximă a câmpului. Întrucât E este
proporţional cu H în zona de câmp îndepărtat, caracteristica
normată de radiaţie va fi aceeaşi pentru oricare dintre cele două
componente ale câmpului radiat.
În cazul elementului de curent, caracteristica de radiaţie are
forma:
F (θ , ϕ ) = sin θ . (3.1)

Reprezentarea grafică a funcţiei F(θ, φ) se numeşte diagramă

de radiaţie. Există două tipuri de diagrame de radiaţie:

a. Diagrame de radiaţie tridimensionale (3D), atunci când

variază atât θ, cât şi φ; în acest caz, diagrama de radiaţie
se prezintă sub forma unui corp geometric.
b. Diagrame de radiaţie bidimensionale (2D), atunci când fie
θ, fie φ sunt fixate; diagramele de radiaţie 2D sunt curbe
care rezultă din secţionarea diagramei 3D cu un plan
orizontal sau vertical. Pentru o antenă rectilinie amplasată
de-a lungul axei OZ (Fig. 2.7), diagrama de radiaţie într-
un plan vertical, F(θ, φ=fixat), se numeşte diagramă de
radiaţie în plan E (Fig. 3.1), întrucât vectorul câmp electric
se găseşte într-un astfel de plan. În mod similar,
 diagrama de radiaţie într-un plan orizontal, F(θ=fixat, φ),
se numeşte diagramă de radiaţie în plan H.

Plan H
Y

X
Plan E

Fig. 3.1. Plan E şi plan H

În Fig. 3.2., sunt reprezentate diagramele de radiaţie pentru
elementul de curent.

a.

Lob z y

Extincţie
b. c.

Fig. 3.2. Diagramele de radiaţie pentru elementul de curent: a) 3D,

b) 2D, în plan E, c) 2D, în plan H

33
 Aşa cum arată relaţia (3.1), câmpul radiat de o antenă cu
simetrie cilindrică, precum elementul de curent, nu variază în raport
cu coordonata unghiulară φ, adică este constant în planul H. În acest
caz, diagrama de radiaţie 3D se prezintă sub forma unui corp
geometric denumit tor (Fig. 3.2a).
O diagramă de radiaţie comportă maxime şi anulări (sau
extincţii) (Fig. 3.2.b). Se numeşte lob de radiaţie o zonă cuprinsă
între două extincţii succesive, cuprinzând un maxim local sau global
de radiaţie. Dacă lobul cuprinde maximul global de radiaţie, acesta
se numeşte lob principal. Dacă lobul cuprinde un maxim local de
radiaţie, lobul se numeşte lob secundar.

3.2. Deschiderea lobului de radiaţie la -3dB

Deschiderea lobului la -3dB se defineşte ca fiind intervalul

unghiular cuprins între două puncte, situate de o parte şi de cealaltă
a maximului de radiaţie, în care amplitudinea câmpului este cu 3dB
mai mică decât valoarea maximului. Deschiderea lobului la -3dB se
referă, în general, la lobul principal, dacă nu se precizează altfel. În
cazul elementului de curent, acest parametru are valoarea de 90°
(Fig. 3.3).

Emax

Fig. 3.3. Deschiderea lobului de radiaţie la -3dB

34
 3.3. Directivitatea

Radiatorul izotrop este un radiator fictiv care se presupune a

radia aceeaşi densitate de putere în toate direcţiile din spaţiu.
Directivitatea este un factor de merit, definit ca funcţie de
coordonatele unghiulare, care arată cât de bine concentrează o
antenă puterea radiată într-o anumită zonă din spaţiu,
comparativ cu radiatorul izotrop :

Puterea radiată pe unitatea de unghi solid (θ , ϕ )

D (θ , ϕ ) =
Puterea medie radiată pe unitatea de unghi solid
(dPr / dΩ)(θ , ϕ ) (3.2)
=
Pr /(4π )

3.4. Câştigul intrinsec şi câştigul realizat

Fie (θ0, φ0) direcţia lobului principal. Factorul de merit definit ca:

Gi=D(θ0, φ0) (3.3)

se numeşte câştig intrinsec sau, pur şi simplu, câştig. Acest

parametru ia în considerare numai proprietăţile de radiaţie ale
antenei.
Se poate defini un factor de merit complet, care să ţină cont şi de
efectul pierderilor (uneori, și de efectul dezadaptării de impedanţă de
la bornele antenei); acest parametru se numeşte câştig realizat al
antenei, exprimat ca:

35
 Puterea radiată pe unitatea de unghi solid (θ 0 ,ϕ 0 )
Gr =
Puterea la bornele antenei
(dPr / dΩ)(θ 0 ,ϕ 0 ) Pr (3.4)
= = Gi = η Gi
Pt /(4π ) Pt

unde η se numeşte eficienţa antenei.

Câştigul se exprimă, de regulă, în dBi, adică decibeli raportat la
radiatorul izotrop (decibel izotrop):

Gi, dBi = 10 log10 Gi. (3.5)

Exemplu: elementul de curent:

dPr 1
k η0 I 2 (dz ' ) 2 sin 2 θ .
2
SP = = (3.6)
ds 32π r
2 2 0

Întrucât unghiul solid se defineşte pe o sferă, ca fiind (Fig. 3.4)

Ω = s / r2 (3.7)

r
Ω s
O

Fig. 3.4. Noţiunea de unghi solid

atunci
36
dPr 1
k η 0 I 2 (dz ' ) 2 sin 2 θ .
2
= (3.8)
dΩ 32π 2 0

Puterea medie pe unitatea de unghi solid se poate calcula astfel:

1
k η 0 I 2 (dz ' ) 2  sin 2 θ dΩ .
2
Pr = (3.9)
32π 2 0 Ω

Utilizând (2.11) şi (3.7) în (3.9),

1 π 2π
k η 0 I 2 (dz ' ) 2   sin 2 θ sin θ dθ dϕ .
2
Pr = (3.10)
32π 2 0 0 0

Integrala de mai sus se poate calcula înlocuind u=cos θ, de unde

du= –sin θ dθ:

π 2π 1 8π
 sin 2 θ sin θ dθ dϕ = 2π  (1 − u 2 )du = . (3.11)
0 0 −1 3

Prin urmare,
1
k0 η0 I 2 (dz ' ) 2 .
2
Pr = (3.12)
12π

Din (3.2), (3.8), şi (3.12) rezultă:

D(θ ,ϕ ) = 1,5sin2 θ . (3.13)

37
 Directivitatea maximă se obţine la θ0 = π/2, ceea ce conduce la
Gi=1,5 sau Gi,dBi=1,76 dBi.

3.5. Impedanţa de intrare. Rezistenţa de radiaţie

Se consideră o antenă în regim de emisie. Întrucât antena

radiază putere activă în spaţiu, aceasta trebuie să poată absorbi
această putere de la generatorul (emiţătorul) care o alimentează.
Dar, pentru a putea absorbi putere activă, impedanţa de intrare a
antenei trebuie să prezinte o parte reală (rezisitivă), Ra (Fig. 3.5),
chiar dacă antena este presupusă fără pierderi. Această rezistenţă
poartă numele de rezistenţă de radiaţie.

