6.

Dispozitive de captare şi reproducere a

imaginilor de televiziune

Dispozitivul videocaptor are rolul de a transforma imaginea optică (luminanţa

scenei de transmis) în imagine electronică (distribuţie de sarcini electrice) şi
obţinerea din aceasta a semnalului de imagine. Imaginile optice se formează în
planul suprafeţei dispozitivului videocaptor cu ajutorul obiectivelor care de cele
mai multe ori sunt cu distanţă focală variabilă.

6.1 Tuburi videocaptoare

În vederea obţinerii semnalului video, tubul videocaptor poate avea la baza

principiului său funcţionare efectul fotoelectric exterior sau fotoemisia
(iconoscopul, orticonul), respectiv efectul fotoelectric intern sau
fotoconductibilitatea (vidicon, plumbicon).
În cazul tubului videocaptor, citirea imaginii electronice de pe suprafaţa
fotosensibilă se realizează prin explorarea cu un fascicul de electroni. În cazul
tuburilor cu electroni rapizi (iconoscop, vidicon), ţinta este bombardată puternic şi
apare un fenomen de emisie secundară, iar în cazul tuburilor cu electrozi lenţi
(vidicon, plumbicon), fasciculul analizor poate fi modulat în intensitate de
potenţialul punctului de pe ţintă.
Vidiconul este un tub analizor de imagine cu acumulare de sarcină a cărui
funcţionare se bazează pe efectul fotoelectric intern. În figura 6.1 este prezentată o
secţiune printr-un tub vidicon. Valoarea tipică a diametrului este de 2.54 cm
lungimea tubului fiind de cca. 15 cm. Pe faţa interioară a ferestrei frontale este
depus un strat conductor transparent (de exemplu SnO2), ce constituie placa de
semnal şi un strat fotoconductiv (de exemplu, Sb2S3, Se sau CdS) care reprezintă
ţinta. Ţinta are o grosime de 3-5 µm şi rezistivitatea la întuneric de aproximativ
108 Ω/µm. Placa de semnal este conectată către circuitul extern prin intermediul
unui contact inelar din platină. Tubul conţine un tun electronic compus dintr-un
catod adus la temperatura de emisie, cu ajutorul filamentului, respectiv grila de
comandă G1 urmată de doi anozi G2 şi G3 cu forme cilindrice. Grila de corecţie a
erorilor de aterizare, G4, poate fi la un potenţial separat sau poate fi conectată la
grila G3. Cu ajutorul grilei de corecţie a erorilor de aterizare se realizează de fapt
uniformizarea sensibilităţii pe ţintă pe toată suprafaţa ţintei, prin faptul că se
realizează ca incidenţa fasciculului de electron să fie peste tot normală.
În scopul analizei imaginii, fasciculul de explorare este deviat sub acţiunea
câmpurilor magnetice care acţionează simultan, create cu ajutorul bobinelor de
deflexie pe orizontală şi verticală. Chiar dacă prezenţa bobinelor de deflexie

97
determină creşterea substanţială a diametrului dispozitivului, se preferă această
metodă, în locul soluţiei deflexiei electrostatice, deoarece asigură o liniaritate mai
bună.
bobina de focalizare bobine de aliniere
G3 anodul A1
ţintă G2 anodul A2
fereastră 100-160 mm
frontală
placa de

25.4mm
semnal fascicul de
contactul electroni
inelar al
plăcii de
CC catodul
semnal
electrodul grila G1 filament
de semnal RS grila de corecţie a bobinele de
500kΩ erorilor de aterizare deflexie
ET
spre intrarea preamplificatorului video
10÷100 V
Figura 6.1.

Focalizarea fasciculului de explorare este efectuată cu ajutorul câmpului

magnetic axial produs de bobina de focalizare. Sub acţiunea acestui câmp,
deplasarea transversală a fasciculului de explorare este însoţită şi de o mişcare de
rotaţie în jurul axei de simetrie a tubului vidicon, electronii având traiectorii sub
formă de spirală. Modificând curentul prin bobinele de aliniere, se poate regla
axialitatea iniţială şi dirijarea fasciculului în centrul ţintei.
În cele ce urmează se va descrie principiul de funcţionare al vidiconului cu
explorare cu electroni lenţi. Se va considera că ţinta fotoconductoare se poate
fragmenta într-un număr foarte mare de elemente de dimensiuni micronice. Astfel,
în figura 6.2 este prezentată schema echivalentă a unei linii explorate dintr-un
cadru de imagine. Un element de ţintă oarecare se caracterizează printr-o rezistenţă
echivalentă Rek şi o capacitate echivalentă Cek conectate în paralel. Rezistenţa
echivalentă a unui element depinde de iluminarea lui, astfel încât elementele mai
slab iluminate prezintă o rezistenţă mai mare. Prin explorarea ţintei cu un fascicul
de electroni lenţi, potenţialul suprafeţei interioare a ţintei este adus cu aproximaţie
la potenţialul catodului (aproximativ 0 V). Prin rezistenţa de sarcină RS, placa de
semnal este adusă la un potenţial apropiat de potenţialul sursei ET, având în vedere
că divizorul rezistiv este format din RS şi Rek, cu Rek >>RS. Astfel, capacitatea
echivalentă, Cek, a elementului ţintă se va încărca la un potenţial apropiat de ET, cu
polaritatea din figura 6.2.

98
 linia explorată

Rek fasciculul de explorare

Catod
+ - iS electroni lenţi
Cek
A (curent de încărcare)
RS CC
50KΩ uS
+ E =10-100V
T
-

Figura 6.2.
În intervalul dintre două explorări succesive, capacităţile elementare Cek se
descarcă exponenţial prin rezistenţele Rek, cu atât mai mult cu cât constantele de
timp τek=RekCek sunt mai mici. Cu alte cuvinte, descărcarea capacităţii echivalente
este mai pronunţată dacă iluminarea elementului este mai puternică producând
scăderea rezistenţei echivalente Rek. Repetându-se fenomenul periodic, la o nouă
explorare, fiecare capacitate elementară este reîncărcată la un potenţial apropiat de
ET, printr-un curent de fascicul iS. Acest curent de încărcare este cu atât mai mare
cu cât sarcina pierdută de capacitatea respectivă este mai mare, deci cu cât
iluminarea elementului de ţintă corespunzător este mai mare. În acest fel, în
decursul explorării, curentul de fascicul va urmări variaţiile de iluminare a ţintei
generând semnalul video us conform relaţiei:
us= ET-RS iS . (6.1)
Astfel, rezultă un semnal video cu polaritate negativă, adică nivelului de alb
de iluminare îi corespunde un nivel de tensiune mai coborât respectiv nivelului de
negru îi corespunde o tensiune mai ridicată.
Pe baza relaţiei (6.1) rezultă chiar şi posibilitatea modificării nivelului
semnalului video (modificarea componentei continue), prin modificarea tensiunii
ET. Practic, modificând tensiunea ET se poate regla automat sensibilitatea
camerelor video cu tub videocaptor, într-un proces asemănător ca şi în cazul
ochiului uman când prin variaţia nivelului de iluminare se modifică şi pragul de
sensibilitate. Neliniaritatea caracteristicii de transfer a tubului vidicon poate fi
aproximată cu relaţia:
iS=kEγ, (6.2)
unde E este iluminarea k este o constantă de proporţionalitate, iar γ este
exponentul de contrast, care are valori în funcţie de tipul fotoconductorului şi
nivelul iluminării. La nivele mici de iluminare sensibilitatea este mai mare,

99
depinzând evident de potenţialul ţintei. Rezoluţia unui tub vidicon este dependentă
de grosimea stratului fotoconductor şi de calitatea focalizării.
Caracteristica spectrală a tubului vidicon standard cu ţinta realizată din Sb2S3
este apropiată de caracteristica de sensibilitate spectrală a ochiului uman.
Tubul vidicon se caracterizează prin raport semnal zgomot foarte bun
(us/zg=150÷200) deşi curentul de semnal este relativ mic 0,1÷0,3 µA. De aceea,
performanţele camerelor video realizate cu tubul vidicon, depinde în mare măsură
de calitatea etajului preamplificator video.
Dezavantajul tubului vidicon este inerţia relativ mare. Această inerţie este
datorată atât fenomenului fotoconductiv (întârzierea în variaţia fotoconductivităţii
ţintei), cât şi procesului de lectură (fasciculul de electroni nu poate neutraliza la o
singură trecere în procesul de baleiaj întreaga variaţie de sarcină acumulată pe
ţintă), fiind cu atât mai pronunţat cu cât valoarea curentului de fascicul este mai
mic. În scopul reducerii inerţiei creşterea intensităţii curentului de fascicul nu este
posibilă deoarece ar conduce la înrăutăţirea focalizării şi în final la pierderea
rezoluţiei. Pe de altă parte, nici reducerea capacităţii elementare a ţintei Cek nu este
posibilă sub o anumită limită, deoarece prin creşterea grosimii ţintei (max.10 µm
pentru radiaţii vizibile), se reduce şi sensibilitatea tubului.
Pentru aplicaţii speciale, există tuburi videocaptoare cu sensibilitate specifică
a fotoconductorului într-un domeniu larg, începând de la infraroşu până la razele X,
care pot funcţiona într-o gamă de temperatură extinsă (-180°C÷350°C), fiind
rezistente şi la suprailuminare.

6.2 Tubul cinescop

Indiferent de tipul dispozitivului de reproducere a imaginii, funcţia îndeplinită

de acesta este transformarea semnalelor video în energie luminoasă. Transformarea
electro-optică trebuie să se realizeze astfel încât elementele imaginii reproduse să
fie ordonate identic cu structura elementelor imaginii captate de camera TV, iar
radiaţiile luminoase emise să corespundă radiaţilor luminoase ale elementelor
corespunzătoare imaginii captate cu camera TV. Deocamdată, dispozitivul de
reproducere a imaginii cel mai utilizat este tubul cinescop, chiar dacă astfel pentru
realizarea explorării se consumă o cantitate mare de energie, foloseşte tensiune
foarte înaltă, şi conversia semnal electric în lumină este departe de a fi ideală. De
aceea, cercetările privind realizarea de dispozitive videoreproducătoare
performante continuă să fie un subiect de certă actualitate. Dintre acestea se pot
aminti ecranele cu elemente electroluminescente, ecranele cu cristale lichide,
ecrane de tip matriceal, reducând astfel şi dimensiunile dispozitivului de
reproducere, acesta devenind plat.

100
 6.2.1 Tubul cinescop alb-negru

În figura 6.3 este prezentată structura de principiu a unui tub cinescop

alb-negru cu focalizare electrostatică şi deflexie electromagnetică.

grilă de focalizare strat conductiv

UG4= 0 ÷ 400V sistem de deflexie ecran fluorescent
electromagnetică
filament f G3 G4 G5

aluminiu sticlă

C G2
catod grila ecran
G1 UG2= 400 ÷ 500V
contact anodic
grila de comandă
UG1C= -10 ÷ -60V UG3, UG5= 15 ÷18KV
luminofor
Figura 6.3.
Cu ajutorul sistemului electro-optic se creează un fascicul îngust de electroni
care este modulat în intensitate de semnalul video. Prin bombardarea ecranului
fluorescent cu fasciculul de electroni se produce o iluminare proporţională cu
nivelul semnalului video. Devierea corespunzătoare a fasciculului de electroni, în
vederea explorării întregii suprafeţe active a ecranului, se realizează cu ajutorul
sistemului de deflexie electromagnetică, montat pe gâtul tubului cinescop.
Electronii sunt generaţi de către catodul C, care este încălzit indirect de
filamentul f. Sub acţiunea câmpului electric, produs prin polarizarea electrozilor
sistemului electro-optic (tun electronic), electronii sunt acceleraţi spre ecran.
Deoarece electronii tind să-şi modifice traiectoria astfel încât să intersecteze
normal suprafeţele echipotenţiale, câmpul electric dintre electrozii sistemului
electro-optic asigură şi focalizarea fasciculului, comportându-se ca nişte lentile
electrostatice. Focalizarea se poate regla prin ajustarea potenţialului electrodului de
focalizare G4.
Suprafaţa frontală a tubului este uşor convexă pentru a rezista la presiunea
atmosferică. Pe suprafaţa interioară a ecranului, peste substanţa fluorescentă
(combinaţie de sulfură de zinc şi de cadmiu), este depus un strat subţire de
aluminiu care, pe de o parte, reflectă lumina emisă spre telespectator îmbunătăţind
luminanţa şi contrastul imaginii, pe de altă parte, acest strat de aluminiu protejează
ecranul de bombardamentul ionilor negativi, care datorită masei lor mult mai mari
faţă de electroni, nu sunt acceleraţi suficient pentru a-l străbate. Stratul de aluminiu

101
se conectează la înalta tensiune de accelerare, împreună cu stratul conductor depus
în interior pe partea tronconică a tubului cinescop, în timp ce stratul conductor
depus pe faţa exterioară a părţii tronconice se conectează la masa montajului.
Astfel, cu ajutorul celor două straturi conductoare (armăturile) şi izolatorul de sticlă
(dielectricul) se formează un condensator, care se utilizează la filtrarea înaltei
tensiuni.
În principiu, comanda curentului de fascicul se poate face pe grila de
comandă, catodul fiind la potenţial constant sau pe catod, grila de comandă fiind la
potenţial constant. Caracteristicile de transfer ale unui tub cinescop, if(UG1C), sunt
prezentate în figura 6.4. Se preferă comanda pe catod deoarece are o sensibilitate
mai mare. Bobinele de deflexie au formele geometrice astfel alese încât câmpurile
magnetice produse în interiorul lor să fie relativ omogene şi transversale pe axa
tubului, cu orientare orizontală pentru deflexia verticală şi cu orientare verticală
pentru deflexia orizontală.

if [µA]

150
comanda pe catod
comanda pe grilă 100 nivel referinţă pentru alb

50 nivel referinţă pentru negru

-150 -100 -50 0 UG1C [V]
Figura 6.4.

6.2.2 Tubul cinescop tricrom

Tubul cinescop color este destinat transformării semnalelor de comandă care

conţin informaţia de strălucire şi culoare în energie luminoasă. Funcţionarea
tubului cinescop tricromatic se bazează pe amestecul aditiv a trei culori primare,
roşu R, verde G, albastru B, redate simultan pe trei rastre suprapuse (amestec aditiv
spaţial). Rastrele sunt generate cu ajutorul unor triade de luminofori având
dimensiuni situate sub limita de rezoluţie a observatorului aflat la distanţa normală
de vizionare. Fiecărui element de imagine trebuie să-i corespundă un triplet de
luminofori. Pentru numărul de elemente ale imaginii TV de cca. 400000, rezultă că
numărul luminoforilor pe ecran este egal cu 1.2 106. Depunerea luminoforilor pe
ecranul tubului cinescop se realizează printr-un procedeu fotochimic. Luminoforii
sunt dispuşi pe ecran în triunghi la cinescopul “delta” sau în benzi verticale la
cinescopul “in line”. Alegerea luminoforilor este o problemă dificilă şi reprezintă

102
rezultatul unui compromis între eficacitatea acestora şi apropierea acestora faţă de
coordonatele tricromatice impuse de normele actuale (figura 1.10).
Excitarea luminoforilor se face cu trei fascicule de electroni sub acţiunea
simultană a câmpurilor magnetice produse de etajele de baleiaj orizontal şi vertical.
În figura 6.5 se prezintă structura de principiu a unui tub cinescop tricrom, cu cele
trei tunuri electronice şi traiectoriile celor trei fascicule de electroni
corespunzătoare culorilor primare.

fascicule de electroni
strat conductiv
unitate de
unitate de convergenţă radială
ecran cu
convergenţă
luminofor R, G, B
laterală
masca
perforată

sistem magneţi bobine de

electro-optic pentru deflexie
reglajul
bobină de
purităţii
demagnetizare

Figura 6.5.
Pentru a se asigura traiectoria corectă a fasciculelor de electroni se utilizează o
mască perforată care se află aproape de ecranul cu luminofor. Masca conţine un
număr foarte mare de orificii (de formă circulară, în cazul cinescopului “delta”, sau
fante verticale, în cazul tubului “in line“), corespunzând unui triplet de luminofori
ale culorilor primare, astfel încât fasciculele necesare pentru luminoforii aceluiaşi
triplet vor trece prin acelaşi orificiu al măştii perforate, aşa cum rezultă din
figura 6.6. În cazul cinescopului color tunurile electronice trebuie să fie perfect
simetrice formând între ele 120o pentru tubul “delta”, respectiv 0o pentru tubul
cinescop “in line”. Dezavantajul major al utilizării măştii este randamentul deosebit
de scăzut (masca cinescopului “delta” opreşte cca. 80 % din electronii fasciculelor
care se îndreaptă spre ecran).
În cazul cinescopului tinitron, masca reprezintă o grilă verticală fiecare fantă
corespunzând unei triade de luminofori RGB dispuşi ca la tubul in line (adică benzi

103
verticale, figura 6.6c). Masca are o transparenţă mărită (cu cca. 20%) asigurând o
strălucire a ecranului cu 50% mai mare decât la un cinescop cu mască perforată.
Tuburile cinescop cu fante verticale sau cu grilă verticală sunt mai avantajoase
deoarece odată cu creşterea dimensiunilor fantelor creşte transparenţa măştii, deci
şi eficienţa ei.

G B R G
B R G B R
G B R G

(a)
ecran

B
mască
G RGB
R
RGB

(b)

ecran
Spaţiu de
rezervă
mască
B RGB
G
R

ecran
(c)
mască
B
plăci de
G lentilă de convergenţă
R focalizare
Figura 6.6.

6.2.3 Comanda tubului cinescop color

În general pentru tubul cinescop tricrom, caracteristicile de transfer ale celor

trei sisteme de emisie a fasciculelor de electroni nu sunt identice. De aceea, sunt
necesare circuite separate pentru fixarea nivelului de negru şi reglaje diferite de
amplitudine ale semnalelor de comandă pentru redarea corectă a albului
(figura 6.7). De asemenea, curenţii de fascicul sunt mult mai mari decât la tubul
cinescop alb-negru (cca. 1mA), de aceea şi sursa de tensiunea foarte înaltă

104
(cca. 25 KV) trebuie să aibă o rezistenţă internă mult mai mică decât la cinescopul
alb-negru. Pentru tubul cinescop tricrom, considerând potenţialul de referinţă al
catodului, valorile tipice ale celorlalte mărimi sunt: UG1C= -45÷-105 V pentru grila
de comandă, UG2C≈ 300 V pentru grila de accelerare şi respectiv, UG3C≈5 KV
pentru grila de focalizare.
O condiţie esenţială pentru redarea corectă atât a imaginilor alb-negru, cât şi a
imaginilor color pe ecranul cinescopului este asigurarea în orice moment a unui
control precis a curenţilor de fascicul corespunzători celor trei tunuri. Pe baza
experienţei practice a rezultat că este indicat ca ajustarea ponderii intensităţii
radiaţiilor luminoase corespunzătoare celor trei rastre să fie efectuată chiar în
condiţiile redării unor imagini alb-negru, fiind suficientă reglarea în două puncte
extreme ale caracteristicii de transfer. Aceste două reglaje sunt: “balansul static de
alb” sau reglarea “punctului de negru” pentru nivelul de referinţă de negru a
fasciculelor de electroni, respectiv “balansul dinamic de alb” sau reglarea
“punctului de alb” pentru nivelul de referinţă de alb a fasciculelor de electroni.
Deoarece tensiunile de tăiere UtR, UtG, UtB, nu sunt identice, rezultă că domeniul de
variaţie a tensiunilor de comandă pentru cele trei fascicule de electroni trebuie să
fie diferit, în ceea ce priveşte atât limita inferioară cât şi limita superioară a
intervalului. În mod normal culoarea albă a ecranului trebuie să rămână
neschimbată la reglarea strălucirii şi reglarea luminanţei ecranului şi nu trebuie să
producă schimbarea culorii ecranului. În cazul tuburilor cu grila G2 separate din
punct de vedere electric pentru cele trei culori, “balansul static de alb” se poate
efectua prin translatarea caracteristicilor if= f(UG1C), până la coincidenţa punctelor
de tăiere (figura 6.8). Astfel, reglarea “punctului de negru” se poate realiza prin
reglarea diferită a tensiunilor UG2 corespunzătoare celor trei tunuri electronice, iar
tensiunile de comandă pot coincide în valoare la limita inferioară a intervalului de
variaţie.
if if
IfR
UG2CR=UG2CG=UG2CB IfR
IfG
IfB IfG

IfB

If0 U
G1C
If0 UG1C
UG1CR
UG1CG UG1CR
UtR UG1CB UG1CG
UtG UtR=UtG=UtB
UtB UG1CB

Figura 6.7. Figura 6.8.

105
 Comanda tubului cinescop color se poate realiza prin mai multe metode:
a) aplicând semnalul de luminanţa –EY pe catozii celor trei tunuri electronice
şi fiecare din semnalele diferenţă de culoare pe grilele de comandă
corespunzătoare. Rezultă modularea în intensitate a celor trei fascicule cu cele trei
semnale de culoare corespunzătoare ER, EG, EB după cum urmează :
UG1CR=ER-Y-(-EY)=ER, (6.3)
UG1CG=EG-Y-(-EY)=EG,
UG1CB=EB-Y-(-EY)=EB.
b) catozii sunt conectaţi la o tensiune fixă pozitivă, iar pe grilele de comandă
ale tubului se aplică chiar semnalele ER, EG, EB;
c) grilele de comandă sunt conectate împreună la un potenţial constant,
apropiat de potenţialul de referinţă iar tensiunile ER, EG, EB cu valori pozitive sunt
aplicate catozilor (figura 6.9).
if
IfR
IfG
IfB

If0 - curent cu fascicul pentru

care strălucirea este nulă UG1C

nivel de negru nivel de reglaj amplitudine EB

pentru alb

nivel de negru
nivel de reglaj amplitudine EG
pentru alb

nivel de negru
nivel de reglaj amplitudine ER
pentru alb

Figura 6.9.
Indiferent de metoda aleasă, tensiunile de comandă care se aplică între grilă şi
catod (UG1C) vor avea valori negative. Pentru fiecare tun electronic în parte, sunt
necesare aceleaşi calibrări pentru semnalele de comandă: se reglează nivelele
minime pentru negru (prin reglarea valorii de referinţă) şi nivelele maxime pentru
alb (prin reglarea amplificării), compensând astfel prin amplitudini mai mari
eficienţa mai scăzută a două din cele trei tipuri de luminofori. Practic s-a constatat
că, este posibil ca amplificarea uneia din căi să fie fixă (R), urmând ca celelalte
două amplificări să fie ajustate în mod corespunzător. Astfel, sunt suficiente
calibrarea numai a cinci valori, în loc de şase.

