Capitolul 1

NOŢIUNI DE BAZĂ DESPRE TELEVIZIUNEA

ANALOGICĂ

Televiziunea poate fi definită ca un ansamblul de principii, metode şi

tehnici de natură electronică, utilizate pentru transmiterea la distanţă a imaginilor
în mişcare, prin intermediul canalelor de comunicaţie.
Folosirea televiziunii, ca modalitate de transmitere simultană a imaginilor
şi a sunetelor, în cele mai diverse domenii de activitate, a dus la o diversificare a
aparatelor şi sistemelor de televiziune.
Din punct de vedere al calităţii informaţiei de imagine, sistemele de
televiziune se pot clasifica în:
• Sisteme de televiziune alb-negru;
• Sisteme de televiziune în culori;
• Sisteme de televiziune de înaltă definiţie;
• Sisteme de televiziune în spaţiu.
Din punct de vedere al modului în care sunt procesate informaţiile (captare
imagine, prelucrare, transmisie, refacere imagine, etc.), sistemele de televiziune
se împart în:
• Sisteme de televiziune analogică;
• Sisteme de televiziune analog-digitală;
• Sisteme de televiziune digitală.
Din punct de vedre al destinaţiei sistemele de televiziune se pot clasifica în:
• Sisteme de televiziune difuzată, care cuprinde:
o sisteme de televiziune radiodifuzată;
o sisteme de televiziune prin cablu (coaxial sau optic);
• Sisteme de televiziune aplicată, care cuprinde multitudinea de sisteme din
economie, medicină, industrie, etc.
Varietatea de sisteme de televiziune amintite prezintă particularităţi
determinate de condiţiile diferite de aplicare. Aceasta are implicaţii şi asupra
caracteristicilor şi parametrilor funcţionali care variază într-o gamă foarte largă de
la un sistem de televiziune la altul.
 Televiziune. Analog şi digital
Televiziunea în culori (TVC) pentru marele public s-a dezvoltat pe
infrastructura existentă în cadrul reţelei de difuzare a televiziunii alb-negru (TV-
AN), ca singura soluţie posibilă la acea dată, datorită existenţei sutelor de
emiţătoare şi a milioanelor de televizoare monocrome funcţionale în cadrul unor
norme internaţionale.
Din acest motiv, sistemul de TVC trebuie să corespundă cerinţelor impuse
în TV-AN. În televiziunea alb-negru se transmite un singur semnal de imagine,
semnal care poartă informaţia referitoare la variaţia de luminanţă. În televiziunea
color este necesar să fie transmise trei semnale care să poarte direct sau indirect
informaţiile referitoare la cele trei culori primare (Red, Green, Blue) folosite în
analiza şi sinteza imaginii. Modul în care se aleg şi mai ales cum se transmit
aceste semnale trebuie să asigure ceea ce se numeşte compatibilitate faţă/cu de
sistemul de televiziune alb-negru.
Tehnica televiziunii a fost supusă unor mari schimbări care au urmărit să
elimine neajunsurile sistemelor de televiziune actuale, în sensul îmbunătăţirii
calităţii imaginii. Televiziunea de înaltă definiţie HDTV (High Definition
Television) asigură creşterea definiţiei de două ori faţă de sistemele actuale, ceea
ce echivalează cu creşterea de patru ori a numărului de elemente de imagine de pe
ecran. La aceste sisteme se îmbunătăţeşte reproducerea culorilor prin lărgirea
benzilor de frecvenţă ale semnalelor de luminanţă şi de crominanţă, şi calitatea
sunetului creşte prin transmiterea stereofonică a informaţiilor de sunet.
Semnalele televiziunii de înaltă definiţie au nevoie de o bandă de frecvenţă
de 30 MHz, mult mai largă decât au reţelele actuale de difuzare europene de (5
sau 6) MHz. Rezolvarea este asigurată prin metode de compresie atât în domeniul
timp cât şi în domeniul frecvenţă. În acest sens sistemul MAC (Multiplex Analog
Components) asigură transmiterea multiplexată în timp a semnalelor de luminanţă
şi de crominanţă, iar sistemul MUSE (Multiple Sub-Nyquist Sampling Encoding)
asigură multiplexarea şi subeşantionarea semnalelor de imagine. Perspectivele
sistemului de televiziune de înaltă definiţie au crescut odată cu prelucrarea
numerică a semnalelor TV, prelucrare standardizată internaţional prin sistemul
digital denumit generic sistemul primar 4:2:2.
Sistemele de televiziune actuale cu transmisie prin unde radio sau prin
cablu se înscriu în prevederile unor normative cunoscute sub denumirea de
standarde de televiziune.

1.1. Particularităţi ale transmisiei semnalului de imagine

Formarea semnalului ce caracterizează imaginea de televiziune,

transmiterea acestuia şi reconstituirea imaginii originale, ca etape esenţiale ale
comunicaţiilor în televiziune, prezintă o serie de aspecte particulare, specifice în
raport cu transmiterea şi natura informaţiei. Pentru înţelegerea acestor aspecte este
10
 Televiziune. Analog şi digital
necesară cunoaşterea unor noţiuni de bază în domeniul sistemului de percepţie
vizuală şi a colorimetriei. Este importantă, de asemenea, o vedere de ansamblu
asupra principiului transmiterii imaginilor în televiziune.
Imaginea reprezintă o distribuţie de energie radiantă variabilă în timp şi
color care depinde de proprietăţile optice ale obiectelor. Acest tip de imagine
interesează în transmisiunile de televiziune.
Imaginea poate fi caracterizată de un vector luminanţă B(x,y,t), dependent
de două dimensiuni spaţiale (x,y) – pentru imaginea plană – şi o dimensiune
temporală (t) – pentru imaginea în mişcare. Vectorul B(x,y,t) poate fi descris prin
trei componente, care reprezintă un set arbitrar de culori primare (R, G, B) alese
astfel încât să egaleze subiectiv senzaţia de culoare produsă de culoarea originală
[NIC03]:

B ( x, y , t ) = [ B
R
(x, y, t ), BG (x, y, t ), B B (x, y, t )] (1.1)

Canalele de transmisiune existente sunt canale unidimensionale, în sensul

că pe canal se transmit semnale de o singură variabilă – timpul.
Problema specifică televiziunii constă în: transformarea funcţiei vectoriale
B(x,y,t) într-un semnal s(t), transmiterea acestuia pe canal şi reconstituirea imagini
Br(x,y,t) într-un mod cât mai fidel posibil.
Totalitatea proceselor de rezolvare a problemei televiziunii este prezentată
în figura 1.1, prin cele patru etape distincte: 1 - codarea sursei; 2 - codarea de
canal; 3 – decodarea de canal şi 4 – decodarea sursei.
În transformările B(x,y,t)→Br(x,y,t) este necesar să se ţină seama de
următoarele aspecte:
a) în procesul de transformare imagine - semnal electric, vor trebui luate în
consideraţie toate caracteristicile receptorului căruia îi este adresată informaţia –
sistemul vizual uman;
b) semnalul electric format trebuie să fie adaptat canalului de transmisiune.
În ambele transformări este necesar să se ţină cont de caracteristicile statice
ale imaginii şi ale semnalului format. În televiziune se evidenţiază clar modelul
lui Fano pentru un sistem de transmisie a informaţiei: codorul sursei – care pe
baza unui criteriu de fidelitate a receptorului împarte mulţimea mesajelor generate
de sursă în clase de echivalenţă şi transmite câte un reprezentant al acestor clase;
şi codorul canalului - care adaptează caracteristicile statistice ale semnalului la
cele ale canalului [NIC03].
Semnificaţia circuitelor funcţionale ale sistemului de televiziune
reprezentat în figura 1.1 sunt:
SOFI – sistem optic de formare a imaginii (ansamblu de lentile, prisme şi
oglinzi dicroice);
TOE – traductor optoelectronic (senzor de imagine, transformă imaginea
optică în semnal electric);
11
 Televiziune. Analog şi digital
DE – dispozitiv de explorare (baleiere);
GSA – generator de semnale ajutătoare – produce semnale de stingere,
sincronizare etc., necesare funcţionării corecte a sistemelor de transmisie şi
formare a imaginii. În digital sunt generate semnale de clock, semnale cu
frecvenţă fixă, etc.
CC – codor de culoare, asigură obţinerea din semnalele primare
de culoare a semnalului de cromonanţă;
E – emiţător. În acesta au loc procesele de modulaţie şi conversie în banda
de transmisie;
E’R, E’G, E’B – semnale primare de culoare;
SVCC – semnal video complex color (semnal compozit);
R – receptor (partea de tuner TV);

BR E’R
IR
B(x,y,t
) B IG E’G Eţc SVC
SOFI TOE
IB
DE CC ∑ C E
s(t)
BB E’B

Sa Sa

Sa
GSA
1 2

E’R I’R
Br(x,y,t)
S SVCC E’ I’G
R S DC DE TEO
s(t) E’B I’B

Sa
Sa

GSA

3 4

Fig. 1.1 Structura sistemului de televiziune şi etapele prelucrării semnalelor TV

12
 Televiziune. Analog şi digital
S – separator de semnale;
DC – decodor de culoare, asigură obţinerea din semnalul de
crominanţă a semnalelor primare de culoare;
TEO – traductor electronooptic, transformă semnalul optic în semnal video
de televiziune, constituie elementul principal al sistemului de afişare;
DE + TEO – formează dispozitivul de afişare (partea 4 din fig.1.1);
SOFI + TOE + DE – formează camera TV (partea 1 din fig.1.1).

Codarea sursei (1). Imaginea reprezentată prin vectorul B(x,y,t), este

aplicată prin sistemul optic de formare a imaginii (SOFI) unor traductoare
optoelectronice (TOE) ce transformă fiecare imagine optică plană şi
monocromatică (BR(x,y,t), BG(x,y,t), BB(x,y,t)) într-o imagine electronică
(QR(x,y,t), QG(x,y,t), QB(x,y,t)). Imaginile electronice sunt distribuţii spaţiale de
sarcini electrice Q la suprafaţa senzorului de imagne din structura dispozitivlui
video captor. SOFI are rolul de a descompune imaginea color în componentele
primare alese în sistemul de televiziune. Formarea semnalelor E’R, E’G, şi E’B este
realizată de sistemul de explorare (DE) care are funcţia de a transforma distribuţia
electronică bidimensională variabilă în timp în semnalele electrice primare de
culoare E’R, E’G, E’B , notate adesea în practică R, G, B.
Codarea de canal (2). Prin codorul de culoare (CC), cele trei semnale
corespunzătoare culorilor primare sunt transformate în semnal de crominanţă care
este însumat cu semnale auxiliare (sa) pentru procesul de reconstituire a imaginii,
după care este adaptat prin emiţătorul E la canalul de transmisiune prin modulaţie
analogică sau digitală.
Decodarea de canal (3). Receptorul (R), separatorul (S) şi decodorul de
culoare (DC) refac semnalele primare de culoare E’R, E’G si E’B, precum şi
semnalele de sincronizare sa.
Decodarea sursei (4) reface prin sistemul de explorare (DE) şi traductorul
electronooptic (TEO) imaginea TV caracterizată prin vectorul Br(x,y,t).

1.2. Descompunerea imaginii şi formarea semnalului TV.

Spectrul semnalului de televiziune

Imaginea ce urmează a fi transformată în semnal de televiziune este captată

cu ajutorul camerei TV şi la nivelul senzorului de imagine din construcţia
dispozitivului video captor (DVC) sub acţiunea sitemului de explorare are loc un
proces complex de descompunere a imaginii într-un număr finit de puncte
(eşantioane) de imagine, fiecare fiind caracterizat de parametrii ce-i definesc
luminozitatea şi culoarea.