Ra

Za
j Xa

Fig. 3.5. Impedanţa de intrare a unei antene

Prin urmare, rezistenţa de radiaţie poate fi determinată egalând

puterea radiată de antenă cu aceea absorbită de la generator.
Pentru un element de curent, relaţia (3.12) conduce la:

1 1
k 0 η 0 I 2 ( dz ' ) 2 ,
2
Ra I 2 = (3.14)
2 12π
de unde

38
 2
 dz ' 
Ra = 80π 2   [Ω] . (3.15)
 λ 
Relaţia (3.15) se aplică şi în cazul antenelor scurte având, tipic,
o lungime totală mai mică de λ/20, cum ar fi dipolii încărcaţi la
capete. În cazul dipolilor scurţi simpli (fără încărcare la capete),
distribuţia de curent de pe antenă este cvasi-liniară, dar poate fi
echivalată cu o distribuţie constante, de valoare egală cu jumătate
din curentul de la bornele antenei.
Spre exemplu, pentru un dipol scurt, încărcat la capete şi de
lungime λ/20 se obţine Ra= 1,973Ω. Liniile de transmisiuni utilizate
în practică, însă, au impedanţe caracteristice net mai mari (tipic, 50
Ω). Prin urmare, este necesară inserarea unui circuit de adaptare a
impedanţei între antenă şi linia de transmisiuni care o conectează la
emiţător. O astfel de valoare a rezistenţei de radiaţie este, practic de
ordinul de mărime al rezistenţei de pierderi serie din reţeaua de
adaptare de impedanţă, ceea ce limitează utilizarea antenelor scurte
în practică. Antenele de lungime comparabilă cu lungimea de undă
oferă, însă, valori mai practice pentru Ra.
Reactanţa din Fig. 3.5., Xa, descrie comportamentul de tip linei
de transmisiuni al unei antene (v. Fig. 2.1). Fie ZCa impedanţa
caracteristică a antenei, privită ca linie de transmisiuni. Aşadar,

X a ≅ ZCa cot k0l . (3.16)

Impedanţa caracteristică a unei antene de tip dipol cilindric

subţire se poate calcula asimilând-o unei antene biconice
degenerate [1]:

39
 η0  L 
ZCa = ln − 1 , (3.17)
π a 

unde L=2l este lungimea totală a dipolului, iar a este raza

conductorului antenei.
Fie ZC impedanţa caracteristică a liniei de transmisiuni care
alimentează antena (Fig. 3.6). Coeficientul de reflexie de la bornele
antenei este:
Z a − ZC
Γ= . (3.18)
Z a + ZC
Se cunoaşte că Γ ≤ 1 , iar Γ = 0 atunci când există adaptare
de impedanţă între antenă şi linia de transmisiuni, adică Z a = ZC .

Fig. 3.6. Circuitul de alimentare al unei antene

40
 În practică, gradul de adaptare al impedanţei la bornele unei
antene se exprimă, de cele mai multe ori, printr-o mărime scalară,
numită raport de undă staţionară în tensiune (voltage standing-wave
ratio):

1+ Γ
VSWR = . (3.19)
1− Γ

Evident, VSWR ≥ 1 , iar VSWR = 1 în cazul adaptării de

impedanţă. Trebuie precizat că impedanţa la bornele unei antene
rezonante comportă variaţii foarte mari cu frecvenţa, ceea ce face ca
şi VSWR varieze foarte mult. Adaptarea de impedanţă se obţine, de
regulă, doar la anumite frecvenţe. În practică, însă, se pot accepta
valori ale VSWR de până la 3, ceea ce corespunde unei pierderi de
putere de maximum 30%.

41
 4 Antene filare

O antenă filară este constituită dintr-un element radiant filiform

ce se poate prezenta sub următoarele forme constructive:
 Antene de tip dipol;
 Antene de tip monopol;
 Antene cadru;
Antena de tip dipol constă din două conductoare și, în funcție de
rapotul dintre lungimile acestora, dipolul poate fi simetric atunci când
lungimile conductoarelor sunt egale, sau asimetric, în caz contrar.

a. b.

c.
Fig 4.1. Exemple de antene filare: a) antenă de tip dipol
simetric/asimetric; b) antenă cadru c) antenă monopol

O antenă de tip monopol este constituită dintr-un singur

element radiant filar, cel de-al doilea conductor al antenei fiind planul
42
de masă sau pământul. De obicei, pământul reprezintă cel de-al
doilea conductor al antenei în cazul frecvențelor relativ joase, adică
frecvențele cuprinse în gamele VLF, LF, MF, HF. Suprafața
pământului are o conductivitate finită, motiv pentru care este utilizată
ca și conductor de referință pentru antenele monopol ce lucrează la
frecvențe joase. Atunci când se utilizează pământul pe post de
conductor de referință, parametrii de radiație ai antenelor dar și
impedanța de intrare variază în funcție locul în care este amplasată
și de factorii de mediu. Planul de masă, în cazul în care antenele
lucrează la frecvențe peste gama HF, poate fi constituit dintr-o placă
metalică, carcasa unui aparat,sau caroseria unui automobil.
Antenele cadru sunt realizate dintr-un element radiant sub
formă de buclă.
Din punctual de vedere al distribuției de curent de-a lungul
elementului radiant, antenele de tip dipol și monopol se apropie de
modelul liniei de transmisiuni în gol, în timp ce antenele cadru se
apropie de modelul liniei de transmisiune în scurtcircuit.