106
 6.2.4 Caracteristici ale tubului cinescop color

Pentru redarea corectă a imaginii pe tubul cinescop color este necesar ca

fiecare fascicul electronic să ajungă după trecerea prin orificiul măştii perforate în
întregime pe luminoforul corespunzător culorii sale. Ţinând cont de imprecizia de
fabricaţie precum şi efectele dilatării termice a măştii în jurul fiecărui luminofor
este necesară asigurarea unui spaţiu nepigmentat care constituie aşa-numita rezervă
de incidenţă. Distanţa dintre luminofor şi rezerva de incidenţă trebuie să crească
treptat spre marginea ecranului (cu până la 35%). Diametrul fasciculului depăşind
în continuare lăţimea fantelor, rezoluţia nu este afectată prin această măsură în
schimb strălucirea se reduce dar, în limite tolerabile de observator.
Reglajul purităţii culorilor se realizează cu ajutorul unui sistem de magneţi.
Această reglare este mai simplă în cazul tubului “in line” deoarece, este suficientă
modificarea poziţiei relative a fasciculelor doar pe direcţia orizontală cu ajutorul
unui câmp magnetic bipolar de intensitate reglabilă orientat pe direcţia verticală.
Redarea corectă a culorilor este condiţionată şi de asigurarea convergenţei
fasciculelor cât mai aproape de planul măştii pe tot parcursul explorării, atât în
centrul ei (“convergenţa statică”) dar şi la margini (“convergenţa dinamică”).
Dacă câmpul magnetic de deflexie este perfect omogen locul geometric al
punctelor de convergenţă este o suprafaţă aproximativ sferică, ceea ce nu coincide
cu suprafaţa măştii (figura 6.10). Punctul de convergenţă se caracterizează prin
faptul că, suma distanţelor celor trei fascicule de electroni rezultă minimă faţă de
acest punct.
centre de după deflexia V’
deflexie orizontală
C1 V
C2
C3

locul punctelor
de convergenţă ecran
mască perforată
Figura 6.10.
În cazul cinescopul tricrom de tip “delta” s-au introdus chiar unităţi de
convergenţă înaintea blocului de deflexie care produc câmp magnetic cu
intensitatea dependentă de valorile instantanee ale curenţilor de baleiaj. Astfel,
pentru orice unghi de deflexie, se asigură deplasarea necesară a punctului de
convergenţă din V (fără corecţie) în punctul dorit V’ (chiar pe suprafaţa măştii).
La tuburile cinescop tricrom actuale corecţia erorilor de convergenţă se obţine
chiar prin construcţia de formă specială a bobinelor de deflexie care deşi creează

107
un câmp magnetic neomogen, în ansamblu asigură convergenţa celor trei fascicule
de electroni exact în planul măştii.
În vederea eliminării cât mai eficiente a erorilor de puritate şi a erorilor de
convergenţă, care apar în procesul de fabricaţie, ajustările sunt efectuate chiar de
fabricantul de cinescoape.
Câmpul terestru sau câmpul creat de un magnet puternic, transformator sau
stabilizator de tensiune, pot magnetiza părţile feromagnetice ale tubului cinescop.
Efectul acestei magnetizări nedorite se manifestă prin apariţia unor forme
geometrice neregulate, colorate pe imagini în alb negru, sau cu erori de culoare pe
suprafeţe uniform colorate. Magnetizările mai puţin puternice pot fi înlăturate prin
procesul de demagnetizare automată. Această demagnetizare se realizează cu
ajutorul unei perechi de bobine de demagnetizare (LD1 şi LD2) plasate în partea
tronconică a tubului incluse într-un circuit de demagnetizare (figura 6.11). La
fiecare conectare la tensiunea de alimentare a receptorului, aceste bobine sunt
parcurse de un curent alternativ sinusoidal de 50 Hz cu o amplitudine ce scade
treptat de la cca. 10 AVV la numai 70 mA, într-un timp relativ scurt. În acest scop
bobinele sunt conectate în serie cu un dispozitiv care are coeficient termic pozitiv
(CTP), având rezistenţa electrică de valoare mică la rece, şi mult mai mare după
încălzire. Încălzirea dispozitivului CTP serie este asigurată atât prin curentul său
propriu, dar şi prin contactul termic cu un alt dispozitiv CTP paralel, conectat
direct la bornele tensiunii de alimentare de 220V.
Magnetizările excesive se pot elimina numai cu ajutorul unor bobine de
demagnetizare speciale, destinate acestui scop.
CTP serie
LD1

C
220V
CTP 0.1 µF
50Hz
paralel
LD2

Figura 6.11.
Pentru analiza distorsiunilor geometrice ale rastrului, se consideră că suprafaţa
de explorare este aproximativ un plan, fiind obţinut prin devierea fasciculului de
electroni cu diferite unghiuri de deflexie. Prin proiectarea pe acest plan, a
suprafeţei de convergenţă de formă sferică va rezulta un rastru în formă de pernă
(având conturul ABCDEFGH cu centrul de simetrie în O’), de tipul celui prezentat
în figura 6.12, rezultând aşa-numitele distorsiuni geometrice Est-Vest şi Nord-Sud.
Corecţia distorsiunilor geometrice se poate obţine prin modularea amplitudinii
curentului de deflexie pe orizontală cu o tensiune parabolică de frecvenţa
câmpurilor (de exemplu deplasarea punctului D în D’, figura 6.13a), respectiv prin
modularea curentului de deflexie verticală cu un curent de formă parabolică de

108
frecvenţa linilor de amplitudine maximă la începutul şi sfârşitul cadrului şi nulă la
mijlocul acestuia (de exemplu deplasarea punctului B în B’, figura 6.13b).
A

VEST
NORD
B’
H’ H
B
O

G O’ C
centru de D
deflexie F ecran
D’
rastru
F’
SUD EST
E
Figura.6.12.

iH iV
∆iH ∆iV
IVM
IHM
t t

20ms TH
(a) TH 20ms (b)

Figura.6.13.
De exemplu, pentru corecţia Est trebuie ca:
∆i H DD' , (6.4)
≅
I MH D' O'
respectiv pentru corecţia Nord este necesar ca:
∆i V BB' . (6.5)
≅
I MV B' O'
În cazul cinescoapele alb-negru, distorsiunile de pernă se corectează cu
ajutorul a patru magneţi dispuşi în colţurile sistemului de deflexie. Folosirea acestei
metode la cinescoapele în culori ar distorsiona reproducerea culorilor, de aceea se
foloseşte metoda electrică de corecţie. În cazul unui tub cinescop tricrom cu
distorsiuni de rastru de valori mai mici decât 1%, (de exemplu distorsiunile N-S),
corecţia N-S nici nu mai este necesară, doar corecţia E-V.

109
 6.3 Principiul corecţiei de gamma

Scopul urmărit în televiziune este reproducerea cât mai fidelă la recepţie a

imaginilor care au fost captate şi transmise. În cele din urmă, acest deziderat se
rezumă la redarea corectă a nivelurilor de luminanţă din imaginea TV, adică prin
captarea imaginii scării liniare de gri, trebuie să se obţină şi la recepţie aceiaşi scară
liniară de gri. Redarea incorectă a gradaţilor de luminanţă din imagine poate fi
determinată de neliniaritatea caracteristicii de transfer globale a sistemului de
televiziune. Această caracteristică de transfer globală se compune din
caracteristicile de transfer ale dispozitivului videocaptor (DVC, tub videocaptor,
dispozitiv videocaptor integrat) dispozitivul videoreproducător (tub cinescop TC),
respectiv caracteristica de transfer a întregului lanţ de transmisie sau canal video,
care include şi etajul corector de gamma sau corector de contrast (figura 6.14).

Lc Dispozitiv uv1 Canal video uv2 Dispozitiv Lr

videocaptor corector gamma videoreproducător
DVC A TC

Figura 6.14.

Dacă se consideră un tub videocaptor, caracteristica sa de transfer reprezintă

dependenţa dintre luminanţa imaginii captate Lc, şi tensiunea la ieşire uv1, adică:
u v1 = k c Lc γ c , (6.6)
unde kc este coeficient de contrast de la captare, iar γc reprezintă exponentul de
contrast de la captare. Pentru tubul vidicon, exponentul de contrast γc este subunitar
(γc=0.6÷0.7), ceea ce înseamnă că în procesul de transformare a nivelurilor de
luminanţă în valori de tensiune, gradaţiile mai luminoase din scara liniară de gri
sunt comprimate, iar cele mai întunecate sunt expandate (figura 6.15).
Caracteristica de transfer a tubului cinescop reprezintă dependenţa între
luminanţa reprodusă pe ecran Lr şi tensiunea video de comandă uv2 , adică:
L r = k r u v2 γ r , (6.7)
unde kr este coeficientul de contrast de la redare, iar γr reprezintă exponentul
de contrast de la redare. Pentru tubul cinescop, valoarea supraunitară a
exponentului de contrast γr (γr =2.2÷2.8) arată că în procesul de transformare a
valorilor de tensiune de comandă în nivele de luminanţă, porţiunile mai întunecate
din scara liniară de gri sunt comprimate, iar cele mai luminoase sunt expandate
(figura 6.15).

110
 Caracteristica de transfer a canalului video, care exprimă dependenţa dintre
tensiunea de comandă uv2 şi tensiunea video de la captare uv1, se consideră de
forma:
u v2 = k A u v1 γ A , (6.8)
unde kA este o constantă iar γA este coeficientul de contrast echivalent al
canalului video.
Pe baza relaţiilor (6.6, 6.7 şi 6.8) rezultă funcţia de transfer a sistemului de
televiziune de forma :
L r = kLγcc γ A γ r = kLγc , (6.9)
unde k reprezintă o constantă de proporţionalitate, iar γ este coeficientul de
contrast al sistemului TV.

Lr Lr
L r max L r max
tonuri γ <1
deschise

γ =1
tonuri
medii

tonuri γ >1
inchise Numărul gradaţiei
de luminanţă
tonuri tonuri tonuri Lc 1 2 3 4 5 6 7
inchise medii deschise Lc max
1
2
3
4
Scară
5 liniara
6 de gri
7
Numărul gradaţiei
de luminanţă
Figura 6.15.

111
 Redarea corectă a gradaţiilor de luminanţă impune existenţa pentru sistemul
de televiziune a unei dependenţe liniare între luminanţa reprodusă şi cea captată
rezultând necesitatea îndeplinirii condiţiei ca:
γ=1, adică (6.10)
1
γA = , (6.11)
γrγc
Pe de altă parte, analizând relaţia (6.9) rezultă că, prin modificarea valorii
exponentului de contrast (γ≠1 sau γ=1), în funcţie de necesităţi, se poate controla
forma caracteristicii de transfer a unui sistem de televiziune (figura 6.15).
Modul de reproducere (fidelitatea) a gradaţiilor de luminanţă depinde în mare
măsură de conţinutul imaginii TV şi destinaţia sistemului TV. De exemplu, în
unele aplicaţii din medicină, în vederea interpretării mai uşoare a imaginii, este util
să se mărească contrastul doar într-un anumit domeniu al gradaţilor de luminanţă
(domeniul tonurilor deschise, medii sau închise), unde sunt situate detaliile care
prezintă cel mai mare interes pentru observator. Astfel, chiar printr-o redare
neliniară a scării de gri se poate “îmbunătăţi” redarea unor detalii de interes major
dintr-o imagine. În exemplul prezentat din figura 6.15, la reproducere, tonurile
deschise sunt expandate pe când tonurile închise sunt comprimate.
Fenomenele descrise anterior sunt similare în cazul imaginilor color, cu
deosebirea că, în cazul acestora avem de a face cu transmiterea simultană prin
sistemul TV a trei imagini cu nuanţe de gri care corespund imaginilor culorilor
primare.

6.4 Dispozitive videocaptoare integrate

Actualmente, la captarea imaginilor cu camerele video se utilizează aproape în

exclusivitate dispozitivele videocaptoare integrate în locul tuburilor videocaptoare.
Faţă de tuburile videocaptoare, dispozitivele videocaptoare integrate au
caracteristici net superioare: sensibilitate ridicată (10-11 lx), răspuns spectral bun,
funcţia de transfer liniară (γ=1), neliniarităţi ale caracteristicii sub 1 %, zgomot
redus, gamă dinamică mare, fiabilitate ridicată, rezoluţie mare (peste 1000*1000
pixeli la structura bidimensională), greutate mică, gabarit redus, şi nu în ultimul
rând preţ de cost deosebit de avantajos.
Cele mai răspândite dispozitive videocaptoare integrate sunt cele din categoria
dispozitivelor videocaptoare cu transfer de sarcină, care includ printre altele:
dispozitivele cu cuplaj de sarcină (CCD - charge coupled devices), dispozitivele cu
injecţie de sarcină (CID - charge injection devices), dispozitivele videocaptoare cu
matrici cu diode multiplexate. Deşi aceste dispozitive videocaptoare integrate
diferă din punct de vedere constructiv, tehnologic, deseori ele se întâlnesc sub
aceiaşi denumire generică de dispozitive videocaptoare CCD.

112
 Totuşi ele prezintă şi asemănări, având la bază acelaşi principiu de funcţionare
pentru elementele fotosenzoare. Astfel, într-o primă etapă de acumulare (integrare),
pe o durată bine stabilită, se vor genera sarcini electrice sub acţiunea radiaţiei
luminoase incidente. Cantitatea de sarcină, care rezultă după fiecare astfel de
interval, va fi proporţională cu nivelul local de iluminare şi cu durata timpului de
integrare. De aceea, în cazul acestor tipuri de dispozitive videocaptoare integrate,
sensibilitatea poate fi modificată extrem de uşor, chiar prin modificarea duratei
intervalului de acumulare. În scopul obţinerii unui semnal video standard şi de
calitate la ieşirea camerei video CCD, în afara elementelor fotosenzoare, camera
video CCD include şi alte circuite de condiţionare (circuite de amplificare, circuite
de eşantionare şi memorare, circuite de comandă), precum şi circuite de procesare
locală a semnalelor (de exemplu procesoare numerice de semnal).
Dispozitivele videocaptoare integrate cu matrice de diode multiplexate
utilizează ca element fotosenzor o diodă care funcţionează în regim de acumulare,
iar pentru extragerea sarcinilor se foloseşte scanarea (autoexplorarea).
Dispozitivele videocaptoare CCD propriu-zise utilizează un capacitor MOS în
regim de golire adâncă, iar pentru extragerea pachetelor de sarcini generate sub
acţiunea luminii incidente sunt folosite circuite cu cuplaj prin sarcină.
Un dispozitiv videocaptor CCD include următoarele componente: elementul
fotosenzor propriu-zis (element foto MOS), porţi de transfer, registre de deplasare
şi etaje de ieşire sau conversie sarcină-tensiune.
Elementul foto MOS este realizat în aşa fel încât să permită accesul radiaţiei
luminoase incidente în interiorul structurii. Considerând un element fotosenzor cu
canal de suprafaţă, pentru diferite valori ale tensiunii de grilă (poartă) faţă de
potenţialul de referinţă al electrodului conectat la substrat, după cum este prezentat
în figura 6.16a, rezultă diferite distribuţii de potenţial (V) în structura dispozitivului
pe direcţia x, poartă substrat. Iniţial groapa de potenţial este golită de sarcini,
purtătorii majoritari (golurile pentru substratul de tip p) sunt respinse spre substrat
de câmpul electric care generează groapa de potenţial. Prezenţa sarcinilor negative
(minoritare) la interfaţa stratului izolator modifică chiar şi tipul semiconductorului.
Izolator

Izolator
poartă

poartă
SiO2

SiO2

x x

radiaţia radiaţia Si n
luminoasă 0V UG=0V 0V UG=0V
luminoasă
grila grila

UG=10V 10V UG=10

8V Si p 16V Si p
10V
V UG V UG
(a) canal de suprafaţă (b) canal îngropat
Figura 6.16.
Când dispozitivul este expus la radiaţia luminoasă, sarcinile generate prin
efect fotoelectric, se vor acumula în gropile de potenţial care s-au format. Pe

113
măsură ce se acumulează sarcină în groapa de potenţial, potenţialul de suprafaţă
scade (umplându-se groapa de potenţial cu electroni).
Pe de altă parte, purtătorii minoritari se pot genera şi termic, aceştia ajungând
la suprafaţă formează stratul de inversie, dar astfel alterează cantitatea de sarcină
utilă acumulată prin efect fotoelectric. Pentru a elimina această influenţă negativă
asupra informaţiei utile, în aplicaţii durata de memorare (stocare) a sarcinilor
electrice acumulate prin efect fotelectric, trebuie să fie mult mai mică faţă de
timpul de relaxare termică (timpul necesar pentru formarea stratului de inversie).
Aşa cum rezultă din figura 6.16b, în cazul dispozitivului cu canal îngropat,
groapa de potenţial poate fi chiar mai mare în valoare absolută ca şi potenţialul de
polarizare a grilei.
La aceleaşi tensiuni de comandă, în timp ce dispozitivul cu canal de suprafaţă
poate manipula cantităţi mai mari de sarcină, dispozitivul cu canal îngropat
prezintă viteză de operare şi eficienţa transferului de sarcini mai mare, respectiv
zgomot redus.
Transferul cantităţii de sarcină de la un element fotosenzor spre un element
(celulă) al registrului de deplasare se realizează cu ajutorul porţilor de transfer, care
au structura prezentată în figura 6.17.
poartă de transfer
element fotosenzor element de rang i
(MOS) ΦT Φi all registrului de
deplasare

Figura 6.17.
Datorită unei bariere de potenţial care apare sub electrodul porţii de transfer,
în absenţa semnalului de comandă ΦT, pachetul de sarcini care s-a acumulat sub
elementul fotosenzor de rang i, este împiedicat să se deplaseze către elementul de
rang i al registrului de deplasare. Dacă poarta de transfer este comandată, dispare
bariera sa de potenţial şi sarcinile acumulate sub efect fotoelectric se vor deplasa
inevitabil spre elementul registrului de deplasare care are o groapă de potenţial mai
mare. Acest proces de transfer al sarcinilor electrice este analog cu modul în care
curge un lichid de la un nivel mai ridicat (cu energie potenţială mai mare), spre un
nivel mai coborât (cu energie potenţială mai mică), evident numai dacă între aceste
nivele diferite nu există un “baraj”.
Transferul sarcinilor de la elementele foto la elementele registrului de
deplasare de acelaşi rang, se face deodată (paralel – transfer simultan), pentru toate
elementele fotosenzor, prin activarea semnalului de comandă ΦT, timp în care
evident, celelalte tensiuni de comandă ale dispozitivului videocaptor nu sunt active.

