Capitolul 1

PRINCIPII ALE RADIOCOMUNICAŢIILOR

Radiocomunicaţiile studiază procesele de transmitere a informaţiilor prin unde

radio. Din acest punct de vedere problematica radiocomunicaţiilor poate fi structurată
astfel:
a) captarea informaţiilor de natură sonoră şi / sau vizuală şi transformarea
acestora în semnale electrice;
b) prelucrarea şi transmiterea la distanţă a semnalelor electrice purtătoare de
informaţii;
c) recepţia semnalelor electrice şi extragerea din acestea a informaţiilor.

1.1. Scurt istoric

Din cele mai vechi timpuri omenirea a fost interesată de transmiterea

informaţiilor la distanţă. În diferitele epoci ale evoluţiei, în funcţie de gradul de
cunoaştere, s-au folosit procedee bazate pe transmiterea optică (focuri aprinse în locuri
înalte) şi sonoră (clopote, instrumente de percuţie sau de suflat, etc.). Pe măsură ce
cunoştinţele au evoluat, prin descoperirile şi invenţiile făcute în ultimele două secole,
s-au cristalizat ideile transmiterii la distanţă a semnalelor, pe alte căi decât cele
cunoscute până atunci.
Descoperirea electricităţii a dus la generalizarea telecomunicaţiilor sub formele:
telefonic, radio sau optic. Astfel, în 1837 Samuel Morse inventează telegraful şi
codificarea literelor şi cifrelor cu alfabetul care îi poartă numele.
În anul 1864, fizicianul James Clark Maxwell, prin cercetările sale a deschis o
nouă etapă în domeniul “transmisiilor fără fir” prin legătura dintre câmpul electric şi
magnetic, care pune bazele teoriei undelor electromagnetice prin ecuaţiile care îi poartă
numele.
Zece ani mai târziu, inventatorul american Graham Bell reuşeşte să realizeze
telefonul, cu ajutorul căruia sunetele pot fi transmise prin fir electric.
8 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

O contribuţie de seamă la realizarea şi perfecţionarea telecomunicaţiilor a avut-o