4.1. Antena dipol simetric în λ/2

Fig. 4.2 Antena dipol simetric în λ/2 și linia de transmisiune terminată

în gol

43
 Distribuția de curent pe antena dipol simetric în λ/2 este
similară cu cea a liniei de transmisiuni terminată în gol. Expresia
curentului pe o linie de transmisiune este dată mai jos:

= ∙ cos − ∙ sin 4.1

unde = 4.2

Prin înlocuirea = 0 în expresia (4.1) ⇒

=− sin 4.3
Făcând notația:
= 4.4 ⇒ = sin − 4.5 .
În cazul dipolului intervin și coordonate negative, ceea ce

– = # − | % | 4.6
înseamnă că:

Din relațiile (1.49) și (1.50) putem scrie distribuția de curent

pe antenă:

′ = sin # − | ′| 4.7

’ = 0, adică
0 = = sin # 4.8
Întrucât generatorul de curent se află la
se poate scrie că pentru orice

sin # − | ′|
dipol simetric și de orice lungime curentul are expresia:

′ = 4.9
sin #
Prin particularizare pentru dipolul de lungime λ/2 ecuația
(4.9) devine:
′ = cos ′ 4.9

d-.
Câmpul electric radiat de către dipol se obține prin
însumarea contribuțiilor elementelor de curent. Vectorii

44
corespunzători diferitelor elemente de curent sunt coliniari datorită
faptului că evaluarea se face la distanțe foarte mari comparativ cu
dimensiunile antenei, adică în câmp îndepărtat. În aceste condiții
câmpul radiat de elementul de curent se scrie (Fig. 4.3):

l=λ/4 r1
I(z’) r1
dz’ z’ r P(r, θ, φ) z’
θ
O Y
φ

θ
X –l= –λ/4
′ cos /
O
r

Fig. 4.3 Element de curent pe o antenă dipol simetric în λ/2: desen

de ansamblu şi detaliu pentru calcularea diferenţei de drum

′ sin /
d-. = ∙ exp − 1 ∙ d ′ 4.10
401

1 = 1 − ′ cos / 4.11
în care

În cazul amplitudinii, se poate face aproximația 1 ≅ 1, ceea

ce nu este valabil și pentru fază, deoarece o diferență de drum
comparabilă cu lungimea de undă introduce variații mari de fază.

45
 Din (4.9) şi (4.10), câmpul electric radiat de către dipol este:
λ/4
exp(− jk0 r )
Eθ = jk0η0 I 0 sin θ  cos k0 z ' exp( jk0 z ' cosθ )dz '
4πr −λ / 4

exp(− jk0 r )
= jk0η0 I 0 sin θ ⋅ A
4πr
(4.12)

În (4.12), s-a notat:

λ/4
A=  cos k z ' exp( jk z ' cosθ )dz '
−λ / 4
0 0 (4.13)

Înlocuind:
exp( jk 0 z ' ) + exp(− jk 0 z ' )
cos k0 z ' = (4.14)
2
rezultă:

λ/4
1
{exp[ jk0 z ' (1 + cosθ )] + exp[− jk0 z ' (1 − cosθ )]}dz '
2 − λ/ 4
A=

1   π   π 
= exp  j (1 + cos θ ) − exp − j (1 + cosθ ) 
2 jk 0 (1 + cos θ )   2   2 
1   π   π 
+ exp − j (1 − cosθ ) − exp  j (1 − cos θ ) 
− 2 jk 0 (1 − cos θ )   2   2 
π  π 
sin  (1 + cosθ ) sin  (1 − cos θ )
= 2 + 2 
k 0 (1 + cos θ ) k 0 (1 − cosθ )
(4.15)

Ţinând cont că

46
 π 
sin ± α  = cosα (4.16)
2 
rezultă:
π  π 
cos cos θ  cos cosθ 
A= 2 + 2 
k 0 (1 + cosθ ) k 0 (1 − cosθ )
π  π 
cos cosθ  2 cos cosθ 
 2  1 1   2 
=  + =
 1 + cos θ 1 − cosθ  k 0 sin θ
2
k0
(4.17)

Înlocuind (4.12) în (4.17), se obţine:

exp − 1 cos 0⁄2 ∙ cos /

-. = ∙ ∙ 4.18
201 sin /
Intensitatea câmpului magnetic va fi:

-. exp − 1 cos 0⁄2 ∙ cos /

7 = = ∙ ∙ 4.19
201 sin /

Directivitatea dipolului în λ/2

d;<
Directivitatea prin definiție are expresia:

8 /, : = 40 ∙ dΩ 4.20
;<
Numărătorul relației (4.20) se scrie:

47
 d;< d;<
= 1 4.21
d> d?
@AB
@C
unde este partea reală a normei vectorului Poynting, a cărei
expresie este:
d;< 1 cos 0⁄2 ∙ cos /
= ReEFGH FI = J K 4.22
d? 2 80 1 sin /
Din relațiile (1.60) și (1.61) se poate scrie că:
cos 0⁄2 ∙ cos /
;< = L L J K ∙ sin / d/ d: 4.23
80 sin /
În evaluarea puterii radiate intervine o integrală care nu se
poate rezolva analitic, dar se poate exprima sub forma unor funcții
de tipul cosinus integral, funcții care se pot calcula printr-o dezvoltare

cos P
asimptotică:
Q
MN O = − L dP 4.24
R P
În aceste condiții, puterea de radiație se poate exprima ca
;< = 36,565 ∙ 4.25 ceea ce înseamnă că directivitatea în
cazul dipolului simetric în λ/2 este:

cos 0⁄2 ∙ cos /

8 /, : = 1,64 ∙ J K 4.25
sin /
Alte valori specifice dipolului în λ/2:
• Câștigul intrinsec: SN = max. 8 / = 1,64 ⇔
SNWX = 2,15 dBi

Z[ = = 73 Ω
AB
\]^
• Rezistența de radiație:

În urma rezultatelor obținute se constată că pentru câștigul

intrinsec se obțin valori apropiate de cele ale elementului de curent,
însă rezistența de radiație a dipolului în λ/2 este net mai mare și
apropiată ca valoare de impedanțele caracteristice ale liniilor de

48
transmisiune uzuale, ceea ce înseamnă că o astfel de antenă este
mai eficientă.