13
 Televiziune. Analog şi digital
1.2.1. Descompunerea imaginii şi formarea semnalului de televiziune

Procesul de transformare a imaginii, reprezentată prin vectorul luminanţă

(strălucire) B(x,y,t), în semnal de televiziune s(t) reprezintă prima etapă şi deci
prima problemă a televiziunii care se rezolvă în cadrul studioului TV. Acest
proces este un proces complex de discretizare a funcţiei B(x,y,t) care poate fi
privită ca o imagine monocromă indiferent dacă fenomenul are loc în unul din
cele trei dispozitivele video de captare a imaginii corespunzător culorilor primare
R,G,B.
Procesul de discretizare vizează o discretizare temporală şi o discretizare
spaţială a funcţiei de luminanţă B(x,y,t).

a) Discretizarea temporală se bazează pe proprietatea sistemului vizual uman de

a integra în timp o succesiune de imagini. Procesul discretizării temporale se
poate exprima analitic prin funcţia:
∞
B( x, y, t ) = ∑ f k ( x, y ) ⋅ g (t − t k ) (1.2)
k =1

în care:
fk(x,y) – funcţia imagine bidimensională „statică” de luminanţă
definită pe intervalul tk+ tk+1. Această funcţie este denmită
funcţia cadru sau cadru de imagine. Pe scurt „Cadru TV”.
g(t-tk) – funcţia de integrare temporală specifică sistemului
vizual uman.

Ca urmare, în urma procesului de discretizare temporală a imaginii are loc

transformarea funcţiei luminanţă B(x,y,t) într-o succesiune temporală de cadre
statice de imagine f(x,y) care pot fi transmise secvenţial.

b) Discretizarea spaţială se bazează pe proprietatea sistemului vizual uman de a

realiza şi o integrare spaţială a elementelor de imagine ca urmare a proprietăţii
acestuia de a separa sau nu două puncte învecinate din conţinutul imaginii în
funcţe de distanţa de observare a acesteia. Aceată proprietate se numeşte puterea
de separare S0 şi care depinde de unghiul minim sub care sunt percepute dinstinct
două puncte ale imaginii, numit unghiul rezolutiv ψ.
Discretizarea spaţială asigură descompunerea fiecărui cadru de imagine
într-o reţea de puncte de eşantionare obţinându-se astfel imagina eşantionată.
Punctele de eşantionare definesc astfel elemntele de imagine care se pot transmite
secvenţial pe intervalul de timp alocat unui cadru de imagine TC.
Discretizarea spaţială are loc în două etape succesive după coordonatele Ox
şi Oy corespunzătoare explorării pe linii H şi cadre V. În televiziunea analogică se
realizează doar discretizarea spaţială corespunzătoare axei Ox, se transmite un
14
 Televiziune. Analog şi digital
semnal analogic care reprezintă valorile luminaţei pe linii şi pe cadre. În
televiziunea digitală se parcurg ambele etape ale discretizării spaţiale după cele
două axe Ox şi Oy, obţinându-se astfel un set de valori pentru ambele dimensiuni
ale cadrului de imagine H şi V.
Procesul discretizării spaţiale se poate exprima analitic prin funcţia:

∑ f (r )⋅ δ (r − r )
∞ ∞
f ( x, y ) = ∑ nx ny nx ny (1.3)
nx ny

în care:
( )
f rn x n y - funcţia imagine eşantionată definită pe vectorul de poziţie al
reţelei de eşantionare, vector cu expresia:
rnx n y = n1 r1 + n 2 r2 + .......
(
δ r − rn n
x y
) - funcţia de eşantionare.
Funcţia imagine eşantionată ( )
f rnx n y poate fi reprezentată în planul
1 1
frecvenţelor spaţiale υ x = şi υ y = (fig.1.2). Reprezentarea funcţiei imagine
rx ry
eşantionată în planul frecvenţelor spaţiale reprezintă spectrul imaginii
eşantionate, care este format prin repetarea periodică în planul frecvenţelor
spaţiale a spectrului imaginii în original.
Ca urmare, funcţia imagine este limitată în bandă, adică are detalii ce nu
pot fi oricât de mici, ea poate fi reconstituită în original dacă se cunosc valorile pe
care le ia luminanţa şi respectiv crominanţa (după caz) într-un număr de puncte
distribuite pe o reţea suficient de bine aleasă [MIT96].

νy

ry νx

rx

Fig. 1.2. Spectrul imaginii eşantionate

15
 Televiziune. Analog şi digital
1.2.2. Spectrul semnalului de televitiune s(t)

Discretizarea şi obţinerea spectrului imaginii eşantionate este un proces

care se desfăşoară periodic după axele Ox şi Oy cu perioadele H şi V. Deci,
funcţia cadru de iamgine f(x,y) poate fi decompusă în serie Fourier după
coordonatele H şi V şi va avea expresia [MIT93], [VLA97]:

( )
∞ ∞
f ( x, y ) = ∑ ∑B nn n y ( )
⋅ cos 2π ⋅ υ x ⋅ x + ϕ nx ⋅ cos 2π ⋅ υ y ⋅ y + ϕ n y (1.4)
nx ny

Prin aplicarea simplificată la primul termen al identităţii trigonometrice a

produsului funcţiei cosinus şi notând suma defazajelor ϕ n + ϕ n = ϕ n n expesia x y x y

funcţiei cadru devine

1 ∞
[ ]
∞
f ( x, y ) = ∑ ∑B nn n y ⋅ cos 2π (υ x ⋅ x + υ y ⋅ y ) + ϕ nx n y (1.5)
2 nx ny

În care, în baza consideraţiilor

H V
x = vx ⋅ t = ⋅t = H ⋅ fH ⋅t ; y = vy ⋅ t = ⋅ t = V ⋅ fC ⋅ t
TH TC
ny (1.6)
1 n 1
υx = = x ; υy = =
rx H ry V

funcţia cadru f(x,y) a imaginii se transformă în semnal electric s(t)

1 ∞
[ ]
∞
s(t ) = K BS ⋅ ∑ ∑B nn n y ⋅ cos 2π (n x ⋅ f H + n y ⋅ f C ) ⋅ t + ϕ nx n y (1.7)
2 nx ny

în care:
KBS – factor de proporţionalitate în transformarea
luminanţă – semnal electric
1
K BS ⋅ ⋅ Bnn n y = S nx n y - amplitudinea componentelor
2
spectrale ale semnalului obţinut prin explorarea
imaginii statice f(x,y) pe linii cu frecvenţa fH
şi pe cadre cu frecvenţa fC

Se notează (n x ⋅ f H + n y ⋅ f C ) = f n n şi se obţine expresia finală a semnalului de

x y

televiziune:

( )
∞ ∞
s(t ) = ∑ ∑S nn n y ⋅ cos 2π ⋅ f nx n y ⋅ t + ϕ nx n y (1.8)
nx ny

16
 Televiziune. Analog şi digital

În concluzie, energia semnalului, corespunzătoare spectrului de frecvenţă

al semnalului de luminanţă, se grupează în pachete energetice formate din linii
spectrale “concentrate“ în jurul unor multipli ai frecvenţei de explorare pe linii
(fH). Liniile spectrale sunt dispuse la intervale corespunzătoare frecvenţei de
explorare pe verticală (fC), aşa cum este reprezentat în figura 1.3, reprezentarea cu
linii trasate continuu.
Ponderarea cea mai mare a energiei semnalului de televiziune este
concentrată în jurul componentelor spectrale cu frecvenţă joasă, unde
componentele din marginile pachetelor energetice învecinate se întrepătrund. În
zona frecvenţelor superioare ale semnalului de luminanţă pachetele energetice au
amplitudine mică, conţin mai puţine componente spectrale ceea ce duce la apariţia
unor spaţii libere între pachete.
În cazul sistemului de televiziune color PAL, spectrul semnalului de
crominanţă este format din pachete energetice simetrice dispuse în jurul
subpurtătoarei de crominanţă; pachetele energetice sunt astfel decalate faţă de
spectrul semnalului de luminanţă încât se asigură întreţeserea lor (fig. 1.3 -
reprezentarea cu linii trasate întrerupt).
Banda ocupată de spectrul semnalului de crominanţă este mult mai mică în
comparaţie cu banda ocupată de semnalul de luminanţă, comparabilă cu
sensibilitatea la culoare a sistemului vizual uman.

Energie
Spectrul
fC Spectrul semnalului
semnalului de
de luminanţă
crominanţă
fsc

0 fH 2fH nfH

Fig. 1.3 Spectrul de frecvenţă al semnalului de televiziune

Semnalul de crominanţă EC este rezultat al modulării în amplitudine cu

purtătoare suprimată (MA-PS) a subpurtătoarei de crominanţă cu frecvenţa fsc de
către componentele de culoare EB – EY şi ER – EY Spectrul de frecvenţă al
semnalului de crominanţă este format din pachetele energetice corespunzătoare

17
 Televiziune. Analog şi digital
benzilor laterale. Pachetele energetice sunt dispuse simetric faţă de subpurtătoarea
de crominanţă şi întreţesut cu pachetele energetice ale semnalului de luminanţă.
În cazul unor imagini fixe, spectrul semnalului de luminanţă este discret şi
are forma din figura 1.3.
În cazul imaginilor în mişcare are loc o pendulare a liniilor spectrale faţă de
poziţia de repaus. Deoarece deplasarea elementelor imaginii optice în faţa camerei
TV se face cu viteză mică (comparativ cu frecvenşa cadrelor de imagine fC ‚ 50
Hz), rezultă o pendulare a liniilor spectrale în jurul poziţiei de origine cu o
frecvenţă de aproximativ 10Hz, ceea ce permite a se considera, şi în acest caz al
imaginilor în mişcare, că spectrul semnalului de televiziune are o distribuţie
discretă de energie.