renumitul inventator american Thomas Alva Edison. Dintre cele 1300 de invenţii ale
sale, câteva sunt legate de domeniul transmiterii şi recepţiei sunetelor: telegraful
duplex, quaduplex şi sexduplex, telescriptorul, fonograful, tubul electronic cu vid, etc.
Un moment crucial în dezvoltarea studiilor care au dus la apariţia domeniului
transmisiei semnalelor îl constituie lucrările fizicianului Heinrich Rudolf Hertz care în
1887 a reuşit să producă şi să studieze undele electromagnetice, folosind un oscilator
excitat de o bobină de inducţie. Generatorul de oscilaţii electromagnetice era format
dintr-un eclator cu sfere care era dispus în focarul unei oglinzi parabolice. Partea de
recepţie a oscilaţiilor era formată dintr-un circuit oscilant plasat asemănător cu cel al
generatorului, în focarul unei oglinzi parabolice. S-a constatat că la apariţia scânteilor
între sferele eclatorului se produceau scântei şi la capetele circuitului oscilant aflat la
distanţă şi fără contact electric cu circuitul generatorului. Oglinzile parabolice aveau, în
acest caz, rolul de antene directive. Hertz este şi inventatorul antenei direcţionale, atât
de utilizată în domeniul transmiterii şi recepţiei microundelor.
Anul 1896 poate fi considerat începutul erei transmisiilor radio şi televiziunii,
deoarece în acest an fizicianul Guglielmo Marconi (1857-1922) realizează prima
transmisie radio. Marconi a reuşit să comande de la distanţă o sonerie, distanţa dintre
emiţător şi receptor fiind de câţiva metri. El îşi brevetează invenţia denumind-o
“telegraful fără fir”. Mai târziu, în 1901 din Anglia realizează prima transmisie
transatlantică între Cornouailles şi Terra Nova. Sintetizând descoperirile realizate în
domeniul comunicaţiilor, Marconi creează primul sistem de radiocomunicaţii fără fir
prin semnale morse.
În perioada anilor 1898 – 1900 alţi cercetători îşi aduc contribuţia la
perfecţionarea radioului. Primele emiţătoare radio funcţionau cu oscilaţii “amortizate”.
Descoperirea microfonului şi a difuzorului, precum şi progresele realizate în
proiectarea dispozitivelor electronice îi permit lui R. A. Fessenden în 1906 realizarea
primei transmisii de sunete (muzică şi cuvinte). Revoluţia în domeniul generării şi
recepţiei semnalelor a constituit-o descoperirea tubului electronic cu trei electrozi.
Astfel, în 1907 americanul Lee de Forest a creat trioda. Graţie acestui nou dispozitiv
devine posibilă introducerea amplificării la staţiile de emisie şi de recepţie.
În evoluţia domeniului radiocomunicaţiilor se pot consemna următoarele
evenimente:
• 1919: Prima staţie de radiodifuziune a fost instalată în oraşul Pittsburg din Statele
Unite ale Americii;
• 1922: se realizează primele posturi de radio în Europa;
• 1923: a fost descoperit iconoscopul, primul tub electronic care permitea conversia
imaginii în semnal electric, iar în 1924 cinescopul, tubul electronic de redare a
imaginii. În anul 1929 a fost realizat primul receptor de televiziune alb-negru;
• 1927: se realizează prima legătură telefonică transatlantică prin unde scurte;
• 1929: la noi s-a construit prima mare staţie de emisie (12 kW) plasată în apropiere
de Bucureşti, având studioul în oraş, pe strada Berthelot.
 PRINCIPII ALE RADIOCOMUNICAŢIILOR 9
Evoluţia ulterioară a radiocomunicaţiilor, datorită descoperirilor din domeniul
dispozitivelor electronice şi cel al tehnologiilor electronice, a depăşit şi cele mai
optimiste previziuni.
• 1935: de utilizarea modulaţiei de frecvenţă (MF), prin care a fost posibilă creşterea
zonei de recepţie de aproximativ patru ori pentru aceeaşi putere a emiţătorului;
• 1938: Alec Reeves brevetează modulaţia impulsurilor în cod;
• 1948: este anul în care s-a descoperit tranzistorul bipolar;
• 1962: prima transmisie transatlantică de televiziune prin satelitul Telestar I.;
• 1965: se realizează legături intercontinentale prin satelitul Intelsat I.;
• 1969: se realizează o primă transmisie în direct de pe Lună;
• 1970: producerea primului receptor cu sinteză de frecvenţă cu buclă PLL;
• 1980: transmiterea de fotografii de către o sondă spaţială de pe Jupiter şi Saturn.
Progresele din domeniul radiocomunicaţiilor sunt strâns legate de realizările
teoretice şi practice din domenii extrem de diverse: teoria informaţiei, a semnalelor şi a
sistemelor, statistica matematică, teoria antenelor şi a propagării, dar mai ales, datorită
tehnologiei microelectronice.
Astăzi radiocomunicaţiile au devenit o adevărată forţă în dezvoltarea societăţii
prin: transmisii de sunete, date, imagini, telecomenzi, etc.
Din scurtul istoric prezentat reiese că domeniul telecomunicaţiilor reprezintă o
operă colectivă, rezultat al eforturilor conjugate ale numeroşi oameni de ştiinţă şi
practicieni de diferite naţionalităţi legaţi între ei prin pasiunea muncii spre binele
omenirii.
Avantajele transmisiilor prin unde electromagnetice se pot rezuma după cum urmează:
• informaţia, element fundamental în diferite domenii, se transmite fără a avea
nevoie de un canal fizic (suport material), deci este economică;
• posibilitatea de a transmite informaţia simultan la mai mulţi beneficiari
(utilizatori); transmiterea informaţiei simultan la un număr arbitrar de
receptoare de la un loc emiţător se numeşte difuziune [3];
• posibilitatea transmiterii simultane a mai multor informaţii (sunet, imagine,
etc.);
• rază de acţiune foarte mare, între puncte fixe sau mobile.

1.2. Legături de radiocomunicaţii

Transmiterea şi recepţia la distanţă a unor sunete, date, sau imagini cu ajutorul undelor
electromagnetice reprezintă legăturile radio sau radiocomunicaţiile. Un sistem de
radiocomunicaţii poate fi definit ca un complex de echipamente legate între ele prin funcţiuni
specifice, realizat în scopul stabilirii şi menţinerii unui anumit tip de legături la distanţă prin
unde radio.
Sistemul de radiocomunicaţii este alcătuit dintr-un emiţător şi unul sau mai
multe receptoare (fig.1.1.), în compunerea cărora se află următoarele blocuri
funcţionale principale:
• 1 – dispozitiv de intrare;
• 2 – instalaţia de emisie;
10 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

• 3 – antena de emisie;
• 4 – antena de recepţie;
• 5 – instalaţia de recepţie;
• 6 – dispozitiv de ieşire.

Emiţătorul asigură captarea informaţiilor de natură auditivă sau /şi vizuală pe care le
transformă în semnale electrice prin intermediul dispozitivului de intrare. În instalaţia de
emisie se realizează codificarea informaţiei, suprapunerea acesteia pe semnalul purtător prin
procesul de modulare şi se asigură prin amplificare energia necesară propagării semnalelor
prin unde electromagnetice care sunt radiate de antena de emisie..

