Capitolul 2

PRODUCEREA ŞI PROPAGAREA UNDELOR

ELECTROMAGNETICE

Liniile de radiocomunicaţii - legătura dintre emiţător şi receptorul radio – folosesc

ca mediu de transmisie atmosfera terestră. La baza câmpului electromagnetic stau
principiile fizice ale legături dintre câmpul electric şi câmpul magnetic, conform
următoarelor efecte:
• un curent electric care parcurge un conductor determină un câmp magnetic în
jurul conductorului;
• într-un conductor care intersectează liniile de câmp magnetic se induce o
tensiune electromotoare.

2.1. Ecuaţiile lui Maxwell

Sistemul de ecuaţii care descrie producerea şi propagarea undelor electromagnetice

conţine:
• legea inducţiei electromagnetice;
• legea fluxului electric;
• legea circuitului magnetic;
• legea fluxului magnetic;
• legile de material.

Aceste ecuaţii se întâlnesc în literatura de specialitate [2] sub numele de
     

   

In forma locală a legilor câmpului (în medii imobile =0, legea I, legea a-II-
   

a, legea V, legea VI) completate cu relaţiile de material se scriu ecuaţiile:

 PRODUCEREA ŞI PROPAGAREA UNDELOR ELECTROMAGNETICE 23

∂


=− =0
  

;


∂


∂


= + =0 (2.1)
  

;



∂


=ε⋅ ; = µ⋅ ; =σ ⋅ .
  

Presupunând că mediul este omogen şi izotrop, având parametrii: permitivitatea

electrică ε, permeabilitatea magnetică µ, conductivitatea electrică σ, considerând că
mediul de propagare este infinit extins, lipsit de sarcini electrice ρ =0), în urma înlocuirii 


relaţiilor de material, sistemul de ecuaţii (2.1) devine:

∂

= −µ


 

∂


∂


=σ +ε (2.2)


 

∂


=0
  

=0
  

În câmpuri variabile în timp apare o legătură dublă cauzală între câmpul electric şi
magnetic prin legea inducţiei electromagnetice şi prin densitatea curentului de deplasare
∂


= din legea circuitului magnetic. Această legătură cauzală condiţionează existenţa

 

∂


câmpului electromagnetic, în afara circuitului care l-a generat, sub formă de unde
electromagnetice.

2.2. Unda plană

Prin undă plană se înţelege o undă care depinde de o singură coordonată spaţială,
adică polarizată liniar. Această simplificare nu restrânge prea mult concluziile analizei,
deoarece pe o porţiune suficient de mică orice undă poate fi considerată plană. Se poate
considera, pe porţiuni suficient de mici, că orice undă poate fi prezentată cu polarizarea
după o singură direcţie.
Pentru a stabili caracteristicile undei plane se consideră că:
- variaţia în timp este armonică cu pulsaţia ω;
- câmpul are o structură încât vectorii E şi B depind numai de coordonata 

Prin aceasta sistemul (2.2) devine:

= − ωµ ;
 

= (σ + ωε ) ;
 

(2.3)
= 0;
   

= 0.
   
24 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

Dacă se ţine seama de dependenţa numai după coordonata z, derivatele parţiale

ale mărimilor E şi B faţă de variabilele şi sunt nule şi ecuaţiile sistemului (2.3), prin 

înlocuirea rotorului şi a divergenţei în acest caz, devin:








 0 0 ∂ = − ωµ ( +







+


);
 ∂



   












. 0 0 ∂ = (σ + ωε ) ( 



+



+


); (2.4)
 ∂



   





∂


 = 0;


 ∂

∂


 ∂ = 0.


Ecuaţiile vectoriale ale sistemului (pentru E şi

 
  H) se transformă în ecuaţii
scalare.
Prima ecuaţie a sistemului de ecuaţii (2.4) devine:

∂ ∂
= − ωµ ( )


− + + +


 

  

 
  

∂ ∂
 

iar prin identificare rezultă:

∂ ∂


= ωµ = − ωµ =0


; ;
  

 

∂ ∂


A doua ecuaţie a sistemului de ecuaţii (2.4) devine:

∂ ∂
= (σ + ωε ) ( )


− + + +


  

 
  

∂ ∂
 

iar după separare şi identificare:

∂ ∂


= −(σ + ωε ) = (σ + ωε ) =0


; ;

  

 

∂ ∂


Conform ultimelor două ecuaţii ale sistemului (2.4) componentele şi sunt    

constante (derivatele lor sunt nule), iar această constantă se consideră a fi nulă. În urma
acestor condiţii sistemul de ecuaţii vectoriale se reduce la următoarele ecuaţii scalare:
 PRODUCEREA ŞI PROPAGAREA UNDELOR ELECTROMAGNETICE 25

∂


 = ωµ ;


 ∂

∂


 ∂ = − ωµ ;



 (2.5)
∂


= −(σ + ωε ) ;


 ∂



∂


= (σ + ωε ) .