1.2.3. Limitele spectrului de televiziune

Spectrul de frecvenţă al semnalului de televiziune prezintă două limite prin

intermediul frecvenţei minimă şi a frecvenţei maxime ce pot fi redate în
conţinutul imaginii de televiziune.
a) frecvenţa minimă fmin
Imaginea TV ce are conţinut minim de informaţie este o imagine care pe
verticală (cadrul TV) conţine două zone, una albă şi una neagră. Aceată imagine
poate fi obţinută cu un semnal sinusoidal sau dreptunghiular cu frecvenţa egală cu
frecvenţa de cadre fC = 50 Hz. Deci frecvenţa minimă a spectrului semnalului TV
este fmin = fC = 50 Hz
b) frecvenţa maximă fmax
Frecvenţa maximă a semnalului de televiziune se determină din relaţia:

nx ⋅ n y nx ⋅ n y
f max = = ⋅ fC (1.9)
2 ⋅ TC 2
în care:
H
nx = = H ⋅ν x - numărul de eşantioane pe orizontală,
rx
pe o linie TV
V
ny = = V ⋅ν y = Z - numărul de eşantioane pe verticală.
ry

În baza considerentului unei aceleaşi rezoluţii pe verticala şi pe orizontala

Z
ecranului, adică ν x =ν y= expresia frecvenţei maxime devine:
V

1 H
f max = ⋅ ⋅ Z 2 ⋅ fC (1.10)
2 V
18
 Televiziune. Analog şi digital
în care:
H
= p - raport de aspect, cu valoarea standard egală cu 4/3;
V
Z = 626 linii şi fC = 50 Hz.
Pentru aceste valori frecvenţa maximă a imaginii este: fmax = 13 MHz
În practică frecvenţa maximă a spectrului este mai mică datorită unor
limitări cauzate de pierderele de redare datorate curselor inverse de cadre şi de
linii şi datorită utilizării în redarea imaginii a unei explorări de tip intreţesut.
Aceste pierderi se prezintă:

pierderile pe verticală sunt determinate de numărul delinii care se
utilizează pe durata curselor inverse de cadre (Zi = 2x25 = 50 linii TV),
rezultă că numărul liniilor utilizate este 625 - (2x25) = 575 linii active.
Aceasta se poate generaliza prin relaţia:

 Z 
n y = Z − Z i = Z 1 − i  = Z (1 − kV ) (1.11)
 Z 
în care kV – factor de pierdere pe verticală

pierderile pe orizontală sunt determinate de intervalul de timp necesar

întoarcerii pe orizontală THi = 12 µs, interval de timp luat din durata unei
linii, ceea ce se poate scrie prin relaţia:

 TH 
TH d = TH = TH i = TH i 1 − i  = TH (1 − k H ) (1.12)

 TH 
în care kH – factor de pierdere pe orizontală

pierderi datorită întreţeserii rastrului (a semicadrelor). Aceste pierderi se

exprimă prin factorul Kell a cărui valoare uzuală este K = 0,64

Ca urmare, valoarea frecevenţei maxime a spectrului de frecvenţă a

semnalului de televiziune se determină şi are valoarea:

1 1 − kV
f max = ⋅ p ⋅ Z 2 ⋅ fC ⋅ K ⋅ ≅ 6 MHz (1.13)
2 1 − kH

Cunoaşterea limitelor spectrului de frecvenţă ale semnalelor TV şi

îndeosebi a frecvenţei maxime de 6 MHz este de mare interes în trecerea la
televiziune digitală pentru procesul de eşantionare a cărui frecvenţă este strict
legată de fmax prin relaţia lui Scannon. De aesemenea, se poate stabili banda
semnalului de luminanţă TV:
B = f max − f min = 6 MHz − 25 Hz = 6 MHz (1.14)
19
 Televiziune. Analog şi digital
1.3. Modulaţia folosită în televiziune

În toate standardele de televiziune se utilizează modulaţia de amplitudine

(MA) pentru transmiterea semnalelor corespunzătoare imaginii alb-negru. Pentru
transmiterea sunetului însoţitor, toate standardele, cu excepţia celui francez şi
englez (anexa 1) utilizează modulaţia de frecvenţă.
Pentru transmiterea informaţiei de crominanţă (culoare), se utilizează
modalităţi diferite pentru purtătoarea de culoare, în funcţie de tipul sistemului de
televiziune color, astfel:
• Modulaţia de amplitudine în cuadratură (QAM - Quadrature Amplitude
Modulation) în sistemele de televiziune NTSC (National Television System
Colour) şi PAL (Phase Alternation Line);
• Modulaţia în frecvenţă a două subpurtătoare de crominanţă în sistemul de
televiziune SECAM (SÉquentiel Couleur À Mémoire).

Componenta
de culoare
EU Modulator EU sinωsc
EU

Esc sinωsc
Generatorul
subpurtătoarei EC= EU sinωsc ±EV cosωsc
Mixer
de crominanţă
4,4336.. MHz Defazor
±900
Esc cosωsc

Modulator
Componenta EV
±EV cosωsc
de culoare
±EV

Fig.1.4 .Schema modulatorului în cuadratură QAM pentru pentru

semnalele de crominanţă din codorul de culoare PAL

Modulaţia de amplitudine în cuadratură presupune existenţa în structura

modulatorului a două modulatoare de amplitudine la care componenta de
radiofrecvenţă, de regulă un semnal de frecvenţă mai mică decât purtătoarea de
RF, se aplică la unul cu fază zero (variaţie sinusoidală) iar la celălalt defazat cu
900, ca în figura 1.4. Schema modulatorului prezentat ca exemplu exte utilizat în
prcesul de codificarea a informaţiei componetelor de crominanţă din sistemele de
televiziune color NTSC şi PAL.
20
 Televiziune. Analog şi digital
1.4. Particularităţi ale sistemelor de televiziune color

Sistemele de televiziune color standardizate, cele mai răspândite, sunt:

 Sistemul NTSC (National Television System Colour), este un sistem
american, primul sistem de televiziune color apărut şi care prezintă ca
deficienţă majoră o sensibilitatea ridicată la defazările suferite de semnalele
de culoare în procesul propagării, sensibilitate manifestată la recepţie prin
denaturarea culorilor pentru defazări mai mari de 50;
 Sistemul PAL (Phase Alternating Line), este un sistem german care, pentru
eliminarea neajunsului funcţional al sistemului NTSC, utilizează principiul
transmiterii cu fază schimbată de la o linie la alta a componentei de
crominanţă E’R - E’Y. Transmiterea componentelor de crominanţă se face, ca
şi în cazul sistemului NTSC, prin modularea în amplitudine a unei
subpurtătoare de crominanţă, care în acest caz are frecvenţa de 4,433618
MHz;
 Sistemul SECAM (SÉquentiel Couleur À Mémoire), este un sistem francez
care, pentru eliminarea neajunsului funcţional al sistemului NTSC,
utilizează principiul transmiterii secvenţiale de la o linie la alta a
componentelor semnalelor de culoare (o componentă (E’B - E’Y) pe o linie şi
cealaltă componentă (E’R - E’Y.) pe linia următoare. Transmiterea
componentelor de crominanţă se face prin modularea în frecvenţă cu benzi
laterale inegale, de către fiecare componentă, a câte unei subpurtătoare de
crominanţă având frecvenţele de 4,250 MHz şi respectiv 4,406 MHz.

În cele ce urmează se prezintă particularităţile sistemelor de televiziune

PAL şi SECAM ca sisteme europene aflate încă în exploatare şi în ţara noastră şi
pe baza cărora se va face prezentarea particularităţilor sistemelor de televiziune
digitală aflate în curs de implementare.

1.4.1. Semnale utilizate în sistemul de televiziune PAL

Sistemul de televiziune PAL foloseşte următoarele semnale de

videofrecvenţă[NIC07]:
a) Semnal de luminanţă (E’y), transmis din motive de compatibilitate cu
receptoarele alb-negru. Expresia semnalului de luminanţă ca pondere a
componentelor de culoare a fost determinată prin experimente şi măsurări practice
asupra caracteristicii de vizibilitate relativă a sistemului vizual uman:

EY' = 0,30 ⋅ E R' + 0,59 ⋅ EG' + 0,11 ⋅ E B' (1.15)

21
 Televiziune. Analog şi digital

b) Semnal de crominanţă (E’c), conţine informaţia privind culoarea

imaginii şi este alcătuit din două componente bazate pe semnalele diferenţă de
culoare (E’B - E’Y) şi (E’R - E’Y).
Expresia componentelor de crominanţă este:

(
EU' ≅ 0,493 ⋅ E B' − EY' ) ; EV' ≅ 0,877 ⋅ (E R' − EY' ) (1.16)

Componenta E’V se transmite cu faza alternantă de la o linie la alta.

Semnalul de crominanţă se transmite prin modulaţia în amplitudine a unui
semnal de radiofrecvenţă având frecvenţa (fsc) astfel determinată încât să asigure
plasarea spectrului semnalului de culoare în partea superioară a spectrului
semnalului de luminanţă şi întreţesut cu acesta, pe baza relaţiei:

 1 1
f sc =  284 −  ⋅ f H + ⋅ f C (1.17)
 4 2
Valoarea frecvenţei subpurtătoare de crominanţă a fost determinată la
4,43361875 MHz ±1Hz, valoare apropiată de valoarea frecvenţei maxime a benzii
semnalului de luminanţă 5 MHz pentru standardul CCIR – B/G şi 6 MHz
standardul CCIR – D/K. Modulaţia de amplitudine utilizată în procesul codării
informaţiei de culoare este o modulaţie în cuadratură (QAM) obţinută prin
modularea în amplitudine de către componentele de culoare a subpurtătoarei de
crominanţă cu fază zero şi cu fază de 900. Se obţine astfel semnalul de crominanţă
cu expresia:

E C' = EU' ⋅ sin ω sc t + EV' ⋅ sin ω sc t

pentru linia n
(1.18)
E = E ⋅ sin ω sc t − E ⋅ sin ω sc t pentru linia n+1
'
C
'
U
'
V

Semnalul de crominanţă ± E’C se poate reprezenta fazorial ca în figura

1.5.a. şi din care se poate deduce expresia modulului şi a defazajului semnalului
de crominanţă.
Modulul vectorului de crominanţă conţine informaţia despre saturaţia
culorii iar defazajul conţine informaţia despre nuanţa culorii, potrivit relaţiilor:

EC' = (E '
R − EY' ) + (E
2 '
B − EY' )
2
(1.18)

E ' R − E 'Y
ϕ C = ± arctg (1.19)
E ' B − E 'Y

În concluzie, orice culoare din conţinutul imaginii poate fi codificată în

vederea transmisiei prin modulul şi defazajul componentei de crominanţă EC' .
22
 Televiziune. Analog şi digital
Modul de transmisie a componentelor de crominanţă cu fază alternată de la
o linie la alta permite, la recepţie, compensarea erorilor de fază datorate
propagării şi prin aceasta eliminarea distorsiunilor de culoare.

Impuls de Semnal
v sincronizare linii de burst
E’C
E’V
A
linia n
+ϕC A
E’U
u Impuls de
-ϕC
stingere linii 5,6µs 2,25µs
linia n+1
-E’V E’C THi = 12µs
a) b)

Fig.1.5. Reprezentarea semnalului de crominanţă şi a semnalului de „burst”

a) Reprezentarea fazorială a semnalului de crominanţă - E’C
b) Semnalul de „burst” pentru sincronizarea culorii

Pentru funcţionarea corectă a decodoarelor de culoare din receptoarele de

televiziune, la emisie sunt transmise semnale de „burst” constituite din 12
oscilaţii de radiofrecvenţă complete având frecvenţa egală cu frecvenţa
subpurtătoarei de crominanţă şi faza corepunzătoare fazei componetei de
crominanţă E’V de pe linia respectivă.
Semnalele de „burst”, denumite şi semnale de sincronizare a culorii, se
transmit pe durata impulsurilor de stingere linii (fig.1.5.b.).
Compensarea erorilor de fază se realizează la recepţie în decodorul de
culoare. Acesta este prevăzut cu o linie de întârziere de 64 µs şi asigură însumarea
semnalului de crominanţă de la două linii succesive (fig. 1.6.).
Prin această metodă de prelucrare a semnalelor de culoare sistemul de
televiziune color PAL poate compensa şi procesa corespunzător semnale de
crominanţă cu erori ale defazajului de până la 180, fără apariţia erorilor de
crominanţă.
Procesul de codare video al semnalelor de culoare pentru sitemul de
televiziune PAL este reprezentat în schema structurală din figura 1.7.
În schemă sunt puse în evidenţă circuitele funcţionale principale:
• matricea de conversie a semnalelor primare de culoare R,G,B în semnal
de luminanţă Y şi componentele de culoare U şi V, componente care
reprezintă semnalelel diferenţă de culoare
(E’B - E’Y) şi respectiv (E’R - E’Y);