Caracteristica de radiaţie şi diagramele de radiaţie ale

dipolului în λ/2

cos 0⁄2 ∙ cos / 0⁄2 ∙ sin 0⁄2 ∙ cos / sin /

Aplicând regula lui l'Hôpital, se poate arăta că:

lim = lim = 0,
.→ sin / .→ cos /
(4.26)

de curent, extincţiile se găsesc la / = 0 şi / =π.

ceea ce arată că şi în cazul dipolului în semiundă, ca şi la elementul

De asemenea, se observă că:

⁄ ∙abc .
f =1
abc
cde . .g ,.g
h (4.27)
^ ^

În aceste condiţii, caracteristica de radiație în acest caz capătă

0
forma:

-. / cos 2 cos /
i / = j j=k k 4.28
max -. / sin /
.

49
 Fig. 4.4. Diagramele de radiaţie ale dipolului în λ/2

Deschiderea lobului principal la -3dB este de 78° (Fig. 4.4),

ceva mai mică decât cea a elementului de curent (90°), fapt ce
conduce la un câștig mai mare (2,15dBi faţă de 1,76dBi), adică
puterea radiată este mai bine concentrată după axa lobului.

4.2. Impedanța de intrare într-o antenă filară

Schema echivalentă la bornele unei antene este reprezentată în

fig. 3.5. La frecvențele la care o antenă dipol nu este rezonantă,
impedanța de intrare poate avea și parte reactivă.
l[ = Z[ + n[ 4.29
unde l[ este impedanța la bornele antenei, Z[ este rezistența,
iar n[ este reactanța.
Întrucât pentru cele mai multe antene pierderile ohmice în
conductor sunt neglijabile, partea reală a impedanței de intrare

Z[ 2;<
reprezintă, în cea mai mare parte, rezistența de radiație.

;< = ⇒ Z[ = 4.30
2

50
pornește de la modelul liniei terminate în gol, adică lC → ∞.
Pentru determinarea părții reale a impedanței de intrare se

lC + lp[ tan #
lNo = lp[ 4.30
lp[ + lC tan #
lp[ lp[
lNo | = = n[ ⇒ n[ = − 4.31
r →∞
tan # tan #
Anulările reactanţei n[ se obţin pentru
#= = 2t + 1 4.32 ,
s

unde t ∈ ℤ ⇒ # = 2t + 1 4.33
w

Fig. 4.5 Funcția tangentă și variaţia reactanței, xy

Primul punct de anulare a reactenţei corespunde primei

rezonanţe a antenei, care are loc atunci când # = 4z , adică pentru un
dipol de lungime totală 2# =
z
2
.

propagare a luminii în vid și frecvența de rezonanță, {< , înseamnă

Întrucât lungimea de undă este dată de raportul dintre viteza de

că pentru # =w

51
 {< = 4.34 .
|]
ws
Următoarele rezonanțe ale antenei apar pentru
# = 2t + 1 4.35 ,
w

{<} = 2t + 1 {< 4.36 .

ceea ce corespunde unui set de frecvențe (Fig. 4.6),

Fig. 4.6 Variația reactanței de intrare pentru modelul de tip linie de

transmisiuni al un dipol simetric, în funcție de frecvență

În realitate, în jurul multiplilor pari de {< nu se obțin valori

infinite ale reactanței, ci variații rapide ale acesteia între o valoare
pozitivă și o valoare negativă (Fig. 4.7), deoarece modelul liniei de

inclusiv în multiplii pari de {< . În practică, se evită utilizarea antenelor

transmisiune este unul aproximativ. Așadar, reactanța se anulează

la aceste frecvențe fără un adaptor de impedanță, dat fiind că o mică

variație a frecvenței conduce la variaţie foarte mare a reactanței.

52
 Fig. 4.7. Variația reală a reactanţei unui dipol simetric în funcție de
frecvență

multipli impari de {< și, respectiv, la antirezonanță pentru multipli pari

Despre o antenă se spune că se află la rezonanță pentru

de {< . Atât la rezonanță, cât și la antirezonanță l[ = Z[ , întrucât

n[ = 0.
Rezistența de radiație prezintă minime la frecvențele de
rezonanță (mai puțin la prima) şi maxime la frecvențele de
antirezonanță (Fig. 4.8). Valorile tipice ale maximelor sunt de ordinul
sutelor de ohmi, până la mii de ohmi.

Fig. 4.8. Variația rezistenței de radiație în funcție de frecvență

53
într-un dipol pot fi scrise în funcție de lungimea totală a acestuia, 2#
Expresiile generale ale rezistenţei şi reactanţei de intrare

și de raza conductorului, ~ [2]:

Z[ = •M + ln 2 # − Cd 2 # + sin 2 # •Sd 4 # −
−2Sd 2 # ƒ + cos 2 # •M + ln # + Cd 4 # −
−2Cd 2 # ƒ„ (4.37)

n[ = •2Sd 2 # + cos 2 # •2Sd 2 # − Sd 4 # ƒ −

w

−sin 2 # …2Cd 2 # − Cd 4 # − Cd † ˆ‰„ (4.38)

‡] [ ^
s

unde M este constanta lui Euler (M = 0,5772 , iar Cd și Sd sunt

funcţiile cosinus integral și sinus integral
Pierderea de putere prin reflexie la bornele unei antene este

Š[W = 1 − |Γ| 4.39 , unde

dată de eficiența adaptării definită ca

l[ − lp
Γ= 4.40
l[ + lp

4.3. Dipolul scurt

Un dipol este considerat electric scurt dacă lungimea unui

braţ, l, este mult mai mică decât λ/4. În consecinţă, antena nu este
rezonantă. Din punct de vedere constructiv, există dipoli scurţi simpli,
neîncărcaţi la capete (Fig. 4.9) şi dipoli scurţi încărcaţi la capete cu
discuri sau cu conductoare radiale, în vederea aducerii distribuţiei de
curent de pe braţe la o formă aproximativ constantă (Fig. 4.10).
 I(z’)

I0

I0/2

–l O l z’

Fig. 4.9. Dipol electric scurt, neîncărcat. Distribuţia de curent

# ≪ 1:
În cazul dipolului neîncărcat, distribuţia de curent se poate
scrie plecând de la relaţia (4.9), în care se ţine cont că

\] ‡] •s••Ž ‘ •’ •Ž ‘ •
′ = f ≅ = †1 − ˆ.
\] cde ‡] s•|Ž%|
cde ‡] s ‡] s≪ ‡] s s

(4.41)