114
 În cadrul unui dispozitiv CCD, registrele de deplasare au rolul de a deplasa
pachetele de sarcini acumulate în fiecare element foto, spre etajele de ieşire. În
principiu, un astfel de registru este format dintr-o succesiune de capacităţi
(elemente MOS), care sunt plasate una lângă alta, astfel încât pe de o parte, gropile
de potenţial să se întrepătrundă, pe de altă parte, adâncimea fiecărei gropi de
potenţial să se poată comanda cu semnale potrivite pe poartă Φi. Astfel, într-un
proces similar ca şi la poarta de transfer, printr-o comandă adecvată pe porţile
elementelor registrelor de deplasare, pachetul de sarcină migrează (curge) în
registrul de deplasare, de la un element către elementul vecin.
După numărul de faze în care se realizează deplasarea pachetului de sarcină de
la un element la altul, registrele de deplasare pot fi cu 2 faze (figura 6.18), cu 3 faze
respectiv cu 4 faze (figura 6.19). Indiferent de tipul registrului de deplasare, la
fiecare moment pachetele de sarcini tind către elementele care sunt comandate,
care prezintă gropile de potenţial cele mai mari.
Capacitor MOS cu Capacitor MOS cu
canal de suprafaţă canal îngropat
rang i rang i+1
+V Φ1 Φ2 Φ1 Φ2
Φ2 Φ1
t1

0V t2
t1 t2 t3 t
t3

Figura 6.18.
Φ1
t rang i rang i+1
Φ2 Φ1 Φ2 Φ3 Φ4 Φ1 Φ2 Φ3 Φ4 Φ1 Φ2 Φ3
t
t1
Φ3
t t2
Φ4 t3
t
t4
t 1 t2 t3 t4
Figura 6.19.
Registrul cu 2 faze este unidirecţional, dar are circuite de comandă simple, în
timp ce registrul de deplasare cu 4 faze este bidirecţional, sensul deplasării
depinzând de semnul defazării dintre semnalele de comandă, dar şi complexitatea
circuitelor sale de comandă este mai mare.
Un parametru important al unui dispozitiv videocaptor CCD este randamentul
de transfer de sarcini de la un element al registrului de deplasare la altul, η.
Ineficienţa de transfer ε, reprezintă fracţiune din pachetul de sarcină ce nu se
transferă de la un electrod la altul :

115
 ε=1-η. (6.12)
Considerând un pachet de sarcini la primul element al registrului de deplasare
Q0, după n transferuri prin elementele registrului de deplasare cantitatea de sarcină
regăsită Qn, rezultă din relaţia:
Qn= Q0 ηn = Q0 (1-ε)n ≅Q0(1-nε). (6.13)
Analizând relaţia (6.13) rezultă că, dacă numărul de transferuri n, este mare
semnalul (informaţia) originală va suferi o degradare semnificativă. De aceea,
numărul maxim de transferuri şi implicit numărul elementelor foto trebuie să se
limiteze, dar astfel se limitează şi rezoluţia dispozitivului videocaptor.
Etajul de ieşire al unui dispozitiv videocaptor CCD are rolul de a converti
cantitatea de sarcină având mărimea proporţională cu nivelul de iluminare, pe care
l-a avut un element fotosenzor la un moment dat, într-un semnal electric (tensiune),
adică semnalul video. Pentru aceasta se utilizează un circuit cu impedanţă de
intrare foarte mare (figura 6.20a). Periodic, pentru fiecare nivel activ al semnalului
de comandă ΦC, tranzistorul Τ1 este deschis şi capacitatea echivalentă de sarcină CS
este încărcată la tensiunea de referinţă ER. Când Τ1 este blocat, pachetul de sarcină
(semnalul util) care soseşte este transferată la bornele condensatorului reducând
tensiunea proporţional cu mărimea cantităţii de sarcină.
Tranzistorul Τ1 funcţionând ca un repetor pe sursă, semnalul video uv obţinut
la ieşirea circuitului are polaritatea negativă în sensul că, pentru elementele de
imagine cu luminanţă mică tensiunea video va fi mai mare faţă de valorile
tensiunilor video care corespund elementelor de imagine cu luminanţa mai ridicată
(figura 6.20b).
ER ΦC
E
t
ΦC T1
uv
T2 ER

CS
Elemente
p RS uv Elemente de imagine
de imagine albe
negre
t
(a) (b)
Figura 6.21.
Din punctul de vedere al structurii, dispozitivele videocaptoare CCD se pot
realiza în varianta liniară şi varianta bidimensională (matricială).
În figura 6.21 este prezentată structura unui CCD liniar. Elementele
fotosensibile sunt dispuse pe o linie, dar pentru a micşora numărul de transferuri în
registrul de deplasare, acesta este divizat în două părţi: registru de deplasare pentru
elemente foto de rang impar şi registru de deplasare pentru elemente foto de rang
par. Astfel, în final creşte de fapt rezoluţia dispozitivului (5000 pixeli), fără a
degrada informaţia utilă. Pachetele de sarcini se deplasează spre etajul de ieşire pe

116
timpul cursei active pe orizontală, obţinându-se semnalul video. De fapt, semnalul
video standard se obţine după ce semnalul de la etajul de ieşire este prelucrat
ulterior şi cu alte circuite (amplificatoare, circuite de eşantionare şi memorare).
REGISTRU DE DEPLASARE- par Porţi de transfer
ΦT

0 1 2 3 2i 2i+1
Etaj
ieşire
Φ1,2,3,4
REGISTRU DE DEPLASARE - impar
ΦC E R
Figura 6.21.
În cazul dispozitivelor cu structură bidimensională există varianta cu transfer
pe cadre, adică sarcinile acumulate în secţiunea de imagine în timpul integrării sunt
transferate, în timpul stingerii pe verticală, în secţiunea de stocare (memorare), care
nu mai este expus la lumină (figura 6.22a). După aceasta, fiecare pachet de sarcină
electrică este deplasată cu o linie mai jos pe durata stingerii pe orizontală. Linia cea
mai de jos este transferată în registrul de ieşire, într-un proces similar ca şi în cazul
dispozitivului CCD liniar.

Secţiune de imagine

coloane de stocare coloane de imagine

tStV

tStV
Secţiune de stocare
tStH

Etaj Etaj
Registru de ieşire Registru de ieşire ieşire
ieşire Semnal video
(a) (b) Semnal video

Figura 6.22.
În cazul structurii CCD bidimensionale cu transfer interlinii (transfer pe linii şi
cadre) secţiunile de imagine de captare şi memorare sunt dispuse întreţesut.
Transferul imaginii dintre cele două secţiuni se realizează tot pe durata stingerii pe
verticală dar, faţă de varianta cu transfer pe cadre, într-un interval de timp mult mai
scurt (alterând astfel mai puţin imaginea, figura 6.22b). Deplasarea sarcinilor cu
câte o linie mai jos este efectuată pe durata stingerii pe orizontală.
Pentru captarea imaginilor color, cu ajutorul dispozitivelor videocaptoare
integrate CCD, la suprafaţa secţiunilor de captare sunt incluse filtre color,
corespunzătoare culorilor primare, care au structura în fâşii sau mozaic. Densitatea
filtrelor elementare ţine cont de sensibilitatea spectrală a ochiului uman.

117
 7. SISTEME DE BALEIAJ

Explorarea este un proces în urma căruia succesiv toate elementele unei

imagini sunt analizate la captare şi sintetizate la recepţie. Legea după care se
efectuează explorarea trebuie să fie identică la dispozitivul videocaptor cu cea de la
dispozitivul videoreproducător.
În sistemul de televiziune clasic se foloseşte baleiajul analogic, liniar, adică cu
viteză constantă caracterizat printr-o explorare întreţesută. În unele sisteme de
televiziune numerice precum şi în camerele TV cu dispozitive videocaptoare
integrate se utilizează baleiaje digitale. În cele ce urmează se va prezenta sistemul
de baleiaj clasic, adică explorarea cu viteză constantă şi simultană după două
direcţii, orizontală şi verticală, care actualmente se foloseşte în majoritatea
receptoarelor TV aflate în uz (cele realizate cu tub cinescop tricrom).
Deflexia electromagnetică a fasciculului de electroni se realizează cu ajutorul
a două perechi de bobine, având axele perpendiculare şi care sunt dispuse pe
exteriorul tubului videocaptor, respectiv pe gâtul tubului cinescop. Aceste bobine
sunt parcurse de curenţi liniari variabili (în formă de dinte de ferăstrău), cu
periodicitate corectă şi sincronă, fiind furnizate de blocurile de baleiaj linii şi cadre.

7.1 Deflexia electromagnetică

Se consideră fasciculul de electroni având traiectoria rectilinie care pătrunde

în câmpul magnetic de inducţie B, generat cu ajutorul unei perechi de bobine de
deflexie, parcurse de curentul iB (figura 7.1). Fasciculul de electroni va fi deviat
după direcţia verticală.

O
P
r D
α
αmax d
v
.B N
α

M F l

b SE
Bobine de
deflexie
Figura 7.1.

118
 Traiectoria fasciculului de electroni iniţial rectilinie şi perpendiculară pe liniile
câmpului magnetic se curbează după arcul de cerc MN cu centrul în O, raza r, a
arcului de cerc MN fiind dată de relaţia:
mv
r= , (7.1)
eB
unde m şi e sunt masa respectiv, sarcina electronului, v este viteza iniţială cu
care intră electronul în câmpul magnetic B. Valoarea vitezei este determinată de
tensiunea de accelerare UAC, (tensiunea anodului faţă de catod), adică:
2e
v= ⋅ U AC . (7.2)
m
Pe de altă parte, inducţia câmpului magnetic este proporţională cu curentul i B
din bobinele de deflexie.
µ N iB
B= 0 , (7.3)
b
unde b este lungimea câmpului magnetic al bobinelor de deflexie, N numărul
de spire al bobinelor , µ 0 permeabilitatea magnetică a aerului .
După ce fasciculul de electroni iese de sub acţiunea câmpului magnetic produs
de bobinele de deflexie, traiectoria lui devine din nou rectilinie, fiind tangentă la
arcul de cerc în punctul N. Între direcţia iniţială, cu care fasciculul de electroni
intră în câmpul magnetic, şi direcţia deplasării fasciculului după ce acesta iese de
sub acţiunea câmpului magnetic există un unghi α , dat de relaţia:
b
sin α = . (7.4)
r
Pe baza relaţiilor (7.1,7.2,7.3,7.4) rezultă:
sin α = k i B , (7.5)
unde k este coeficient de proporţionalitate:
e .
k = µ0 N
2mU AC
Cu aproximaţie destul de bună se poate considera că, fasciculul de electroni
pleacă spre suprafaţa exploarată SE, dintr-un centru virtual de deflexie F, care se
găseşte la distanţa l de suprafaţa exploarată.
Datorită planeităţii suprafeţei explorate (ţinând cont că, raza de curbură a
suprafeţei explorate este mult mai mare decât raza de curbură a deflexiei), deviaţia
verticală d, a fasciculului de electroni pe suprafaţa explorată este proporţională cu
tangenta unghiului de deflexie α , adică:
d = l tgα . (7.6)
Pe baza relaţiilor (7.5) respectiv (7.6) rezultă:
iB sinα , (7.7)
=
I M sinα max

119
 d tgα , (7.8)
=
D tgα max
unde IM este amplitudinea curentului iB din bobinele de deflexie pentru care
rezultă deviaţia maximă D a fasciculului de electroni, adică unghiul maxim de
deflexie α max .
Din relaţiile (7.7 şi 7.8), între deviaţia normalizată şi curentul de deflexie
normalizat rezultă următoarea relaţie:
d iB cos α max . (7.9)
= ⋅
D IM i 
2

1 −  B sinα max 
 IM 
Din analiza relaţiei (7.9) rezultă că, între deviaţia d şi curentul de deflexie iB
care a determinat-o există o dependenţa neliniară. Astfel, dacă se presupune
existenţa unui curent de deflexie liniar variabil în timp prin bobinele de deflexie,
adică:
iB = kt , respectiv (7.10)
IM =k td/2, (7.11)
unde k este viteza de creştere a curentului pe durata cursei directe td, rezultă
deviaţie neliniară pe suprafaţa explorată. Acest efect este cu atât mai pronunţat cu
cât distanţa faţă de centrul suprafeţei de explorare este mai mare (figura 7.2). Spre
exemplu, în cazul baleiajului pe verticală liniile de rastru orizontale rezultate nu
sunt echidistante, distanţa dintre ele fiind cu atât mai mare cu cât ne îndepărtăm
mai mult în sus sau în jos faţă de centrul suprafeţei explorate (figura 7.2a). Un
fenomen similar se petrece şi pentru cazul liniilor de rastru verticale, din cauza
baleiajului orizontal (figura 7.2b).

(a) (b)
Figura 7.2.
De fapt, existenţa unor deviaţii neliniare este echivalentă cu explorarea cu
viteză variabilă a suprafeţei plane. Viteza de explorare creşte spre marginile
suprafeţei explorate, creşterea fiind cu atât mai pronunţată cu cât unghiul maxim de
deflexie al tubului este mai mare.
Cu alte cuvinte, datorită planeităţii suprafeţei, explorate pentru curent liniar
variabil prin bobinele de deflexie apar distorsiuni la redarea formei geometrice a

120
obiectelor din imagine, ceea ce se manifestă prin comprimarea sau extinderea lor.
Mai mult decât atât, distorsiunea aceluiaşi detaliu al unei imagini nu se menţine
constantă pe toată suprafaţa rastrului. Aceste distorsiuni sunt şi mai vizibile la
transmiterea imaginilor care conţin obiecte în mişcare, deoarece dimensiunile
obiectului variază în funcţie de poziţia pe care o ocupă pe ecran.
Deoarece distorsiunile datorate planeităţii suprafeţei explorate sunt simetrice
faţă de centrul suprafeţei explorate, ele sunt denumite distorsiuni simetrice ale
rastrului. Pentru aprecierea lor, se folosesc mire electronice standard care conţin şi
bare orizontale respectiv verticale echidistante.
În vederea eliminării acestor distorsiuni, circuitele de baleiaj sunt prevăzute cu
elemente de corecţie. În cazul tubului vidicon, întrucât unghiul maxim de deflexie
pe diagonală a suprafeţei explorate este mai mic de 20o, distorsiunile datorate
planeităţii suprafeţei explorate sunt mai mici, de aceea nu se pune în mod special
problema corecţiei acestor distorsiuni, spre deosebire de tubului cinescop, la care
unghiul maxim de deflexie pe diagonală este de 1100.
Analizând relaţia (7.9) se poate constata că, se poate realiza corecţia
distorsiunilor simetrice printr-o predistorsionare adecvată a formei curentului de
deflexie în sensul că, în locul variaţiei liniare în timp a curentului de deflexie care
ar produce un baleiaj neliniar, se foloseşte o variaţie neliniară a curentului cu o
formă bine precizată, care însă va produce în ansamblu un baleiaj liniar pe
suprafaţa explorată, adică cu viteza de explorare constantă.
În figura 7.3 este prezentată forma de variaţie necesară curentului de balejaj
pentru a rezulta în final o deflexie liniară (curba 2), care se abate pe timpul cursei
directe de la variaţia liniară (curba 1). Această curbă neliniară având forma unui S
aplatizat, poartă denumirea de curent de deflexie cu “corecţie în S” (curentul de
deflexie în formă de S). Curbura în S va fi cu atât mai pronunţată cu cât unghiul de
deflexie este mai mare şi în acelaşi timp, mai pronunţat pe orizontală decât pe
verticală, (raportul de aspect al tubului cinescop fiind supraunitar).
iB 1
+IM 2

-IM
td ti
Figura 7.3.
Având în vedere că în timpul explorării fasciculul de electroni se deplasează
simultan pe orizontală şi pe verticală, pentru curenţii liniar variabili prin bobinele

121
de deflexie, viteza de explorare devine maximă în colţurile suprafeţei explorate.
De aceea, în locul formatului dreptunghiular al rastrului va rezulta un format cu
aspect de pernă, adică liniile rastrului, pe lângă faptul că nu sunt echidistante,
prezintă şi o curbură cu atât mai accentuată cu cât unghiul de deflexie este mai
mare.
La tuburile cinescop, cu un unghi mare de deflexie pe diagonală, liniaritatea
rastrului respectiv corecţia erorii cu aspect de pernă se realizează, pe de o parte prin
predistorsionarea formei curenţilor de deflexie pe orizontală, şi pe verticală, pe de
altă parte şi prin corecţiile de tip Est-Vest şi Nord-Sud.

7.2 Surse de tensiune echivalente necesare obţinerii

curenţilor liniari variabili în bobinele de deflexie

În figura 7.4a este prezentat circuitul electric echivalent în general, în care se

generează un curent liniar variabil care poate fi în particular curentul necesar
deflexiei pe orizontală sau pe verticală. Acest circuit este format dintr-o sursă de
tensiune eg, cu rezistenţă internă Rg de valoare mică şi bobinele de deflexie, care
includ în circuitul echivalent inductanţa LB, rezistenţa ohmică RB şi capacitatea
parazită a circuitului Cp.
În cele ce urmează se va stabili forma de variaţie a tensiunii la bornele bobinei
de deflexie uB respectiv a sursei echivalente de tensiune eg, care într-o primă
aproximaţie, asigură pe durata cursei directe td a baleiajului, un curent liniar
variabil în bobinele de deflexie, (chiar dacă în realitate curentul nu este liniar,
pentru a corecta erorile geometrice, după cum s-a prezentat în subcap. 7.1).
În scopul simplificării consideraţiilor privind funcţionarea circuitului, iniţial
nu se ţine cont de prezenţa capacităţii parazite (paralel) Cp. De aceea, pentru
obţinerea unui curent liniar prin bobinele de deflexie (relaţia 7.10) forma de
variaţie a tensiunii uB, rezultă pe baza relaţiei:
di
u B = u L + u R = L B ⋅ B + R B ⋅ i B = kL B + kR B t . (7.12)
dt
Analizând relaţia (7.12) se observă că, pentru a obţine un curent liniar variabil
printr-o bobină, tensiunea care se va aplica bobinei trebuie să aibă o componentă
continuă (kLB) şi o componentă liniar variabilă (k RBt) (figura 7.4b).
Raportul dintre saltul iniţial şi viteza de creştere a tensiunii la bornele bobinei
are o valoare egală chiar cu constanta de timp a bobinei, adică:
kL B
= τB . (7.13)
kR B

122
 iB LB uL
Rg
uB
eg Cp
RB uR

Bobinele de deflexie
(a)
iB eg

IM e’’g=k(RB+Rg)t
kt e’g=kLB
t=0 td t
t
u’B
uL kLB RgCp

t e’g
t
’’
u B
kRBt
uR
RgCp
t
’ ’’
3RgCp kRBt
kRBt uB= u B+ u B
RgCp
t

e’g
uB
t
kLB iB
kRBt kt

t
t
(b) (c)
Figura 7.4.
Datorită rezistenţei interne Rg, tensiunea eg a generatorului trebuie să prezinte
o viteză de creştere mai mare sau egală cu k(RB+Rg) (figura 7.4c). Pe de altă parte,
odată cu mărirea vitezei de creştere a curentului, trebuie să se mărească

123
proporţional şi saltul iniţial respectiv viteza de creştere a tensiunii la bornele
bobinei.
După terminarea cursei directe, se impune descreşterea rapidă a curentului iB,
di B
astfel încât schimbarea de semn a derivatei duce la modificarea polarităţii
dt
tensiunii uL. Oricum pe durata cursei inverse, nu prezintă importanţă forma exactă
a curentului prin bobinele de deflexie, doar trebuie să asigure întoarcerea
fasciculului de electroni
Capacitatea parazită Cp influenţează, pe de o parte, saltul iniţial al tensiunii uB
(acesta nu creşte instantaneu ci sub forma unei creşteri logaritmice cu constanta de
timp RgCp), pe de altă parte, chiar şi porţiunea liniar crescătoare este întârziată cu
valoarea RgCp, faţă de situaţia anterioară, când nu se ţinea cont de existenţa
capacităţii Cp.
Pe baza acestor observaţii rezultă că, la momentul iniţial viteza de creştere a
curentului prin bobină este nulă şi creşte treptat ajungând valoarea staţionară k
după aproximativ trei constante de timp, numai după ce procesul de încărcare a
capacităţii parazite Cp poate fi considerat încheiat. Pornind de la o sursa echivalentă
de tensiune eg, de forma prezentată în figura 7.4c, se constată în cele din urmă că,
apare o neliniaritate a curentului iB pe porţiunea iniţială a cursei directe şi o
întârziere a porţiunii liniar crescătoare a curentului. Dacă constanta de timp RgCp,
este mult mai mică decât durata cursei directe td atunci se poate neglija efectul
capacităţii Cp şi a rezistenţei Rg asupra porţiunii iniţiale a curentului liniar variabil.
Pentru aceasta este necesar ca generatorul de tensiune să prezinte o rezistenţă
internă Rg foarte mică. De altfel, oricum pe porţiunea neliniară a baleiajului de la
începutul cursei directe fasciculul de electroni este stinsă având în vedere că durata
cursei active ta, este mai mică decât durata cursei directe td, (rastrul vizibil fiind mai
mic decât rastrul complet de imagine).
Frecvenţa curentului de baleiaj pe orizontală (15625 Hz) este mult diferită faţă
frecvenţa curentului de baleiaj pe verticală (50Hz). Datorită acestui fapt, sarcinile
din etajele finale ale baleiajelor au caractere diferite, de aceea, în vederea obţinerii
prin bobine a unor curenţi liniar variabili, vor fi diferite şi formele tensiunilor
echivalente care trebuie aplicate la bornele bobinelor de deflexie.
Astfel, în cazul bobinelor de deflexie pe orizontală (atât în camera TV cu tub
videocaptor cât şi în cazul tubului cinescop), constanta de timp τH, rezultă:
LH
τH = >> tdH, adică: (7.14)
RH
kLH>>kRH tdH, (7.15)
unde k este chiar viteza de creştere a curentului liniar variabil prin bobina de
deflexie pe orizontală.
Pe baza relaţiei (7.15) rezultă că, bobinele de deflexie pe orizontală au un
caracter aproape pur inductiv, de aceea se justifică posibilitatea de a neglija
componenta liniar variabilă din tensiunea echivalentă aplicată acestor bobine.

124
Practic, tensiunea aplicată la bornele bobinelor de deflexie pe orizontală are forma
prezentată în figura 7.5c, prezentând o valoare constantă pe durata cursei directe.
Astfel, curentul iH se abate puţin de la forma de variaţie liniară prezentând o formă
de variaţie exponenţială. Datorită acestui fapt, viteza de explorare scade de-a
lungul unei linii, evident efectul fiind mai pronunţat spre marginea din dreapta a
suprafeţei explorate. Rezultă aşa numitele distorsiuni nesimetrice ale baleiajului
orizontal care se manifestă prin comprimarea obiectelor aflate în partea dreaptă în
imaginea TV. Spre exemplu, o imagine formată iniţial din linii verticale
echidistante, va apărea pe ecran sub forma prezentată în figura 7.6. În scopul
corecţiei liniarităţii pe orizontală şi pentru eliminarea acestor distorsiuni, circuitele
de baleiaj pe orizontală sunt prevăzute cu elemente corespunzătoare.

iH

+IHM
t

-IHM (a)

uH

tdH tiH
TH=64µs (b)

Figura 7.5.

Figura 7.6.

125
 În cazul bobinelor de deflexie pe verticală, constanta de timp τV, rezultă:
LV
τV = < tdV , adică: (7.16)
RV
kLV< kRV tdV. (7.17)
Din relaţia de mai sus (7.17), rezultă că bobinele de deflexie pe verticală
prezintă un caracter preponderent rezistiv, pe durata cursei directe. De aceea,
tensiunea echivalentă care se aplică la bornele bobinei de deflexie pe verticală
trebuie să aibă forma de variaţie prezentată în figura 7.7b adică, trebuie să fie
formată dintr-o componentă liniar variabilă suprapusă peste o componentă
continuă.
iV
+iVM

(a)
t
-iVM
uV

(b)
t

uV

(c)
t
tdV tiV
TV

Figura 7.7.
În cazul bobinelor de deflexie pe verticală din receptorul TV, pe durata cursei
directe a fasciculului de electroni, componenta liniar variabilă a tensiunii
echivalente aplicate bobinei are o contribuţie mai mare decât componenta continuă.