23
 Televiziune. Analog şi digital

v
linia n EcRn EcR compensat
+ß
EcTn
EcRn+1
+ϕC
Semnificaţia notaţiilor:
u EcTn - componenta transmisă pe linia n
-ϕC EcRn - componenta recepţionată pe linia n
EcRn+1 EcTn+1 - cmponenta transmisă pe linia n+1
EcRn+1 - componenta recepţionată pe linia n+1
+ß EcR compensat – componenta de crominaţie
EcTn+1 compensată, obţinută din însumarea
componentelor recepţionate pe două linii
linia n+1 succesive: EcRn şi EcRn+1

Fig. 1.6. Reprezentarea graphică a procesului de compensare a erorilor de fază

• linia de întârziere de 390 ns care asigură ca semnalul de luminanţă să

ajungă în fază cu semnalul de crominanţă la nivelul sumatorului de
formare a semnalului de crominanţă E’C ;
• filtrele de bandă pentru separarea coponentelor de culoare U şi V , cu o
lărgime de 2, 3 MHz;
• generatorul purtătoarei de crominanţă (fsc = 4,433.. MHz), al semnalului
de burst şi al semnalelor de comutare;
• modulatorul în amplitudine în cuadratuă pentru semnalele de culoare U
şi V, modulator format din circuitele de înmulţire X1 şi X2, generatorul
subpurtătoarei de crominanţă şi circuitul de defazare ±900;

R Y Linie de întârziere
390 ns

G Matrice V
liniară de Σ FTB X1 Σ X3 Semnal
conversie Σ PAL
B Semnale de
U Blocare
Σ FTB X2 sincronizare
Subpurtătoare Generator
±900 4,433 MHz
Poartă
Burst Burst
Sincronizare

Fig. 1.7. Schema structurală a codorului de culoare PAL

24
 Televiziune. Analog şi digital

1.4.2. Semnale utilizate în sistemul de televiziune SECAM

Sistemul de televiziune SECAM foloseşte următoarele semnale de

videofrecvenţă:
a) Semnal de luminanţă (E’y), transmis din motive de compatibilitate cu
receptoarele alb-negru. Expresia semnalului de luminanţă a fost determinată prin
experimente şi măsurări practice asupra caracteristicii de vizibilitate relativă a
sistemului vizual uman:

EY' = 0,30 ⋅ E R' + 0,59 ⋅ EG' + 0,11 ⋅ E B' (1.20)

b) Semnal de crominanţă (E’c), conţine informaţia privind culoarea

imaginii şi este alcătuit din două componente bazate pe semnalele diferenţă de
culoare: (E’B - E’Y) şi (E’R - E’Y).
Expresia componentelor de crominanţă, în concordanţă cu ponderea
culorilor din natură, este:

(
D B' ≅ 1,5 ⋅ E B' − EY' ) ; D R' ≅ −1,9 ⋅ (E R' − EY' ) (1.21)

Cele două componente de crominanţă D’B şi D’R, în vederea transmiterii,

modulează în frecvenţă două subpurtătoare de crominanţă cu frecvenţele:

f0B = 272 fH = 4,250 MHz ; f0R = 282 fH = 4,406 MHz (1.22)

Frecvenţele subpurtătoarelor de crominanţă sunt astfel alese încât să asigure
compatibilitatea directă cu receptoarele alb negru (AN) şi eliminarea efectelor
nedorite, perturbatoare, care pot să apară pe ecranele receptoarelor.
Modulaţia în frecvenţă a subpurtătoarelor f0B şi f0R se face cu benzi inegale,
prin adoptarea unor deviaţii de frecvenţă asimetrice, astfel:

+ 500kHz + 300kHz
∆f 0 B =  ; ∆f 0 R =  (1.23)
− 350kHz − 500kHz

Pentru funcţionarea corectă a decodoarelor de culoare din receptoarele de

televiziune, la emisie sunt transmise semnale de „burst” şi semnale de identificare
a culorii.
Semnalele de „burst” sunt constituite din 12 oscilaţii de radiofrecvenţă
având frecvenţa egală cu frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă care se transmite
pe linia respectivă f0B sau f0R. Semnalele de „burst” se transmit pe durata
impulsurilor de stingere linii, asemănător cu modul de transmitere la sistemul
PAL, având însă durata de 5µs şi amplitudini (71% sau 77%) determinate de
25
 Televiziune. Analog şi digital
procesul de predistorsionare de radiofrecvenţă cu filtru din sistemul de emisie,
filtru ce prezintă o caracteristică anticlopot,.
Semnalele de identificare a culorii (DB, DR), sunt impulsuri de
videofrecvenţă care modulează în frecvenţă subpurtătoarele de crominanţă (f0B,
f0R), obţinându-se impulsuri de radiofrecvenţă care se transmit pe durata
impulsurilor de stingere cadre.
Semnalele de identificare a culorii sunt în număr de nouă pentru fiecare
semicadru ocupând liniile 7 la 15 şi respectiv 320 la 328 şi se transmit succesiv
corespunzător transmiterii secvenţiale a componentelor de culoare.
Semnalele de identificare a culorii servesc sincronizării comutatorului
SECAM din decodorul de culoare al receptorului de televiziune în vederea
demodulării corecte a componentelor de culoare D’B,şi D’R.
Pornind de la sensibilitatea mult mai scăzută a sistemului vizual uman
pentru informaţia de culoare comparativ cu cea de luminanţă (forma obiectelor),
banda semnalelor de crominanţă este de (2x1,3) MHz în cazul sistemului PAL şi
de maxim 1,5 MHz în cazul sistemului SECAM (fig.1.8).
Potrivit principiului compatibilităţii, caracteristica amplitudine – frecvenţă
a semnalelor de culoare este plasată în partea superioară a caracteristici
semnalului de luminanţă (fig.1.8).
Frecvenţele subpurtătoarelor de crominanţă sunt astfel alese încât să se
asigure întreţeserea spectrului semnalului de crominanţă cu spectrul semnalului de
luminanţă.

A/A0 A/A0
f0B f0R
fSC
1 E’Y ’
EC 1 E’Y E’C

1 3 4,43.. 6,5 f [MHz] 1 3 4 5 6,5 f [MHz]

B B
a) b)

Fig. 1.8. Caracteristica amplitudine – frecvenţă a semnalului de luminanţă

şi a semnalului de crominanţă în norma CCIR - D/K
pentru sistemul TV Color: a) PAL şi b) SECAM

26
 Televiziune. Analog şi digital
1.5. Structura semnalului video complex de televiziune

Semnalul obţinut prin însumarea semnalelor de videofrecvenţă

corespunzător imaginii (Y, U şi V) cu semnalul complex de stingere - sincronizare
pentru linii şi pe cadre şi cu semnalele de sincronizare a culorii - constituie
semnalul video complex (SVC), denumit şi semnal video compozit (CVBS)
Semnalul de videofrecvenţă este produs de către senzorul de imagine (TOE)
din structura camerei de televiziune. Semnalul de videofrecvenţă corespunde în
cadrul fiecărei linii TV, punct cu punct, cu intensitatea şi crominanţa luminoasă a
radiaţiei provenită de la imaginea optică.
Semnalul complex de stingere şi sincronizare este un semnal de
videofrecvenţă format din impulsul de stingere peste care este suprapus impulsul
de sincronizare. Acest semnal este diferit ca structură şi parametrii de timp pentru
explorarea pe orizontală şi pentru explorarea pe verticală (fig.1.9, fig.1.10).
Cu ajutorul semnalului complex de sincronizare, transmis odată cu
semnalul de imagine, se asigură recepţionarea unei imagini sincronizate cu cea de
la emisie. Indiferent de tipul de modulaţiei – pozitivă sau negativă – semnalul de
sincronizare se transmite începând de la un nivel care depăşeşte nivelul de negru,
pentru ca acesta să nu se vadă pe imaginea de televiziune.
În figura 1.9. şi figura 1.10. sunt prezentate caracteristicile semnalului de
sincronizare pe verticală şi a semnalului de sincronizare pe orizontală pentru
standardul de televiziune CCIR - D/K (OIRT). La semnalul complex de stingere şi
de sincronizare se remarcă durata mult mai mare a impulsurilor de stingere
verticală şi de sincronizare verticală în raport cu impulsurile corespunzătoare
baleiajului pe orizontală.

impuls sincronizare linii

uS impuls stingere linii
semnal video
5µs
100%

78%

10%

0 52µs t
64µs 12µs

Fig. 1.9. Semnal complex de stingere şi de sincronizare pe linii conform

standardului CCIR - D/K

27
 Televiziune. Analog şi digital
În consecinţă, pe scara de amplitudini se pot distinge patru nivele de
amplitudine ale semnalul video complex:
• nivelul impulsurilor de sincronizare (valoarea minimă, pentru semnal video
pozitiv – figura 1.11.a);
• nivelul de stingere;
• nivelul de negru, foarte apropiat de nivelul de stingere;
• nivelul de alb (corespunde valorii maxime a semnalului pentru semnal
video pozitiv).

Transmiterea semnalelor de sincronizare orizontală are loc şi pe întreaga

durată a impulsului de stingere pe verticală, inclusiv pe durata impulsului de
sincronizare verticală. Impulsul de sincronizare cadre este precedat de cinci
impulsuri de preegalizare, este urmat de alte cinci impulsuri de postegalizare şi pe
durata sa este crestat cu cinci impulsuri de crestare (fig.1.11.b.şi d).
În figura 1.11.a şi 1.11.c sunt reprezentate semnale compuse din impulsuri
de stingere şi sincronizare de linie şi de semicadru, iar în figura 1.11.b şi 1.11.d
sunt reprezentate semnale compuse din impulsuri de sincronizare şi de stingere de
semicadru (1-semicadru cu linii impare , 2-semicadru cu linii pare).
impuls de sincronizare cadre
uS
impuls de stingere cadre

100%

78%
160µs 160µs
21/2TH 21/2TH 20TH

10%

1600µs t
25TH

Fig. 1.10. Forma şi parametrii semnalului complex

de stingere - de sincronizare cadre TV

În reprezentările din figurile 1.9, 1.10 şi 1.11 se observă existenţă mai

multor tipuri de impulsuri în structura semnalului video complex şi anume:
 Impulsuri de stingere de linii şi de stingere cadre, care sunt transmise în
timpul curselor inverse de linii (fig.1.11.a), respectiv de
cadru / semicadru (fig.41.11.b). Durata impulsurilor de stingere este cu
puţin mai mare decât a curselor inverse de baleiaj. Aceste impulsuri au
rolul de a produce stingerea regimurilor tranzitorii înaintea aplicării
impulsului de sincronizare şi de a stinge traseele curselor inverse de baleiaj.
28
 Televiziune. Analog şi digital
 Impulsuri de sincronizare de linii si cadre (fig 1.9. şi fig.1.10.). Aceste
impulsuri, situate în “infranegru“ au aceeaşi amplitudine, însă diferă prin
durată.