 ∂ 

Deoarece componentele câmpului pe direcţia   sunt nule: rezultă că 

 

 

unda se situează într-un plan perpendicular pe axa   de unde şi denumirea de undă

plană.
Pentru obţinerea componentelor sistemului 




şi   se introduc mărimile de
acelaşi fel şi rezultă ecuaţiile diferenţiale de gradul 2:

∂2 ∂2


= ωµ (σ + ωε ) = ωµ (σ + ωε )


; ;
 

   

∂ 2
∂ 2


 

(2.6)
∂2 ∂2


= ωµ (σ + ωε ) = ωµ (σ + ωε )


; .
 

   

∂ 2
∂ 2


 

Dacă se notează cu:

γ = ωµ (σ + ωε ) se constată că componentele necunoscute ale câmpului  

(X= 


 şi
 ) satisfac ecuaţii diferenţiale de forma:



 

∂2
=γ 2 (2.7)


∂ 2


Soluţiile acestei ecuaţii diferenţiale liniare cu coeficienţi constanţi sunt de forma:

= 1 −γ + 2 γ unde şi sunt constante de integrare arbitrare.
   
 

    

În soluţia acestor ecuaţii se găsesc două unde care se propagă în sensuri opuse ale
axei . Astfel, primul termen al soluţiei corespunde
  iar al doilea      


   

 

. Exponentul γ reprezintă

 .

 
 


  


   

Unda directă, cea care se deplasează în sensul pozitiv al axei , corespunzătoare  

componentelor şi ale câmpului electromagnetic este de forma:  

−γ

Derivatele în raport cu ale mărimilor  

şi 
rezultă:
26 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

∂ ∂ ∂



−γ
, = ( ) = −γ ⋅ ( , ) , deci prin multiplicarea soluţiilor cu
 

∂ ∂ ∂   

constanta de propagare γ.
Prin efectuarea acestei operaţii asupra ecuaţiilor (2.5) se obţine:

− γ = ωµ ;


 


γ = ωµ ;


 

 (2.8)
γ = (σ + ωε ) ;



 

γ = (σ + ωε )

.
  

Dacă se efectuează rapoartele între componentele câmpului    se obţine:

 

=− = η , unde coeficientul de proporţionalitate η este:

 

ωµ


η= . (2.9)
σ + ωε


Se poate alege un nou sistem de axe de coordonate, ale cărui axe şi să 



coincidă cu direcţiile vectorilor E şi H. Prin aceasta reprezentarea spaţială a câmpului

(fig. 2.1.) cât şi relaţiile matematice aferente se simplifică, deoarece vectorii E şi H au o
singură componentă:
−γ −γ
= = (2.10)
   

;
     

0 0


Raportul 
= 
0
are dimensiunile unei impedanţe. Acest raport η (rel. 2.9), este
0

constant. El reprezintă o constantă de material specifică mediului în care are loc

propagarea. Mărimea acestui raport este denumită sau                     

 

 

≡ η.


            

E '
 ) * + , -  . / 0 . 1 1 / 

z
H
Direcţiile vectorilor E şi H
 ! " ! # !

y 

Energia transportată de unda electromagnetică, care trece prin unitatea de suprafaţă

în unitatea de timp, poate fi descrisă printr-o mărime vectorială = × , numită
&
%

$
 PRODUCEREA ŞI PROPAGAREA UNDELOR ELECTROMAGNETICE 27

vectorul lui Poyting. Această mărime corespunde cu intensitatea fluxului de energie sau
de putere al radiaţiei electromagnetice. Direcţia şi sensul mărimii coincide cu sensul
&

propagării undei electromagnetice (sensul vitezei).

2.3. Propagarea undei plane

Studiul propagării undei în medii cu diverse proprietăţi (mediu oarecare, mediu

dielectric, mediu conductor, mediu real) se poate face în funcţie de valorile pe care le ia
constanta de propagare pentru fiecare mediu în parte.

2.3.1. Propagarea undei plane într-un mediu oarecare

Constanta de propagare este mărime complexă. Aceasta se poate scrie sub forma:

γ =α + β (2.11)


Partea reală a constantei de propagare α se numeşte , iar

 
 


  


  

partea imaginară β .

 
 


  




Prin introducerea factorului timp ω , corespunzător oscilaţiilor armonice, în



ecuaţiile vectorilor componentelor şi ale câmpului se obţin:  

−α (ω − β ) −α
= = cos (ω − β ) ;


     

    

0

0


−α (ω − β ) −α
(2.12)
= 0
= cos (ω − β ).


     

   

η

Din ecuaţiile (2.12) rezultă că vectorii şi variază în timp şi în spaţiu sub forma  

unor oscilaţii amortizate care se propagă în direcţia axei . Poziţia relativă a acestor  

vectori este prezentată în figura 2.1.