126
 Pe durata cursei de întoarcere are loc o variaţie rapidă şi de valoare mare a
curentului şi situaţia se prezintă chiar invers, de aceea componenta continuă a
tensiunii echivalente aplicate bobinei este mai mare decât componenta liniar
variabilă, având în vedere că, durata cursei inverse pe verticală este mult mai mică
decât durata cursei directe pe verticală (tiV<< tdV).
În cazul camerei TV cu tub videocaptor, curentul de deflexie pe verticală este
mult mai mic decât curentul de deflexie pe verticală din receptorul TV. De aceea,
se poate conecta în serie cu bobinele de deflexie o rezistenţă de ordinul a o sută de
ohmi, rezultând astfel un caracter aproape pur rezistiv pentru ansamblul format din
bobinele de deflexie şi rezistenţa serie. În acest caz, se poate chiar renunţa la
componenta continuă a tensiunii echivalente aplicată bobinelor de deflexie pe
verticală fără a produce neliniarităţi substanţiale asupra curentului de deflexie
generat (figura 7.7c). Rezultă că, forma de variaţie a tensiunii echivalente care se
aplică bobinelor de deflexie pe verticală este identică cu forma de variaţie liniară a
curentului de balejaj.
În concluzie, ţinând cont că, circuitele de baleiaj pe orizontală şi pe verticală
trebuie să furnizeze la ieşire tensiuni echivalente mult diferite din punctul de
vedere al parametrilor acestora (formă respectiv valoare), rezultă că aceste circuite
diferă esenţial între ele, atât ca structură cât şi ca principiu de funcţionare.

7.3 Principiul de funcţionare al baleiajului orizontal

În figura 7.8, pentru o linie oarecare de explorare, este prezentată deplasarea

fasciculului de electroni pe suprafaţa explorată în corelaţie cu valoarea curentului
prin bobinele de deflexie pe orizontală. Fasciculul de electroni parcurge cu o viteză
constantă, o linie cvasiorizontală AC, pe durata cursei directe tdH, de la marginea
din stânga la marginea din dreapta a suprafeţei explorate, ca urmare a variaţiei
liniare a curentului din bobinele de deflexie de la valoarea –IHM la valoarea +IHM.
Readucerea fascicului de electroni la marginea din stânga suprafeţei explorate pe
durata cursei inverse tiH se realizează pe seama modificării curentului din bobinele
de deflexie de la valoarea +IHM la valoarea –IHM. La mijlocul liniei explorate (B),
valoarea curentului de baleiaj este nulă IH=0.
IH=0
A tdH B
IHM
tiH C
-IHM

Figura 7.8.

127
 Se consideră o schemă electronică simplificată a etajului final din baleiajul
orizontal din figura 7.9, cu ajutorul căreia se obţine prin bobinele de deflexie
curentul liniar. Acest circuit se compune din comutatorul electronic CE cu
conducţie bidirecţională, capacitatea de întoarcere Ci, (care include şi capacitatea
parazită paralelă a circuitului Cp), inductanţa LH a bobinei de deflexie, rezistenţa
echivalentă de pierderi din circuit Rp, precum şi sursa de tensiune continuă E.
Capacitatea Ci împreună cu inductanţa LH determină durata cursei inverse, iar
comutatorul electric CE, cu conducţie bidirecţională, este format dintr-un tranzistor
T şi o diodă D, conectată din punct de vedere al conducţiei curentului în paralel şi
în sens invers faţă de tranzistor.
Într-o primă aproximare, pentru a simplifica analiza funcţionării circuitului nu
se ţine cont de rezistenţa echivalentă de pierderi, presupunând că Rp=0. În aceste
condiţii, nici capacitatea Ci nu are influenţă asupra variaţiei lente a curentului iH pe
durata cursei directe (capacitatea se poate încarcă instantaneu).

+E

Rp

Ci iHΘ
LH UH
iH⊕

0 T iD
t0 t1 t3 t4 D
CE
iC
uBE
Figura 7.9.
În figura 7.10 sunt prezentate formele de variaţie a principalelor mărimi care
caracterizează funcţionarea circuitului baleiaj pe orizontală, unde uBE reprezintă
semnalul de comandă al etajului final.
La momentul t0 se consideră că se aplică un impuls pozitiv în baza
tranzistorului npn, acesta intrând în conducţie la saturaţie (dioda D este blocată). La
bornele bobinei de deflexie se aplică deci o tensiune:
uH=E. (7.18)
Această tensiune, după cum s-a văzut la subcap. 7.3, determină un curent
liniar crescător prin bobină după legea:

128
 1 E
i H + (t ) = ∫ u H dt = t. (7.19)
LH LH
uBE

0 t0 t1 t3 t4 t

tdH/2 tiH+tdH/2

iH
+IHM iHi
iH⊕ Energie recuperată iH⊕
(cedată sursei de IVV
t alimentare)
2
0 t0 t1 t3 t4 t
Energie absorbită
iHΘ de la sursa de
-IHM alimentare
ti=T0/2 td ti
uH
TH=64µs

0 t

UHi

UHimax
Figura 7.10.
Curentul iH+ (curentul de colector iC), circulă de la borna pozitivă a sursei de
alimentare prin bobină şi tranzistor pe toată durata celei de a doua jumătăţi a cursei
directe, adică până în momentul t1 când prin aplicarea unui impuls negativ pe baza
tranzistorului are loc blocarea acestuia, deci :
t
t1 − t 0 = dH . (7.20)
2

129
 La sfârşitul cursei directe la momentul t1, curentul de deflexie încetează
variaţia liniară la valoarea maximă IHM:
E td
I HM = ⋅ . (7.21)
LH 2
Cu alte cuvinte, deviaţia fasciculului de explorare pe durata celei de a doua
jumătăţi a cursei directe se realizează pe seama energiei furnizate etajului de către
sursa de alimentare E.
La momentul t1, pe seama energiei magnetice înmagazinate în bobină, care
reprezintă de fapt energia necesară deflexiei:
1
E m = L H I 2HM , (7.22)
2
ia naştere în circuitul derivaţie LHCi o oscilaţie liberă cu perioada:
T0 = 2π L H C i . (7.23)
În circuitul derivaţie, oscilaţia are loc numai o semiperioadă, prin care se
asigură întoarcerea fasciculului de explorare.
Pentru acest interval curentul prin circuitul de derivaţie are forma :
I Hi = I HM cosω 0 t , (7.24)
adică curentul prin bobină variază de la valoarea +IHM la valoarea –IHM. De
aceea, acest curent se poate chiar utiliza pentru întoarcerea fasciculului de
explorare bineînţeles dacă, este îndeplinită condiţia ca perioada oscilaţiei libere
este egală cu dublul duratei cursei inverse:
T0 = 2t iH. (7.25)
Pentru o valoare dată a inductanţei bobinei de deflexie pe orizontală LH,
condiţia de mai sus, se poate realiza, dacă capacitatea Ci se determină din condiţia
obţinerii unei anumite durate tiH pentru cursa inversă, adică:
t iH = π L H Ci . (7.26)
Pe durata primei semiperioade a oscilaţiei libere de curent, adică până la
momentul t2, dioda D este menţinută în stare blocată de tensiunea uHi+E, aplicată la
bornele ei. Tensiunea uHi, care este tensiunea de la bornele circuitului oscilant
derivaţie pe durata cursei inverse, este de forma:
di
u Hi = L H Hi = U Hi max sinω 0 t . (7.27)
dt
Pentru a putea alege tranzistorul, dioda şi condensatorul de întoarcere, din
punct de vedere al tensiunii maxime de lucru, este nevoie de cunoaşterea valorii
maxime UHi max. Determinarea ei se poate face pe baza conservării energiei, adică
se consideră că, energia magnetică înmagazinată în bobină se transformă integral,
în energie electrică înmagazinată în condensator, respectiv:
1 1
Em = L H I 2HM = E C = Ci U 2Hi max . (7.28)
2 2

130
 Pe baza relaţiilor (7.21, 7.26 şi 7.28), rezultă valoarea maximă pentru
tensiunea de la bornele circuitului oscilant pe durata cursei inverse:
LH π ⋅ t dH
U Hi max = I HM = ω0 L H I HM = E. (7.29)
Ci 2t iH
Pentru valorile tipice ale tdH şi tiH, tensiunea UHimax poate ajunge până la 1 KV,
fiind de 7÷9 ori mai mare decât valoarea tensiunii de alimentare a etajului final.
Din punct de vedere practic, valoarea tensiunii de alimentare a etajului final
este funcţie de parametri tubului cinescop utilizat şi de bobinele de deflexie alese
astfel încât să se asigure energia necesară deflexiei. Astfel, pe baza relaţiei (7.22)
rezultă amplitudinea IHM a curentului de deflexie iar valoarea tensiunii E se poate
determina utilizând relaţia (7.21).
Totodată, analizând relaţia (7.20), dacă se întrerupe accidental condensatorul,
de întoarcere, sau scade foarte mult valoarea condensatorului, pus în paralel cu
bobinele de deflexie pe orizontală, capacitatea rămasă va rezulta doar din
componenta de capacitatea parazită a circuitului. În consecinţă, creşte tensiunea
UHimax, ceea ce determină străpungerea tranzistorului şi/sau a diodei. Evident,
înlocuirea dispozitivului străpuns este recomandată numai după depistarea concretă
a cauzei care a condus la distrugerea ei.
La momentul t2, apariţia la bornele circuitului oscilant a celei de a doua
semiperioade a oscilaţiei libere, determină intrarea în conducţie a diodei D,
asigurând astfel şuntarea circuitului oscilant de către sursa de alimentare şi începe
astfel cursei directe. Pe de o parte, se amortizează oscilaţiile nedorite de la
începutul cursei directe şi pe de altă parte, se aplică din nou la bornele bobinei de
deflexie tensiunea de valoare E. Prin aceasta rezultă o creştere liniară a curentului
iH de la valoarea –IHM, la valoarea zero. Acest curent iH- (iD), curge prin diodă şi
bobină spre sursa de alimentare, asigurând ca energia magnetică înmagazinată de
bobinele de deflexie pe durata celei de a doua jumătăţi a cursei directe să fie
restituită sursei de alimentare pe durata primei jumătăţi a cursei directe din
perioada următoare. Procesul de restituire a energiei sursei de alimentare este
cunoscut sub denumirea recuperare paralelă a energiei, iar dioda care realizează
acest proces se numeşte diodă de recuperare paralelă şi de amortizare. Începând de
la momentul t3 funcţionarea circuitului se reia similar ca şi de la momentul t0.
În concluzie, curentul liniar variabil, prin bobinele de deflexie pe orizontală
rezultă dacă, pe de o parte, se asigură intrarea în conducţie şi blocarea
tranzistorului la momente bine precizate au ajutorul unei tensiuni de comandă de
formă rectangulară în baza tranzistorului, pe de altă parte, dacă se alege capacitatea
Ci astfel încât să se asigure durata cursei inverse stabilite prin norme.

131
 7.4 Influenţa rezistenţei echivalente de pierderi

La analiza funcţionării circuitului de baleiaj pe orizontală trebuie însă să se

ţină cont de faptul că în realitate energia recuperată este mai mică decât energia
absorbită de la sursa de alimentare, existând pierderi de putere. Aceste pierderi de
putere se pot modela cu ajutorul unei rezistenţe echivalente de pierderi cu valoare
diferită de zero.
Pierderi de putere există în miezul de ferită şi rezistenţa ohmică a bobinei de
deflexie, în tranzistor şi diodă datorită căderilor de tensiune pe acestea, în rezistenţa
de pierderi a condensatorului de întoarcere şi în sursa de alimentare datorită
rezistenţei sale interne. Pe lângă aceste pierderi de putere, inerente unui circuit real,
în general, baleiajul orizontal din receptorul TV mai asigură, prin intermediul
transformatorului de linii, tensiunile de alimentare pentru electrozii tubului
cinescop, dar şi alte tensiuni de alimentare pentru alte circuite din receptor. Acestea
la rândul lor conduc la pierderi suplimentare de putere.
În consecinţă, pentru a acoperii pierderile de putere din circuit, etajul final
trebuie să absoarbă în mod suplimentar această putere atunci când tranzistorul se
găseşte în conducţie, ceea ce este echivalent cu prezenţa unei componente continue
ICC în curentul de deflexie (figura 7.11).
uBE

0 t1 t3 t3’ t3” t4 t

tdH/2 tdH/2
t D’ tT’ iH
iH
α1
iC +IHM
ICM +IHM
IHVV=2IHM
ICC 0 -IHM t
0 -IHM
IDM α0
iD tT tdH
tD
ti td
TH

(a) (b)
Figura 7.11.

132
 Cu alte cuvinte, axa simetrică a curentului prin bobina de deflexie este
deplasată în sus faţă de axa zero, adică curentul maxim prin tranzistor ICM (curentul
de colector), la sfârşitul cursei directe este mai mare decât curentul maxim din
diodă IDM, la începutul cursei directe. Valoarea vârf la vârf a curentului de deflexie
IHVV este tot 2IHM. De aceea, durata de conducţie t 'T a tranzistorului trebuie să fie
mai mare decât durata de conducţie t 'D a diodei, cu atât mai mare cu cât pierderile
de putere în etajul final sunt mai mari. În acest scop tranzistorul este adus mai
repede în conducţie, adică în momentul t 3' în loc de t 3'' , (care a corespuns cazului
ideal fără pierderi de energie).
Pe de altă parte, în scopul de a asigura o liniaritate bună a curentului de
deflexie spre sfârşitul primei părţi a cursei directe, dioda este menţinută în
conducţie un timp tD, chiar mai scurt decât timpul t 'D teoretic necesar. De fapt,
micşorarea duratei de conducţie a diodei se realizează prin reducerea duratei
impulsului negativ de blocare, aplicat pe baza tranzistorului, deoarece, conducţia
diodei se sfârşeşte în momentul în care tranzistorul este adus în stare de conducţie,
adică la momentul t3. Blocarea diodei înainte de scăderea curentului prin bobina de
deflexie la zero, nu perturbă variaţia liniară a acestuia deoarece, în momentul în
care pe baza tranzistorului se aplică impulsul pozitiv, tranzistorul nu trece imediat
în conducţie normală, ci are loc o conducţie inversă tranzitorie, preluând de la
diodă conducţia curentului de deflexie.
În acest fel rezultă distorsiuni de neliniaritate mai mici, deoarece tranzistorul
prezintă rezistenţe apropiate ca valoare în conducţie inversă şi în conducţie directă
la saturaţie, rezultând panta curentului aproape identică cu panta curentului prin
diodă atunci când aceasta conduce curenţi mai mari de 0.6÷0.7 A. Rezistenţa de
conducţie a diodei fiind destul de mare la curenţi mai mici decât 0.5 A, dacă nu s-ar
comanda mai repede tranzistorul panta curentului prin diodă ar scădea, rezultând
astfel distorsiuni de neliniaritate ale deflexiei orizontale şi în centrul rastrului.
Oricum, prezenţa rezistenţei echivalente de pierderi conduce la o lege de
variaţie exponenţială pentru curentul de deflexie de forma:
 −
t 
E  L H /Rp 
i H (t ) = 1 − e . (7.30)
Rp  
 
Astfel, viteza de variaţie a curentului α0, este mai mare la începutul cursei şi
scade treptat spre sfârşitul cursei la α1 (figura 7.11b).

133
 8. Canale de transmisie utilizate în televiziune

În funcţie de natura semnalului care se transmite, canalele de transmisie pot fi

analogice sau digitale. Deşi avantajele transmiterii semnalelor digitale sunt
evidente faţă de metodele analogice (imunitate mai mare la zgomot, posibilitatea
corectării erorilor şi a criptării informaţiei), din cauza implicaţiilor tehnice şi mai
ales economice, transmisia digitală nu poate fi utilizată pe întreg lanţul de
transmisie, de la sursa imaginii până la observator. Astfel, canalele de transmisie
din reţele publice de difuzare a semnalului de televiziune sunt încă analogice
deoarece transmiterea semnalelor digitale ar determina cheltuieli foarte mari pentru
recepţie. În cele ce urmează se vor prezenta principalele aspecte legate de
transmisia analogică a semnalului de televiziune.

8.1 Televiziunea radiodifuzată

Într-o undă electromagnetică radiată de o antenă, câmpul electric E şi câmpul

magnetic H oscilează în fază şi în plane perpendiculare între ele, astfel încât
ambele sunt perpendiculare şi pe direcţia vitezei de propagare a undei, v.
În figura 8.1 este prezentată structura undelor radio cu polarizare orizontală.
Polarizarea orizontală respectiv verticală a undei emise depinde de orientarea
antenei de emisie, care determină ca vectorul E să fie în plan orizontal sau în plan
vertical. Pentru a rezulta un semnal corespunzător la bornele antenei de recepţie,
poziţia acesteia se alege în funcţie de polarizarea undei emise.

z v
H

E
y λ

Figura 8.1.
În general, undele cu polarizare orizontală sunt preferate în raport cu cele de
polarizare verticală, deoarece sunt mai avantajoase:
- pătrund mai uşor prin obstacole şi peste linia de orizont rezultând la recepţie
un câmp mai puternic;

134
 - semnalele reflectate sunt mai slabe chiar şi în condiţii urbane, cu obiecte
verticale înalte;
- zgomotele generate de sistemele de aprindere ale motoarelor au componente
mai mici la polarizarea în plan orizontal decât în plan vertical. Astfel, perturbaţiile
produse de acestea asupra canalului util sunt mai mici.
Prin semnal de televiziune se înţelege semnalul video complex împreună cu
semnalul de sunet asociat acestuia. Transmisia semnalului de televiziune între două
puncte aflate la distanţă se realizează prin canalul de transmisie compus din
emiţător, mediul de transmisie şi receptor. La emisie are loc procesul de modulaţie
prin care semnalul de televiziune este transferat asupra unui purtător care are
caracteristici convenabile propagării prin mediul utilizat. Prin demodulaţia din
receptor se reconstituie semnalul de televiziune din semnalul modulat. Mediile de
transmisie sau liniile de comunicaţie pot fi cabluri, fibre optice radiorelee, sateliţi.
Transmisia semnalului de televiziune se poate face în banda de videofrecvenţă
sau în banda radiofrecvenţă, utilizând diferite medii de transmisie. Transmisia prin
cablu coaxial sau prin fibre optice poate fi efectuată atât în videofrecvenţă cât şi în
radiofrecvenţă. Transmisia prin radiaţie electromagnetică în spaţiu se poate efectua
doar în radiofrecvenţă. Această transmisie poate fi o transmisie terestră directă de
la emiţător la receptor, sau intercalând între sursă şi utilizatorul final transmisia
terestră prin radiorelee, sau transmisia spaţială prin sateliţi.
Pentru transmiterea semnalului video complex color, în televiziunea
radiodifuzată, acesta modulează în amplitudine (MA) o purtătoare de foarte înaltă
frecvenţă (FIF) sau de ultra înalta frecvenţă (UIF), care sunt generate de emiţătorul
semnalului de imagine. Semnalul rezultat se numeşte de semnal de televiziune de
radiofrecvenţă URF. Structura semnalului de televiziune de radiofrecvenţă este
prezentată în figura 8.2. Determinând o lăţime de bandă mai mică pentru spectrul
semnalului modulat, utilizarea MA este mai avantajoasă faţă de modulaţia în
frecvenţă, dar care asigură o calitate mai ridicată a transmisiei, (raport semnal
zgomot mai bun). Modularea în frecvenţă a semnalului de televiziune se poate
folosi la transmiterea între staţii intermediare sau la transmisia prin satelit.

URF nivel de sincronizare

nivel de stingere
75% nivel referinţă pentru negru
70%
nivel referinţă pentru alb
10%
0 t
nivel zero de modulaţie

Figura 8.2.