2 a 1
a)

b d e
b)

TH
1/2TH

c) 1/2TH 2
1

l m k
d)

Fig.1.11. Forma semnalului de sincronizare între doua câmpuri succesive

corespunzător normei CCIR - D/K

Cele două tipuri de impulsuri sunt separate după criteriul de durată, pentru a
sincroniza baleiajul de linii, respectiv cadre. În cazul normei
CCIR - D/K se impune analiza impulsului de sincronizare linii şi a impulsului de
sincronizare semicadre (d). Pentru sincronizarea generatorului de baleiaj pe
orizontală pe durata impulsului de sincronizare semicadre (d) se prevăd
crestăturile (m) care se succed la intervale de timp egale cu durata unei jumătăţi
de linie (1/2TH).
De asemenea, din figura 1.11. se poate observa că poziţia ultimului impuls
de sincronizare linii faţă de impulsul de sincronizare semicadre diferă pentru cele
două tipuri de câmpuri pare şi impare, datorită specificului baleiajului întreţesut.
Ca urmare, înainte şi după fiecare impuls de sincronizare semicadre este
introdus câte un grup de 5 impulsuri de egalizare pe duratele b şi e din figura
1.11.b, care se succed la intervale egale cu durata unei jumătăţi de linie.
29
 Televiziune. Analog şi digital
1.6. Polaritatea semnalului video modulator - SVC

Polaritatea semnalului modulator, SVC – (Semnal Video Complex), poate

fi pozitivă sau negativă, după cum amplitudinea maximă a semnalului video
complex marchează transmiterea părţilor luminoase sau a părţilor întunecate ale
imaginii. În figura 1.12 sunt prezentate cele două polarităţi ale semnalului video
modulator şi diferitele nivele ale semnalului video complex.
În cazul modulaţiei negative este necesar ca nivelul semnalului de
videofrecvenţă să nu scadă sub 10%, pentru a asigura recepţia semnalului de sunet
în bune condiţii, fără “brum”, prin utilizarea procedeului de transmisie
“intercarrier “.

1.7. Explorarea în televiziune

În televiziune se utilizează explorarea (sau baleiajul) de tip rastru. Rastrul

este o succesiune de linii luminoase paralele si echidistante dispuse pe orizontală,
obţinute prin bombardarea unui ecran luminiscent cu un fascicul de electroni.
Rastrul este format din linii şi cadre. Cadrul reprezintă totalitatea liniilor
care acoperă la un moment dat suprafaţa ecranului.
Rastrului se realizează cu ajutorul unui ansamblu de bobine de deflexie (o
pereche de bobine pentru deflexia pe orizontală şi o pereche pentru deflexia pe
verticală), străbătute de curenţi de deflexie liniar variabili sub formă de “dinte de
fierăstrău”.
Câmpul electromagnetic creat de bobinele de deflexie prezintă o
componentă verticală şi una orizontală din punct de vedere al forţelor ce vor
acţiona asupra electronilor. Fascicolul de electroni se va deplasa după o rezultantă
care îi permite crearea rastrului de televiziune.
Caracteristici ale explorării TV.
Toate standardele moderne de televiziune utilizează explorarea întreţesută,
care duce la îngustarea benzii de frecvenţă necesară transmiterii imaginii, de la
13,5 MHz la 6,75 MHz. Un cadru complet, format din 625 de linii (pentru
normele europene) este descompus în două câmpuri cu număr impar de linii, câte
312 linii şi jumătate.
Liniile celor două câmpuri se intercalează (întreţes) şi creează imaginea,
datorită persistenţei luminoforului şi a proprietăţii de integrare temporală a
sistemului vizual uman (ochiului).
Parametrii tehnici ai explorării: numărul de linii pe imagine, frecvenţele de
explorare pe verticală şi orizontală, durata curselor directe (active) şi inverse pe
linii şi cadre pot fi justificaţi prin determinări sau pe cale experimentală [NIC06].
• Frecvenţa de cadre fC. A fost aleasă frecvenţa de 50 Hz pentru că
îndeplineşte două condiţii: prima, are valoare mai mare decât frecvenţa
30
 Televiziune. Analog şi digital

limită de interpolare temporală a sistemului vizual uman pentru percepţia

continuităţii imaginii, şi a doua, este egală cu frecvenţa de alimentare a
reţelei naţionale în vederea eliminării intereferenţelor.
• Durata unui cadru TC. Se determină din relaţia:

1 1
TC = = = 20ms (1.24)
f C 50

US

100% nivel de alb

33% nivel de negru

30% nivel de stingere
impulsuri de sincronizare

t
a) SVC cu modulaţie pozitivă

US
100% impulsuri de sincronizare

75% nivel de stingere

72% nivel de negru

10% nivel de alb

t
b) SVC cu modulaţie negativă

Fig.1.12. Polaritatea semnalului video complex de televiziune

Durata cadrului TV este formată din durata activă (sau cursa directă) TCd şi
durata de întoarcere (sau cursa inversă) TCi,, aflate în relaţia: TC = TCd + TCi
Durata cursei inverse a cadrului a fost stabilită la valoarea a 25 de durate de
linii. Ştiind că durata unei linii este TH = 64µs atunci se poate determina:

TCi = 25 ⋅ 64 µs = 1.600 µs ;
(1.25)
TCd = TC − TCi = 20.000 µs − 1.600 µs = 18.400 µs = 18,4ms

• Numărul de linii Z dintr-un cadru TV. Pentru aceasta urmărim

reprezentarea din figura 1.13. şi ţinem seama de faptul că puterea de
31
 Televiziune. Analog şi digital
1
separare a ochiului este: S 0 = , ψ reprezentând unghiul minim sub
ψ
care sunt percepute dinstinct două puncte ale imaginii, numit şi unghiul
rezolutiv.

Distanţa optimă de vizionare a imaginii de televiziune este L = (4 - 5)h,

distanţă la care unghiul dintre axele a două linii vecine este mai mic sau cel puţin
egal cu unghiul rezolutiv al ochiului ψ. Unghiul rezolutiv al ochiului, în condiţiile
normale de vizionare a imaginii de televiziune, are valoarea ψ = (1 la 1,5) minute.
Cu aceste considerente se determină din figura 1.13. numărul de linii al imaginii:

α α h
Z= în care: = arctg (1.26)
ψ 2 2L

Cu valorile considerate se obţine: α = (10 la 12)0 pentru care numărul de

linii este:

10 0 la14 0
Z= 0
= (600 - 840)linii
 1  (1.27)
 
 60 

Numărul de linii ales pentru un cadru TV este Z = 625 = 54, deci un

semicadru TV va fi alcătuit din 312,5 linii.
• Durata unei linii TV este:

TC 20ms
TH = = = 64 µs (1.28)
312,5 312,5

Durat unei linii TV este formată din durata cursei directe THd şi durata
cursei inverse THi. Durata cursei inverse depinde funcţional de parametrii
inductanţă şi capacitate ai blocului de baleiaj orizontal. Pentru valorile
L = 3mH şi C = 4nF se obţine valoarea standardizată a cursei inverse de linii THi
= 12 µs.
Ca urmare durata cursei directe a unei linii TV va fi:
THd = TH − THi = 64 µs − 12µs = 52 µs (1.29)

• Frecvenţa de linii TV se determină:

1 1
FH = = = 15.625 Hz (1.30)
TH 64 µs

32
 Televiziune. Analog şi digital

Fig. 1.13. Determinarea numărului de linii de exploatare

Numărul de linii influenţează asupra fineţii imaginii de televiziune. În

practică fineţea imaginii se poate determina şi din condiţia “descifrabilităţii“
detaliilor, condiţie caracterizată prin aceea că numărul de linii de explorare se
alege astfel încât să fie asigurată posibilitatea perceperii dinstincte a unor detalii
cu dimensiuni date.
“Descifrabilitatea“ unui detaliu din imagine se caracterizează prin numărul
minim de linii din explorare Z încadrat în dimensiunile liniare ale acestui detaliu
(în una din direcţii), număr care asigură perceperea dinstinctă (inteligibilă) a
detaliului. Valorile numărului de linii de explorare Z pentru câteva obiecte
caracteristice ce pot fi întâlnite în practică sunt prezentate în tabelul 1.1. [NIC03]

Tabelul 1.1. Numărul de linii de explorare necesar pentru perceperea unor detalii

Număr de linii (Z) Dimensiunea liniară la care se

Element de imagine pentru o percepere: face raportarea numărului de
A) la limită B) liberă linii de explorare Z
Portret (faţa omului) 30 60 Lăţimea feţei
Om în mişcare 10 15 Înălţimea omului
Om în repaos 18 25 Înălţimea omului
Automobil în mişcare 3 5 Lăţimea maşinii
Automobil în repaos 8 12 Lăţimea maşinii
Vapor 10 15 Lăţimea vaporului
* Numărul de linii de explorare, caracteristic altor categorii de obiecte, se poate stabili pentru
fiecare caz în parte.

Noţiunea de fineţe este utilizată pentru aprecierea obiectivă a calităţii

imaginilor reproduse. Fineţea depinde direct de capacitatea sistemului de a
transmite şi reproduce detaliile fine, deci depinde de puterea de rezoluţie a
ochiului. Din acest motiv se poate defini o fineţe longitudinală şi o fineţe
transversală, deosebire datorată aspectului diferit al imaginii de televiziune în
33
 Televiziune. Analog şi digital
cele două direcţii: continuu în lungul liniilor şi discret în direcţie perpendiculară
pe liniile de explorare.
Fineţea transversală (maximă) este limitată de numărul maxim de linii de
explorare Z.
Fineţea longitudinală este limitată de posibilitatea sistemului de televiziune
de a transmite variaţiile bruşte de strălucire, posibilitate care poate fi pusă în
evidenţă cu ajutorul caracteristicii de frecvenţă sau al caracteristicii de răspuns
tranzitoriu a sistemului. Distorsiunilor introduse de sistemul de televiziune
determină fenomenul conform căruia fineţea reală a imaginii este mai mică decât
fineţea maximă.

1.8. Semnal de sunet analogic şi digital.

Sistemul digital de sunet NICAM - 728

În televiziune, sistemele de sunet asigură transmisia informaţiei audio care

însoţeşte informaţia video. Sistemele de sunet pot fi monofonice sau stereofonice
cu prelucrare analogică sau digitală. Ultima categorie – sisteme audio stereofonice
digitale – cunoaşte o dezvoltare şi o extindere continuă odată cu trecerea la
radiodifuziune digitală.

1.8.1. Sisteme de sunet analogice

Sistemele de sunet analogice prelucrează informaţia de sunet prin procedee

analogice, transmisia informaţiei realizându-se prin modulaţie în frecvenţă sau
prin modulaţie în amplitudine şi pot fi:
a) monofonice cu o singură subpurtătoare de sunet;
b) stereofonice (respectiv bilingve sau duale) cu două subpurtătoare de
sunet.
a) Sistemele de sunet monofonice cu prelucrare analogică realizează
prelucrarea şi transmisia informaţiei de sunet prin modulaţia în frecvenţă a
purtătoarei de sunet din banda canalului de televiziune. Purtătoarea de sunet din
canalul de televiziune se află dispusă faţă de purtătoare de imagine la un ecart de
5,5 MHz în cazul standardului TV CCIR B/G sau la 6,5 MHz în cazul
standardului TV CCIR D/K (vechiul standard OIRT D/K). La recepţie informaţia
de sunet este extrasă prin demodularea de frecvenţă a purtătoarei de sunet
folosindu-se circuitele demodulatoare de coincidenţă.
b) Sistemele de sunet stereofonice sunt rezultatul dezvoltării transmisiei de
sunet dual (bilingv) în televiziune. Sistemele de sunet dual realizează transmisia
34
 Televiziune. Analog şi digital

informaţiei de sunet pe două subpurtătoare de sunet (fps1 şi fps2) prin modulaţie în

frecvenţă. Pe o subpurtătoare de radiofrecvenţă se transmite informaţia audio într-
o anume limbă de comunicare iar pe a doua subpurtătoare de radiofrecvenţă de
sunet se transmite informaţia audio pe o altă limbă de comunicare, în funcţie de
specificul de ţară.
În Europa cel mai răspândit sistem audio stereo sau dual analogic este
sistemul ZWEITON, produs German, adoptat de ţările care utilizează standardul
CCIR. Apariţia şi dezvoltarea sistemului de sunet stereo sau bilingv trebuia să
asigure cerinţele:
- sistemul să fie compatibil cu sistemele monofonice ale receptoarelor cu
sunet monofonic atât în sens direct cât şi în sens invers;
- să realizeze comutarea (trecerea) automată sau la comanda utilizatorului
în una din cele trei situaţii de recepţie şi prelucrare a sunetului: recepţie
monofonică, recepţie stereofonică sau recepţie duală (cu două
subpurtătoare monofonice prin selectarea uneia din cele două căi
independente de sunet cu informaţie în limbi diferite).