În acest caz, distribuţia de curent este una liniară, pe fiecare

braţ al antenei (Fig. 4.9).
În scopul determinării rezistenţei de radiaţie, se poate defini
o distribuţie echivalentă de curent, constantă pe toată lungimea
antenei. Pentru a produce acelaşi efect din punct de vedere al
radiaţiei, având în vedere că intensitatea câmpului radiat este
proporţională cu intergala distribuţiei de curent, aria cuprinsă sub
fiecare dintre cele două distribuţii trebuie să fie aceeaşi. Din acest
motiv, amplitudinea distribuţiei echivalente trebuie să fie I0/2, unde I0
este curentul la bornele dipolului.
O astfel de echivalare permite utilizarea relaţiei de calcul
pentru rezistenţa de radiaţie din cazul elementului de curent.
Puterea radiată este dată de:

55
 — ^
“”•–. . † ] ˆ
;< = = , (4.42)
“” \] ^ ^

unde Z[ este rezistenţa de radiaţie a dipolului scurt, iar Z[•–. . este

rezistenţa de radiaţie a elementului de curent echivalent. Din (4.42)
rezultă:

“”•–. .
Z[ = .
w
(4.43)

În acest caz, lungimea totală a antenei dz’ din (3.15) se înlocuieşte

cu 2l, ceea ce conduce la:

Z[ = 200 † ˆ = 800 † ˆ . (4.44)

s s

Reactanţa antenei se găseşte din (4.31),

n[ = − ™še˜”
‡ s
f ≅ − ‡˜”s = − ˜”
› = − œp (4.45)
] ‡] s≪ ] s ”
]

unde lp[ este impedanţa caracteristică a antenei, privită ca linie de

transmisiuni degenerată. Reactanţa are caracter capacitiv, având

M[ =
s
˜” |]
. (4.46)

Dipolul scurt are aceeaşi caracteristică de radiaţie ca şi

elementul de curent, aceeaşi directivitate şi acelaşi câştig intrinsec.
Cu o rezistenţă de radiaţie având valori reduse şi o reactanţa
capacitivă, mult mai mare, utilizarea în practică a unei astfel de
antene ridică problema eficienţei transferului puterii de la emiţător în
antenă, motivele fiind cele expuse în §3.5.

Dipolul electric scurt încărcat la capete utilizează două

discuri (sau conductoare dispuse radial), conectate la capetele libere

56
ale antenei, cu scopul obţinerii unei distribuţii de curent aproximativ
constante de-a lungul celor două braţe. La capătul fiecărui braţ,
distribuţia lineică de curent I(z’) se continuă cu o distribuţie
superficială de curent pe disc Js (ρ'), care se anulează la marginea
acestuia (Fig. 4.10). Presupunând curentul constant de-a lungul
celor braţelor dipolului şi egală cu I0, condiţia de continuitate a
curentului la conexiunea dintre braţ şi disc se scrie ca:

Js0≅ I0/2πa (4.47)

I(z’)

I0

–l O l z’

I(z’)
Js0≅ I0/2πa Js (ρ’)

Js (ρ')
R
ρ’
Fig. 4.10. Dipol electric scurt, încărcat la capete. Distribuţia
(aproximativă) de curent

Cele două discuri au o contribuţie neglijabilă la radiaţia

antenei, deoarece, ca şi în cazul unei linii de transmisiuni, distanţa
dintre ele este electric mică (egală cu lungimea totală a antenei), iar
distribuţiile superficiale de curent sunt egale şi de sens contrar.

57
 Rezistenţa de radiaţie în cazul antenei dipol scurt încărcată
la capete se obţine din expresia dedusă pentru elementul de curent,
înlocuind pur şi simplu dz’ cu 2l:

Z[ = 800 † ˆ = 3200 † ˆ . (4.48)

s s

Rezistenţa de radiaţie obţinută este de patru ori mai mare decât cea
a dipolului scurt neîncărcat, ceea ce constituie un avantaj evident din
perspectiva eficienţei cuplării puterii de la emiţător în antenă.

4.4. Antene filare lungi

Sunt antene al căror element radiant are o lungime mai mare

decât λ/4. Din punct de vedere constructiv, pot fi antene de tip dipol,
monopol sau cadru. Pentru gamele de frecvenţă MF şi HF, se pot
utiliza antene filare orizontale, cu elementul radiant alimentat la un
capăt; acestea aparţin categoriei de antene monopol, întrucât al
doilea conductor al antenei este Pământul (Fig. 4.11).

Fig. 4.11. Antenă filară lungă, alimentată la un capăt (monopol)

Considerând o antenă de tip dipol simetric (Fig. 4.12),

distribuţia de curent se scrie ca:

58
 ′ = . (4.49)
\] cde ‡] s•|Ž%|
cde ‡] s

În cazul unui dipol sau monopol electric lung, reprezentarea

grafică a distribuţiei începe de la capetele libere ale braţelor, unde
curentul este întotdeauna nul. Distribuţia de curent comportă mai
multe maxime şi minime (Fig. 4.12), numărul acestora depinzând de
raportul dintre lungimea fizică a antenei şi lungimea de undă; tot de
acest raport depinde şi valoarea curentului la bornele antenei şi,
implicit, valoarea impedanţei.
Ţinând cont că un element de curent produce un câmp
electric dat de:

exp(− jk0 r )
dEθ ( z ' ) = jk0η 0 sin θ I ( z ' ) exp( jk0 z ' cos θ ) dz ' ,
4πr
(4.50)
de unde câmpul electric radiat de dipol rezultă ca fiind:
l
Eθ =  dEθ ( z ' )dz ' . (4.51)
−l

I(z’)

I0
z’
–l l
O

Fig. 4.12. Dipol electric lung. Distribuţia de curent

59
 Ca şi în cazul dipolului în semiundă, rezistenţa de radiaţie se
determină integrând densitatea de putere radiată în unitatea de
unghi solid şi egalând rezultatul cu puterea absorbită la bornele
antenei, iar reactanţa se determină utilizând modelul liniei fără
pierderi, terminată în gol.