2.3.2. Propagarea undei plane într-un dielectric perfect (σ = 0)

Pentru dielectricul perfect conductivitatea electrică σ 

şi constanta de propagare
γ devine:

γ= ωµ (0 + ωε ) = ω µε ,
  

(2.13)

iar impedanţă intrinsecă a mediului:

ωµ µ


η= = . (2.14)
0 + ωε ε


Deoarece constanta de propagare are numai partea imaginară (constanta de fază)

rezultă că undele se propagă fără atenuare. În acest caz, impedanţa intrinsecă a mediului γ
28 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

are caracter rezistiv şi vectorii şi sunt în fază. Câmpul electromagnetic creat este
 

capabil să se propage şi să transmită o energie proporţională cu produsul × (teorema

 

energiei electromagnetice).
Viteza de propagare a acestor unde este:


ω 1 1

= = = (2.15)
α µε µε  

unde: - viteza luminii;

µ - permeabilitatea magnetică relativă a mediului;



ε - permitivitatea electrică relativă a mediului.



Sensul vitezei radiaţiei este perpendicular pe planul format de vectorii E H ca şi 



cel al transferului de energie (sensul vectorului S ).

Relaţiile (2.13), (2.14) şi (2.15) corespund unei propagări pe o linie de transmisie
ideală (fără pierderi).

Exemple:
1) În cazul în care mediul de propagare este vidul µ 
µ şi ε = 1, rezultă viteza de



propagare şi impedanţa intrinsecă a vidului η :

 

= ;
µ0 4π 10 − 7
= η0 = = = 120π =376,8 Ω


ε0
0
1
4π 9109

Viteza de propagare a undelor electromagnetice în vid ( ε = ε 0 µ = µ ), rezultă prin

înlocuire în relaţia (2.15), respectiv:

1 1


= = = 3 ⋅ 10 8

/
ε 0 µ0

1
⋅ 4π ⋅ 10 − 7
4π ⋅ 9 ⋅ 10 9

Deci, viteza

de propagare a undelor electromagnetice în vid este egală cu viteza

luminii.

2) În cazul în care mediul de propagare este apa µ 

µ şi ε = 81 cu relaţia (2.15) se



obţine:

1 1

= ⋅ =


⋅ = 3,333 ⋅ 10 7


81 9
 PRODUCEREA ŞI PROPAGAREA UNDELOR ELECTROMAGNETICE 29

iar impedanţa intrinsecă a apei η

µ0 µ µ 1
η = = ⋅ = ⋅ ≈ 41,87 Ω
 

 

ε 0ε ε
  

0 0
 
9

2.3.3. Propagarea undei plane într-un dielectric cu pierderi mici

Se vorbeşte de mediu de propagare cu pierderi mici dacă densitatea curentului de

∂


deplasare = este mult mai mică decât densitatea curentului de conducţie



∂


( =σ ).


σ
În acest caz este îndeplinită condiţia: << 1 .
ωε
Impedanţa intrinsecă a mediului este:

ωµ µ


η= ≈ , (2.16)
σ + ωε ε


are caracter rezistiv.

Constanta de propagare rezultă:

1
γ = ση + ω µε  (2.17)
2

2.3.4. Propagarea undei plane într-un mediu conductor

σ
În acest caz este îndeplinită condiţia: >> 1 şi impedanţa intrinsecă a mediului
ωε
devine:

ωµ ωµ
 

η= ≈ , (2.18)
σ + ωε σ


1 1
Dacă se înlocuieşte  = +  expresia (2.18) devine:
2 2

π
ωµ ωµ ωµ 

η= + = 4
(2.19)


2σ 2σ 2σ

Impedanţa intrinsecă a mediului conductor constă dintr-o rezistenţă în serie cu o

inductanţă de aceiaşi valoare. Defazajul introdus între mărimile şi este (π/4). Odată  
30 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

cu creşterea conductivităţii σ scade valoarea impedanţei intrinseci a mediului de

propagare.
Constanta de propagare este dată de relaţia:

ωµσ ωµσ
γ= ωµσ = + (2.20)
 

2 2
Deoarece la mediile conductoare σ are valoare mare rezultă şi o constantă de
atenuare α de valoare mare, ceea ce corespunde unei atenuări mari, devenind infinită
pentru conductorul ideal (σ=infinit).
Distanţa după care intensitatea câmpului scade de = 2,71 ori poartă numele de
adâncime de pătrundere şi se notează cu δ. se măsoară pe


     

  

1
direcţia câmpului, fiind inversul constantei de atenuare δ = . Ca urmare, se poate spune
α
că în conductoarele ideale câmpul electromagnetic nu pătrunde, vectorul Poyting este
&

paralel cu suprafaţa conductoare, deci există numai componentă normală a intensităţii

câmpului electric (fig. 2.2. a).
Pentru conductoarele reale ( σ ≠ ∞ ), cum sunt şi mediile în vecinătatea cărora are
loc propagarea undelor (solul, apa mărilor), intensitatea câmpului electric suferă o 

înclinare pe direcţia de propagare, având pe lângă componenta normală EN şi o

componentă tangenţială la suprafaţa conductoare EH (fig. 2.2.b).

&

a) σ = ∞ b) σ ≠ ∞

. Vectorii E şi S la suprafaţa: a) unui conductor ideal; b) conductor real

      

2.3.5. Propagarea undei plane în mediu real

Mediul de propagare al undelor electromagnetice poate fi considerat spaţiul liber

infinit cu proprietăţi electrice şi magnetice apropiate de cele ale vidului σ=0, ε =1 şi 


µ =1). În aceste condiţii unda se propagă în linie dreaptă cu viteza luminii =3.108 m/s.