Caracteristica amplitudine frecvenţă a canalului TV în cazul transmisiei de

sunet stereofonic sau bilingv (dual) pentru sistemul ZWEITON este reprezentată
în figura 1.14. În funcţie de particularităţilor de standard TV utilizat sistemul
ZWEITON poate fi:
• Sistemul ZWEITON - B/G caracterizat prin următoarele particularităţi
principale:
- prima purtătoare de sunet fps1 se află la un ecart de frecvenţă de 5,5
MHz faţă de purtătoarea de imagine şi este modulată în frecvenţă cu
semnalul audio al primei limbi de transmisie în cazul transmisiei
bilingve sau cu semnalul audio sumă (L+R)/2, a celor două canale
stânga (L) şi dreapta (R), în cazul transmisie sterofonice;
- a doua purtătoare de sunet fps2 se află la un ecart de frecvenţa de
5,742 MHz faţă de purtătoarea de imagine şi este modulată în
frecvenţă cu semnalul audio al celei de a doua limbi de transmisie în
cazul transmisiei bilingve sau cu semnalul audio a canalului dreapta
(R) în cazul transmisie sterofonice.
• Sistemul ZWEITON - D foloseşte acelaşi principiu de transmisie a
informaţiei ca în cazul sistemului ZWEITON - B/G, doar valorile
frecvenţei subpurtătoarelor de sunet sunt altele şi anume:
- prima purtătoare de sunet fps1 se află la un ecart de frecvenţa de 6,5
MHz faţă de purtătoarea de imagine;
- a doua purtătoare de sunet fps2 se află la un ecart de frecvenţa de
6,742 MHz faţă de purtătoarea de imagine.

35
 Televiziune. Analog şi digital
• Sistemul ZWEITON - M foloseşte acelaşi principiu de transmisie a
informaţiei ca în cazul sistemului ZWEITON - B/G, valorile frecvenţei
subpurtătoarelor de sunet fiind:
- prima purtătoare de sunet fps1 se află la un ecart de frecvenţa de 4,5
MHz faţă de purtătoarea de imagine;
- a doua purtătoare de sunet fps2 se află la un ecart de frecvenţa de
4,742 MHz faţă de purtătoarea de imagine

fpi
fsc fps1 fps2
Caracteristica semnalului Caracteristica de frecvenţă
de luminanţă pentru canalul sunet 1
fps1 = 5,5 MHz

Caracteristica de frecvenţă
Caracteristica semnalului de pentru canalul sunet 2
crominanţă fsc = 4,4336..MHz fps2 = 5,742 MHz

-1,25 0 1 2 3 4 5 6 6,5 6,724 f [MHz]

Fig. 1.14. Caracteristica de frecvenţă a unui canal TV pentru norma de televiziune

CCIR B/G – cu două subpurtătoare de sunet, norma SWIETON B/G -
fps1 = 5,5 MHz pentru transmisie monofonică şi fps2 = 5,742 MHz pentru stereo.

Alături de caracteristicile principale prezentate sistemul de sunet

ZWEITON prezintă şi următoarele particularităţi care îi permit transmisia şi
identificarea cu uşurinţă la recepţie a tipului de transmisie audio mono, stereo sau
dual:
- raportul în putere între purtătoarea de imagine şi de sunet este de 13
dB pentru prima subpurtătoare şi de 20 dB pentru a doua
subpurtătoare;
- tipul modulaţiei este modulaţia în frecvenţă pentru ambele
subpurtătoare;
- deviaţia de frecvenţă este de ± 300 kHz pentru ambele subpurtătoare;
- se transmite aceeaşi informaţie pe ambele subpurtătoare în cazul
transmisiei monofonice şi informaţii diferite în cazul transmisiei
duale sau stereofonice;
- pentru identificarea tipului de transmisie a sunetului este transmis pe
canalul doi (pe a doua subpurtătoare de sunet) un semnal pilot de
identificare cu frecvenţa de 54,6875 kHz nemodulat sau modulat în
amplitudine 50 % astfel:
36
 Televiziune. Analog şi digital

 nemodulat în cazul transmisiei monofonice;

 modulat cu un semnal cu frecvenţa de 117,5 Hz în cazul
transmisiei stereofonice;
 modulat cu un semnal cu frecvenţa de 274,1 Hz în cazul
transmisiei duale (bilingve).

1.8.2. Sisteme de sunet digitale

Transmisia digitală a sunetului în televiziune a fost perfectată de către BBC

(British Broadcasting Corporation) din radiodifuziunea britanică. Sistemul de
sunet digital este utilizat în Marea Britanie şi în unele ţări din Europa. Sistemul
este cunoscut ca sistem NICAM 728 după adoptarea sa de către ITU-R.
Prescurtarea NICAM vine de la denumirea engleză Near Instantaneous
Compounding Audio Modulation a cărei traducere se referă la esenţa sistemului -
Modulaţie Audio cu Comprimare Instantanee. Sistemul de sunet NICAM asigură
o transmisie digitală pe a doua frecvenţă de sunet pentru informaţia audio
stereofonică sau duală, prima frecvenţă purtătoare de sunet este folosită mai
departe pentru o transmisie analogică clasică cu modulaţie în frecvenţă (fig.1.15).

fpi
fsc fps1 fps2
Caracteristica semnalului Caracteristica de frecvenţă
de luminanţă pentru canalul sunet 1
fps1 = 5,5 MHz

Caracteristica de frecvenţă
Caracteristica semnalului de pentru canalul sunet 2
crominanţă fsc = 4,4336..MHz fps2 = 5,850 MHz

-1,25 0 1 2 3 4 5 6 7 f [MHz]

Fig. 1.15. Caracteristica de frecvenţă a unui canal TV cu transmisia sunetului

digital pe a doua frecvenţă purtătoare de sunet potrivit standardului NICAM - 728
fps1 = 5,5 MHz pentru transmisie analogică şi fps2 = 5,850 MHz pentru digital.

Sistemul de sunet digital NICAM - 728 prezintă următoarele particularităţi

tehnice de prelucrare şi transmisie:

păstrează neschimbat spectrul de frecvenţă video – sunet analogic pe
canalul I de sunet (prima subpurtătoare de sunet - fps1) din motive de
compatibilitate cu sistemele de sunet tradiţionale;

37
 Televiziune. Analog şi digital

asigură transmisia digitală pe două căi (pentru transmisia duală şi

stereofonică) folosind canalul II de sunet (a doua subpurtătoare de sunet
- fps2);

a doua subpurtătoare de sunet este plasată, în funcţie de normă, pe o
frecvenţa cu valoarea de:
o 5,850 MHz pentru sistemul NICAM - B/G sau NICAM – L;
o 6,552 MHz pentru sistemul NICAM – I (fig. 1.15.).

pentru evitarea intermodulaţiei nivelul transmisiei de sunet este atenuat
cu 20 dB faţă de nivelul purtătoarei de imagine;

frecvenţa biţilor de semnal este de 728 kbit/s (echivalent 728 bit/ms);

modulaţia utilizată este de tip DQPSK (Differentially encoded
Quadrature Phase – Shift Keying), modulaţie cu deviaţie de fază în
cuadratură.

Modulaţia DQPSK constă în variaţia relativă a fazei purtătoarei în funcţie

de informaţia digitală modulatoare. Faza purtătoarei se modifică în paşi de 900,
putând avea 4 valori distincte corespunzătoare celor 4 combinaţii cu cele 2 valori
ale informaţiei digitale (0 şi 1).
Fiecărei perechi de biţi, denumită şi simbol, îi corespunde o anumită fază
de repaus a purtătoarei de semnal aşa cum este reprezentat în figura 1.16.

900

10
0
180 11 00
00

01 Fig. 1.16. Variaţia relativă a fazei purtătoarei

în funcţie de informaţia digitală în cazul
2700 modulaţiei DQPSK

Caracteristici ale conversiei analog digitale şi ale codării informaţiei în sistemul

audio digital NICAM 728
Semnalul audio de natură analogică este convertit şi codat în format digital,
proces caracterizat prin:

transmisia sterofonică conţine două semnale analogice
corespunzătoare canalelor stânga (admitem a fi notat cu A) şi dreapta
(notat cu B);

în transmisia duală sau bilingvă sunt tot două semnale care pot fi
notate de asemenea cu A şi B;

38
 Televiziune. Analog şi digital

fiecare semnal audio analogic (A şi B) este eşantionat, frecvenţa de
eşantionare este calculată cu relaţia fE = 2·fH = 2·15,626 kHz = 31,2
kHz ≈ 32 kHz. Frecvenţa de eşantionare va determina în semnalul
analogic 32 de eşantioane într-un interval de 1 (una) milisecunde;

codificarea se face cu 14 biti / eşantion;

comprimarea informaţiei va reduce numărul de biţi la
10 biţi / eşantion, fiecărui eşantion îi este adăugat câte un bit de
paritate (P) pentru detectarea erorilor, deci fiecare eşantion va avea în
total 11 biţi;

informaţia digitală este organizată în blocuri (cadre) de câte 32
eşantioane pentru fiecare cale A şi B a câte 11 biti / eşantion,
corespunzător unui semnal de audiofrecvenţă cu durata de 1 ms.
Rezultă un total de 704 biţi;

fiecărui bloc (cadru) de date îi sunt adăugaţi un număr de 24 biţi
pentru sincronizare, control şi date suplimentare;

ordonarea biţilor într-o ordine diferită de cea temporală în vederea
reducerii interferenţelor, erorilor şi a zgomotului.

Potrivit celor prezentate un semnal de audiofrecvenţă cu două căi (stereo

sau dual) pentru o durată de 1 (una) milisecundă va fi alcătuit din: 64 eşantioane x

11 biţi = 704 biţi la care se adaugă cei 24 biţi pentru sincronizare, control şi date.
Rezultă astfel un total de 728 biţi pentru un cadru de date, de aici şi codificarea
sistemului NICAM – 728. Structura blocului (cadrului) de date este reprezentată
în figura 1.17.