Unde
3 radio 4

1 2 5 6
Mediu de
Emiţător propagare Receptor

Fig.1.1. Schema unei legături de radiocomunicaţii

Receptorul captează undele electromagnetice cu ajutorul antenei de recepţie,

selectează semnalele electrice din canalul ce conţine informaţiile utile, le amplifică şi
le decodifică, apoi prin demodulare extrage semnalul de informaţie pe care îl
converteşte în semnal sonor sau vizual, cu ajutorul dispozitivului de ieşire (difuzor, tub
catodic, etc.).
Legăturile radio, care se stabilesc între corespondenţi, pot funcţiona numai într-
un singur sens, de la emiţător la receptor, aşa cum este reprezentat în figura 1.1. sau în
ambele sensuri, dacă fiecare corespondent dispune atât de emiţător cât şi de receptor.
Comunicaţiile prin unde radio, care se desfăşoară într-un singur sens sunt caracteristice
transmisiilor de radiodifuziune şi de televiziune, prin care se transmit informaţii
destinate marelui public. În aceste situaţii se foloseşte un singur emiţător şi mai multe
receptoare dispuse în teritoriu la distanţe şi direcţii diferite.
După sensul în care se efectuează comunicaţiile acestea pot fi:
• direcţionale;
• omnidirecţionale.
Radiocomunicaţii direcţionale sunt legăturile în care transmisia undelor
electromagnetice între punctul emisie şi cel de recepţie se realizează pe direcţii bine
determinate, folosind antene directive şi staţii intermediare de recepţie – emisie
denumite staţii de retranslaţie sau relee (fig.1.2.).
 PRINCIPII ALE RADIOCOMUNICAŢIILOR 11

1 2 3 4

Fig.1.2. Schema unei radiocomunicaţii direcţionale

1 şi 4 – staţii terminale; 2 şi 3 – staţii intermediare

Radiocomunicaţiile omnidirecţionale sunt legăturile curent utilizate în

transmisiile de radiodifuziune, situaţie în care de la punctul de emisie undele
electromagnetice sunt radiate cu aceeaşi intensitate în toate direcţiile. În acest caz sunt
utilizate antene omnidirecţionale, iar în funcţie de distanţa şi domeniul ce trebuie
acoperit în cadrul transmisiei pot fi utilizate şi staţii de retranslaţie.
În funcţie de tipul informaţiei transmise, radiocomunicaţiile pot fi:
• pentru transmitere de sunet (vorbire, muzică) prin telefonie, radiodifuziune, în care
informaţia se captează şi se redă prin traductoare electroacustice (microfoane şi
difuzoare);
• pentru transmitere de text prin telegrafie, teletext;
• pentru transmitere de imagini fixe prin telefax, videotext;
• pentru transmitere de imagini mobile prin televiziune;
• pentru transmitere de date în sisteme teleinformatice.
Sistemul de comunicaţii cuprinde ansamblul mijloacelor tehnice al instalaţiilor de
emisie şi de recepţie pentru realizarea legăturilor între sursă şi destinaţie.
În cazul transmisiilor analogice mărimea fizică purtătoare de informaţie (amplitudine,
frecvenţă, fază) se modifică proporţional cu variaţiile informaţiei ce se transmite, păstrându-se
legea de variaţie a semnalului de informaţie. Spre deosebire de acestea comunicaţiile digitale
transmit informaţiile după ce acestea au fost convertite în semnale digitale (numerice).
În sistemele de radiocomunicaţii sunt necesare blocuri funcţionale care să
asigure la emisie: prelucrarea informaţiilor de la sursa de informaţie, transformarea
acestora în unde electromagnetice şi emiterea lor în spaţiu, iar la recepţie refacerea
informaţiei iniţiale. În acest scop sistemele de radiocomunicaţii conţin:
• antene de emisie şi recepţie;
• oscilatoare pentru generarea frecvenţelor de lucru;
• modulatoare pentru introducerea semnalului de informaţie pe semnalul purtător;
• filtre pentru introducerea sau extragerea numai a anumitor componente a
semnalului de informaţie;
• blocuri de multiplexare atunci când se urmăreşte introducerea a mai multor semnale
de intrare pe acelaşi semnal purtător;
• demodulatoare pentru extragerea informaţiei din semnalul purtător;
• amplificatoare pentru mărirea puterii semnalelor;
• circuite de conversie analog-digitale şi digital-analogice în cazul transmisiilor
digitale.
12 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

La transmiterea semnalelor vocale (vorbire, muzică) acestea se aplică unui

traductor acustoelectric (microfon) care le transformă în semnale de audiofrecvenţă în
domeniul 30…20000 Hz. Aceste semnale se amplifică, se filtrează o parte din spectru
de frecvenţe, apoi se aplică modulatorului (codate sau nu) care le suprapune pe
semnalul purtător. Oscilaţia de radiofrecvenţă (semnalul purtător) modulată se
amplifică şi apoi semnalul rezultat, după amplificarea finală, se aplică antenei de
emisie.
În figura 1.3. se prezintă schema bloc a unui sistem de radiocomunicaţii (canal
radio) format din instalaţia de emisie (sus) şi din partea de recepţie (jos).
asigură transmiterea semnalului de informaţie, preluat de la sursa

        
  

de informaţie, prin intermediul undelor electromagnetice transmise de antena de

emisie. Conţine următoarele blocuri funcţionale:
- Bloc de conversie a informaţiei – transformă informaţia în semnale electrice
prin intermediul unui traductor (de sunet, de imagine, etc.) şi adaptează
semnalele electrice la valoarea impusă de blocul de codare;
- Codor (bloc de codare) – acest bloc, care se utilizează numai la transmisiile
codificate (sunete, imagini, date, etc.), transformă, pe baza unui algoritm de
corespondenţă, semnalele electrice de informaţie în alte semnale electrice
analogice sau în semnale digitale;