În mediul real de propagare condiţiile diferă însă de situaţia idealizată considerată,

din cauza următorilor factori:
• suprafaţa terestră este convexă şi neregulată, iar din punct de vedere electric nu se
comportă nici ca un dielectric perfect, nici ca un conductor perfect;
 PRODUCEREA ŞI PROPAGAREA UNDELOR ELECTROMAGNETICE 31

• undele străbat atmosfera terestră cu conţinut de substanţe gazoase şi activitate electrică

stratificată.
Aceşti factori influenţează propagarea undelor radio şi acţionează în mod diferit în
funcţie de frecvenţa radiaţiei. Asupra factorilor de influenţă se va face o analiză în cele ce
urmează.

2.3.5.1. Influenţa suprafeţei terestre asupra propagării

Forma suprafeţei terestre influenţează modul de propagare a undelor radio prin

geometria sa (fig. 2.3.) (neregularităţi, convexitate) şi prin proprietăţi electrice (σ şi ε).
Între două puncte şi situate la sol se poate stabili o legătură prin unde radio prin unde
directe şi /sau unde reflectate.

A B


      

Convexitatea suprafeţei terestre

      

Propagarea undelor radio într-un mediu omogen se face în line dreaptă (asemănător
cu propagarea luminii). Pentru acoperirea unor distanţe de ordinul zecilor de kilometri
este necesară înălţarea antenelor faţă de sol (direct sau cu ajutorul formelor de relief) (fig.
2.4).

hE r

Explicativă la suprafaţa de radiaţie a antenei în funcţie de

      

Înălţimea faţă de sol a antenei de emisie

permite acoperirea unei suprafeţe cu raza


= ⋅ arccos ≅ 2 . (2.21)

+
 

 
32 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

Dacă în relaţia (2.21) se înlocuieşte R=6370 km şi înălţimea

[m], rezultă:

≈ 3,57 


[ ]  

Dacă se ţine seama şi de înălţimea faţă de sol a antenei de recepţie [m], distanţa

maximă care poate fi acoperită de undele radio, se calculează cu relaţia:

max = 2


(  

+  

)[ 


]. (2.22)

În practică, în funcţie de lungimea de undă, de caracteristicile mediului în care are

loc transmisia, fenomenele care însoţesc propagarea sunt mai complexe.
Modificarea presiunii, temperaturii, şi umidităţii aerului pe traseul propagării
undelor radio determină schimbarea indicelui de refracţie al atmosferei ceea ce face ca
undele să se curbeze sau să se refracte deplasându-se la distanţe mai mari decât orizontul.
Astfel, propagarea undelor radio este însoţită de: reflexie, refracţie, difracţie, rotirea
planului de polarizare, etc.

2.3.5.2. Influenţa conductivităţii suprafeţei terestre

Propagarea undelor este influenţată de proprietăţile electrice ale suprafeţei terestre

deasupra căreia acestea se propagă. Câmpul electromagnetic nu pătrunde în volumul unui
conductor ideal, producându-se la suprafaţa acestuia numai .    


 

   

Proprietăţile electrice pe care le are solul şi suprafaţa mărilor şi ale oceanelor sunt diferite
de cele ale unui conductor ideal.
Considerând o antenă de emisie plasată în poziţie verticală faţă de sol (fig. 2.5.),
liniile de câmp electric ale radiaţiei antenei vor avea o componentă normală la suprafaţa
conductoare (sol sau apa mării), dar şi o componentă tangenţială, datorită proprietăţilor
conductoare ale suprafeţei terestre (fig. 2.2. b).

              !                  !   

      
   
  

. Formarea undei de suprafaţă

     

Din cauza proprietăţilor conductoare numai o parte din energia emisă se transmite
prin unde de suprafaţă, iar o parte pătrunde în sol şi generează curenţi de conducţie care
provoacă disiparea unei părţi din energia undelor radio.
 PRODUCEREA ŞI PROPAGAREA UNDELOR ELECTROMAGNETICE 33

Raza de acţiune a undelor de suprafaţă este dependentă de frecvenţă. Cu creşterea

frecvenţei scade adâncimea de pătrundere a câmpului electric în scoarţa terestră, suprafaţă
în care se va disipa energia curenţilor induşi va fi mai mică. În acest caz densitatea
energiei disipate creşte, creşte de asemenea înclinarea vectorului E şi ca urmare unda de
suprafaţă se atenuează pe distanţe mai scurte.
Propagarea undelor de suprafaţă se face cu o atenuare mai redusă la suprafaţa
mărilor şi a oceanelor datorită conductivităţii electrice mai mari a apei de mare faţă de
conductivitatea scoarţei terestre.