24 biţi 704 biţi

FAW C AD A1 B1 A2 B2 A3 B3 A31 B31 A32 B32

8 biţi 5 biţi 11 biţi 11 biţi

C0 …… C4
01001110 AD0 …… AD10 X0 …….….. X9 P

Fig. 1.17. Structura cadrului de date NICAM 728 obţinut în urma procesului
de conversie analog digitală şi de codificare - comprimare

Cei 24 de biţi ataşaţi celor 704 biţi aparţinând semnalelor A şi B codificate,

sunt grupaţi astfel:
• 8 biţi pentru cuvântul de aliniere a cadrului, sunt notaţi FAW (Frame
Alignement Word) şi asigură sincronizarea (alinierea) între frecvenţa
biţilor de la emisie şi frecvenţa de lucru a sistemului de recepţie, prin
39
 Televiziune. Analog şi digital

stabilirea fazei iniţiale de repaus a purtătoarei de referinţă la

recepţie;
• 5 biţi care formează grupul biţilor de control. Fiecare din biţii C0 la
C4 are o anumită semnificaţie în controlul transmisiei care poate fi
monofonică, sterofonică sau duală;
• 11 biţi care formează grupul biţilor de rezervă (auxiliari) şi care pot
fi utilizaţi pentru transmisia de date suplimentare viitoare, rezervate
şi nedefinite încă.

În structura cadrului de date biţii corespunzători eşantioanelor celor două

canale (semnale) A şi B sunt aranjaţi alternativ un eşantion din semnalul A
următorul din semnalul B, fiecare având 10 biţi plus un bit de paritate (fig. 1.18).
În vederea eliminării interferenţelor dintre datele corespunzătoare
eşantioanelor semnalelor A şi B şi pentru reducerea zgomotului cei 704 biţi din
fiecare cadru de date sunt supuşi unui proces de intercalare (amestecare/mapare).
În urma procesului de intercalare structura cadrului de date digitale este organizat
din cei 24 biţi de aliniere, control şi suplimentari urmaţi de 44 de grupe a câte 16
biţi fiecare, corespunzătoare celor 704 biţi de informaţie audio.
Cadrul de date digitale obţinut în urma procesului de intercalare (amestec),
reprezentat în figura 1.18, este aplicat modulatorului emiţătorului de
radiofrecvenţă în vederea emisiei, procesul continuă prin formarea unui nou cadru
de date.

1 ........... 8 9 ........ 13 14 ................ 24 25, 69, 113, .................................... 641, 685

26, 70, 114, .................................... 642, 686
8 biţi 5 biţi 11 biţi
ALINIERE CONTROL ADIŢIONALI 27, 71, 115, .................................... 643, 687
.......................................................................
.........................................................................
704 biţi de date intercalaţi 68, 112, 156, 199, ................................... 728
şi grupaţi în 44 grupe de
câte 16 biţi fiecare

Fig. 1.18. Conţinutul cadrului de date pregătit pentru a modula

purtătoarea de radiofrecvenţă

Sistemul audio digital NICAM – 728 se pretează a fi folosit împreună cu

sistemul de transmisie TV codat MAC (Multiplexed Analogue Components) –
sistem adoptat în Europa -, sistem care presupune un proces de multiplexare în
timp a datelor video şi audio.

40
 Televiziune. Analog şi digital

Datele corespunzătoare informaţiei audio se transmit în intervalele de timp

corespunzătoare semnalelor de stingere pe orizontală care au o durată de 12 µs şi
care urmează fiecărei linii analogice cu durata de 52 µs din structura semnalului
video complex de televiziune analogică.
Sistemul audio digital NICAM – 728 permite şi transmisii digitale
monofonice, situaţie în care procesul de prelucrare este similară celor prezentate
anterior, cel de al doilea canal (canalul B) devine transparent sau este utilizat
pentru transmisii de date digitale pentru alte domenii sau servicii.
În regim dual (bilingv) al sistemului NICAM – 728 fiecare cadru de date
este format folosind numai eşantioane provenite de la o singură sursă de semnal A
sau B. Deci se vor transmite 64 eşantioane provenind de la o singură sursă de
semnal ceea ce înseamnă că durata unei secvenţe (cadru sau bloc de date) va fi de
2 ms şi nu de 1 ms.

1.9. Transmisia semnalelor în televiziune

Serviciul de radiodifuziune, în sensul precizărilor ETSI (European

Telecommunications Standards Institute) cu privire la definirea termenului
“broadcasting service”, reprezintă serviciul de radiocomunicaţii în care
transmisiile sunt destinate pentru recepţia de către publicul obişnuit. Sunt incluse
în transmisiile de radiodifuziune transmisia radio (sunet) şi transmisia de
televiziune (sunet şi imagine) [ETS03].
Transmisia semnalelor de televiziune este un procedeu mai complex decât
transmisia semnalelor de radio şi presupune transferul semnalului video complex
şi a semnalului de sunet la destinaţie unde sunt dispuse receptoarele de
televiziune. Transmisia imaginii TV se poate face în videofrecvenţă VF, în banda
de bază, sau în radiofrecvenţă RF, în diverse benzi de frecvenţă, prin medii
diferite de transmisie.
Transmisia imaginii în videofrecvenţă VF se face pe distanţe scurte de
ordinul zecilor sau sutelor de metri între camerele TV şi carele de reportaj sau
între studiourile TV şi un studio de control general. Transmisia se face prin
cabluri (coaxiale sau optice) caracterizate prin:
• impedanţa caracteristică ZC (pentru cablul coaxial este de obicei ZC =
50 Ω);
• valoarea şi variaţia timpului de întârziere de grup τG;
• atenuarea α pe unitatea de lungime şi variaţia atenuării cu frecvenţa:
α = f(ω).
Transmisia semnalelor de imagine în radiofrecvenţă RF se face în una din
benzile rezervate transmisiilor de televiziune prin radiaţie electromagnetică sau
prin cablu coaxial / optic.

41
 Televiziune. Analog şi digital
Pentru o bună exploatare, fără interferenţe sau suprapuneri ale utilizatorilor
de frecvenţe din spectrul radio, s-a recurs la împărţirea acestuia în benzi de
frecvenţă. Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor este organismul specializat
al O.N.U., care coordonează activitatea în domeniul radiocomunicaţiilor şi
stabileşte reglementările privind utilizarea frecvenţelor de comunicaţii din
spectrul radio.
- Potrivit articolului nr.2 din Regulamentul radiocomunicaţiilor, spectrul de
frecvenţe radio a fost împărţit în 9 benzi de frecvenţe prezentate în tabelul 1.2.
Tabelul a fost completat de către autor în ultima coloană cu domeniile de utilizare
a benzilor de frecvenţă pentru transmisiile de Radio şi TV în analogic şi digital.
Frecvenţele radio sunt atribuite în raport cu serviciul de radiocomunicaţie
şi poziţia acestuia pe globul pământesc. Serviciul de radiocomunicaţii implică o
transmisie radio, înţelegându-se prin aceasta, emisia sau/şi recepţia undelor radio
pentru nevoi specifice telecomunicaţiilor. Regulamentul radiocomunicaţiilor
stabileşte titulatura şi specificul serviciilor de radiocomunicaţii. Din acestea face
parte şi Serviciul de Radiodifuziune.

Tabelul 1.2. Benzile de frecvenţă ale spectrului radio

Nr. Abre- Utilizări în

Domeniul de Subdiviziunea
Ban- Simbol vierea transmisiile
frecvenţă metrică
dă metrică Radio şi TV
4 VLF (3-30) kHz Unde miriametrice B.Mam
5 LF (30-300) kHz Unde kilometrice B.km Radio UL în anlogic
6 MF (300-3000) kHz Unde ectometrice B.hm Radio UM în anlogic
7 HF (3-30) MHz Unde decametrice B.dam Radio US în anlogic
Radio UUS –
analogic; TV gama
8 VHF (30-3000 MHz Unde metrice B.m FIF, B I în analogic şi
B III în analogic şi
digital
(300-3000) TV gama UIF, B IV,V
9 UHF Unde decimetrice B.dm
MHz în analogic şi digital
TV prin satelit în
10 SHF (3-30) GHz Unde centimetrice B.cm
analogic şi digital
TV prin radioreleu în
11 EHF (30-300) GHz Unde milimetrice B.mm
analogic şi digital
Unde
12 - (300-3000) GHz -
decimilimetrice

Transmisiile de radiodifuziune se fac potrivit unor norme şi standarde

internaţionale. Norma reprezintă o colecţie de prescripţii metodologice şi tehnice
care definesc atât sistemele de radiodifuziune cât şi corelaţia dintre emisia şi
42
 Televiziune. Analog şi digital
recepţia unui program. Sunt cunoscute, ca fiind cele mai extinse, următoarele
normele:

norma americană (FCC);

normele europene (CCIR B/G şi CCIR D/K );

norma franceză (L);

norma engleză (I).

Standardul caracterizează sistemele de televiziune, deci şi receptoarele TV,

prin intermediul unei game largi de parametrii tehnici specifici emisiei şi recepţiei
de informaţii de natură video şi audio. În anexa 1.1 sunt prezentaţi parametrii
tehnici ale celor mai răspândite norme de televiziune din Europa.
Transmisia de radiodifuziune prin radio se face în cadrul unor game de
frecvenţă bine delimitate pentru unde lungi UL , unde medii UM, unde scurte US
şi pentru unde ultrascurte UUS, acestea din urmă având două subgame:
68 ÷ 87 MHz şi 87,5 ÷ 108 MHz. În prezent, transmisiile de radio analogice cu
modulaţie în frecvenţă MF se desfăşoară preponderent în a doua subgamă, iar
pentru transmisiile radio terestre digitale DAB (Digital Audio Broadcasting) cu
modulaţie COFDM (Coded Orthogonal Frequency Division Multiplexing) cu
spectru împrăştiat sunt destinate domeniile: banda III (174 MHz ÷ 230 MHz) şi
banda L (1.452 MHz ÷ 1.492 MHz).
Pentru transmisia prin radiaţie electromagnetică, pentru televiziune, sunt
prevăzute mai multe benzi de frecvenţă. În Europa aceste benzi sunt situate în
două domenii de frecvenţă, FIF care cuprinde benzile I şi III şi domeniul UIF
care cuprinde benzile IV şi V). Sistemele de televiziune terestră cu prelucrare
analogică şi digitală a semnalelor operează, potrivit reglementărilor organismelor
ETS şi ITU, în domenii de frecvenţă bine delimitate [ITU02], [ETS03].

Banda I 47 MHz la 68 MHz, în analogic

Banda III 174 MHz la 230 MHz, în analogic şi digital

Banda IV 470 MHz la 582 MHz, în analogic şi digital

Banda V 582 MHz la 960 MHz, în analogic şi digital

Transmisiile prin cablu TV sunt plasate astfel:

Canalele S1 la S10 în banda 100 MHz la 174 MHz

Canalele S11 la S20 în banda 230 MHz la 300 MHz

Canalele S21 la S 39 în hiperbanda 300 MHz la 800 MHz

Fiecare bandă TV cuprinde un număr diferit de canale de televiziune. În

anexa 1.2 şi anexa 1.3 sunt prezentate repartizările în frecvenţă ale principalelor
canale de televiziune.
Dezvoltarea transmisiilor de televiziune este orientată, în urma Acordului
de la Geneva (mai – iunie 2006) către transmisii digitale DVB (Digital Video
Broadcasting) terestre în spectrul de radiofrecvenţă de
43
 Televiziune. Analog şi digital

174 MHz ÷ 230 MHz şi 470 MHz ÷ 862 MHz, către transmisii prin radioreleu în
domeniul frecvenţelor 10 GHz ÷ 40 GHz şi prin satelit.
Un canal TV din norma analogică CCIR D/K (vechiul OIRT) ocupă o bandă
de 8 MHz pentru transmisia de imagine şi sunet în ambele domenii de frecvenţă,
iar pentru norma CCIR B/G ocupă o bandă de 7 MHz în domeniul UIF şi de 8
MHz în domeniul FIF. Pentru transmisia informaţiei de imagine se foloseşte
modulaţia în amplitudine (MA), banda semnalului în videofrecvenţă VF este de (5
- 6) MHz. Transmisia analogică în televiziune nu este o transmisie clasică de MA
cu banda dublă (BLD) ci se foloseşte o transmisie cu bandă laterală parţial
suprimată, denumită transmisiune cu rest de bandă laterală (RBL). Se transmite
banda laterală superioară BLS întreagă iar banda laterală inferioară BLI este
redusă la 1,25 MHz sau 0,75 MHz în funcţie de standardul de televiziune.
Pentru o transmisie corectă a semnalului de televiziune, receptorul trebuie
să prezinte o caracteristică de frecvenţă cu atenuare progresivă în jurul purtătoarei
şi să utilizeze o demodulare sincronă cu defazaj nul (fig. 1.19).
Semnalul de televiziune se transmite potrivit principiului legăturilor de
radio-comunicaţii bazat pe un emiţător (în studioul TV) şi unul sau mai multe
receptoare. Undele radio asigură transmisia informaţiei de imagine şi a celei de
sunet. Informaţia de imagine modulează în amplitudine un semnal de
radiofrecvenţă denumit purtătoarea de imagine (fpi), iar informaţia de sunet
modulează în frecvenţă o purtătoarea de sunet (fps).