Instalaţia de emisie Antenă

de emisie Unde
Sursa radio
Bloc de Codor Modulator Generator de
de
conversie
informaţie RF

Instalaţia de recepţie
Antenă
de recepţie

Circuit Bloc
Amplificator Detector Decodor Amplificator
de selectiv de
intrare conversie

Fig. 1.3. Schema bloc a unui sistem de radiocomunicaţii

- Modulatorul – asigură suprapunerea informaţiei din domeniul audio sau video

pe oscilaţia de radiofrecvenţă;
 PRINCIPII ALE RADIOCOMUNICAŢIILOR 13
- Generatorul de RF – asigură generarea şi amplificarea oscilaţiilor de
radiofrecvenţă (frecvenţa purtătoare) la un nivel suficient pentru transferul lor în
antenă;
- Antena de emisie – transformă curenţii de radiofrecvenţă în unde
electromagnetice.

Canalul de transmisie asigură propagarea undelor electromagnetice care conţin

informaţia de la sursă la destinatar. În cazul radiocomunicaţiilor canalul de transmisie îl
constituie atmosfera terestră (eterul). Pe acest canal alături de semnalul util se suprapun
semnale parazite (perturbaţii de natură electromagnetică).
extrage din canalul de transmisie semnalul de recepţie dorit şi

        
  

asigură reconstituirea acestuia. Conţine următoarele blocuri funcţionale:

- Antenă de recepţie - captează undele radio şi le transformă în curenţi de
radiofrecvenţă;
- Circuit de intrare – asigură alegerea semnalelor corespunzătoare postului căutat;
- Amplificator selectiv – amplifică semnalul de radiofrecvenţă (RF) care conţine
semnalul util;
- Detector (demodulator) – extrage semnalul util (sunet, imagine sau date) din
semnalul de radiofrecvenţă;
- Decodor – decodifică semnalul, în cazul în care acesta a fost codificat la transmisie,
folosind procedura de reconstituire a informaţiei;
- Amplificatorul – măreşte semnalele electrice purtătoare de informaţii pentru a putea
fi prelucrate de către dispozitivele finale de conversie;
- Bloc de conversie - transformă semnale electrice în informaţii finale prin
intermediul unui traductor (difuzor, căşti, tub catodic, etc.).

În stabilirea legăturii de radiocomunicaţii dintre instalaţia de emisie şi instalaţia

de recepţie se folosesc undele radio, care sunt unde electromagnetice ce se propagă cu
viteza luminii, pot suferi fenomene de difracţie şi de reflexie caracteristice luminii, ca
urmare a influenţei reliefului de pe direcţia de propagare.
Unda electromagnetică se caracterizează prin componentele de câmp,
inseparabile şi perpendiculare între ele: câmpul electric –E -, şi câmpul magnetic – H.
Unda electromagnetică se propagă după o direcţie perpendiculară pe planul determinat
de componentele de câmp magnetic şi câmp electric şi este caracterizată prin lungime
de undă (λ), perioadă de repetiţie (T) şi frecvenţă (f).
Conversia lungime de undă-frecvenţă constă în transformare lungimii de
undă a undelor radio folosite în radiocomunicaţii în frecvenţă [2].
Lungimea de undă - λ -, reprezintă spaţiul parcurs de unda electromagnetică în
decurs de o perioadă – T – si se determină cu relaţia:
λ = c⋅T unde: c - viteza luminii (3x108 m/s) (1.1)
T = 1/f
f – frecvenţa ;
14 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

Relaţia de legătură dintre lungimea de undă şi frecvenţa de propagare a undei

electromagnetice poartă denumirea de ecuaţia de conversie lungime de undă-frecvenţă
[1]. Aceasta poate fi scrisă sub una din relaţiile:

(1.2)
c c
λ= sau f =
f λ
Pentru efectuarea conversiei lungime de undă-frecvenţă şi frecvenţă-lungime de
undă, se are în vedere sistemul de unităţi de măsură. În practică se folosesc relaţiile:

300000 300 30
λ [m] = λ [m] = λ [cm] = (1.3)
f [Hz ] f [MHz ] f [GHz ]

Conversia lungime de undă-frecvenţă poate fi realizată şi cu ajutorul diagramei

de conversie (fig.1.4.), în care prin utilizarea adecvată a factorului de multiplicare
prezentat în tabelul alăturat diagramei, este acoperit spectrul undelor electromagnetice
cuprins între 0,03 MHz ÷300GHz, respectiv 10Km ÷ 1 mm.
Undele electromagnetice fac parte din categoria radiaţiilor electromagnetice in
care sunt incluse:
• Radiaţiile in infraroşu, având lungimea de undă λ = 0,04 cm ÷ 0,00007cm;
• Radiaţiile luminoase, având lungimea de undă λ = 7000 A0 ÷ 40000A0
(A0 este unitatea de măsură denumită angstron, 1 A0 = 10-8 cm) ;
• Radiaţiile in ultraviolet, având lungimea de undă λ = 4000 A0 ÷ 120 A0;
• Razele X, având lungimea de undă λ = 120 A0 ÷ 0,06 A0;
• Razele gama, având lungimea de undă λ = 1,4 A0 ÷ 0,01A0;
• Radiaţiile cosmice, având lungimea de undă de aproximativ 0,0001 A0.