4.5. Antene filare cu undă progresivă

Sunt antene filare lungi, nerezonante, la care elementele

radiante sunt terminate pe o sarcină pur rezistivă (Fig. 4.12). În acest
caz, modelul utilizat este cel al liniei de transmisiuni terminate
adaptat. Spre deosebire de linie, elementele radiante trebuie să fie
amplasate la o distanţă de ordinul de mărime al lungimii de undă,
astfel încât să nu îşi anuleze reciproc contribuţia la câmpul radiat.
|I(z’)|

I0

O l∼λ z’

h∼λ R=Zca

Fig. 4.12. Antenă cadru cu undă progresivă. Distribuţia

(aproximativă) de curent
60
 În acest caz, se aşteaptă o distribuţie de curent cvasi-
constantă de-a lungul antenei, datorită absenţei undei reflectate de
curent (similar liniei terminate adaptat):

′ = exp − %
. (4.52)

De altfel, absenţa undei reflectate dă şi denumirea de antene cu

undă progresivă; prin contrast, toate celelalte antene cu distribuţie
variabilă de curent se vor numi antene cu undă staţionară.
Observaţie: În practică, atât amplasarea celor două
elemente radiante la o distanţă unul de celălalt comparabilă cu
lungimea de undă, cât şi fenomenul de radiaţie conduc uneori la o
distribuţie de curent sensibil diferită de aceea de pe o linie terminată
adaptat.

Antenele cu undă progresivă pot fi utilizate într-o gamă

foarte largă de frecvenţă, deoarece:

a. din punct de vedere al adaptării la borne, se asigură o

impedanţă de intrare preponderent rezistivă şi foarte puţin
dependentă de frecvenţă (linia terminată adaptat are o
impedanţă de intrare constantă şi egală cu impedanţa
caracteristică);
b. din punct de vedere al radiaţiei, distribuirea puterii radiate în
spaţiu variază foarte puţin cu frecvenţa, dat fiind că
distribuţia de curent este cvasi-independentă de frecvenţă,
iar câmpul radiat se exprimă ca o transformare integrală a
distribuţiei de curent (aşa cum se poate observa şi din
relaţiile (4.50 şi (4.51)).

Deşi terminate pe o rezistenţă (element disipativ), antenele

cu undă progresivă au o eficienţă rezonabilă, tipic în jur de 70-
80%. Explicaţia constă în faptul că directivitatea este bună, iar
concentrarea puterii radiate într-un unghi solid relativ restrâns
compensează pierderile prin disipaţie în rezistenţa terminală.

61
 Figura 4.13. arată modul în care se produce concentrarea puterii
radiate într-o anumită direcţie prin compunerea – constructivă
sau distructivă – a câmpului radiat de fiecare dintre cele patru
conductoare ale unei antene buclă rombice, cu undă progresivă.

Fig. 4.13. Antenă buclă rombică cu undă progresivă:

concentrarea puterii în direcţia principală de radiaţie

Rezistenţa terminală trebuie proiectată astfel încât să

prezinte reactanţe parazite mici (tipic, confecţionată din carbon)
şi să suporte puterea disipată (un sistem de răcire este necesar
la puteri mari).

62
 5 Efectul de imagine. Antena monopol

Dacă o antenă funcționează în apropierea unui plan de masă,

efectul acestuia poate fi echivalat cu prezenţa unei antene fictive,
amplasate simetric sub linia planului de masă, care poartă denumirea
de antenă imagine; efectul în sine se numeşte efect de imagine şi este
oarecum similar cu efectul produs de o oglindă amplasată în apropierea
unei surse de lumină.
Pentru a determina câmpul electric îndepărtat produs de
ansamblul format din antenă și planul de masă se impun la suprafaţa
planului de masă condițiile pe frontieră. Se va trata cazul planului de
masă infinit și cu conductivitate infinită.

5.1. Element de curent paralel cu planul de masă

Se consideră un element de curent amplasat paralel cu planul

de masă (Fig. 5.1). Componenta tangențială totală a câmpului electric la
nivelul planului de masă trebuie să fie nulă, conform condiţiilor pe
frontieră. Prin urmare, câmpul electric corespunzător undei reflectate de
către planul de masă va avea o componentă tangențială egală și de
sens contrar celei corespunzătoare undei incidente și o componentă
normală egală și de același sens celei corespunzătoare undei incidente.
Se poate considera că •′ž (câmpul electric rezultant al undei reflectate)
este produs de o antenă ipotetică, identică cu antena reală, situată sub
nivelul planului de masă la o distanță Ÿ și parcursă de un curent egal și
de sens opus celui din antena propriu-zisă (reală). Această antenă
ipotetică se numește antenă imagine.
 Fig 5.1. Element de curent paralel cu planul de masă

Efectul de imagine este efectul rezultat din însumarea

câmpurilor electrice produse de antena reală, respectiv de antena
imagine. Având în vedere că antena imagine înlocuieşte planul de
masă, la însumarea efectului antenei reale și al antenei imagine se ia în
considerare și diferența de drum (Fig. 5.2).

Fig 5.2. Efectul de imagine (în absența planului de masă) pentru

elementul de curent paralel cu planul de masă

64
 Caracteristica de radiație pentru elementul de curent paralel cu
planul de masă se poate exprima astfel:
i /, : = i[ /, : ∙ •1 − •¡‡] ¢ cde .
• (5.1)

unde i /, : reprezintă caracteristica de radiație a ansamblului format

din antenă și planul de masă, iar i[ /, : reprezintă caracteristica de
radiație a antenei izolate (în absența planului de masă).
În cazul în care planul de masă nu este ideal, adică prezintă o
conductivitate finită:

-′. = £-. (5.2)

unde £ este coeficientul de reflexie al solului (al planului de masă)

Înlocuind relația (5.2) în (5.1) se obține:

i /, : = i[ /, : ∙ •1 − £ •¡‡] ¢ cde .
• (5.3)

Observaţie: o antenă situată la o distanță foarte mică de planul

de masă, paralel cu acesta alcătuiește împreună cu antena imagine o
linie de transmisiune, ai cărei conductori sunt parcurşi de curenți egali și
de sens opus. Prin urmare, o antenă astfel amplasată nu va radia sau
va radia foarte prost.

5.2. Element de curent perpendicular pe planul de masă

Figura 5.3 ilustrează un element de curent amplasat

perpendicular pe un plan de masă.

65
 Fig 5.3. Element de curent amplasat perpendicular pe planul de masă

Așa cum rezultă din condițiile pe frontieră, antena imagine (care

produce -′. ) va fi parcursă de un curent având același sens ca și cel
prin antena reală. Eliminând planul de masă, efectului de imagine în
(care intervine și diferența de drum) se prezintă ca în Fig. 5.4.