Caracteristica semnalului Caracteristica semnalului

de luminanţă de crominanţă
fpi fsc fps1 fps2 Caracteristica de frecvenţă
pentru canalul sunet 1
BLI BLS A doua frecvenţă de sunet
redusă
Spaţiul de gardă
imagine-sunet (0,25MHz)

-1,25 0 1 2 3 4 5 6 6,5 6,724 f[MHz]

Banda de sunet 1
B = 1,25+6+0,25+(2x0,25) = 8MHz
(2x0,25) MHz

Fig 1.19. Caracteristica de frecvenţă a canalului de televiziune pentru norma de

televiziune CCIR D/K – sistem PAL

Frecvenţele celor două purtătoare satisfac condiţia fps > fpi. Diferenţa dintre
purtătoarea de sunet (fps) şi purtătoarea de imagine (fpi) reprezintă ecartul de

44
 Televiziune. Analog şi digital

frecvenţă (fps - fpi) cu valoarea de 5,5 MHz pentru norma CCIR şi de 6,5 MHz
pentru norma OIRT (devenită CCIR D/K).
Canalul de televiziune este format din banda de frecvenţă ocupată de
purtătoarea de imagine modulată în amplitudine şi banda de frecvenţă ocupată
de purtătoarea de sunet modulată în frecvenţă.

Semnalul video-complex cu o lărgime de bandă totală de 7,25 MHz norma

CCIR – G, D/K şi de 6,25 MHz norma CCIR - B nu are o distribuţie continuă de
energie în acest domeniu de frecvenţă. Aceasta datorită faptului că imaginea este
“decupată” periodic de către sistemul de baleiaj atât cu frecvenţa liniilor fh cât şi
cu frecvenţa semicadrelor fc.

1.10. Instituţii internaţionale şi naţionale care emit reglementări

în domeniul radiodifuziunii

Întreaga activitate din domeniul comunicaţiilor prin sistemele de

radiodifuziune este coordonată prin intermediul organismelor internaţionale care
elaborează normative, standarde şi reglementări privind producţia de
echipamente, condiţiile de emisie şi de recepţie, caracteristici şi parametrii ai
canalelor de radiocomunicaţii, alocarea de frecvenţe pentru emisie în spectrul de
radiofrecvenţă destinat radiodifuziunii, procedee şi prevederi privind efectuarea
determinărilor prin măsurări electrice şi electronice, etc.

1.10.1. Instituţii care emit reglementări în televiziune

Principalele instituţii internaţionale şi naţionale care emit reglementări în

domeniul radiodifuziunii sunt:
- ISO - International Organization for Standardization;
- ITU - International Telecommunication Union;
- ETSI - European Telecommunications Standards Institute
- CENELEC - European Committee for Electrotechnical Standardization;
- EBU - European Broadcasting Union;
- UER - Union Européenne de Radio-Diffusion (Eurovision).
În România, organismele care adoptă reglementări interne pe baza celor
internaţionale cu privire la emisia, recepţia şi utilizarea spectrului de RF destinat
radiocomunicaţiilor sunt:
- ASRO - Asociaţia de Standardizare din România îşi desfăşoară activitatea din
1998, este organizată pe comitete tehnice, elaborează şi aprobă standarde
române, adoptă standarde internaţionale, europeene ca standarde române. Este

45
 Televiziune. Analog şi digital
membră ISO, CEI şi ETSI, este afiliată la CEN, CENELEC şi participă la
lucrările FAO şi CEE – ONU.
- INSCC- Institutul Naţional de Studii şi Cercetări pentru Comunicaţii;
- ANRCTI - Autoritatea Naţională pentru Reglementare în Comunicaţie şi
Tehnologia Informaţiei (organism aflat în subordinea Guvernului şi înfiinţat
prin OUG nr.25/2007 şi care a preluat din aprilie 2007 atribuţiile vechiului
organism IGCTI - Inspectoratul General de Comunicaţii şi Tehnologia
Informaţiei). ANRCTI coordonează atribuirea şi regimul de utilizare a
frecvenţelor pentru radiocomunicaţii, în teritoriu îşi desfăşoară activitatea prin
intermediul centrelor teritoriale.

1.10.2. Reglementări privind intensitatea câmpului electromagnetic şi

calitatea imaginii de televiziune

Pentru asigurarea unei recepţii de calitate a imaginilor TV în zona de

acoperire a serviciului de radiodifuziune sunt stabilite prin reglementări ale
organismelor internaţionale nivelul şi intensitatea câmpului electromagnetic şi
cerinţe cu privire la respectarea criteriilor de compatibilitate electromagnetică
(anexa 1.4) [CEN01b], [ITU02].
Reglementările referitoare la intensitatea medie şi intensitatea minimă a
câmpului de radiofrecvenţă generat de către emiţătoarele de televiziune, în
punctele de recepţie sunt prezentate în tabelul 1.3.
Nivelul câmpului de radiofrecvenţă este exprimat în dBµV/m (pentru
intensitate) sau în dBmW (pentru putere), folosind deseori notaţiile dBµV
respectiv dBm [ABE99].
În anexa 1.6 este dat tabelul de echivalenţă între valori ale nivelului
semnalului exprimat în diferite unităţi de măsură dBm, W, dBµV, V, tabel cu
valoare practică, preluat din lucrări de specialitate în domeniu şi completat de
către autor [ABE99].
Nivelul mediu al câmpului electromagnetic trebuie asigurat în absenţa
interferenţelor cu alte transmisii de televiziune şi fără zgomot.
Potrivit reglementărilor ITU-R BT.417-5, pentru canale TV din banda IV şi
V, pentru sisteme care utilizează transmisii cu o lărgime de bandă de 8 MHz,
intensitatea minimă a câmpului electromagnetic se va determina cu relaţia:

f
E min (db[ µV / m]) = 62 + 20 lg (1.30)
472

în care:
f - reprezintă frecvenţa centrală a canalului TV exprimată în MHz.

46
 Televiziune. Analog şi digital
Tabelul 1.3. Intensitatea câmpului electromagnetic emis de staţiile de radiodifuziune din
standardul CCIR B/G, potrivit reglementărilor ITU-R BT.417-5

Condiţii de recepţie Banda I III IV V

Intensitate medie Mediu urban dB[µV/m] + 48 + 55 + 65* + 70*
pentru protecţie la Mediu rural
dB[µV/m] + 46 + 49 + 58 + 64
interferenţe fără zgomote
Intensitate minimă Mediu urban dB[µV/m] + 47 + 53 + 62 + 67
pentru imagine TV Mediu rural
dB[µV/m] + 40 + 43 + 52 + 58
satisfăcătoare Q=3 fără zgomote
* pentru standardul CCIR - K, valorile sunt mai mari cu 2 dB

Referitor la nivelul minim al câmpului electromagnetic ce trebuie asigurat

la recepţie se precizează că acesta trebuie să fie recepţionat de antenă, pentru a se
asigura o imagine de calitate satisfăcătoare ţinând seama de zgomotul
receptorului, zgomotul cosmic, câştigul antenei şi pierderea în fider (cablu de
antenă). Valorile recomandate pentru câştigul antenei şi pierderile în cablu sunt
cuprinse în standardul ITU-R BT.804.
Aprecierea calităţii imaginii de televiziune se poate face în mod subiectiv,
comparativ cu imaginea reală, prin acordarea de către operator (sau în situaţii
stricte de către un număr mai mare de observatori) a unor grade de calitate Q a
imaginii TV reproduse pe baza observării detaliilor redate şi a zgomotului care
perturbă imaginea pe scala de la 1 la 5.
Reglementările privind modul de acordare a gradelor de calitate imaginii
TV sunt stipulate prin standardul ITU-R.BT.500-9 [ITU98] potrivit căruia se pot
atribui imaginii de televiziune, prin vizionare de către specialişti, grade de calitate
Q cu valori de la 5 (foarte bună) la 1 (foarte slabă):
Q=5 pentru imagine de calitate foarte bună (excelentă);
Q=4 pentru imagine de calitate bună;
Q=3 pentru imagine de calitate satisfăcătoare;
Q=2 pentru imagine de calitate slabă (săracă în conţinut);
Q=1 pentru imagine de calitate foarte slabă (rea).
Detalii privind calitatea imaginii de televiziune şi deteriorarea acesteia
datorită zgomotului sunt prezentate în tabelul 1.2. Precizări de detaliu cu privire
metodologia de apreciere subiectivă a calităţii imaginii de televiziune sunt
cuprinse în reglementările ITU – R BT.500 [ITU98] şi în reglementările ITU – R
BT.654 [ITU86].
Aprecierea calităţii emisiei de radiodifuziune se face pe baza unor
parametri referitori la banda de emisie, raportul semnal – zgomot, frecvenţa de
emisie şi variaţia acesteia care nu trebuie să fie mai mare de 500 Hz şi care trebuie
să se încadreze în toleranţa admisă de 5%, parametri specificaţi în reglementările
organismelor internaţionale şi naţionale din domeniu [ITU99].
47
 Televiziune. Analog şi digital

Tabelul 1.3. Grade de calitate şi de deteriorarea a imaginii TV

potrivit reglementărilor ITU-R BT.500-9
Calitatea imaginii TV Deteriorarea imaginii de către zgomot
5 Excelentă 5 Imperceptibil
4 Bună 4 Perceptibil dar nesupărător
3 Acceptabilă 3 Puţin supărător
2 Săracă 2 Supărător
1 Rea 1 Foarte supărător

De asemenea, transmisiile de televiziune ce se efectuează prin cablu sunt

supuse reglementărilor şi standardelor din domeniul radiodifuziunii (anexa 1.5).
În acest domeniu sunt impuse cerinţe de emisie prin cablu TV referitoare la
nivelul semnalelor purtătoare de radiofrecvenţă, diferenţe de nivel admise,
raportul semnal/zgomot la priza utilizator, spectrul de frecvenţă utilizabil, nivelul
radiaţiilor emise datorate purtătoarelor de semnale TV, etc. Toate acestea
urmăresc asigurarea calităţii imaginilor TV la utilizatori şi eliminarea
perturbaţiilor de natură electromagnetică între canalele de radiocomunicaţii şi
eliminarea perturbaţiilor cu alte echipamente de natură electrotehnică şi
radioelectronică.

48