Exemplu:
Să se determine frecvenţa de emisie a unei staţii care lucrează pe lungimea de
undă de 351 m.

Rezolvare:
Cu relaţia (1.2) se determină frecvenţa corespunzătoare de emisie a staţiei.

v[km / s ] 300000
f [kHz ] = = = 854kHz
λ [m] 351

Această valoare a frecvenţei corespunde domeniului undelor medii.

Aplicarea relaţiei de conversie permite determinarea domeniului lungimilor de

undă corespunzător domeniului de frecvenţe din tabelul 1.2. (ultima coloană).
 PRINCIPII ALE RADIOCOMUNICAŢIILOR 15

f [MHz]

30 Tabelul 1.1. Factori de multiplicare

20



        
        


    


λ



10 0,03-0,3 0,01 100

0,3-3 0,1 10
5 3-30 1 1
30-300 10 0,1
3
λ [m] 300-3000 100 0,01
3000-30000 1000 0,001
10 20 30 50 100
30000-300000 10000 0,0001

Fig. 1.4. Diagrama de conversie lungime de undă-frecvenţă şi tabelul

factorilor de multiplicare

1.3. Domenii de frecvenţă utilizate în radiocomunicaţii

Pentru o bună exploatare, fără interferenţe sau suprapuneri ale utilizatorilor de

frecvenţe din spectrul radio, s-a recurs la împărţirea acestuia în benzi de frecvenţă.
Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor este organismul specializat al O.N.U., care
coordonează activitatea în domeniul radiocomunicaţiilor, stabileşte reglementările
privind utilizarea frecvenţelor de comunicaţii din spectrul radio [2].
- Potrivit articolului nr.2 din Regulamentul radiocomunicaţiilor, spectrul de frecvenţe radio
a fost împărţit în 9 benzi de frecvenţe prezentate în tabelul 1.2. În acest tabel coloana
corespunzătoare domeniului lungimilor de undă λ [m] se va completa de către studenţi după
calculul efectuat cu una din relaţiile (1.3).

Tabelul 1.2. Benzile de frecvenţă ale spectrului radio

Abrevie Domeniul
Nr. Simbol Domeniul Subdiviziunea rea lungimilor
Benzii frecvenţelor metrică metrică de undă λ
[m]
4

3-30 kHz Unde miriametrice B.Mam
5 
30-300 kHz Unde kilometrice B.km
6 300-3000 kHz Unde ectometrice B.hm


7 3-30kHz MHz Unde decametrice B.dam



8 30-300 MHz Unde metrice B.m



9 300-3000 MHz Unde decimetrice B.dm



10 3-30 GHz Unde centimetrice B.cm



11 30-300 GHz Unde milimetrice B.mm



12 - 300-3000 GHz U. decimilimetrice -

16 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

Frecvenţele radio sunt atribuite în raport cu serviciul de radiocomunicaţie şi

poziţia acestuia pe globul pământesc. Potrivit Regulamentului radiocomunicaţiilor
globul pământesc a fost împărţit în trei Regiuni de utilizare a frecvenţelor radio. Având
în vedere caracteristicile de propagare a undelor electromagnetice pe diferite lungimi
de undă, acestea se pot redistribui după anumite distanţe (zone). România face parte
din Regiunea 1, care cuprinde în principal Islanda, o serie de insule din bazinul
oceanului Atlantic fără să se depăşească meridianul 500 vest, Europa, Africa, Orientul
Mijlociu cu excepţia Iranului, Turcia, Asia şi Mongolia.

