Tehnici şi tehnologii de radio şi televiziune

Curs 2 Înregistrarea sunetului si imaginii de

televiziune

La înregistrarea şi redarea sunetului, atributul final

de calitate este urechea umană. De aceea, este
important să trecem în revistă câteva elemente legate
de fenomenul psiho-acustic.
Urechea umană acoperă un domeniu de frecvenţă
cuprins între 16Hz şi 16.000Hz. Aceasta este banda de
audiofrecvenţă pe care noi oamenii o putem auzii. Deşi
este destul de mică, banda audio cuprinde totuşi 10
octave. Domeniul intensităţii sunetelor ce pot fi captate
de ureche este foarte mare, definind gama dinamică a
urechii (aproximativ 120 dB). Cel mai slab sunet
detectabil de ureche este comparabil cu nivelul de
energie termică a moleculelor de aer şi se numeşte prag
de surzenie. Cel mai puternic zgomot perceptibil de
către ureche corespunde transformării senzaţiei auditive
într-o senzaţie dureroasă, de aceea este numit prag de
durere.
Diferitele sunete existente în natură nu ocupă
acelaşi spaţiu în domeniile de frecvenţă sau intensitate
şi pot fi tratate diferenţiat de ureche. Vorbirea este
centrată în jurul valorii de 2kHz, dar cea mai mare
sensibilitate este în jurul frecvenţei de 1kHz, acoperind o
bandă de la 300Hz şi până la 4,5kHz, (maxim 6KHz).
Sunetele muzicale acoperă aproape tot domeniul de
frecvenţă al urechii, (20Hz şi 20kHz, care este şi banda
de frecvenţă pentru aparatura de înaltă fidelitate
destinată reproducerilor muzicale). Dar domeniul
dinamic dintre pasajele unei simfonii ajunge până la un
nivel de 90dB. Puterea însă nu este uniform repartizată
de-a lungul spectrului de frecvenţă, trecerea de la
frecvenţele joase la cele înalte fiind dependentă, într-o
foarte mare măsură, de instrumente şi compoziţie.
Urechea are o mare putere de discriminare, putând
alege între sunetele pe care vrea sau nu vrea să le audă.
Pe de altă parte, este posibilă detectarea vorbirii în
prezenţa unui nivel de zgomot foarte ridicat. Timpul în
care urechea se acomodează cu un anumit nivel mai
ridicat sau mai scăzut de zgomot este de aproximativ 10
minute. Urechea umană este foarte sensibilă la zgomote
situate într-un anumit domeniu de frecvenţă şi într-o
anumită dependenţă cu frecvenţa semnalului util, chiar
dacă nivelul lor este scăzut. De exemplu : o mamă care
aude plânsetul copilului ei dintr-o cameră mai
îndepărtată, oricât de slab s-ar auzii sau oricât de mare
ar fi nivelul de zgomot acolo unde se află ea.
O însuşire importantă a omului constă în
posibilitatea localizării în spaţiu a unei surse sonore, prin
determinarea cu precizie a directiei şi aprecierea
distanţei de la sursă la ascultător. Faza semnalului este
foarte importantă pentru directivitatea urechii. De fapt,
sunetul soseşte, la fiecare ureche, la momente de timp
diferite şi cu intensităţi diferite, permiţând astfel,
localizarea sursei sonore în spaţiu. Din această cauză,
avem două urechi, ca să putem localiza în spaţiu, de
unde vin sunetele care ne înconjoară.
 Înregistrarea magnetică a sunetelor se realizează cu
magnetofonul. Un aparat care foloseşte o bandă
magnetică foarte subţire şi care se deplasează prin faţa
capetelor de înregistrare, de redare, şi de ştergere,
longitudinal, cu viteză liniar-constantă.
Magnetofonul utilizează un sistem cu 4 piste pe
banda magnetică. Capul de înregistrare stereo,
înregistrează duoă piste într-un sens, respectiv 1 şi 3, iar
după întoarcerea rolelor, alte două piste, respectiv 2 şi
4, în celălalt sens.