2.3.5.3. Influenţa atmosferei asupra propagării

Atmosfera terestră, care constituie învelişul gazos al Pământului, se compune din

mai multe straturi, respectiv: troposfera, stratosfera şi ionosfera.

reprezintă porţiunea joasă a atmosferei, de la sol până la o altitudine de



aproximativ 11 km. Conţine gaze în stare moleculară în proporţii volumice; 78% azot,
21% oxigen. În straturile joase ale troposferei sunt prezenţi de asemenea vapori de apă.
Factorii care caracterizează proprietăţile troposferei şi care afectează propagarea
undelor radio sunt: densitatea aerului, temperatura şi umiditatea. Discontinuităţile
straturilor formate din gaze şi vapori de apă datorită valorilor locale ale presiunii şi
temperaturii produc fenomene de absorbţie, refracţie şi chiar reflexie.
reprezintă pătura situată între 11 km până la 80 km altitudine. În

 

porţiunea inferioară temperatura se menţine aproximativ constantă, între –40 şi –500 C.

Aici se găseşte stratul de ozon cu o grosime de până la 25 km, strat ce absoarbe o mare
parte din energia solară din spectrul ultraviolet şi care se încălzeşte şi atinge temperaturi
de până la + 500 C .
reprezintă porţiunea atmosferei situată la altitudini de peste 80 km. Acest


 

strat este compus din gaze rarefiate, ioni pozitivi, negativi şi electroni liberi, datorită
procesului de ionizare suferit de molecule şi atomi sub acţiunea radiaţiilor şi 

ultraviolete. Ionosfera afectează propagarea undelor radio prin starea de ionizare şi prin
neomogenităţile acesteia.
Gradul de ionizare se exprimă prin , mărime ce corespunde  





  


 




numărului de electroni liberi din unitatea de volum. Densitatea de ionizare variază cu

altitudinea şi cu activitatea solară, activitate care diferă de la un anotimp la altul şi de la zi
la noapte.
(80…400 km) prezintă maxime ale densităţii de ionizare,


      

cunoscute sub denumirea de straturile şi . În timpul nopţii când acţiunea

   


 

ionizantă a radiaţiei solare încetează are loc recombinarea electronilor liberi cu ionii şi ca
urmare se menţin numai straturile şi . 


(>1000 km) prezintă densităţii de ionizare de 102…103



      

  



electroni / cm3, datorată în mare parte particulelor din explozii solare şi din radiaţia
cosmică.
undelor radio poate apărea atunci când pe direcţia de propagare apare un


   

obstacol care nu este un dielectric perfect. În acest caz, undele electromagnetice vor
induce în mediul care le intersectează traiectoria curenţi electrici, care la rândul lor vor da
34 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

naştere la câmpuri electromagnetice secundare, rezultând unde reflectate. Reflexiile

obţinute diferă în funcţie de caracteristicile suprafeţei incidente. Pentru incidenţa radiaţiei
cu suprafeţe cu neregularităţi mici (mai mici decât lungimea de undă a radiaţiei) sau cu un
anumit grad de ionizare se obţine reflexia tip “oglindă” simplă sau multiplă (fig. 2.6. a),
iar în caz contrar are loc o reflexie difuză (fig. 2.6. b). Reflexia undelor radio este
determinată de:
- forme de relief;
- clădiri înalte în cazul oraşelor;
- straturi ionizate din atmosferă.

   
 

[ ] 500
 

F2
400
F1 F2 F
300
F1
200
E E E
100 D D  


ă Noaptea
     

Zi de iarnă

traturile ionosferei în diferite perioade ale anului



      

Reflexia undelor radio pe straturile ionosferei depinde de frecvenţa acestora

precum şi de unghiul de incidenţă. Straturile ionizate din atmosferă asigură condiţii de
reflexie numai pentru radiaţii cu frecvenţa mai mică decât [12], a cărei


  





valoare este dată de relaţia:

2
1


= (2.23)


2π ε0


în care, mărimile din relaţie reprezintă:

- densitatea volumică a oscilatorilor elementari (densitatea de ionizare);


=1,602.10-19 C este sarcina electronului;

 

= 9,109.10-31 este masa electronului.

 

Frecvenţa critică caracterizează stratul ionizat şi reprezintă frecvenţa de oscilaţie a

densităţii electronilor liberi în plasmă.
Dacă frecvenţa undei stratul ionizat este transparent pentru această radiaţie. 
 PRODUCEREA ŞI PROPAGAREA UNDELOR ELECTROMAGNETICE 35

Datorită neuniformităţilor mediului de propagare, între straturile atmosferei (din

troposferă sau ionosferă, etc.), viteza de propagare (2.15) nu este constantă. În aceste
situaţii pot să apară fenomene de fenomene caracterizate prin curbarea


 

traiectoriei de propagare.

 

       

   

    

   

a)
b)

Reflexia undelor radio: a) tip “oglindă”; b) difuză

      

Indicele de refracţie depinde de viteza de deplasare a undei în cele două medii, 

respectiv de raportul vitezelor:

ε 2 ⋅ µ2

= 1
= (2.24)
2 ε1 ⋅ µ1

Dacă stratul incident (1) are proprietăţile electrice ale vidului ( ε1 = ε 0 ; µ1 = µ 0 ) şi

µ 2 = µ 0 , rezultă : 

= ε , unde εr g este permitivitatea dielectrică a gazului ionizat.