Serviciul de radiocomunicaţii implică o transmisie radio, înţelegându-se prin

aceasta, emisia sau/şi recepţia undelor radio pentru nevoi specifice telecomunicaţiilor.
Regulamentul radiocomunicaţiilor stabileşte titulatura şi specificul serviciilor de
radiocomunicaţii. Din cele 37 de servicii de radiocomunicaţii, prezentate în anexa 1.1.,
amintim următoarele servicii [2]:
1. Serviciu fix: serviciu de radiocomunicaţii între două puncte fixe determinate.
2. Serviciu fix prin satelit: serviciu de radiocomunicaţii între staţii de sol amplasate în
puncte fixe determinate, folosind unul sau mai mulţi sateliţi; serviciul poate include
uneori legături intersatelit, precum şi legăturile de conexiuni pentru alte servicii de
radiocomunicaţii spaţiale.
3. Serviciu mobil: serviciu de radiocomunicaţii între staţii mobile şi terestre sau între
staţii mobile.
4. Serviciu de radiodifuziune: serviciu de radiocomunicaţii în care transmisiunile sunt
destinate recepţiei directe de către marele public; Acest serviciu include
transmisiunile sonore (radiofonice), de televiziune sau alte genuri de transmisiuni.
5. Serviciu de radiodifuziune prin satelit: serviciu de radiocomunicaţii în care
semnalele transmise prin staţiile spaţiale sunt destinate recepţiei directe de către
marele public. Prin recepţie directă se înţelege recepţia individuală şi cea colectivă.
6. Serviciu de radioreperaj: serviciu de radiocomunicaţii în scopuri de radioreperaj.
7. Serviciu meteorologic prin satelit
8. Serviciu de amator: serviciu de radiocomunicaţii având ca obiect instruirea
individuală, intercomunicaţia şi studii tehnice efectuate de către radioamatori, adică
de persoane autorizate legal, interesate în radiotehnică pentru scopuri strict
personale şi fără alte interese pecuniare.
9. Serviciu de securitate: orice serviciu de radiocomunicaţii cu funcţionare permanentă
sau temporară pentru a asigura salvarea vieţilor omeneşti şi a bunurilor materiale.
Regimul de folosire al frecvenţelor atribuite serviciilor de radiocomunicaţii
prevede trei nivele distincte, aflate în corespondenţă directă cu serviciile prezentate
anterior şi au denumirile:
• Serviciul primar;
• Serviciul permis;
• Serviciul secundar.
Serviciul primar şi serviciul permis au aceleaşi drepturi de folosire a
frecvenţelor atribuite. În cazul întocmirii unor planuri de utilizare a frecvenţelor,
serviciul primar are prioritate în alegerea frecvenţelor.
 PRINCIPII ALE RADIOCOMUNICAŢIILOR 17
Staţiile care funcţionează în cadrul serviciului secundar nu trebuie să perturbe
funcţionarea staţiilor din serviciile primare şi permise şi nu beneficiază de protecţie la
perturbaţii în raport cu acestea.
Staţiile serviciului secundar au drept la protecţie faţă de acele staţii din serviciul
secundar cărora li s-au atribuit frecvenţe ulterior.

1.4. Funcţii ale elementelor sistemelor de radiocomunicaţii

Un sistem de radiocomunicaţii este format dintr-o instalaţie de emisie şi una sau

mai multe instalaţii de recepţie. Blocurile electronice din structura instalaţiei de emisie
realizează funcţii de prelucrare a semnalului electric sau neelectric de intrare pentru a
facilita transmiterea la distanţă a informaţiei conţinută de acest semnal.
Pentru transmisiile de sunet, în prima fază are loc transformarea acestuia în
semnal electric prin intermediul unui traductor acustoelectric (microfon). Semnalul de
microfon, dependent de presiunea sonoră aplicată, se aplică unui lanţ de amplificare
(amplificator de audiofrecvenţă) şi rezultă o tensiune electrică variabilă ce constituie
purtătoarea de informaţie. Spectrul de frecvenţă al semnalului se situează în banda de
audiofrecvenţă (f = 30Hz…20kHz, λ=104km…15.103 km), adică de ordinul miilor de
kilometri. Transmiterea directă a unui asemenea semnal este practic imposibil,
deoarece dimensiunile fizice ale unei antene sunt comparabile cu lungimea de undă a
semnalului radiat, ceea ce în cazul sus menţionat antena ar avea mărimea de ordinul
km. În transmisia digitală (de exemplu în transmisia GSM) semnalul acustic este
digitalizat de către vocoder sau COdor DECodor (CODEC) [17].
Pentru transmisiile de imagini prelucrarea semnalelor de culoare şi luminanţă
este mai complexă, fiind necesare şi semnale auxiliare pentru ca la recepţie să se poată
reface imaginea statică sau secvenţial, cadru cu cadru imaginea dinamică.
Elementele componente ale sistemului de radiocomunicaţii îndeplinesc
următoarele funcţiuni:
Generarea oscilaţiilor de radiofrecvenţă (semnalul RF). Oscilatoarele sunt
circuite electronice capabile să genereze semnale periodice de o anumită formă
(sinusoidale, dreptunghiulare, triunghiulare, etc.). În funcţie de circuitul utilizat,
semnalele produse de un oscilator pot avea amplitudinea şi frecvenţa constante sau
reglabile. Până în anii ’70 în construcţia oscilatoarelor s-au folosit circuite de acord cu
condensatoare variabile. La emiţătoare unde se impune stabilitatea ridicată a frecvenţei
de lucru se foloseau aproape exclusiv oscilatoare cu rezonatoare (cu cristale) de cuarţ.
Odată cu apariţia primelor circuite cu calare pe fază (PLL) acestea au început să se
utilizeze tot mai mult atât în instalaţiile de emisie cât şi în instalaţiile de recepţie.
Modulaţia este procesul de grefare a semnalului de informaţie pe semnalul
purtător (semnalul de RF). Prin modulaţie spectrul semnalului de intrare este
transformat într-o bandă de frecvenţă plasată în jurul frecvenţei purtătoare. Acest
semnal având frecvenţă mult mai mare decât frecvenţa semnalului de audiofrecvenţă,
se poate transmite prin unde electromagnetice prin intermediul unor instalaţii de
antenă.
18 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