135
 După modularea în amplitudine a semnalului purtător de imagine de frecvenţa
fPI, cu semnalul video complex color, banda de frecvenţă a semnalului modulat
(BRF) rezultat are o lăţime egală cu dublul frecvenţei video maximă (fvmax), din
spectrul semnalului modulator. De exemplu, pentru fvmax=6 MHz rezultă
BRF=12 MHz.
În principiu, modulaţia în amplitudine a purtătoarei de imagine poate fi
negativă sau pozitivă cum după la variaţia semnalului video de la nivelul de negru
la nivelul de alb va corespunde o reducere respectiv o creştere a amplitudinii
semnalului modulat. În majoritatea ţărilor, standardele de televiziune prevăd MA
negativă a purtătoarei de imagine, ceea ce înseamnă că, la o luminanţă maximă a
imaginii corespunde amplitudinea minimă a purtătoarei, în timp ce pentru nivelul
de sincronizare va corespunde amplitudinea maximă a purtătoarei de radiofrecveţă.
Folosind modulaţia negativă, utilizarea emiţătorului este optimă deoarece puterea
maximă este necesară doar un timp scurt pe durata vârfurilor impulsurilor de
sincronizare. Pe de altă parte, amplitudinea maximă, care apare în mod periodic în
timpul impulsurilor de sincronizare poate servi şi ca nivel de referinţă pentru
reglajul automat al amplificării în receptor (RAA).
Pentru ca să fie cât mai îngustă banda de trecere a canalului de comunicaţie, în
televiziunea radiodifuzată nu se foloseşte o transmisiune clasică de modulaţie în
amplitudine cu bandă laterală dublă (MA-BLD) ci o modulaţie în amplitudine cu
rest de bandă laterală (MA-RBLI), ceea ce înseamnă că bandă laterală inferioară
este parţial suprimată. În figura 8.3 se prezintă modulaţia în amplitudine a
purtătoarei de imagine.
A
BLI BLS
MABLD f
BRF=2fVmax fPI
A
BLS
MABLU f
A fPI
RBLI
BLS
MARBL f
fPI
Figura 8.3.
Suprimarea completă a unei benzi laterale nu este posibilă (rămânând o unică
bandă, de exemplu cea superioară BLS), datorită faptului că semnalul modulator
ajunge pînă la frecvenţe foarte joase. Pentru aceasta ar fi necesare filtre cu panta
abruptă, dar care introduc distorsiuni la limita benzii de trecere datorită timpului de
întârziere de grup, şi astfel ar face dificilă utilizarea transmisiei modulării în
amplitudine cu bandă laterală unică (MA-BLU).
Pentru transmiterea semnalului audio (sunet), aferent unei imagini TV, în
televiziunea radiodifuzată se foloseşte modulaţia în frecvenţă a unui semnal

136
purtător de sunet fPS. Dacă se notează deviaţia maximă de frecvenţă a semnalului
audio modulat în frecvenţă cu ∆f, indicele de modulaţie de frecvenţă cu β şi cu
fAFmax frecvenţa maximă din spectrul semnalului de audio frecvenţă, rezultă banda
de frecvenţă a semnalului de sunet modulat în frecvenţă B.
∆f 50 kHz
Prin alegerea lui ∆f = ±50 kHz şi β = = = 3.3 rezultă
f AFmax 15 kHz
B = 2(1 + β + β )f AF max ≈ 185 KHz .
În figura 8.4 este prezentată structura unui canal TV pentru standardul OIRT,
modul de dispunere a frecvenţelor purtătoare de imagine fPI şi de sunet fPS
împreună cu benzile laterale corespunzătoare. Caracteristicile amplitudine
frecvenţă ale emiţătorului de imagine 1’ şi de sunet 1’’, precum şi caracteristica
amplitudine frecvenţă a amplificatorului de la intrarea receptorului 2, indicate în
figură, sunt caracteristici teoretice, ideale. Transmiterea sunetului asociat imaginii,
în televiziunea radiodifuzată, se realizează cu ajutorul unui emiţător de sunet. De
fapt, pentru ca semnalul audio să fie transmis împreună cu semnalul video cele
două emiţătoare de imagine şi sunet lucrează pe aceaşi antenă de emisie. În
standardul OIRT frecvenţa purtătoare de sunet este mai mare cu 6,5 MHz decît
frecvenţa purtătoare imagine.
0.75MHz 6MHz 0.25MHz

2
0dB
1”
1`

RBLI BLS
-20dB
1.25MHz fPI 6.5MHz fPS

7.5MHz 0.5MHz

8MHz
Figura 8.4.
În principiu, translatarea la frecvenţele de emisie poate avea loc şi după ce
modulaţia de imagine şi sunet are loc la o frecvenţă intermediară .
Prin normă de televiziune (standard de televiziune) se înţelege ansamblul de
parametri tehnici specifici unui sistem de televiziune a căror valoare este riguros
stabilită (standardizată) şi garantată prin convenţii internaţionale. Compatibilitatea
comunicaţiei dintre emiţător şi receptor este asigurată dacă atât emiţătorul cât şi
receptorul sunt construite după prevederile aceleaşi norme TV.

137
 Din multitudinea de norme TV existente în lume, se vor prezenta în continuare
particularităţile a două norme: norma TV cea mai răspândită în Europa,
CCIR B,G şi cea utilizată actualmente în ţara noastră OIRT sau (CCIR D,K).
Canalele de televiziune sunt reunite în cinci benzi iar acestea sunt situate în
două domenii de frecvenţă: domeniul de foarte înaltă frecvenţă (FIF) şi domeniul
de ultra înaltă frecvenţă (UIF).
Incompatibilitatea recepţiei TV pe cele două norme apare practic la doi
parametri tehnici: ecartul de frecvenţă dintre purtătoarele de imagine şi sunet ale
canalului TV şi valorile nominale ale frecvenţelor alocate canalelor TV.
Ecartul de frecvenţă între purtătoarea de imagini şi cea de sunet a canalului
este de 6.5 MHz în cazul normei OIRT (CCIR D,K) şi 5.5 MHz în cazul normei
CCIR B,G. Frecvenţele canalelor, corespunzătoare celor două norme, din gama
FIF (foarte înaltă frecvenţă, adică canalele 1÷12) sunt diferite, în timp ce canalele
din gama UIF (ultra înaltă frecvenţă, adică canalele 21÷69) se caracterizează prin
faptul că au aceeaşi frecvenţă purtătoare de imagine dar, purtătoarea de sunet
diferind cu 1 MHz. Anumite canale FIF din norma CCIR B,G nici nu au
corespondenţă directă în norma OIRT. Există şi transmisiunea cu două purtătoare
de sunet fPS1 şi fPS2, utilizate în transmisiunile stereofonice sau în două limbi (G,H).
În figura 8.5 este prezentată repartizarea canalelor de televiziune conform
normelor CCIR B,G şi OIRT, precum şi în cazul televiziunii prin cablu (CATV).
Pentru recepţia prin cablu se utilizează şi aşa-zisele canale speciale, situate între
Banda II (FIF) şi Banda III (FIF), adică între 100 MHz şi 174 MHz, respectiv între
Banda III (FIF) şi Banda IV (UIF), adică 230 MHz şi 470 MHz.
normă

FIF1 UUS FIF 3 CCIR B/G

(a)

FIF 3 OIRT-CCIR D/K

(b)
FIF 1,2
FIF-L FIF-H CATV
(c)

f(MHz)
50 100 150 200 250 300
Figura 8.5.
Transmisia prin radiorelee se poate utiliza la transportul semnalului de
televiziune de la o staţie de televiziune mobilă la centrul de televiziune, pe distanţe
mici, sau de la centrul de televiziune la emiţătoarele TV, chiar şi pe distanţe mari.
Un lanţ de relee se obţine prin amplasarea radioreleelor la distanţa vizibilităţii
directe. În cadrul sistemelor de radiorelee există trei tipuri de staţii:

138
 - staţii terminale, unde are loc introducerea sau extragerea semnalului de
televiziune ;
- staţii nodale unde semnalul de la staţia anterioară este recepţionată
amplificată şi transmisă staţiei următoare şi se distribuie la alte linii de radiorelee
sau pe un alt lanţ de radiorelee, sau în zonă;
- staţii intermediare unde semnalul doar se recepţionează, se amplifică şi se
transmite staţiei următoare.
În principiu şi transmiterea prin satelit este asemănătoare cu transmisia prin
radiorelee, dar în care pe linia de radioreleu există o staţie de retransmisie
(recepţie-emisie) plasată tocmai pe un satelit geostaţionar.

8.2 Transmisia programelor TV prin cablu

În sistemele de transmisie prin cablu a semnalului de televiziune se foloseşte

cablu coaxial (cel mai răspândit de impedanţă 75 Ω) şi cablu cu fibre optice.
Cablul coaxial este caracterizat prin expresia tensiunii de ieşire (ue) în funcţie
de tensiunea de intrare (ui):
ue=ui e-γ.l. (8.1)
unde l este lungimea cablului iar γ reprezintă coeficientul de propagare:
γ= α+jβ. (8.2)
α reprezintă factorul de atenuare iar β factorul de fază. Mărimile α şi β
variază proporţional cu f , f fiind frecvenţa semnalului transmis. Dacă raportul
dintre diametrul conductorului exterior şi diametrul conductorului interior D/d este
cca. 3.6, se obţine atenuarea minimă, αmin.
Caracteristica de frecventa a cablului fiind neliniară, transmisia în
videofrecvenţă se face pe distanţe relativ mici. Pentru distanţe mai mari (1÷5 km),
se foloseşte metoda transpunerii în radiofrecvenţă a semnalului video, respectând
structura canalelor după normele de televiziune standard.
Cablul cu fibră optică utilizează ca suport fizic un fir de sticlă foarte subţire
(zeci de micrometri) în interiorul căruia se propagă o undă luminoasă modulată de
semnalul util TV.
Radiaţia luminoasă este produsă la emisie de un laser (GaAs), utilizând dioda
electroluminescentă care emite radiaţii în domeniul infraroşu (0.8÷0.9 µm). La
recepţie, semnalul luminos este transformat în semnal TV. Pentru detecţia
fasciculului de radiaţie emis se utilizează de obicei fotocelule, fototranzistoare,
fotodiode. Un cablu optic subţire şi flexibil se poate obţine din mai multe fibre de
sticlă înmănunchiate care lucrează ca ghiduri de unde optice.
O fibră de sticlă este formată dintr-un miez înconjurat de un înveliş cu indice
de refracţie mai mare decât cel al miezului. Astfel, conducţia luminii prin miez este
rezultatul reflexiei totale interne la suprafaţa de separaţie dintre miez şi înveliş.
Utilizând un cablu fibro-optic sunt posibile numai anumite moduri de propagare. În

139
fibrele cu diametru mare, numărul de moduri de propagare este relativ ridicat (fibre
multimod), iar în fibrele cu diametru mic (comparabilă cu lungimea de undă a
radiaţiei) se obţine un singur mod (fibre unimod). Banda de frecvenţă a fibrelor
multimod este de cca 600 MHz iar a fibrelor unimod este de 2500 MHz.
Calitatea fibrei optice este determinată şi de atenuarea radiaţiei în fibră.
Această atenuare este de 3÷5 dB/km în cablu cu fibre multimod şi 0.5÷0.8 dB/km
în cablu cu fibre unimod. Pe liniile lungi de transmisie este absolut necesară
folosirea amplificatoarelor pentru compensarea pierderilor de radiaţie. Prin
utilizarea fibrele optice la transmisia TV, rezultă o serie de avantaje cum ar fi:
- imunitate la perturbaţiile de natură electromagnetică;
- lărgime de bandă disponibilă mai mare;
- raport semnal zgomot ridicat;
- sunt rezistente la temperaturi mari;
- nu apare fenomenul de diafonie, adică influenţa reciprocă a semnalelor de pe
o fibră cu cea de pe altă fibră optică ale aceluiaşi cablu.
La transmisia prin cablu intensitatea purtătoarei optice este modulată cu un
semnal modulator care la rândul lui poate fi modulat în amplitudine, în frecvenţă
sau în fază, (modulaţie analogică). La modulaţia analogică în impulsuri semnalul
analogic modulator poate acţiona asupra parametrilor unui şir de impulsuri,
rezultând modulaţia în amplitudine (MIA), modulaţia de impulsuri în frecvenţă
(MIF), modulaţia de impulsuri în durată (MID). În cazul modulaţiei digitale se
foloseşte de obicei modulaţia impulsurilor în cod (MIC) şi modulaţia diferenţială a
impulsurilor în cod (MDIC).
În sistemele de transmisiune prin cablu se foloseşte diviziunea căilor de
frecvenţă, (multiplexarea în frecvenţă), în care semnalul de televiziune este compus
dintr-o sumă de semnale transpuse fiecare pe câte o purtătoare de radiofrecvenţă.
Semnalele programelor TV, care provin în urma recepţionării de la radiorelee sau
de pe sateliţi, sunt transpuse în banda de frecvenţă CATV. Astfel, programele de
televiziune sunt transmise în radiofrecvenţă pe un singur cablu către mai mulţi
utilizatori.

8.3 Transmisia programelor TV prin satelit

În anumite condiţii, comunicaţia prin satelit devine mai avantajoasă decât

comunicaţia prin radiorelee. Programele de televiziune transmise prin satelit sunt
recepţionate de staţii de sol şi distribuite prin emiţătoare şi translatoare
(de exemplu, CATV), în vederea acoperirii unui anumit teritoriu, sau sunt
recepţionate direct de către utilizatori, folosind instalaţii individuale.

140
 8.3.1 Satelitul geostaţionar

Sateliţii geostaţionari sunt plasaţi pe o orbită circulară ecuatorială la o distanţă

faţă de Pământ de 35865 km. Sateliţii sunt imobili în raport cu orice punct de pe
Pământ, deoarece sunt caracterizaţi prin aceeaşi viteză unghiulară de rotaţie cu cea
a Pământului.
Se consideră un satelit pe orbita sa circulară, astfel încât planul orbitei să
coincidă cu planul ecuatorial (orbita ecuatorială). Cunoscând caracteristicile orbitei
se poate determina perioada de rotaţie a satelitului (figura 8.6). În general orbita
unui satelit este elipsoidală, într-un focar al elipsei fiind chiar Pământul.
Forţa centrifugă FC, ce acţionează asupra satelitului rezultă din relaţia:
FC = mω2(R+H), (8.3)
unde m este masa satelitului, ω este viteza unghiulară a satelitului, R
reprezintă raza Pământului, iar H reprezintă distanţa de la suprafaţa Pământului la
orbita satelitului. Forţa de atracţie exercitată de Pământ asupra satelitului este dată
de legea atracţiei universale:
mM
FG = k , (8.4)
(R + H) 2
în care k este constanta universală a gravitaţiei iar M este masa Pământului
concentrată în centrul său. Dacă satelitul s-ar roti la nivelul Pământului (H=0)
greutatea sa ar fi:
kmM
FG0 = = mg , (8.5)
R2
FC

Satelit

R FG

orbita ecuatorială

Pământ

Figura 8.6.
Viteza liniară a satelitului v0 la suprafaţa Pământului este dată de relaţia:
2π
v 0 = ωR = R, (8.6)
T1
în care T1 reprezintă perioada de revoluţie a satelitului la nivelul Pământului.

141
 Dacă se impune ca:
FC=FG, pentru H=0, (8.7)
rezultă valoarea lui T1:
kmM 2π
mω 2 R = = m( ) 2 R , (8.8)
2 T1
R
R3
T1 = 2π , (8.9)
kM
adică T1=84.48 minute, pentru k=6.67*10–11m3kg–1s–2 şi M=5.997*1024kg.
Satelitul geostaţionar are o perioadă de revoluţie T2=24 ore, fiind deci sincron
cu Pământul. Raza orbitei geostaţionare (R+H), va fi dată de relaţia:
T12 R3
= , (8.10)
T22 (R + H) 3
în care R = 6378 km.
În aceste condiţii, va rezulta o singură orbită geostaţionară la altitudinea
H=35865 km pe care sunt plasaţi toţi sateliţii care au o mişcare sincronă cu
Pământul. Practic, se utilizează ca orbite geostaţionare şi alte orbite apropiate la
sute de km, concentrice pentru plasarea sateliţilor defecţi la cca. 100 km mai adânc
în spaţiu. Poziţia sateliţilor geostaţionari se poate corecta la nevoie, intervenind
prin comenzi de la sol, prin utilizarea micromotoarelor proprii ale satelitului.
Fiecare satelit geostaţionar este caracterizat printr-o singură coordonată
unghiulară denumită poziţie orbitală, S, care îi defineşte locul său pe orbita de
revoluţie (figura 8.7).
Nord
N

Meridian “0”

O
Ecuator

M Q

S2
Pământ
P2 S1

VEST N
Orbita
P1 geostaţionară
EST

Figura 8.7.
Meridianul “0” intersectează ecuatorul în punctul M, planul vertical care
include meridianul “0” şi punctului M intersectează orbita geostaţionară în punctul
N. Dacă în acest punct s-ar găsi un satelit el ar avea poziţia orbitală S=0. De
exemplu, un satelit P1 are poziţia orbitală S1 (exprimat în grade) Est, pe când un

142
satelit P2 va avea poziţia orbitală S2 Vest. Faţă de un punct de pe suprafaţa
Pământului, poziţia satelitului este definită cu ajutorul a două coordonate
unghiulare: azimutul A respectiv elevaţia E. Aceste două coordonate reprezintă de
fapt coordonatele antenei de recepţie care trebuie riguros respectate, dacă se
doreşte o recepţie optimă a semnalului TV.
Azimutul se defineşte în planul orizontal al locului de recepţie, T, şi reprezintă
unghiul A dintre direcţia Nord (cu sensul spre Nord) şi proiecţia în planul orizontal
a dreptei care uneşte satelitul cu antena de recepţie (figura 8.8). Astfel, pentru
majoritatea sateliţilor operabili în Europa rezultă unghiuri de azimut în jurul valorii
de 180°. Se poate defini un azimut calculat prin scăderea valorii de 180° şi
adăugând semnificaţia Vest dacă A>180° şi respectiv Est când A<180°.
Nord

Vest T Est

A
Direcţia
satelitului

Sud
Figura 8.8.
Elevaţia reprezintă înclinaţia satelitului deasupra orizontului (figura 8.9). Dacă
T este poziţia punctului de recepţie, dreapta D rezultă din proiecţia în planul
orizontal al dreptei TN.
D

N E

Orbita
Satelit
satelitilui Ecuator

Pământ

Figura 8.9.
Determinarea pe cale teoretică a coordonatelor antenei de recepţie poziţionată
pentru un satelit, este posibilă doar dacă se cunoaşte cu exactitate nu numai poziţia
orbitală a satelitului dar şi longitudinea λ şi latitudinea ϕ a locului de recepţie. Din
punct de vedere practic, cunoaşterea exactă a acestor mărimi, chiar în locul de
recepţia, este dificilă.
Pentru a avea o recepţie sigură, antena de recepţie trebuie să aibă o vizibilitate
directă a satelitului, adică nu este permisă intercalarea pe această direcţie a unor
obiecte (clădiri, copaci). Gamele de frecvenţă pentru recepţie directă (DBS) alocate

143
sistemelor de televiziune prin satelit destinate publicului larg sunt în domeniul
microundelor, gama 11.7÷12.75 GHz, domeniul de frecvenţă super înaltă (SIF).
Alegerea gamei de frecvenţă folosită în comunicaţia prin satelit determină în
mare măsură complexitatea şi costul întregului sistem de comunicaţie. Este de dorit
ca staţia intermediară (translatorul, transponderul) de pe satelit să fie cât mai
eficientă, să aibă un receptor simplu şi un emiţător de putere redusă (până la 50 W).
Banda de 11.7÷12.5 GHz a fost divizată în 40 canale, cu o bandă pe canal de
19.18 MHz. De aceea, la transmisia semnalului de televiziune se poate folosi
modulaţia în frecvenţă.
Un parametru al transponderului satelitului îl reprezintă puterea de ieşire în
microunde Pe. Un alt parametru important, ce caracterizează la sol recepţia, este
puterea efectivă radiată izotrop (EIRP) definită cu relaţia:
P
EIRP[ dBW ] = 10 log e + 10 log Ga , (8.11)
1W
unde puterea de ieşire în microunde Pe, a transponderului este exprimată în W
şi este raportată la o putere standard de 1W, iar Ga este câştigul în dB al antenei de
emisie a satelitului. De asemenea, recepţia la sol este determinată şi de diagramele
de radiaţie ale antenelor de emisie (spoturi), care indică aria de recepţie, acesta
fiind condiţionat şi de diametrul minim al antenelor de recepţie.

8.3.2 Structura unui canal TV transmis prin satelit

În cadrul unui canal TV transmis prin satelit sunt mai multe informaţii
distincte, adesea independente între ele. Informaţiile referitoare la programul de
televiziune (semnalul de imagine şi cel audio) formează chiar banda de bază. Acest
semnal modulează în frecvenţă purtătoarea în microunde, ce este apoi recepţionată
la sol.
În tehnica analogică, semnalul video complex de culoare (PAL sau SECAM)
intră în forma sa originală în alcătuirea benzii de bază. Semnalele audio modulează
în frecvenţă anumite subpurtătoare, care împreună cu semnalul video complex de
culoare alcătuiesc banda de bază. Atât semnalul audio modulator cât şi semnalul
video sunt preaccentuate (după standarde diferite) în vederea asigurării creşterii
raportului semnal zgomot, mai ales în domeniul frecvenţelor înalte. La recepţie se
procedează la o dezaccentuare după curbe simetrice cu cele de la emisie.
Un program de televiziune, în general, necesită mai multe canale de sunet,
adică informaţia audio principală; cele două canale distincte corespunzătoare
informaţiei stereofonice, informaţii audio ce se transmit în două sau mai multe
limbi diferite. Prima subpurtătoare audio, denumită principală este cu nivel ridicat
în comparaţie cu celelalte, fiind modulată în frecvenţă cu sunetul asociat
programului de televiziune. Dacă informaţia audio asociată programului TV este
stereofonică, prima subpurtătoare este modulată în frecvenţă cu semnalul sumă al
canalelor stânga şi dreapta. Pe lângă informaţiile audio de mai sus un canal de

144
satelit TV, mai poate transmite şi programe de radio distincte fără legătură cu
programul TV transmis. Pentru fiecare informaţie audio distinctă se utilizează o
subpurtătoare separată modulată în frecvenţă. În figura 8.10 sunt prezentate
subpurtătoarea de sunet principală MF şi subpurtătoarele Wegener.
Nivel relativ

∆f=±50KHz Subpurtătoare
Wegener

∆f=±150KHz

0 6.5 7.02 7.20 7.38 ... 9.00

f [MHz]

Figura 8.10.
Pentru a se evita distorsiunile de intermodulaţie între semnalele ce compun
banda de bază, nivelul acestor subpurtătoare (Wegener) este mult mai mic decât al
subpurtătoarei principale. De asemenea, se lucrează cu deviaţie mică de frecvenţă,
ceea ce asigură şi benzi de frecvenţă reduse în jurul acestor subpurtătoare, zeci de
kHz. Însă, aceste măsuri ar conduce la scăderea considerabilă a raportului semnal
zgomot pe căile care transmit semnalele audio adiţionale, în situaţia în care s-ar
aplica exact normele utilizate şi la modularea audio a subpurtătoarei principale.
Pentru îmbunătăţirea căilor auxiliare, se aplică procedee de compandare analogică
(de exemplu, compandare de tip Wegener) a spectrului audio înaintea modulării
propriu-zise în frecvenţă a subpurtătoarelor. În scopul obţinerii unor căi audio de
foarte înaltă calitate, componentelor audio sunt transmise codate digital în cadrul
benzii de bază, pe anumite durate în cadrul fiecărei linii a imaginii TV.
În bandă de bază a semnalului de televiziune, limitată la cca. 10 MHz,
semnalele componente (semnalul video complex de culoare şi semnalele audio
după modulare) pot interfera, generând distorsiuni de intermodulaţie, ce afectează
atât calitatea imaginilor transmise cât şi a componentelor audio demodulate.
De exemplu, în cazul unei recepţii TV cu un raport semnal zgomot numai
satisfăcător, la apariţia unor culori saturate, semnalele audio demodulate pot fi
deranjate de componentele generate prin intermodulaţie, fenomen uşor sesizabil
telespectatorului. Evident, pentru rapoarte semnal zgomot mari fenomenul nu se
mai poate observa aşa de uşor. Pe de altă parte, un alt dezavantaj major al
sistemelor analogice utilizate se datorează faptului că zgomotul de la ieşirea unui
demodulator MF nu are o densitate spectrală constantă în raport cu frecvenţa
(figura 8.11). Din această figură rezultă că dependenţa zgomotului în raport cu
frecvenţa este aproximativ liniară, ceea ce înseamnă că raportul semnal zgomot
pentru componenta de crominanţă rezultă mai mic decât raportul semnal zgomot în
cazul semnalului de luminanţă. Deşi semnalul video complex este în prealabil

145
preaccentuat după o curbă standard, micşorarea raportului semnal zgomot pentru
semnalul de crominanţă, se poate manifesta neplăcut mai ales în cazul unor culori
saturate şi atunci când condiţiile de recepţie sunt la limită. Acest fenomen nu
influenţează calitatea recepţiei în televiziunea alb negru.
nivel relativ Zgomot MF
EY

EC

0 1 2 3 4 5 6 f [MHz]

Figura 8.11.