Fig. 5.4. Efectul de imagine (în absența planului de masă) pentru

elementul de curent perpendicular pe planul de masă

Caracteristica de radiație va avea forma:

i /, : = i[ /, : ∙ •1 + £ •¡‡] ¢ abc .
• (5.4)

66
 Observaţie: antenele amplasate perpendicular pe planul de
masă pot fi oricât de apropiate de acesta, întrucât contribuțiile antenei
reale și antenei imagine se însumează, asemenea câmpurilor radiate de
braţele unei antene dipol.

5.3. Element radiant amplasat oblic

În acest caz, parcursul curentului din antenă se descompune

după o axă perpendiculară, respectiv după una paralelă cu planul de
masă (Fig. 5.5) și se aplică, pentru fiecare dintre acestea, metodele de
calcul prezentate în §4.2 şi 4.2.

Fig. 5.5. Element radiant poziționat oblic

67
68
69
70
71
72
73
74
75
76
77
6. Propagarea undelor radio

6.1. Mecanisme de propagare

Modul în care se propagă undele radio depinde gama de

frecvenţă. Astfel, pot fi puse în evidenţă patru mecanisme:
a. propagarea prin unde de suprafaţă
b. propagarea prin reflexie ionosferică
c. propagarea în limita vizibilităţii optice – line of sight (LOS)
d. propagarea multicale în medii complexe.

Observaţie: Limitele intervalului de frecvenţă atribuit fiecărui

mecanism de propagare sunt orientative; un astfel de interval trebuie
înţeles în sensul existenţei, cu maximă probabilitate, a acelui mecanism
de propagare.

a. Propagarea prin unde de suprafaţă este specifică gamelor VLF,

LF şi MF inferior, adică la frecvenţe cuprinse, tipic, între câteva zeci de
kHz şi circa 1 MHz. Din punct de vedere istoric, acest interval de
frecvenţă este acela în care au avut loc primele comunicaţii radio
dincolo de orizontul optic – over the horizon (OTH).
Când undele radio întâlnesc un obstacol care nu comportă
discontinuităţi de tip muchie, dar ale cărui dimensiuni sunt de ordinul de
mărime al lungimii de undă (spre exemplu, o sferă sau un cilindru), se
produce o abatere de la direcţia iniţială de propagare datorită
fenomenului de difracţie pe suprafaţa obstacolului. În acest caz, se
poate vorbi despre apariţia unei unde de suprafaţă.
În intervalul de frecvenţă analizat, ordinul de mărime al lungimilor de
undă pleacă de la sute de metri, atingând zeci de km.
Se consideră un echipament de emisie şi unul de recepţie
amplasate unul faţă de celălalt dincolo de orizontul optic (Fig. 6.1).
Pentru distanţe între emiţător şi receptor de ordinul sutelor, până la
câteva mii de km înălţimea calotei sferice având ca bază cercul pe care
se găsesc cele două antene este de ordinul lungimii de undă, ceea ce
conduce la apariţia undelor de suprafaţă.
78
 Terra h~λ

Tx Rx

Fig. 6.1. Propagare prin unde de suprafaţă

Aşadar, în acest interval de frecvenţă se pot realiza legături

radio dincolo de orizontul optic, la distanţe de ordinul sutelor până la
câteva mii de km. Un dezavantaj major al acestui mod de propagare
constă în faptul că, tot în apropierea suprafeţei Pământului, se găsesc
sursele de perturbaţii electromagnetice naturale (descărcări electrice
atmosferice) şi antropice (echipamente electrice care produc perturbaţii,
precum reţele de distribuţie şi staţii de transformare, reţele catenare
pentru transport cu tracţiune electrică, etc.). Spectrul acestor perturbaţii
se suprapune, în bună măsură, cu domeniul de frecvenţă în discuţie.

b. Propagarea prin reflexie ionosferică este specifică gamelor MF

superior, HF şi VHF inferior, adică la frecvenţe cuprinse, tipic, între circa
1 MHz şi 100 MHz.
Ionosfera este un strat al atmosferei terestre puternic ionizat de
către activitatea solară, situat la o altitudine cuprinsă între circa 75 km şi
400 km (Fig. 6.2), capabil să reflecte undele radio cu frecvenţa în
intervalul aflat în discuţie.
Din punct de vedere istoric, dezvoltarea comunicaţiilor radio în
acest interval de frecvenţă este legată de apariţia primelor dispozitive
electronice active, care au permis obţinerea unor semnale cu frecvenţa
de un astfel de ordin de mărime.
Acest mecanism de propagare a permis pentru prima dată
comunicaţii la distanţe mari şi foarte mari (mii, până la zeci de mii de
kilometri), inclusiv la antipozi, şi a rămas singurul mijloc posibil de
acoperire a unor distanţe de acest ordin de mărime, până la apariţia
sateliţilor de comunicaţii. Acoperirea acestor distanţe poate include
reflexii repetate pe ionosferă şi pe suprafaţa Pământului, asemenea
propagării într-un ghid de undă (Fig. 6.3).

79
 Altitudine [km]

Luna
384400

35784 Sateliţi geostaţionari (sincroni)

780 Sateliţi negeostaţionari (asincroni): Iridium

Staţia Spaţială
Internaţională (ISS)
420 Stratul F2 (aprox. 400 km)

Stratul F1 (aprox. 250 km)

Stratul E (aprox. 110 km)

100
Stratul D (aprox. 75 km)

8,848 Everest

Fig. 6.2. Localizarea ionosferei

Gradul de ionizare al ionosferei prezintă un gradient în raport cu

altitudinea, ceea ce conduce la un gradient de indice de refracţie.
Reflexia pe ionosferă poate fi văzută, aşadar, ca un şir de refracţii pe
straturi succesive cu grad de ionizare şi indice de refracţie diferit, la
incidenţa pe ultimul dintre acestea îndeplinindu-se condiţia de reflexie
totală (Fig. 6.4).

80
 Ionosfera

Terra
Tx Rx

Fig. 6.3. Propagare prin reflexie repetată pe ionosferă şi pe suprafaţa

Pământului

Ionosfera
n3
n2
n1
n0

Fig. 6.4. Reflexia pe ionosferă ca şir de refracţii succesive

81
 Gradul de ionizare al ionosferei şi, implicit, propagarea prin
reflexie pe acest strat al atmosferei depind de factorii care determină
intensitatea şi durata acţiunii radiaţiei solare:
- momentul zilei,
- anotimp,
- ciclul solar de 11 ani.