 

Indicele de refracţie se poate exprima în funcţie de frecvenţa critică:

2


= 1− 


2
(2.25)

Din relaţia (2.25) rezultă că pentru valori ale frecvenţei undelor , indicele de 

refracţie are valori reale şi deci stratul ionizat este “transparent” pentru această radiaţie.
Unda penetrează stratul şi se produce un fenomen de refracţie la suprafaţa de
discontinuitate.
Fenomenul de , întâlnit în cazul luminii, se manifestă şi la undele radio,
 


 

atunci când acestea întâlnesc obstacole comparabile cu lungimea de undă. În acest caz,
obstacolul respectiv devine un centru de generare de oscilaţii şi practic undele pot ocoli
aceste obstacole. Suprafaţa pământului poate produce unde de difracţie pe frecvenţe din
gama , iar vârfurile munţilor pentru undele din gama .

   

undelor radio reprezintă fenomenul de compunere într-un anumit loc



   

din spaţiu, a două sau mai multe unde radio de aceiaşi frecvenţă sau de frecvenţe
apropiate. Când undele radio provin de la emiţătoare diferite există posibilitatea ca prin
compunerea lor (mixare) să rezulte în receptor componente de audiofrecvenţă
36 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

“fluierături”. În cazul în care interferează undele aceluiaşi emiţător care au parcurs

traiectorii diferite, la recepţie poate să creeze maxime şi minime ale intensităţii câmpului
electric recepţionat, ca urmare a diferenţei de fază dintre unde, fenomen cunoscut şi sub
numele de “ ”.     

După natura mediului în care are loc propagarea, undele radio se pot clasifica în:
a) 


constituite din unde spaţiale şi unde de suprafaţă. Undele spaţiale sunt



formate din unda directă şi din unda reflectată.

sunt acele unde care se propagă la suprafaţa Pământului.

   


 

   

Distanţa de propagare a undelor de suprafaţă depinde de frecvenţa undei şi de

caracteristicile suprafeţei deasupra căreia se propagă. Absorbţia undelor creşte odată cu
conductivitatea electrică a suprafeţei şi cu frecvenţa radiaţiei. Deci, undele de suprafaţă de
frecvenţă mare se propagă pe distanţe mici, datorită absorbţiei puternice a acestora la
suprafaţa Pământului.
apar atunci când înălţimea antenei de emisie este mult mai mare

    

comparativ cu lungimea de undă a oscilaţiei electromagnetice. În caz contrar, avem de-a

face cu unde de suprafaţă.
care ajung în straturile superioare ale atmosferei, întâlnesc zone

  


     

ionizate care acţionează asemănător unor oglinzi naturale pentru anumite unde
electromagnetice.
b)  reprezintă unde electromagnetice reflectate pe troposferă.
 



Troposfera reprezintă zona din atmosferă cu limita superioară de 10-12 km şi care

prezintă un coeficient de reflexie redus. Aceste unde prezintă totuşi importanţă în zonele
de “umbră”, acolo unde antenele de recepţie sunt sub limita de vizibilitate.
c) 


corespunde radiaţiilor electromagnetice care ajung la antena de

 



recepţie prin reflexie sau refracţie pe ionosferă. Ionosfera reprezintă partea din atmosfera
terestră cuprinsă între 60-250 km în care se găsesc gaze rarefiate, dar cu un grad de
ionizare dependent în special de radiaţiile solare .
În funcţie de gradul de ionizare, deci de conductivitatea electrică a straturilor
ionosferei, aceasta cuprinde: stratul (60 – 80 km), stratul (90 – 130 km), stratul




(180 – 250 km). Undele reflectate de ionosferă şi reîntoarse pe Pământ se pot reflecta din
nou, chiar de Pământ, reîntorcându-se în ionosferă şi suferind în acest fel .

      


  

Prin intermediul acestor reflexii distanţa de propagare a undelor creşte foarte mult.

2.3.5.4. Caracteristicile propagării în funcţie de lungimea de undă

≤ 300
 

şi ) se caracterizează prin frecvenţe


 

, deci      

( 






lungimi de undă λ ≥ 1 . Pentru frecvenţa critică se obţine o densitate de


 
  

3 3
sarcină de ionizare de 10 electroni / cm . Rezultă unde spaţiale care vor fi reflectate de
straturile şi ale ionosferei. De asemenea, propagarea undelor lungi are loc şi prin

unde de suprafaţă. Propagarea lor poate fi ghidată prin reflexii repetate între straturile
ionosferei ( şi suprafeţele mărilor şi oceanelor.