8.3.3 Sistemul cu multiplexarea componentelor analogice

În vederea micşorării distorsiunilor generate de interferenţa diferitelor semnale

existente în acelaşi timp, soluţia radicală este aceea de separaţie în timp a
diferitelor componente ce alcătuiesc global informaţia ce se transmite prin canalul
de satelit. Astfel, dacă la un moment dat există o singură informaţie, de exemplu,
cea de luminanţă este exclusă orice interferenţă. În scopul îmbunătăţirii transmiterii
informaţiilor se pot utiliza sistemele de tip MAC (multiplexarea componentelor
analogice).
După cum s-a prezentat mai sus, purtătoarea de SIF care este emisă de satelit
este modulată în frecvenţă, banda de bază conţine simultan următoarele
componente:
- semnalul de luminanţă EY;
- semnalul de crominanţă modulat EC, având componentele semnalele
diferenţă de culoare ER-Y şi EB-Y;
- subpurtătoarea corespunzătoare informaţilor audio, modulate la rândul lor în
frecvenţă cu semnalele audio.
- semnale de date şi de teletext;
- impulsuri de sincronizare;
- semnale audio codate digital.
Pentru a se asigura compatibilitatea cu transmisia TV ce utilizează 625 linii pe
cadru, condiţia impusă sistemului cu multiplexarea componentelor analogice este
ca suma timpilor parţiali de transmitere a diferitelor componente să corespundă cu
durata unei linii TV, adică de 64 µs. În cadrul procedeelor de tip MAC, la emisie
are loc o comprimare în timp a semnalelor de luminanţă, respectiv de crominanţă,
şi transmiterea sub această formă prin canalul de comunicaţie. La recepţie se

146
procedează invers, adică la extinderea în timp a acestor informaţii respectiv la
alcătuirea semnalului video complex de culoare în sistemul de codare PAL sau
SECAM, necesar receptorului TV. Semnalele analogice sunt comprimate în timp
după ce are loc eşantionarea şi conversia analog numerică a acestora, adică
discretizarea temporală şi cuantizarea. Practic comprimarea în timp are loc ca
urmare a vitezei de citire mai ridicate din memorie a eşantioanelor achiziţionate,
faţă de viteza cu care au fost înscrise în memorie şi care de fapt, este identică cu
frecvenţa de eşantionare. Eşantioanele sub formă numerică astfel extrase sunt
aplicate unor convertoare numeric analogice, obţinându-se la ieşire eşantioanele
semnalului analogic la intervale mai mici. Pe baza acestor eşantioane se poate
reconstitui semnalul analogic cu aceiaşi formă de variaţie în timp ca cel original
însă comprimat în timp în raportul de compresie utilizat. Evident, banda de
frecvenţă a fiecărui semnal comprimat creşte proporţional cu factorul de
comprimare.
În cadrul sistemului MAC repartiţia temporală a diferitelor componente a fost
determinată pe baza unor considerente teoretice şi experimentale cum ar fi:
- asigurarea unui număr acceptabil de canale audio, respectiv a unui debit de
informaţie corespunzător;
- ochiul uman este mai sensibil la informaţia de strălucire decât la informaţia
de crominanţă.
În figura 8.12 este prezentată dispunerea semnalului MAC, în decursul liniei
de explorare cu o durată de 64 µs, împreună cu repartiţiile de timp a diferitelor
semnale.
SVCC
t

taH
TH

EY, ER-Y, EB-Y

sincro ER-Y sincro t

sunet sunet
sau EY
date EB-Y date
9.58µs 17.53µ 35.06µs

Figura 8.12.
Din sistemul general MAC, în funcţie de canalul de transmisie (satelit, reţea
de cablu TV, radioreleu), s-au elaborat variante care se încadrează în aceleaşi
principii generale (A, B, C, D1, D2). Aceste variante ale sistemului MAC se
deosebesc prin gradul de compresie, metoda de transmisie a datelor şi a semnalelor
audio, locul de multiplexare, dar banda lor de bază rămâne tot în limitele
7÷12 MHz.

147
 9. Receptorul TV

Ca urmare a progreselor din domeniul tehnologiei electronice, parametri

receptorului TV sunt într-un proces continuu de perfecţionare. Alături de funcţiile
de bază, aceste receptoare prezintă şi alte facilităţi prin care creşte, în primul rând,
calitatea redării imaginii şi a sunetului, (imagine în imagine, teletext, frecvenţa de
baleiaj pe verticală de 100 Hz, etc.).

9.1 Schema bloc a receptorului TV

Receptorul de televiziune asigură prelucrarea semnalului de televiziune, în

scopul transformării acestuia în imagine şi sunet. Schema bloc teoretică a
receptorului TV color, prezentată în figura 9.1, are mai mult un caracter didactic,
funcţiunile sunt separate strict pe blocuri. În receptoarele TV color actuale, prin
folosirea unor circuite integrate tot mai complexe, acestea asigură funcţiunile mai
multor blocuri din schema bloc teoretică.
Semnalul de televiziune, compus din semnalul de imagine şi semnalul de
sunet asociat, este asigurat la intrarea receptorului de la antena de recepţie sau prin
cablu. Calitatea recepţiei depinde în mare măsură de nivelul semnalului de înaltă
frecvenţă de la intrarea receptorului, dar şi de sensibilitatea limitată la zgomot a
acestuia.
Selectorul de canale amplifică semnalul de radiofrecvenţă, corespunzător unui
canal TV selectat din multitudinea de semnale existente, pe care îl transpune în
frecvenţă intermediară. Pentru a avea o stabilitate bună a recepţiei, se are în vedere
acţionarea asupra selectorului prin control automat al frecvenţei (CAF), iar pentru a
putea recepţiona în condiţii bune atât semnale de nivel mic cât şi semnale de nivel
mare există un reglaj automat al amplificării (RAA).
Amplificatorul de frecvenţă intermediară imagine-sunet este destinat
amplificării selective şi automat reglabile a semnalului de frecvenţă intermediară
imagine, precum şi a semnalului de frecvenţă intermediară sunet în scopul aplicării
lor la intrarea detectorului de videofrecvenţă. Caracteristica amplitudine frecvenţă a
acestui bloc este riguros reglată în scopul asigurării curbei de selectivitate globală a
receptorului. În majoritatea receptoarelor TV se utilizează varianta amplificatorului
de frecvenţă intermediară imagine-sunet (aşa-zisa “cale comună”), dar există şi
variante de receptoare care utilizează amplificarea pe frecvenţa intermediară cu
două căi separate, unul pentru imagine, respectiv o altă cale pentru sunet.

148
 Amplificator Demodulator Amplificator
de frecvenţă MF de Difuzor
intermediară audiofrecvenţă
Semnal TV de sunet
radiofrecvenţă Volum BDV BDH
SVCC
E
Selector FI Amplificator de Detector de Amplificator EY Matrice Amplificator R
frecvenţă de luminanţă RGB RGB EG
de canale videofrecvenţă
EB Tub cinescop
Intrări intermediară
tastatură Contrast Strălucire
Microprocesor Condiţionări Tensiuni de Decodor ER-Y EB-Y BDV BDH FIT
de comenzi Comenzi alimentare de culoare
Generator de
Intrare IR Saturaţie baleiaj pe
Bloc de SV
Receptor de verticală Tensiuni de alimentare
telecomandă alimentare Sincroprocesor
SH Generator de
baleiaj pe
Tensiune reţea orizontală

Figura 9.1.
149
 Detectorul de videofrecvenţă reconstituie semnalul video complex color
(SVCC) de la emisie. Cu acest semnal reconstituit, se comandă amplificatorul de
luminanţă, decodorul de culoare, sincroprocesorul, respectiv se extrage şi semnalul
de frecvenţă intermediară doi de sunet care se aplică pe calea de sunet.
Calea de sunet se compune din amplificatorul de frecvenţă intermediară sunet,
demodulatorul în frecvenţă şi amplificatorul de audiofrecvenţă. Semnalul video
complex color se compune dintr-un semnal de luminanţă (EY) şi un semnal de
crominanţă, care rezultă în urma codării de la emisie a semnalelor corespunzătoare
culorilor primare: roşu (ER), verde (EG) şi albastru (EB).
Amplificatorul de luminanţă amplifică semnalul video complex color, suprimă
semnalul purtător sunet, separă şi prelucrează semnalul de luminanţă în scopul
comandării matricii RGB. Asupra amplificatorului de luminanţă se acţionează cu
reglajul de contrast, reglajul de strălucire şi cu reglajul de limitare automată a
curentului de fascicul.
Decodorul de culoare extrage din semnalul video complex color semnalul de
crominanţă, prelucrează conform sistemului color folosit, PAL sau SECAM,
obţinându-se cele două semnale diferenţă de culoare care au modulat
subpurtătoarea de crominanţă la emisie. Asupra decodorului se acţionează cu
reglajul de saturaţie. Semnalele primare de culoare se obţin cu ajutorul matricii
RGB, folosind pentru aceasta semnalele diferenţă de culoare ER-Y şi EB-Y, extrase de
la decodorul de culoare şi semnalul de luminanţă. Cele trei semnale primare de
culoare, ER, EG şi EB, sunt amplificate la nivelul necesar, de amplificatoarele finale
RGB, pentru a putea comanda tubul cinescop color. Amplificatoarele finale RGB
asigură de asemenea ajustarea punctelor de negru şi de alb a tubului cinescop
precum şi stingerea fasciculului de electroni pe durata curselor inverse pe
orizontală şi verticală.
Sincroprocesorul extrage impulsurile de sincronizare pe orizontală SH şi
verticală SV, din semnalul video complex color, în scopul asigurării unei
sincronizări corecte a generatoarelor de baleiaj. Generatorul de baleiaj pe verticală
furnizează curentul necesar pentru generarea câmpului magnetic, cu ajutorul căruia
se asigură deflexia pe verticală a fasciculului de electroni. De asemenea, acest etaj
furnizează şi semnalul pentru circuitul de corecţie est-vest (E-V), cu care realizează
o reglare automată a dimensiunii pe orizontală pentru menţinerea constantă a
acesteia pe toată înălţimea rastrului. Generatorul de baleiaj pe orizontală generează
un curent liniar necesar pentru formarea câmpului magnetic, cu care se realizează
deflexia pe orizontală a fasciculului de electroni. Acest etaj furnizează şi tensiunile
de polarizare ale tubului cinescop (UG2, UG3, tensiunea foarte înaltă FIT), precum şi
alte tensiuni de alimentare pentru anumite circuite electrice din receptor. Obţinerea
câmpului de deflexie pe verticală respectiv pe orizontală se realizează cu ajutorul
bobinelor de deflexie pe verticală (BDV), respectiv bobinelor de deflexie pe
orizontală (BDH).
Circuitele de alimentare absorb de la reţea puterea necesară obţinerii
tensiunilor de alimentare, cu care se asigură funcţionarea corectă şi stabilă a

150
circuitelor din receptor, chiar şi pentru tensiunea de alimentare de la reţea care
poate varia în limite bine precizate, realizând în acelaşi timp şi separarea galvanică
a circuitelor electrice din televizor faţă de reţea.
Microprocesorul de comenzi realizează funcţia de comandă şi control a
televizorului. Această funcţie constă în preluarea comenzilor date de utilizator de la
tastatură sau emiţătorul de telecomandă, prelucrarea numerică a acestor informaţii,
respectiv aplicarea comenzilor şi condiţionărilor prin intermediul unor interfeţe
circuitelor corespunzătoare din receptor. În afara comenzilor date de utilizator,
microprocesorul de comenzi condiţionează prelucrarea unor semnale interne în
vederea funcţionării corecte a receptorului TV (memorarea unor programe, sinteza
tensiunii de comandă pentru diodele varicap din selector, semnale de comandă
teletext, conectarea la magistrală I2C).

9.2 Antena de recepţie

Antena de recepţie are rolul de a capta energia câmpului electromagnetic din

spaţiu corespunzător semnalului de televiziune, transformând-o într-o tensiune
electromotoare. Astfel, antena se poate asimila cu o sursă de tensiune, în timp ce
receptorul TV este un consumator.
Transferul maxim de energie, de la antenă la receptorul TV, se obţine dacă
linia (cablul) de legătură dintre acestea satisface condiţia de adaptare, adică
impedanţa caracteristică a cablului de legătură trebuie să fie egală ca valoare cu
impedanţa de intrare a receptorului şi cu impedanţa de ieşire a antenei. De
asemenea, prin adaptare este împiedicată apariţia unor distorsiuni, cum ar fi
imaginile multiple. Pe de altă parte, este de dorit ca atenuare cablului de legătură să
fie cât mai mică.
Raportul semnal zgomot se defineşte între amplitudinea maximă a semnalului
TV (semnalul video) şi cea a zgomotului (semnalele perturbatoare nedorite). Pentru
o recepţie de calitate foarte bună, pe de o parte, acest raport trebuie să fie mai mare
de 46 dB (200 ori). Pentru o calitate acceptabilă, acest raport este de numai
40 dB (100 ori), considerat a fi pragul de observabilitate a zgomotului pe imagine.
Pe de altă parte, pentru recepţia corectă şi stabilă a programului de televiziune la
intrarea receptorului TV trebuie să fie un nivel de semnal util egal cu cel puţin
100 µV pe o impedanţă de 75 Ω.
Elementul de bază al unei antene TV este dipolul în semiundă (λ/2) liniar sau
îndoit (figura 9.2a,b).
L≈λ/2
L≈λ/2

d A B
(a) (b)
Figura 9.2.

151
 Dacă în spatele dipolului conectat la cablu se află un reflector, iar în faţa
dipolului (adică spre emiţător) se montează mai mulţi directori rezultă antena Yagi
(figura 9.3). Dimensiunile constructive ale acestei antene sunt determinate de
canalul TV care se doreşte a se recepţiona cu acesta. Din punctul de vedere al
raportului performanţe cheltuieli, antenele Yagi sunt mai avantajoase faţă de alte
tipuri constructive de antene.
Impedanţa antenei este definită ca raportul dintre tensiune şi curent la bornele
antenei. Dipolii şi antenele cu dipoli au o structură simetrică, în timp ce cablurile
coaxiale sunt asimetrice, de aceea se impune simetrizarea şi adaptarea dipolului
îndoit la cablul coaxial de 75 Ω, cu ajutorul unei bucle de adaptare (figura 9.4).
Lungimea aproximativă a buclei de adaptare lb, rezultă:
lb= λm/4 , (9.1)
unde λm este lungimea de undă medie a canalului recepţionat de antenă. În
general, bucla de adaptare şi simetrizare se realizează din acelaşi tip de cablu ca şi
cablul de legătură dintre antenă şi receptorul TV.

r
cto Bornele antenei
fle
Re it A B
do
l în
R po
Di
Buclă din
L to r cablu coaxial,
rec
Di de lungime lb
D1
tor
rec
Di
Aa
D2 t or
rec
Bb Di
D3
Cc
Cablu coaxial
Dd Sp de coborâre, de
re
em
iţă
tor
impedanţă 75 Ω

Figura 9.3. Figura 9.4.

Câştigul antenei de recepţie este definit ca fiind raportul dintre puterea

(tensiunea) captată de antena de recepţie folosită şi puterea (tensiunea) captată de
un dipol în λ/2 (considerat drept etalon), în condiţii identice de măsurare (câmp şi
direcţie).
Banda de trecere reprezintă spectrul de frecvenţă în limitele căruia
caracteristicile antenei au performanţe acceptabile.
Diagrama de directivitate a unei antene, reprezintă dependenţa tensiunii
semnalului obţinut U, în funcţie cu unghiul de rotire a antenei ϕ, în plan orizontal
sau vertical. Diagrama de directivitate a antenei de recepţie este reprezentată de
obicei în coordonate polare (figura 9.5). Cea mai avantajoasă direcţie de recepţie
este dată de lobul principal al antenei, care este caracterizat prin unghiul de
deschidere α.

152
 100°

80°
70°
60°

50°

40°

30°
90°
120°
20°
ϕ
140°
10°
U
180° 0.2 0.4 0.6 0.8 1.0

α
U max
220° 350°
spre emiţător
340°
240°
260° 280° 300° 320°

Figura 9.5.

9.3 Selectorul de canale

În cazul receptorului TV de tip superheterodină, selectorul de canale

îndeplineşte următoarele funcţii mai importante:
- selectează canalul TV dorit şi amplifică semnalul de radiofrecvenţă de la
intrarea sa cu un factor de zgomot cât mai redus;
- schimbă frecvenţa semnalului de la intrarea receptorului într-un semnal de
frecvenţă fixă numit semnal de frecvenţă intermediară (FI);
- asigură protecţia recepţiei la perturbaţiile date de semnalele parazite de
frecvenţă egală cu frecvenţa oglindă sau din banda de FI;
- contribuie la asigurarea dinamicii de RAA a televizorului în sensul reducerii
amplificării la semnale mari de intrare, respectiv creşterii amplificării la semnale
mici de intrare;
- contribuie la controlul automat al frecvenţei;
- asigură un nivel căt mai redus al intermodulaţiei şi modulaţiei încrucişate,
fenomene care apar la nivele mari ale semnalului de intrare.
Schema bloc tipică a selectorului de canale este prezentată în figura 9.6.
Filtrul separator (FS FIF - UIF) este o combinaţie între un FTJ şi FTS necesar
pentru selectarea gamei FIF respectiv UIF. Circuitul de intrare (CI FIF sau CI UIF)
poate realiza următoarele funcţii:
- separarea semnalului util de celelalte semnale care pot afecta recepţia
corectă;
- adaptarea selectorului la impedanţa cablului de legătură cu sursa de semnal
TV;
- asigurarea unei impedanţe care reprezintă compromisul între impedanţa de
zgomot minim caracteristică amplificatorului de radiofrecvenţă şi impedanţa pentru
transferul maxim de putere.

153
 CI FIF A FIF FTB FIF EA FFI
FI
fOL1
Semnal TV de
radiofrecvenţă FS OL FIF
FIF-UIF

CI UIF A UIF FTB UIF EA FFI

fOL2
OL UIF

Figura 9.6.
Amplificatoarele foarte înaltă frecvenţă şi ultra înaltă frecvenţă (AFIF şi
AUIF) realizează următoarele funcţii:
- asigurarea unui nivel de zgomot cât mai mic;
- realizarea unor coeficienţi buni pentru atenuarea intermodulaţiei încrucişate;
- selectarea semnalului util prin intermediul filtrului de bandă acordat cu diode
varicap;
- reglarea automată a amplificării pentru evitarea încărcării etajelor următoare;
- împiedică propagarea semnalului oscilatorului local către sursa de semnal
TV de radiofrecvenţă.
Modulaţia încrucişată reprezintă fenomenul de transfer al modulaţiei
semnalului de la un canal perturbator cu un nivel suficient de mare în canalul util,
care devine perturbat. Intermodulaţia reprezintă fenomenul de amestecare a
frecvenţelor din cadrul canalului util, care prin combinaţii liniare dau semnale
parazite tot în spectrul util. O sursă de semnal TV, care are o impedanţă la borne
egală cu impedanţa nominală de intrare a selectorului TV de 75 Ω, furnizează
semnale cu nivele de aproximativ 2÷10 mV, caracteristica de frecvenţă în cadrul
fiecărui canal TV având o neuniformitate mai mică de 3 dB. Filtrele trece bandă
(FTB FIF) şi (FTB UIF) sunt acordate pe frecvenţa canalului TV selectat.
Oscilatoarele locale (OL FIF şi OL UIF) au rolul de a asigura un semnal sinusoidal
având frecvenţa mai mare ca frecvenţa semnalului recepţionat tocmai cu o valoare
egală cu frecvenţa intermediară:
fOL- fPI = fI. (9.2)
Mixerul sau etajul de amestec (EA) are rolul de a realiza combinarea
semnalului selectat şi amplificat de la intrare, cu semnalul de la oscilatorul local
pentru a obţine semnalul de frecvenţă intermediară. La ieşirea mixerului se obţin
combinaţii liniare între cele două frecvenţe de la intrare din care se selectează cu
filtrul de la ieşire (FFI) semnalul de frecvenţă intermediară (FI).

154
 9.4 Amplificatorul de frecvenţă intermediară

Caracteristica de selectivitate globală a receptorului (CSGR) este caracteristica

de răspuns amplitudine-frecvenţă a receptorului de la intrare până la demodulatorul
video. După demodulare, forma acestei caracteristici trebuie, să asigure refacerea
spectrului de frecvenţă video original. Dacă receptorul ar avea o caracteristică de
selectivitate globală ca în figura 9.7a, după demodulare (până la 1.25MHz), ambele
benzi laterale ar contribui la refacerea semnalului video, iar la frecvenţe mari
numai banda laterală superioară. Astfel, semnalul video după demodulare nu
corespunde celui original, componentele de frecvenţă joasă din spectru, având
amplitudine dublă, vor fi accentuate.
Pentru ca în cazul transmisiunii MA cu rest de bandă laterală inferioară, să nu
apară distorsiuni la redare prin accentuarea componentelor de frecvenţă joasă din
spectru, este necesară modificarea caracteristicii spectrale, la intrarea etajului
demodulator (figura 9.7b).