Multiplexarea reprezintă procesul de transmitere a semnalelor de intrare de la

mai multe surse pe acelaşi semnal purtător, prin construirea unui semnal modulator
complex. Banda de frecvenţă care corespunde acestui semnal este mai largă decât
banda fiecărui semnal de intrare luat separat.
De exemplu, un semnal complex este cel de televiziune care conţine informaţii
multiplexate de la mai multe surse: imagine, sunet şi sincronizare şi a cărui bandă este
de (6 – 8) MHz.
Filtrarea constă în ajustarea domeniului de variaţie a semnalelor de informaţie
transmise pentru încadrarea caracteristicilor de amplitudine şi frecvenţă în anumite
limite. Astfel, pentru semnalele de audiofrecvenţă şi de videofrecvenţă se filtrează
spectrul pentru încadrarea lor în benzi tipizate de frecvenţă conform indicaţiilor din
tabelul 1.3.
Amplificarea de putere constituie procesul de creştere al puterii semnalului de
emisie până la nivelul necesar injectării în antenă. Antena de emisie radiază în spaţiu
puterea injectată de către etajul final al emiţătorului (parţial sau total) sub formă de
câmp electromagnetic.

Tabelul 1.3. Domeniul de frecvenţă al semnalelor de modulaţie

Semnal modulator Banda de frecvenţă
Vorbire (telefonie) 300 Hz…3400 Hz
Vorbire, muzică (radiodifuziune cu MA) 300 Hz…4500 Hz
Muzică (radiodifuziune cu MF) 30 Hz…15 kHz
Imagini mobile (televiziune) 25 Hz… 6MHz

Realizarea unei comunicaţii pe un canal radio (o bandă de RF) presupune

transmiterea prin radiere în spaţiu de la emiţător spre receptor a undelor
electromagnetice. Pe canalul de comunicaţie se produce atenuarea progresivă a
semnalului transmis, adică descreşterea progresivă a puterii odată cu creşterea distanţei
de la sursă. În acelaşi timp semnalul util este alterat prin:
- zgomote datorate unor fenomene atmosferice care generează impulsuri
electrice perturbatoare având spectru de putere cu bandă largă;
- interferenţă datorată pătrunderii în canal a unor semnale cu altă destinaţie,
dar cu parametri asemănători celor ai semnalului util.

1.5. Caracteristici ale radiocomunicaţiilor

Potrivit Regulamentului radiocomunicaţiilor, articolul 4, emisiunile radio sunt

desemnate în funcţie de lărgimea de bandă de frecvenţă necesară şi de clasificarea
emisiunii [2].
 PRINCIPII ALE RADIOCOMUNICAŢIILOR 19
1.5.1. Banda de frecvenţă

Conform prevederilor regulamentare se face distincţie între banda de frecvenţă

necesară şi banda de frecvenţă ocupată de o anumită emisiune radio.
Banda de frecvenţă necesară ( ) corespunde domeniului de frecvenţă necesar

pentru a asigura transmiterea tuturor componentelor informaţiei cu viteza şi în

condiţiile de calitate specificate prin normative.
Banda de frecvenţă ocupată reprezintă lărgimea de bandă de frecvenţă peste a
cărei limite se emite doar 0,5 % din puterea medie a emisiei respective (dacă nu sunt
alte precizări privind clasa emisiunii).
Pentru caracterizarea emisiunilor radio şi pentru evaluarea interferenţelor pe
care le poate provoca o emisiune radio este necesar să se determine


  


 

 

).


 

Relaţiile de calcul pentru determinarea benzii necesare (Bn) transmisiunilor radio

sunt precizate în Regulamentul radiocomunicaţiilor şi în documentele CCIR (Comitetul
Consultativ Internaţional de Radiocomunicaţii).
Pentru exemplificare sunt prezentate astfel de relaţii de calcul pentru câteva
tipuri de sisteme de radiocomunicaţii.

a) Sisteme de radiocomunicaţii cu modulaţie în amplitudine,

- radiodifuziune sonoră cu dublă bandă laterală:
(1.4)
Bn = 2M [Hz]

unde: M este frecvenţa maximă de modulaţie.

Pentru M = 4000 – 10000 Hz, în funcţie de calitatea dorită, se obţine o bandă

necesară Bn = (8 – 20) kHz.

De exemplu, în comunicaţiile prin radiodifuziune Bn= 9KHz pentru M= 4,5

KHz.
- transmisiune de televiziune (imagine şi sunet) în norma OIRT ( Organizaţia
Internaţională de Radio şi Televiziune):
-
Bn = fmax – fmin [MHz] (1.5)

unde: fmax = f0 + 6,75 [MHz];

fmin = f0 -1,25 [MHz];
f0 = frecvenţa centrală a canalului [MHz].

Pentru canalul IV (banda II) OIRT, cu f0 = 85,25 MHz, se obţine o bandă

necesară Bn = 92 – 84 = 8 MHz
20 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

b) Sisteme de radiocomunicaţie cu modulaţie în frecvenţă,

- radiodifuziune sonoră:
Bn = 2M +2DK [kHz] (1.6)
unde K = 1 valoare tipică
D - valoarea de vârf a deviaţiei de frecvenţă, respectiv
jumătatea diferenţei dintre valoarea maximă şi minimă a
frecvenţei instantanee.