Din punct de vedere al comportamentului ionosferei ca urmare a

efectului radiaţiei solare, au fost puse în evidenţă patru straturi, notate
cu D, E, F1 şi F2 (Fig. 6.2).

Stratul D se găseşte la o altitudine de circa 75 km şi este cel mai

apropiat de Pământ şi, din acest motiv, este şi cel mai slab ionizat.
Acest strat absoarbe undele radio cu frecvenţe joase (tipic, sub 10 MHz)
şi este complet transparent pentru undele radio cu frecvenţe ridicate
(tipic, peste 10 MHz).
Iarna, stratul D are un grad extrem de redus de ionizare pe timpul
zilei şi dispare complet pe timpul nopţii. De aceea, în acest sezon se pot
realiza legături radio la frecvenţe joase pe distanţe de ordinul sutelor de
kilometri pe timp de zi, respectiv de ordinul miilor sau zecilor de mii de
kilometri pe timp de noapte, prin reflexie pe straturile superioare (E, F).
Pe timpul verii, ziua, stratul D atinge un grad de ionizare destul de
ridicat, având în vedere atât durata mare perioadei de insolaţie (ziua
este lungă), cât şi intensitatea mare a insolaţiei (razele Soarelui cad
perpendicular). În consecinţă, frecvenţele joase nu vor putea fi utliizate
pe timpul zilei, iar în timpul nopţii, la aceste frecvenţe se vor putea
efectua legături la distanţe de ordinul sutelor, până la câteva mii de
kilometri.
Stratul E are o altitudine medie de 110 km. Acest strat asigură
propagarea prin reflexie a undelor radio la distanţe medii şi mari. Gradul
său de ionizare este mai puternic în timpul zilei şi mai slab în timpul
nopţii; de asemenea, ionizarea este mai puternică pe timp de vară,
comparativ cu ionizarea din timpul iernii.
Straturile F1 şi F2 se găsesc la o altitudine medie de 250 km,
respectiv de 400 km. Gradul de ionizare al acestor straturi este, de
asemenea, variabil în funcţie de momentul zilei şi de anotimp, dar ele

82
rămân cele mai puternic ionizate, având altitudinea cea mai ridicată. Pe
timpul nopţii, cele două straturi fuzionează într-unul singur.
Figura 6.5 ilustrează influenţa activităţii solare asupra gradului
de ionizare al straturilor ionosferei.

Fig. 6.5 Influenţa activităţii solare asupra gradului de ionizare al

straturilor ionosferei.

Altitudinea stratului pe care se produce reflexia depinde de

frecvenţă, aşa cum arată Fig. 6.6. La frecvenţe foarte ridicate (tipic,
peste 100 MHz) ionosfera nu mai reflectă undele radio, acestea trecând
în spaţiul extraterestru. Aceste frecvenţe vor putea fi utilizate, însă,
pentru comunicaţii prin satelit.
Este necesar să se reţină faptul că limitele intervalelor de
frecvenţă în care se produce un anumit mod de propagare nu trebuie
înţelese în sens strict, ci ca intervale în care fenomenul se produce cu

83
maximă probabilitate. Astfel, accidental, se pot efectua transmisiuni
radio prin reflexie ionosferică la 400 MHz, după cum se pot efectua şi
transmisiuni prin satelit la 30 MHz (de exemplu, sateliţii pentru serviciul
de amator).

Refracţie Reflexie totală

Absorbţie

Fig. 6.6. Altitudinea stratului pe care se produce reflexia, în funcţie de

frecvenţă

c. Propagarea în limita vizibilităţii optice – line of sight (LOS) este

folosită preponderent în gamele VHF, UHF (şi mai sus) pentru legături
radio mobile sau legături radio fixe la distanţe până la limita orizontului
optic, în scenarii lipsite de obstacole, sau cu obstacole de dimensiuni
cel mult de ordinul lungimii de undă. În această categorie intră:
- comunicaţii simplex de tip radiotelefon (staţii radio V/UHF portabile de
tip „talkie-walkie”, sau instalate pe autovehicule, pe nave, pentru
operaţiuni în radă sau de pilotaj, sau pe aeronave), inclusiv prin repetor
- comunicaţii de tip radioreleu, de exemplu, între staţiile de bază din
reţelele de telefonie mobilă
- comunicaţii prin satelit.

d. Propagarea multicale în medii complexe se referă la medii de

propagare cu o densitate mare de obstacole, fixe sau în mişcare, cu
dimeniuni mai mari sau mult mai mari decât lungimea de undă.

84
 În acest caz, propagarea se produce pe căi multiple care includ
obstacolele, prin reflexie sau difracţie pe acestea, fără a fi neapărat
necesară existenţa unei căi de propagare în vizibilitate directă (LOS).
Este cazul comunicaţiilor dintre staţia de bază şi terminalul mobil, din
sistemele de comunicaţii mobile, sau dintre un router şi un terminal
WiFi. De cele mai multe ori, un astfel de scenariu de propagare
utilizează modele statistice, calibrate prin măsurători efectuate în teren.

85
 Bibliografie

[1] R.E. Collin, Antennas and Radiowave Propagation, McGraw-Hill

Book Company Inc., New York, 1985

[2] C. A. Balanis, Antenna Theory – Analysis and Design (fourth edition),

John Wiley & Sons, Inc., New Jersey, 2016

[3] E. Roubine, J.Ch. Bolomey, Antennes - Tome I, Masson, 1978

[4] R.D. Tamaş, Antenna Theory: Traditional versus Modern Approach,

Ed. Nautica, Constanţa, 2010

[5] R.D. Tamaş, Antene monopol pe plane de masă de dimensiuni

reduse – ediţia a II-a, revizuită şi completată, Ed. Nautica, 2010

[6] R.D. Tamaş, Antennes monopôle à plan de masse fini. Couplages et

impédances, Editions Universitaires Européennes, Saarbrücken,
Germania 2011

[7] Ed. Nicolau, Antene şi propagare, Ed. Didactică şi pedagogică, 1982

[8] D. Stanomir, Semnale analogice şi transformările lor, Ed. Athena,

1995

86