Spectrul semnalului
A TV la emisie A
RBLI
BLS RBLI BLS
f f
fPI fPI
A CSGR A

f f
fPI fPI
A Spectrul semnalului
RBLI video după A
demodulare
BLS BLS
f f
0 0
(a) (b)
Figura 9.7.
Astfel, caracteristica de răspuns amplitudine-frecvenţă, sau caracteristica de
selectivitate globală a receptorului trebuie să aibă o atenuare progresivă în jurul
purtătoarei de imagine (de tip Nyquist sau flanc Nyquist), aşa cum se prezintă în
figura 9.8. Valoarea acestei atenuări este 1/2 la frecvenţa purtătoarei de imagine,
respectiv o atenuare de 6 dB.
Semnalul video obţinut după demodulare este cel corect numai în situaţia în
care se foloseşte în receptor demodularea de produs sincron (DS) şi cu defazaj nul.

155
Prin atenuarea purtătoarei de sunet faţă de imagine se urmăreşte eliminarea
pătrunderii sunetului pe imagine.
A
0dB

1/2
-6dB

f [MHz]
-0.75 fPI 0.75 2 3 4 5 6 fPS 7
Figura 9.8.
Într-un receptor TV, blocul de frecvenţă intermediară imagine-sunet are rolul
de a prelua semnalul de frecvenţă intermediară (FI) furnizat de selector, de a-l
demodula şi de a furniza următoarele semnale:
- semnalul video complex adică semnalul de luminanţă şi semnalul de
crominanţă utilizat de decodorul de culoare;
- semnalele de sincronizare utilizate de sincroprocesor;
- semnalul de sunet utilizat de etajul de audiofrecvenţă AF.
AL Sincroprocesor
De la
selector PAFI FUS AFI

DS SVCC Decodor
de
Spre RAA RAA culoare
Selector
Spre selector sau Detector
microprocesor CAF

PAFIS ALFIS DFIS

Etaj AF
CI

Figura 9.9.
Modulul de frecvenţă intermediară imagine-sunet, prezentat în figura 9.9,
conţine următoarele componente:
- preamplificator de frecvenţă intermediară (PAFI);
- circuit selectiv realizat cu filtru cu undă de suprafaţă (FUS);
- amplificator de frecvenţă intermediară (AFI);

156
 - amplificator limitator (AL);
- demodulator video (demodulator sincron, DS);
- amplificator limitator frecvenţă intermediară sunet (ALFIS);
- demodulator frecvenţă intermediară sunet (DFIS);
- blocul de reglaj automat al amplificării (RAA);
- detectorul de control automat al frecvenţei (CAF).
Datorită formei neliniare a etajului demodulator în semnalul video complex se
vor regăsi semnale având frecvenţele egale ca o combinaţie liniară între frecvenţele
purtătoare de imagine şi sunet, printre care şi un semnal având frecvenţa egala cu
diferenţa dintre cele două frecvenţe purtătoare numit semnal de frecvenţă
intermediară sunet. Acest semnal va fi extras cu filtre şi prelucrat de etajele
specifice pe calea de sunet cu ALFIS si DFIS, ţinându-se cont de existenţa
următoarelor relaţii: (9.3)
fII-fIS= 6.5 MHz
fPS-fPI= 6.5 MHz, unde s-a notat cu:
fII - frecvenţa intermediară imagine,
fIS - frecvenţa intermediară sunet,
fPS - frecvenţa purtătoare sunet,
fPI - frecvenţa purtătoare imagine.
La intrarea ALFIS este deci SVCC (de la ieşirea DS), din care este extras prin
filtrare semnalul de sunet modulat în frecvenţă. Dacă se utilizează un circuit
integrat specializat pentru frecvenţa intermediară sunet (CI), acesta va putea avea
semnalul de intrare prin intermediul unui preamplificator selectiv pentru frecvenţa
intermediară sunet (PAFIS), direct de la ieşirea selectorului.
Blocul de frecvenţă intermediară imagine-sunet îndeplineşte următoarele
funcţii:
- amplifică semnalul de frecvenţă intermediară de la ieşirea selectorului, până
la un nivel suficient de mare pentru funcţionarea corespunzătoare a detectorului
sincron video. În general această amplificare este mai mare de 50 dB;
- asigură în principal caracteristica de selectivitate globală a receptorului prin
caracteristica filtrului cu undă de suprafaţă;
- asigură o anumită caracteristică a întârzierii de timp de grup necesare
reproducerii corecte a imaginii, dată tot de FUS;
- asigură împreună cu selectorul dinamica de RAA necesară menţinerii unui
nivel constant al purtătoarei de imagine la intrarea în detectorul sincron video,
chiar şi la o variaţie mai mare a semnalului la intrarea receptorului;
- asigură semnalul de comandă CAF pentru selector;
- asigură un factor de zgomot corespunzător astfel ca nivelul de zgomot
introdus de acest modul să fie nesemnificativ raportat la nivelul semnalului
prelucrat;
- asigură un coeficient de distorsiuni cât mai redus. Distorsiunile de
neliniaritate ale etajului sunt de modulaţie încrucişată şi distorsiuni de
intermodulare. Astfel, rezultă două frecvenţe f1 şi f2 (f1=2fIC-2fIS; f2=fII+fIS-fIC) în

157
cadrul benzii utile, cu amplitudini relativ mari, din combinaţii liniare ale
frecvenţelor intermediare de imagine fII, de sunet fIS şi de crominanţă fIC.
Caracteristica amplitudinea-frecvenţă, prezentată în figura 9.10, este
dependentă de norma de televiziune. Pentru un selector bistandard CCIR B,G şi
OIRT, această caracteristică are următoarele particularităţi:
- frecvenţa intermediară imagine 38,9 MHz este atenuată cu 6 dB;
- semnalele din zona purtătoare de sunet a canalului adiacent inferior
(40.4 MHz÷41.9 MHz) sunt atenuate cu mai mult de 40 dB;
- atenuarea semnalelor corespunzătoare purtătoarei de imagine a canalului
adiacent superior pe norma CCIR B,G (31.9 MHz) este mai mare de 30 dB
respectiv pe norma OIRT (30.9 MHz) mai mare de 50 dB;
- atenuarea purtătoarelor de frecvenţă intermediară sunet propriu pe cele două
norme, de 33,4 MHz pentru CCIR B,G şi 32.4 MHz pentru OIRT, este cuprinsă
între 21şi 26 dB faţă de maximul din banda de frecvenţă intermediară.

A/Ao [dB] 32.4 fIS fII

29.4 30.4 31.9 33.4 34.5 38.9 40.4 41.9
0
f [MHz]
-6

-20

-30

-40
-50

Figura 9.10.

9.5 Calea de sunet

În principiu, pentru recepţia informaţiei audio se pot utiliza două procedee:

- amplificarea pe două căi separate a frecvenţei intermediare de imagine,
respectiv a frecvenţei intermediare de sunet. Acest procedeu constă în amplificarea
cu două amplificatoare diferite a celor două informaţii de sunet şi de imagine,
existând posibilitatea folosirii atât a modulaţiei în frecvenţă a purtătoarei de sunet
cât şi a modulaţiei în amplitudine;

158
 - amplificarea pe cale comună a celor două purtătoare de imagine şi de sunet
corespunzătoare canalului recepţionat, procedeu aproape generalizat în construcţia
actuală de receptoare TV. Această metodă are o anumită simplitate constructivă
deoarece foloseşte modulaţia în frecvenţă a purtătoarei de sunet. Receptoarele de
televiziune în culori moderne sunt echipate cu amplificatoare de frecvenţă
intermediară sunet (AFIS) realizate cu circuite integrate complexe, care pe lângă
funcţia de amplificare, limitare, îndeplinesc şi funcţia de detector de frecvenţă. În
cazul transmisiunii sunetului pe două canale, numit şi sistem cu două purtătoare de
sunet, se asigură o transmisiune mono, sau o transmisiune stereo, sau transmisiune
simultană bilingvă. Sistemul asigură, pe de o parte, compatibilitatea cu
transmisiunea normală de sunet din receptorul TV, pe de altă parte, se asigură
transmiterea unui indicativ de recunoaştere pentru decodorul din receptor a
modului de lucru.
Indiferent de procedeul constructiv ales, calea de sunet a unui receptor TV
color reprezintă lanţul de circuite care prelucrează strict numai informaţia de sunet.
Astfel, principalele funcţii îndeplinite de modulul de sunet sunt:
- selectarea semnalului de frecvenţă intermediară sunet (FIS) din semnalul
video complex;
- amplificarea şi limitarea semnalului de frecvenţă intermediară sunet;
- demodularea semnalului de audiofrecvenţă din semnalul de frecvenţă
intermediară sunet modulat în frecvenţă;
- amplificarea semnalului de audiofrecvenţă până la nivel necesar difuzorului.
În figura 9.11 se prezintă schema bloc de principiu a căii de sunet.

Semnal audio
extern
SVC
FS-FIS ALFIS DMF CE AAF

Comanda Volum
TV/AV
Figura 9.11.
În cazul procedeului de amplificare cale comună, calea de sunet din receptorul
TV primeşte la intrare semnalul video complex de la ieşirea demodulatorului MA,
din blocul de amplificare a frecvenţei intermediare imagine şi sunet (AFI-IS).
Semnalul de frecvenţă intermediară sunet este aplicat la intrarea amplificatorului
printr-un filtru selectiv pentru frecvenţă intermediară sunet (FS-FIS). Acest semnal
(fIS II), este de fapt semnalul de frecvenţă intermediară doi sunet (6.5 MHz pentru
norma OIRT sau 5.5 MHz pentru norma CCIR B,G). În cazul amplificării pe căi
separate frecvenţelor intermediare imagine şi sunet, frecvenţa intermediară sunet
provine chiar de la ieşirea selectorului de canale având:
fIS=32.4 MHz pentru norma OIRT;
fIS=33.4 MHz pentru norma CCIR B,G.

159
 Amplificatorul limitator de frecvenţă intermediară sunet (ALFIS), trebuie să
asigure, pe de o parte, amplificarea semnalului până la nivelul necesar
demodulatorului de frecvenţă, pe de altă parte, trebuie să asigure şi o limitare a
semnalului pentru eliminarea modulaţiei parazite în amplitudine. Acest
amplificator se caracterizează prin sensibilitate şi selectivitate ridicată, precum şi
prin distorsiuni de neliniaritate de valori mici.
În continuare, semnalul de audio frecvenţă este detectat cu ajutorul
demodulatorului în frecvenţă, prin realizarea unui produs analogic între semnalul
modulat în frecvenţă original şi semnalul obţinut prin defazarea aceluiaşi semnal.
Demodulatorul în frecvenţă prin coincidenţă (DMF) este de fapt un discriminator
de fază care transformă deviaţia instantanee de frecvenţă în deviaţie de fază, care
este apoi detectată cu ajutorul unui detector de fază. Semnalul de audiofrecvenţă
rezultat îşi modifică valoarea instantanee în funcţie de deviaţia de fază.
Caracteristica de selectivitate a demodulatorului este prezentată în figura 9.12,
având pe porţiunea liniară a curbei în “S” o bandă utilă BU suficient de mare.
uAF

f
fISII
BU

Figura 9.12.
Semnalul de audiofrecvenţă este amplificat la puterea necesară cu ajutorul
amplificatorului de audiofrecvenţă (AAF). Valoarea semnalului de la ieşire este
comandată prin reglajul de volum, cu ajutorul unei tensiuni de comandă care
provine de la microprocesorul de comandă. La intrarea amplificatorului se aduce
printr-un comutator electronic (CE), semnalul audio rezultat la ieşirea
demodulatorului (DMF), sau un semnal audio extern, în funcţie de regimul de
funcţionare ales al receptorului, regimul TV sau AV.

9.6 Generatorul de baleiaj pe verticală

Blocul de baleiaj pe verticală asigură generarea unui curent prin bobinele de

deflexie pe verticală, necesar deplasării pe verticală cu viteza constantă a
fasciculului de electroni din tubul cinescop, de sus în jos pe durata cursei directe şi
de jos în sus pe durata cursei inverse.
Funcţiile realizate de blocul de baleiaj pe verticală sunt:
- acoperirea rastrului pe verticală, stingerea pe cursa de întoarcere,
sincronizarea cu semnalul recepţionat în condiţiile realizării întreţeserii corecte a
celor două câmpuri;

160
 - corecţia distorsiunilor de neliniaritate simetrice şi nesimetrice;
- reglaje asupra dimensiunii pe verticală, liniarităţii şi frecvenţei de oscilaţie
liberă a oscilatorului;
- realizarea stabilităţii dimensiunii şi frecvenţei în condiţiile variaţiei tensiunii
de alimentare, a temperaturii şi al curentului de fascicul al tubului cinescop.
Din punct de vedere funcţional, bobinele de deflexie pe verticală prezintă un
comportament preponderent rezistiv pe durata cursei directe şi comportament
aproximativ inductiv pe durata cursei inverse. Forma tensiunii care se aplică la
bornele bobinei de deflexie pe verticală, dacă nu se ţine cont de distorsiunile de
neliniaritate, trebuie să aibă forma prezentată în figura 9.13a. În figura 9.13b se
indică forma tensiunii care se aplică bobinelor de deflexie pe verticală dacă se are
în vedere şi corecţia distorsiunilor de neliniaritate pe verticală. În general, frecvenţa
de lucru a blocului de baleiaj pe verticală este de 50 Hz, puterea necesară pentru
deflexie fiind de câţiva waţi.
u V1 u V2

t iV t dV t iV t dV

TV TV
t t
(a) (b)
Figura 9.13.
În figura 9.14 se prezintă schema bloc generală a blocului de baleiaj pe
verticală pentru tubul cinescop. Baleiajul pe verticală se compune dintr-un oscilator
(OS), sincronizat de către impulsurile de sincronizare extrase din semnalul
recepţionat, un circuit de formare a tensiunii în dinte de ferăstrău (FTDF), un etaj
de comandă (EC) şi un etaj final (EFC) care asigură pe lângă rolul obişnuit de
stabilizare a punctului static de funcţionare şi reducerea distorsiunilor de
neliniaritate ale baleiajului.
Impulsuri dreptunghiulare de scurtă durată sunt generate de oscilatorul
baleiajului pe verticală. Funcţionarea corectă a oscilatorului în regim de
sincronizare directă este asigurată prin existenţa posibilităţii reglării frecvenţei
oscilaţiilor libere, astfel ca frecvenţa lor să fie puţin mai mică decât frecvenţa
impulsurilor de sincronizare pe verticală.
Impulsurile dreptunghiulare comandă circuitul de formare a tensiunii în dinte
de ferăstrău, ce se obţine prin încărcarea unui condensator, de la o sursă de curent
constant, a cărei valoare poate fi reglată din exterior. Astfel, se reglează practic
amplitudinea tensiunii în dinte de ferăstrău şi prin aceasta dimensiunea rastrului pe
verticală.

161
 TV
TV TV TV TV

SV CC
OS FTDF
Σ EC EFC

Reglarea Reglarea BDV RV

frecvenţei LV
dimensiunii V
de oscilaţie liberă

CRL CI
iV

Reglare Rr
liniaritate V TV

Figura 9.14.
Etajul de comandă asigură ca nivelul semnalului să aibă puterea necesară la
intrarea etajului final. De fapt, liniaritatea explorării pe verticală este asigurată
pentru o formă de variaţie a curentului prin bobinele de deflexie, diferită de forma
de variaţie liniară. De aceea, tensiunea liniar variabilă obţinută la ieşirea circuitului
de formare trebuie predistorsionată în mod corespunzător înainte de a se aplica la
intrarea etajului final. Astfel, pentru o anumită formă predistorsionată a acestei
tensiuni, în final, baleiajul pe suprafaţa explorată rezultă liniar.
Modificarea formei tensiunii de comandă a etajului final, pentru a se asigura
liniaritatea rastrului pe verticală, se realizează prin circuitul de reacţie negativă care
aduce în circuitul de intrare al etajului de comandă o tensiune proporţională cu
curentul de deflexie iV. Acesta se realizează cu ajutorul circuitului de integrare (CI)
şi circuitul de reglare a liniarităţii (CRL).
Datorită reacţiei negative în timpul cursei directe, peste componenta liniar
variabilă crescătoare a tensiunii în dinte de ferăstrău, se suprapune o componentă
de formă parabolică obţinută prin integrarea tensiunii proporţionale cu curentul de
deflexie prin rezistorul Rr. Astfel, la intrarea etajului de comandă se aplică o
tensiune în dinte de ferăstrău crescătoare, de formă prezentată în figura 9.13b. Prin
reglarea formei şi mărimii componentei parabolice se influenţează forma tensiunii
la bornele bobinei de deflexie, adică forma curentului de deflexie şi prin aceasta
liniaritatea baleiajului pe verticală.
Pe de altă parte, reacţia negativă asigură şi stabilitatea amplitudinii curentului
de deflexie, adică stabilitatea dimensiunii imaginii pe verticală, chiar şi în
condiţiile în care modificarea rezistenţei RV a bobinelor de deflexie din cauza
variaţiei temperaturii ar determina variaţia dimensiunii imaginii pe verticală. Pentru

162
a se evita trecerea unui curent continuu prin bobinele de deflexie, care ar determina
o deplasare permanentă pe verticală a fasciculului de explorare faţă de centrul
suprafeţei explorate, cuplarea bobinelor de deflexie pe verticală (BDV), la etajul
final se realizează prin condensatorul CC .
În timpul cursei inverse curentul de deflexie trebuie să varieze într-un interval
de timp de cel mult 1 ms, de la valoarea -IVM la +IVM, aceasta realizându-se prin
comanda etajului final cu o tensiune de formă corespunzătoare celei prezentate în
figura 9.13a. La aplicarea impulsului cu front căzător etajul de comandă se
blochează şi începe cursa inversă a baleiajului pe verticală pe seama energiei
magnetice înmagazinate în bobinele de deflexie. Variaţia curentului prin bobinele
de deflexie depinde de constanta de timp a circuitului şi de valoarea tensiunii de
alimentare. Pentru ca începerea cursei directe să coincidă cu atingerea valorii
pozitive maxime +IVM a curentului prin bobinele de deflexie, comanda terminării
cursei de întoarcere, se realizează funcţie de amplitudinea curentului de deflexie,
cu ajutorul circuitului de reacţie negativă.
Pentru a scurta timpul de întoarcere în vederea reducerii puterii disipate pe
tranzistoarele finale există posibilitatea măririi tensiunii de alimentare pe timpul
cursei inverse. Pentru aceasta se încarcă un condensator la tensiunea de alimentare
pe timpul cursei directe şi se conectează în serie cu sursa de alimentare şi cu etajul
final pe timpul cursei inverse. În acest fel, crescând tensiunea, se accelerează
întoarcerea fasciculului de electroni pe verticală.