De exemplu, pentru o transmisie monofonică cu D = 75000 Hz şi M = 15000

Hz, se obţine o bandă necesară
Bn = 2⋅15000+2⋅75000 = 180000 Hz = 180 kHz

Banda necesară (Bn), determinată potrivit reglementărilor internaţionale, ca în

exemplele de mai sus, se identifică printr-o codificare formată din trei cifre şi o literă.
Litera din cadrul codificării ocupă poziţia virgulei zecimale şi reprezintă unitatea
lărgimii de bandă, potrivit următoarelor reglementări:
între: 0,001 – 999 Hz se exprimă în Hz şi se foloseşte litera H;
1,00 – 999 kHz se exprimă în kHz şi se foloseşte litera K;
1,00 – 999 MHz se exprimă în MHz şi se foloseşte litera M;
1,00 – 999 GHz se exprimă în GHz şi se foloseşte litera G.

Exemple:
Bn = 0,002 Hz, se exprimă prin notaţia H002;
Bn = 0,1 Hz, se exprimă prin notaţia H100;
Bn = 65,2 Hz, se exprimă prin notaţia 65H2;
Bn = 3,7 kHz, se exprimă prin notaţia 3K70;
Bn = 6 kHz, se exprimă prin notaţia 6K00;
Bn = 265,4 kHz, se exprimă prin notaţia 265K;
Bn = 625,8 kHz, se exprimă prin notaţia 266K;
Bn = 10 MHz, se exprimă prin notaţia 10M0;
Bn = 2 MHz, se exprimă prin notaţia 2M00;
Bn = 8,25 GHz, se exprimă prin notaţia 8G25.

1.5.2. Toleranţa de frecvenţă

În activitatea de radiocomunicaţii sunt admise numai anumite toleranţe de

frecvenţe pentru emiţătorii radio. În sensul normativelor internaţionale prin toleranţă
de frecvenţă se înţelege abaterea maximă a frecvenţei centrale din banda de frecvenţe
ocupată de o anumită emisiune faţă de frecvenţa destinată emisiunii respective.
Toleranţa de frecvenţă se poate defini şi prin abaterea maximă a frecvenţei
caracteristice unei emisiuni faţă de frecvenţa de referinţă. În concordanţă cu
prevederile Regulamentului de radiocomunicaţii toleranţa de frecvenţă t se exprimă în
unităţi de frecvenţă sau adimensional în milionimi [ppm]:
 PRINCIPII ALE RADIOCOMUNICAŢIILOR 21
∆f 6
t = ∆f [ Hz ] sau t = 10 [ ppm] ⋅ (1.7)
f

unde: ∆f reprezintă abaterea frecvenţei de lucru faţă de valoarea alocată.

Pentru stabilirea toleranţei se introduc noţiunile de frecvenţă asignată, frecvenţă

caracteristică şi frecvenţă de referinţă [2].
Frecvenţa asignată (atribuită) reprezintă frecvenţa centrală a benzii alocate unei
anumite staţii de radioemisie.
Frecvenţa caracteristică reprezintă frecvenţa care poate fi identificată cu
uşurinţă în cadrul emisiunii unei staţii de radio.
Frecvenţa de referinţă reprezintă o valoare precizată cu privire la frecvenţa
asignată.
Potrivit prevederilor din Regulamentului radiocomunicaţiilor, toleranţa de
frecvenţă pentru emiţătorii radio este specificată în funcţie de banda de frecvenţă,
categoriile de staţii, puterea de emisie a acestora.

1.5.3. Puterea de emisie

În sensul reglementărilor actuale, puterea de emisie PE dintr-un sistem de

radiocomunicaţii este indicată prin:
Putere medie, prin care se înţelege media puterii furnizată la intrarea liniei de
alimentare a antenei, evaluată pe un interval de timp suficient de lung în comparaţie cu
componenta semnalului modulator cu frecvenţa cea mai joasă.
Putere de vârf, prin care se înţelege media puterii furnizate la intrarea liniei de
alimentare a antenei, pe durata unui ciclu de radiofrecvenţă la vârful anvelopei
(înfăşurătoarei) de modulaţie în condiţii de funcţionare normală a emiţătorului.

1.5.4. Codificări (simboluri) ale transmisiilor radio

Reglementările actuale din domeniul radiocomunicaţiilor prevăd clasificări şi

simbolizări ale emisiunilor radio în funcţie de caracteristicile lor fundamentale şi
anume:
- tipul modulaţiei purtătoarei principale (primul simbol);
- natura semnalelor care modulează purtătoarea (al doilea simbol);
- tipul informaţiei care se transmite ( al treilea simbol);
- precum şi alte caracteristici suplimentare înscrise opţional în următoarele
două simboluri (al patrulea şi al cincilea).
Simbolurile utilizate pentru codificarea transmisiilor radio sunt prezentate în
anexa 2.