 

Legăturile radio în unde lungi sunt stabile indiferent de condiţii, dar necesită puteri
de emisie foarte mari (sute…mii de kW). Se folosesc pentru transmiterea programelor
 PRODUCEREA ŞI PROPAGAREA UNDELOR ELECTROMAGNETICE 37

locale cu ajutorul posturilor naţionale de radiodifuziune. Un dezavantaj al undelor lungi

apare la recepţie, datorită zgomotelor datorate descărcărilor de natură electrostatică care
afectează puternic aceste frecvenţe.
≤ ≤3
  


 

( ) se caracterizează prin frecvenţe 300

  

, deci   



 

printr-un interval al lungimilor de undă 1 ≤ λ ≥ 100 .
 

În timpul zilei, pe acest domeniu de frecvenţe este asigurată densitatea de sarcină

de ionizare necesară reflexiei de stratul al ionosferei. Ziua, însă se manifestă absorbţia 

undelor medii în stratul al ionosferei, penetrat într-un sens de unda directă şi în sens

opus de unda reflectată, astfel încât propagarea în timpul zilei are loc doar prin unde de
suprafaţă. În timpul nopţii stratul dispare şi reflexia pe stratul al ionosferei măreşte

substanţial distanţa de propagare. Noaptea pe frecvenţele corespunzătoare undelor medii

se pot recepţiona posturi îndepărtate.
Modificările densităţii de ionizare provocată de Soare şi de curenţii atmosferici
influenţează adâncimea de pătrundere a undei în stratul ionizat şi prin aceasta se modifică
intensitatea undei reflectate. Noapte propagarea undelor medii se face atât prin unde de
suprafaţă cât şi prin undele spaţiale reflectate de ionosferă (fig. 2.7.), ceea ce favorizează
apariţia fenomenului de “ ” la recepţie. În acest domeniu de frecvenţe se pot     

asigura transmisii stabile în timp pe distanţe de până la câteva sute de kilometrii cu puteri
de ordinul 


. 




≤ ≤ 30
  


 

( ) se caracterizează prin frecvenţe 3







, deci
 

 

printr-un interval al lungimilor de undă 100 ≤ λ ≥ 10 . Din cauza frecvenţei mai mari  

faţă de undele lungi şi medii, undele scurte sunt puternic atenuate de suprafaţa
Pământului, aşa încât propagarea prin unde de suprafaţă nu depăşeşte câţiva zeci de
kilometri.
Undele spaţiale sunt absorbite parţial de straturile şi ale ionosferei, rezultând o

atenuare importantă a acestora, dar sunt reflectate de stratul . Într-o anumită regiune, în 

jurul antenei de emisie ( ) apare mai ales noaptea o “ ”, care se datorează   

  




faptului că acolo nu pătrunde nici unda directă nici undele reflectate în ionosferă (fig.
2.7.).

Ionosfera  
  

) α
E R

Zona de tăcere

Propagarea undelor scurte în funcţie de elevaţia α

     


38 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

Distanţe mari de emisie se pot obţine dacă se folosesc antene caracterizate prin
radiaţie cu unghiuri de elevaţie α mici. Pentru o elevaţie mai mare decât valoarea limită,
undele scurte nu se mai reflectă şi o parte din energia lor străpung ionosfera în spaţiul
cosmic. Datorită reflexiilor multiple la recepţie se pot întâlni mai multe unde provenind
de la aceiaşi sursă. Apar astfel la recepţie variaţii aleatoare a nivelului semnalului
recepţionat – fenomen cunoscut sub numele de “ ”, care în domeniul undelor scurte     

este mult mai accentuat decât pentru undele medii.

≤ ≤ 300
  

 (  

se caracterizează prin frecvenţe 30

  

 ,


 

  

printr-un interval al lungimilor de undă 10 ≤ λ ≥ 1 .  

Propagarea undelor ultrascurte se realizează în special pe trasee rectilinii

asemănător cu propagarea undelor luminoase, iar în anumite condiţii şi prin unde spaţiale
reflectate de troposferă. Pentru undele care ajung în troposferă sub unghiuri mici se
produce o curbare a traiectoriei acestora, datorită coeficientului de refracţie al straturilor
ionosferei (fig. 2.8.).
Legătura stabilă se asigură în limita vizibilităţii directe între antena de emisie şi
antena de recepţie.
Literatura de specialitate consideră că indicele de refracţie al atmosferei contribuie
la curbarea traiectoriei undelor şi prin aceasta la creşterea distanţei de radiovizibilitate.

           

E
R

        !       

Curbarea traiectoriei datorită refracţiei troposferice

    

Distanţa maximă a propagării undei directe depinde de înălţime antenei de

emisie şi a celei de recepţie şi de raza a Pământului. Distanţa maximă de



propagare a undei directe se poate calcula cu relaţia (2.22). Înlocuind în relaţia (2.22)
mărimea razei Pământului, =6370 km, rezultă relaţia:


= 3,57 ( + ) [ ] (2.26)
 

 

max
  

în care
şi sunt date în metri.

În realitate, distanţa de propagare a undelor radio în (orizontul radio)

  

 

este mai mare decât distanţa Dmax (orizontul geometric), datorită indicelui de refracţie
supraunitar al troposferei:

 
  = 1,15 ⋅ 

max (2.27)
Exemplu:
 PRODUCEREA ŞI PROPAGAREA UNDELOR ELECTROMAGNETICE 39

Să se calculeze distanţa de propagare a undelor radio din domeniul în

  

 

următoarele cazuri:
a) antena emiţătorului are înălţimea faţă de sol ;





b) antena emiţătorului este situată pe un vârf de munte cu înălţimea de 1600 m.