9.7 Etajul final de baleiaj orizontal

Etajul final de baleiaj pe orizontală al unui receptor TV are rolul de a asigura

devierea pe orizontală a fasciculului de electroni al tubului cinescop. Aceasta se
realizează prin crearea, prin bobinele de deflexie pe orizontală a unui curent liniar
variabil crescător pe durata cursei directe, pentru deplasarea fasciculelor de
electroni de la stânga la dreapta, respectiv crearea unui curent variabil descrescător
pe durata cursei inverse care deplasează fasciculul de electroni pe orizontală de la
sfârşitul unei linii la începutul liniei următoare. De asemenea, în blocul de baleiaj
pe orizontală se obţin diferite tensiuni de alimentare pentru electrozii tubului
cinescop sau pentru alte etaje din receptor. În cazul tubului cinescop color, energia
necesară deflexiei este mult mai mare faţă de tubul cinescop alb-negru, etajul final
de baleiaj pe orizontală trebuie să îndeplinească şi alte funcţii care rezultă din
caracteristicile tehnice ale tubului cinescop color cum ar fi compensarea
distorsiunilor de pernă, corecţia de convergenţă dinamică, etc.
În cele ce urmează se analizează schema electrică a etajului final baleiaj
orizontal, pe baza principiul de funcţionare al etajului final de baleiaj pe orizontală
cu tranzistor şi recuperare paralelă, prezentat în subcap. 7.4. Curentul prin bobina
de deflexie pe orizontală, LH, este direct proporţional cu tensiunea continuă aplicată
la bornele bobinei. Aceasta înseamnă că, forma necesară curentului în dinte de

163
ferăstrău, prin bobina de deflexie se obţine asigurând intrarea în conducţie şi
blocarea tranzistorului la momente bine precizate cu ajutorul unei tensiuni de
comandă de formă rectangulară, care se aplică în baza tranzistorului, precum şi prin
alegerea capacităţii Ci de întoarcere, astfel încât să se asigure durata cursei inverse.
În figura 9.15. se prezintă schema electronică reală a etajului final din blocul de
baleiaj pe orizontală.
Alimentarea în curent continuu a etajului final se face prin bobina de şoc Ls iar
separarea în curent continuu a bobinelor de deflexie se face prin condensatorul de
cuplaj Cs. Astfel, prin bobina de deflexie pe orizontală nu trece componenta
continuă a curentului Icc, absorbită de la sursa de alimentare, care ar determina o
deplasare permanentă spre dreapta a fasciculului de explorare. Din punctul de
vedere al componentei alternative, bobina de şoc este conectată în paralel cu
bobinele de deflexie, dar prin alegerea lui LS =10LH, influenţa ei asupra
funcţionării etajului final poate fi neglijată. Pe de altă parte, sursa de alimentare nu
şuntează circuitul oscilant deoarece bobina de şoc are reactanţă inductivă mare.
Tensiunea de alimentare U1 se aplică circuitului prin rezistenţa de protecţie Rp.
Capacitatea Cs nu influenţează durata cursei inverse, deoarece are valoarea mult
mai mare decât capacitatea Ci.

iC iH ICC
T
LB D UH LH BDH LS>>LH
uB RB
Ci

LL RA Rp Cf

+
UCS CS>>Ci
+U1
Figura 9.15.
Mărimile electrice care caracterizează funcţionarea etajului final din baleiajul
orizontal sunt reprezentate în figura 9.16.
Curentul de colector al tranzistorului iC, pe durata conducţiei directe, este
format din curentul ce provine din descărcarea condensatorului Cs şi din curentul
furnizat de sursa de alimentare prin bobina de şoc Ls. Prima componentă a
curentului de colector trece prin bobinele de deflexie pe orizontală şi are forma de
variaţie în formă de S, asigurând deflexia fasciculului de explorare pe orizontală,
iar cea de a doua componentă constituie componenta continuă ICC, furnizată de
sursa de alimentare pentru acoperirea pierderilor de putere din circuit.
De fapt, condensatorul de cuplaj Cs îndeplineşte mai multe funcţii:
- separă bobinele de deflexie de circuitul de curent continuu, astfel încât
curentul de deflexie iH, să aibă valoarea medie nulă;

164
 - împreună cu condensatorul de filtraj Cf, constituie un rezervor de energie. Pe
a doua parte a cursei directe, condensatorul Cs, se comportă ca o sursă de
alimentare, cedează energie, pe care o recuperează pe durata primei părţi a
următoarei curse directe. Valoarea medie a tensiunii la bornele condensatorului
este aproximativ egală cu tensiunea U1 a sursei de tensiune;
- asigură corecţia în S a curentului de deflexie, pentru eliminarea distorsiunilor
simetrice ale rastrului datorită planeităţii suprafeţei explorate.
iH
uCs

ICC t UCC~U1
t
uH
tiH tdH
iC
UHimax
ICM
t3
t t
t1 t4

iD uCi uCi=uH+uCs

t2 t3 UCC~U1
t t
t1 t2 t4
IDM tiH tdH
Figura 9.16.
Bobina LB din baza tranzistorului asigură o prelungire a timpului în care
joncţiunea BE a tranzistorului se menţine deschisă, după aplicarea impulsului
negativ de tensiune, prin prelungirea timpului de blocare (ieşirea din saturaţie).
Astfel, se reduce puterea de comutaţie pe care trebuie să o suporte tranzistorul, la
începutul cursei inverse.
Pentru a corecta distorsiunile nesimetrice ale baleiajului pe orizontală, trebuie
să crească valoarea curentului de deflexie către sfârşitul cursei directe, ceea ce se
poate obţine mărind tensiunea aplicată la bornele bobinelor de deflexie spre
sfârşitul cursei directe. În acest scop, s-a introdus în serie cu bobinele de deflexie
LH, bobina de corecţie a liniarităţii LL, prevăzută cu miez de ferită şi cu un magnet
permanent de formă cilindrică. Magnetul permanent este plasat lângă bobină şi este
prevăzut cu posibilitatea de modificare a poziţiei axei N-S faţa de bobină. Corecţia
distorsiunilor nesimetrice ale baleiajului pe orizontală se realizează prin faptul că
inductanţa bobinei de corecţie scade treptat la creşterea curentului prin bobină
datorită creşterii gradului de saturare a miezului de ferită. Prin scăderea inductanţei
LL scade căderea de tensiune pe bobina de corecţie ceea ce determină creşterea

165
tensiunii la bornele bobinelor de deflexie. La începutul cursei directe, sensul
curentului prin bobina de corecţie este astfel încât fluxul magnetic dat de curent
este de sens contrar fluxului magnetic dat de magnet şi aproape îl anulează, ca
urmare LL are valoare maximă. După aceea, fluxul magnetic rezultat creşte treptat.
În a doua parte a cursei directe, datorită inversării sensului curentului prin bobină
cele două fluxuri se adună determinând creşterea gradului de saturare a miezului de
ferită, deci scăderea treptată a inductanţei LL, prin scăderea treptată a
permeabilităţii miezului de ferită a bobinei. Posibilitatea reglării gradului de
corecţie al liniarităţii rezultă din modificarea poziţiei axei N-S a magnetului
permanent. În principiu, corecţia distorsiunilor nesimetrice ale baleiajului orizontal
se pot corecta şi cu ajutorul circuitelor de reacţie prin predistorsionarea formei
tensiunii care se aplică bobinelor de deflexie.
Reglarea dimensiunii rastrului pe orizontală se obţine modificând valoarea
maximă a curentului de deflexie, IHM, de exemplu, chiar prin modificarea valorii
tensiunii sursei de alimentare. Modificarea controlată a tensiunii rezultante aplicată
bobinei de deflexie pe orizontală, poate fi obţinută şi prin modificarea valorii unei
inductanţe care se află în serie cu bobina de deflexie pe orizontală.
Rezistenţa RA are rolul, de a amortiza oscilaţiile parazite de la începutul cursei
directe, care pot să apară în oricare dintre bobine, în momentul intrării în conducţie
a diodei, producând aşa numitul “efect de perdea”. Aceste oscilaţii parazite apar
mai ales în bobinele de corecţie a erorii de liniaritate.
În cazul tuburilor cinescop, o funcţie suplimentară a etajului final baleiaj pe
orizontală este şi cea a compensării distorsiunilor de tip pernă. Spre deosebire de
tuburile cinescop alb-negru, această compensare nu se mai poate realiza cu ajutorul
unor magneţi permanenţi ataşaţi pe ansamblul de deflexie, deoarece ar influenţa
puritatea culorilor. În cazul tuburilor cu diagonala mai mică de 55 cm,
compensarea distorsiunii pe orizontală de tip pernă sau Est-Vest (E-V), încă se
poate obţine din modul particular de bobinare al bobinei de deflexie pe orizontală.
În cazul tuburilor cinescop cu diagonala mai mare, compensarea se realizează prin
modularea curentului de deflexie pe orizontală cu un semnal de frecvenţa
semicadrelor, astfel încât amplitudinea curenţilor de deflexie să fie mai mare în
centrul ecranului, faţă de poziţia superioară şi inferioară, aşa cum se prezintă în
figura 6.13a. Cea mai utilizată metodă este modularea tensiunii de pe bobina de
deflexie pe orizontală printr-un circuit serie cu bobina de deflexie, aşa-numitul
modulator cu diode. Astfel, se evită influenţa modulării tensiunii care se aplică
primarului transformatorului de linii şi prin intermediul acestuia şi asupra altor
circuite din receptor. Schema de principiu al etajul de baleiaj linii cu modulatorul
cu diode este prezentată în figura 9.17a. Schema echivalenta a circuitului pe durata
cursei active este prezentata in figura 9.17b.
Etajul este alimentat de la o sursă de alimentare U1 de tensiune constantă şi
sursa de tensiune modulatoare Um, care practic poate fi considerată constantă pe
durata unei linii de 64 µs. Faţă de schema de baleiaj studiată anterior, apare o nouă

166
secţiune, cea a modulatorului care în principal este constituită din bobina
modulatoare, Lm, în serie cu bobina de deflexie, LH, precum şi din circuitul de
aplicare a semnalului modulator.

D1 CS
Cr2 Cm LH U1-Um
L1 LH Cs Cr2 LH
uB Cr1 U1 Cr1
L2 Lm Lm Lm
Cm Um
D2
L3
U1

Um (b) (c)
(a)

Figura 9.17.
În momentul începerii cursei active a baleiajului toată energia recuperată în
timpul cursei de întoarcere se găseşte în cele două bobine, LH, Lm, diodele D1 şi D2
fiind deschise şuntează restul circuitului. Curentul iniţial mare descreşte încărcând
cele două condensatore de stocare şi cuplaj a bobinelor, CS şi Cm. În momentul
când curentul prin diode devine nul şi diodele D1 şi D2 se blochează, tranzistorul
final este deschis de tensiunea de comandă din baza lui. Energie în circuit este
cedată de la sursa U1, care creează un curent crescător prin bobinele LH şi Lm,
cuplate prin CS şi Cm. Condensatorul CS, se poate considera încărcată la o tensiune
medie egală cu tensiunea de alimentare U1, condensatorul Cm se încarcă la o
tensiune egală cu tensiunea de modulaţie instantanee Um, care pentru o linie este
aproximativ constantă. De fapt, tensiunea de modulaţie instantanee provine chiar
de la etajul de baleiaj pe verticală. Tensiunea continuă pe bobina de deflexie pe
orizontală rezultă de valoare egală cu diferenţa dintre tensiunea U1 şi tensiunea de
modulaţie Um, în timp ce, tensiunea pe bobina Lm este egală cu tensiunea de
modulaţie Um.
La sfârşitul cursei active se blochează şi tranzistorul rezultând schema
echivalentă din figura 9.17c. se poate considera că, înfăşurarea primară al
transformatorului de linii L1 şi L3 sunt mult mai mari ca şi LH şi Lm, respectiv CS şi
Cm, sunt mult mai mari decât condensatoarele de recuperare, Cr1 şi Cr2. Pe cele
două circuite acordate (Cr1, LH) şi (Cr2, Lm) apare câte o oscilaţie liberă cu aceiaşi
frecvenţă care după o jumătate de perioadă datorită schimbării sensului curentului
prin circuit vor deschide diodele de recuperare D1 şi D2. Priza inductivă de la
transformatorul de linii, precum şi valorile condensatoarelor, rezultă din cea mai
importantă condiţie care se pune circuitului de aplicare a modulaţiei, şi anume
perioada oscilaţiei libere să fie aceiaşi cu perioada de oscilaţie liberă a circuitului
bobinei de deflexie. Dacă această condiţie este îndeplinită, tensiunea care apare pe
primarul transformatorul de linii, (L1+L2), va fi constantă şi egală cu suma
tensiunilor de pe LH şi Lm, adică UL1+L2=U1-Um+Um=U1, care nu depinde de
valoarea tensiunii de modulaţie Um.
În consecinţă, în partea superioară şi inferioară a ecranului tensiunea de
modulaţie Um are valoare maximă, curentul prin bobina Lm va fi maxim, respectiv

167
curentul prin bobina de deflexie LH este minim. În partea centrală a ecranului,
tensiunea de modulaţie va avea valoare sa minimă, curentul prin Lm va atinge
valoarea minimă, în timp ce curentul de deflexie va avea acum valoarea maximă.
Suma energiilor înmagazinate în bobinele LH şi Lm va fi mereu constantă,
menţinându-se astfel constantă sarcina din primarul transformatorului de linii.

9.8 Sincroprocesorul

Sincroprocesorul din receptorul TV are rolul de a asigura sincronizarea

baleiajelor pe orizontală şi pe verticală, pe baza semnalului video complex
recepţionat. În acest scop sincroprocesorul îndeplineşte următoarele funcţii:
- separarea din semnalul video complex a semnalului complex de sincronizare,
(sincroimpulsuri pe orizontală şi pe verticală, SH şi SV);
- separarea semnalului de sincronizare pe verticală de semnalul de
sincronizare pe orizontală;
- asigură forma necesară a impulsurilor de sincronizare cadre pentru comanda
oscilatorului de baleiaj vertical sau uneori asigură chiar semnalul de comandă
pentru etajul de baleiaj pe verticală;
- sincronizarea baleiajului pe orizontală cu impulsurile de sincronizare SH,
extrase din SVC;
- crearea semnalului de comandă pentru etajul final al baleiajului pe
orizontală, cu posibilitatea reglării constantei de timp a comparatorului de fază şi
frecvenţă;
- generează un semnal de tip “Sand-castle”, cu 3 nivele necesar procesării
semnalelor de culoare (figura 9.18);
7V
4.5V
2.5V
Impuls
tSH
sincronizare Impuls
stingere
burst
tStH

Figura 9.18.
- asigură un semnal de muting la acţionarea anumitor reglaje externe sau la
lipsa semnalului TV prin care se obţine blocarea căi de sunet a receptorului;
- protecţie împotriva apariţiei razelor X, în urma bombardării ecranului cu
electroni supracceleraţi. Cu cât tensiunea anodică (FIT) este mai mare cu atât
energia electronilor din fasciculul electronic este mai mare, deci şi posibilitatea

168
apariţiei radiaţiei este mai mare. Urmărirea valorii curentului de fascicul, de fapt
se realizează în mod indirect prin evaluarea unei tensiuni proporţionale cu aceasta.
- blocarea circuitelor de prelucrare a semnalelor de sincronizare la zgomotele
care depăşesc o anumită valoare, evitându-se desincronizarea receptorului.
Sistemul de blocare zgomot acţionează intern asupra separatoarelor de impulsuri.
Separarea sincroimpulsurilor din semnalul video complex este o separare după
amplitudine bazată pe faptul că sincroimpulsurile se află plasate deasupra nivelului
de stingere în sensul negrului. Pentru ca sincronizarea baleiajelor să se menţină
stabilă, trebuie ca sincroseparatorul să fie sensibil, să asigure la ieşirea lui
impulsuri de sincronizare pe orizontală SH şi pe verticală SV, de amplitudine
constantă 1÷4 Vvv, chiar şi atunci când nivelul semnalului SVC aplicat la intrarea
lui variază între anumite limite datorită modificării nivelului semnalului TV
recepţionat, de exemplu, între 20 µV÷200 mV. Pe de altă parte, trebuie ca
sincroseparatorul să fie afectat cât mai puţin de impulsurile parazite suprapuse
peste semnalul video, sau chiar peste impulsurile de sincronizare din SVC.
Impulsurile parazite pot provoca fie sincronizarea falsă, când nu trebuie declanşat
oscilatorul de linii şi cadre, fie scoaterea din funcţie a sincroseparatorului pentru un
timp scurt, provocând desincronizarea imaginii. Pentru eliminarea acestor
perturbaţii se folosesc circuite de integrare care elimină impulsurile parazite de
scurtă durată.
Procedeul de separare a impulsurilor de sincronizare pe verticală de cele pe
orizontală este bazat pe faptul că impulsurile SV sunt de durată mult mai mare decât
impulsurile SH. Astfel trenul de impulsuri de sincronizare SH, SV, aplicat la intrarea
circuitului din figura 2.11, este integrat cu o constantă de timp potrivit aleasă între
valorile duratelor impulsurilor determinate de SH şi SV. Impulsurile de sincronizare
pe verticală SV, spre deosebire de impulsurile de sincronizare pe orizontală SH, vor
genera la ieşirea integratorului impulsuri de amplitudine semnificativă, astfel încât
impulsurile SH sunt practic eliminate. După integrare se refac fronturile
impulsurilor cu ajutorul unor comparatoare.
Prin sincronizarea baleiajului pe orizontală se reglează frecvenţa şi faza
oscilaţiei din bobinele de deflexie, care asigură întoarcerea fasciculului de
explorare, astfel încât cursa directă a fasciculului de explorare, adică porţiunea
liniar variabilă a curentului iH prin bobina de deflexie pe orizontală BDH, să
corespundă în timp chiar cu informaţia video utilă a semnalului SVC aplicat pe
catodul tubului cinescop (figura 9.19).
De fapt, trebuie să se controleze poziţia relativă în timp între impulsul de
întoarcere uH, care apare pe bobina de deflexie pe orizontală şi impulsul de
sincronizare SH extras din semnalul SVC. Impulsul de întoarcere este o fracţiune
din tensiunea care apare pe bobina de deflexie orizontală, pe durata cursei inverse.
Pentru ca momentul sincronizării să nu depindă de lăţimea impulsurilor, se
compară momentele care corespund mijloacelor acestor două impulsuri. În aceste
condiţii, teoretic mijlocul impulsului de întoarcere ar trebui să fie în fază cu

169
mijlocul impulsului de sincronizare SH. Practic, pentru a compensa întârzierea pe
care o suferă semnalul video de la demodulatorul video până la catodul tubului
cinescop, între cele două impulsuri se prevede decalajul de timp tP.

SVC care se aplică pe

catodul tubului cinescop
Informaţie video

tStH=12 µs t
iH
Oscilaţia pentru
întoarcerea pe H
t
taH= 52 µs
tiH
TH=64 µs
uH
Impuls de
întoarcere
t
SH tp
t
Figura 9.19.
Sincronizarea baleiajului pe orizontală se realizează pe baza principiului în
buclă închisă. Schema de principiu care asigură sincronizarea baleiajului pe
orizontală pentru un tub cinescop se compune din două bucle de reglare
(figura 9.20).

SH
CP1 OCT CP2 FI EF BDH

Impuls de întoarcere
Figura 9.20.
Prima buclă de reglare a frecvenţei oscilatorului, prin comparatorul de fază
(CP1), compară semnalul SH, de la intrare cu ieşirea oscilatorului comandat în
tensiune (OCT). A doua buclă reglează faza impulsurilor de comandă pentru etajul
final (EF), cu ajutorul comparatorului de fază (CP2), care compară tensiunea de la
ieşirea (OCT) cu impulsul de întoarcere care rezultă de la transformatorul de linii,
Semnalul de comandă de la intrarea etajului final se obţine cu ajutorul unui circuit
formator de impulsuri (FI).

170
 9.9 Sistemul de control al receptorului TV

Microprocesorul şi circuitele periferice aferente acestuia formează circuitul de

comandă şi control al unui receptor TV.
Funcţiile asigurate de microprocesorul de comenzi pot diferi de la un circuit la
altul, dar oricum, în cazul receptoarelor TV analogice, au contribuţie doar în ceea
ce priveşte domeniul facilităţilor de control al receptorului. În cazul receptoarelor
digitale, în scopul obţinerii unei calităţi cât mai bune a imaginii redate, aceasta este
chiar prelucrată cu procesoare numerice de semnal.
Funcţiile pe care la poate asigura microprocesorul de comenzi se referă la:
- posibilitatea memorării unui canal, comutarea automată a benzilor
corespunzător normei şi standardului de recepţie prin sinteză de tensiune sau
sinteză de frecvenţă;
- controlul sunetului prin reglaj de volum şi controlul imaginii prin reglaje de
contrast, strălucire şi saturaţia culorii;
- comutarea în regim de funcţionare audio-video (A/V);
- acceptarea comenzilor date din exterior de la tastatură sau a comenzilor
recepţionate de la emiţătorul de telecomandă;
- funcţionarea în regimul de aşteptare (Stand By);
- memorarea unor reglaje în cazul opririi receptorului;
- afişarea direct pe ecran a stării receptorului şi a funcţiilor îndeplinite
(On Screen Display);
- revenirea la anumite stări preprogramate ale reglajelor uzuale;
- decuplarea receptorului după un timp programabil sau datorită lipsei
semnalului recepţionat.
În figura 9.21 se prezintă schema bloc a unui circuit de comandă şi control
dintr-un receptor TV.

Sursă Reset

Circuit Circuit
de Microprocesor de
intrare ieşire

Memorie Generator
de tact
Figura 9.21.

Circuitele de intrare au rolul de a transforma comenzile date de utilizator în

semnale specifice microprocesorului, care urmează a fi prelucrate şi interpretate. În
cazul general aceste circuite au următoarele funcţii:

171
 - procesează semnalul recepţionat de la emiţătorul de telecomandă;
- prelucrează impulsurile de sincronizare pe orizontală şi pe verticală;
- prelucrează semnalul de la tastatură;
- detectează rezultatul unei operaţiuni de testare.
Circuitele de ieşire au rolul de a converti în formă analogică semnalele
numerice, procesate de microprocesor, pentru a putea fi aplicate unor circuite din
receptorul de televiziune. Din această categorie fac parte circuitele de afişare şi
circuitele care comandă diversele reglaje din receptor (strălucirea, contrastul,
saturaţia culorii, volumul sonor), comanda pentru realizarea sintezei de frecvenţă
sau sintezei de tensiune necesară diodelor varicap din selector.
Memoria are rolul de a stoca datele necesare executării programului de către
microprocesor, precum şi valorile diverselor reglaje. Această memorie de tip
EEPROM este resetabilă şi este conectată la microprocesor printr-o magistrală .
Generatorul de tact are rolul de a furniza un semnal cu o frecvenţă stabilă,
necesar pentru funcţionare a microprocesorului şi a circuitelor periferice. De fapt,
generatorul de tact este integrat în microprocesor, în exterior conectându-se
rezonatorul cu cuarţ sau ceramic .
Circuitul de resetare aduce microprocesorul la o stare iniţială stabilă, după
conectarea tensiunii de alimentare, precum şi atunci când tensiunea de alimentare
scade sub un anumit prag din diverse motive. În asemenea situaţii, funcţionarea
defectuoasă a circuitului este evitată.
Schema bloc internă de principiu a unui microprocesor de comenzi este
prezentată în figura 9.22.

FB R G B S V S H SDA SCL

Cuarţ Tact UCP ROM RAM OSD I2C

Reset

Test
Porturi paralele
CNA CAN
de intrare-ieşire

Volum Strălucire Tensiune CAF

Contrast Saturaţie acord

Figura 9.22.

172
 La magistrala internă a microprocesorului este conectată unitatea centrală de
prelucrare (UCP) împreună cu memoriile RAM şi ROM respectiv interfaţa la
magistrala externă, de exemplu, I2C. Comunicarea cu circuitele externe poate fi
realizată prin intermediul portului paralel de intrare-ieşire şi cu ajutorul
convertorului numeric analogic (CNA) pentru reglaj de volum, contrast, strălucire,
saturaţia culorii, tensiune de acord. Convertorul analog numeric (CAN) este utilizat
în procesul de căutare automată a unui post şi controlul automat al frecvenţei.
Blocul de afişare directă pe ecran (OSD), folosindu-se de semnalele de sincronizare
pe orizontală SH şi pe verticală SV, furnizează decodorului de culoare semnale
R, G, B şi semnalul de stingere rapidă (FB), asociată acestora.

173