 

Se va considera înălţime antenei de recepţie

 


şi prin înlocuire în relaţia

(2.26) se obţine:

a) = 3,57 ( 25 + 10 ) = 29,14 , iar cu relaţia (2.27) rezultă:

 

max

 
  = 1,15 ⋅ max =33,51 km. 

În cazul situării pe un vârf de munte cu înălţimea de 1600 m rezultă:

b) = 3,57 ( 1600 + 10 ) ≈ 154 , iar

 

max

 
  = 1,15 ⋅ max =177,20 km. 

Din acest exemplu rezultă avantajul amplasării antenelor de emisie ale posturilor
de radio sau televiziune în banda de unde ultrascurte ( ) pe piloni înalţi sau turnuri de

 

televiziune cu înălţimi de până la 500 m sau pe vârfuri de munte (pct. b.).

( se caracterizează prin intervalul de frecvenţă

 
   

      




≤ ≤ 300
  

0,3 şi lungimi de undă de ordin metri până la ordinul milimetri, divizat

 

 

în benzile

     

 

Propagarea microundelor pe măsură ce creşte frecvenţa acestora se asemănă tot

mai mult cu propagarea luminii. Pentru acest domeniu de frecvenţe s-au dezvoltat sisteme
de

 

, emiţătorul şi receptorul fiind situate la sol, precum şi




   
    

 

  

sisteme de între un punct amplasat pe sol şi un punct situat

  


   
   


     

dincolo de atmosfera terestră (satelit).

folosesc radiaţia dirijată a undelor electromagnetice,

       

caracterizată prin propagare în limitele vizibilităţii directe între antena de emisie şi de

recepţie (drum cvasioptic).
Ca şi în cazul luminii, spaţiul din jurul Pământului se împarte în trei zone: zona de
interferenţă situată deasupra orizontului, zona de penumbră şi zona de umbră (fig. 2.9).
folosesc microundele pentru radiolegături

     
   
         

 
  

între staţii plasate la sol şi staţii plasate pe sateliţi, deoarece la frecvenţele ridicate din
acest domeniu radiaţia electromagnetică penetrează atmosfera terestră. Antenele folosite
în aceste comunicaţii se caracterizează prin elevaţie mare şi câştiguri ridicate.
Atenuarea de propagare a microundelor în radiocomunicaţiile spaţiale [dB] este 

determinată de atenuarea atmosferei terestre [dB] şi de atenuarea din vidul cosmic 




[dB].


[ ] =[ ] +[ ] (2.28)
  



  


40 RADIOCOMUNICAŢII. BAZELE COMUNICAŢIILOR PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE

  


 

 

  

 
  

  

h   



  

. Delimitarea zonelor la propagarea microundelor

   

Atenuarea atmosferei terestre se datorează: absorbţiei rezonante a undelor

electromagnetice de către moleculelor de apă din umiditatea atmosferică, precum ceaţa şi
ploaia aflate pe traiectului radiaţiei electromagnetice.
Variaţia atenuării în funcţie de frecvenţă se indică în figura 2.10. Maximul
absorbţiei microundelor de umiditatea atmosferică apare la frecvenţe în jur de 22 GHz,
iar datorită rezonanţei moleculelor de oxigen maximul absorbţiei apare la frecvenţe în jur
de 60 GHz.

    
    

  

   

    

 
        ! "

Atenuarea microundelor în atmosferă

   
 

Atenuarea în vid a radiaţiei cu lungimea de undă λ, pe distanţa 

dintre emiţător şi
receptor, calculează [12] cu relaţia:

4π
[ ] = 20 lg (2.29)


 

Exemplu:
 PRODUCEREA ŞI PROPAGAREA UNDELOR ELECTROMAGNETICE 41

Să se determine atenuarea care apare la o radiolegătura pe frecvenţa = 10 GHz

dintre un satelit geostaţionar aflat la distanţa d=35800 km faţă de Pământ.


 

Din figura 2.10. rezultă pentru frecvenţa o atenuare specifică de  

 

aproximativ 0,05 dB / km.

Considerând că traiectul radiaţiei prin atmosferă este de 800 km se determină o
atenuare de:





[dB]=0,05. 800=40 dB;

Atenuarea radiaţiei în vid 

[dB] se calculează cu relaţia (2.29) în care se

introduce:


=35800 – 800 =35ooo 



= 35. 106 

şi

3 ⋅ 108


λ= = = 3 ⋅ 10 − 2
1010
 

Se calculează:

4π 

4π ⋅ 35 ⋅ 10 6
] = 20 lg = 20 lg ≈ 150

[  

λ 3 ⋅ 10 8



1010

Atenuarea totală se calculează cu relaţia (2.28) şi rezultă:

[ ] =[ ] +[ ] = 40 + 150
  

     

 

[ ] = 190