Banda magnetică
Cap magnetic
Pista 1

Pista 2

Pista 3

Pista 4

Caracteristici : banda magnetică are o lăţime de

6,3mm (1/4 ţoli) şi o viteză de deplasare dependentă de
aplicaţie, astfel :
 pentru sisteme profesionale : 76cm/s şi 38cm/s.
 pentru uz general şi de amatori : 19cm/s şi 9,5cm/s.
 pentru voce (fără muzică) : 4,76cm/s şi 2,38cm/s.

Pentru aplicaţii de studio sunt folosite sisteme cu

lăţimi diferite ale benzii şi cu structuri diferite ale
pistelor. Astfel magnetofonul de studio înregistrează
doar două piste stereo pe banda de 6,3mm, având un
singur sens de înregistrare. Sistemele de înregistrare
audio multicanal utilizează o bandă cu lăţimea de 51mm
pentru 16 sau 24 de piste.

Sunetul este un semnal unidirecţional, variabil în

timp. Prelucrarea lui în procesele de captare,
înregistrare şi redare se desfăşoară liniar.

Un semnal de audiofrecvenţă stereophonic.

Imaginea în schimb, este o informaţie

bidimensională, variabilă în timp. Prelucrarea acestei
informaţii nu se mai poate realiza direct, prin tehnicile
cunoscute din domeniul prelucrării sunetului, pentru că
în fiecare moment de timp, avem de aface cu un plan de
imagine nou, captarea şi înregistrarea acestuia
presupune folosirea uneia din următoarele metode:
1. captarea şi înregistrarea imaginii simultan pentru
întregul plan, printr-un proces de prelucrare
paralel, pentru fiecare element de imagine, adică
pentru fiecare cadru în parte, sau prin:
 2. descompunerea planului de imagine într-o
succesiune în timp, de informaţii unidirecţionale,
(semnal liniar), şi înregistrarea sau transmiterea
acestora printr-o tehnică similar celei folosite în
cazul sunetului.

În prima metodă se păstrează caracterul

bidimensional al imaginii în întreg lanţul de prelucrare :
 imagine originală
 captare
 înregistrare
 prelucrare
 redare
 imagine refăcută, proiectată pe un ecran

Această metodă a dezvoltat tehnica fotografică,

pentru imagini statice, şi tehnica cinematografică,
pentru imagini în mişcare.
În cea de a doua metodă, imaginea bidimensională
este transformată într-un semnal liniar, printr-un proces
de explorare, de descompunere în elemente de
imagine, elemente care nu mai au o semnificaţie fizică
dacă sunt tratate individual. Întregul lanţ de prelucrare
rezultă unidimensional pentru înregistrare → redare sau
transmisie. Caracterul bidimensional se obţine doar la
refacerea imaginii, printr-un procedeu de explorare, de
recompunere a elementelor de imagine, după o regulă
identică cu cea de descompunere.
Această metodă a dezvoltat tehnica televiziunii
numită şi tehnica explorării imaginii.

Dezvoltarea tehnicilor de înregistrare a

imaginilor statice a început cu procesul fotografic, care
s-a bazat, până în ultimul deceniu, al secolului trecut,
exclusiv pe tehnici optice, chimice şi mecanice.
Dezvoltarea modernă a tehnicilor de captare şi
înregistrare a imaginilor statice a depăşit cadrul
tehnicilor optice, chimice şi mecanice clasice. În anii din
urmă s-au realizat importante progrese nu numai în
creşterea calităţii proceselor fotografice, dar şi în
automatizarea şi electronizarea aparatelor fotografice.
 A apărut epoca digitală. Fotografii digitale, aparate
digitale, prelucrări digitale, dar să vedem ce avantaje ne
aduce această digitalizare.
Modernizări deci, schimbări majore, aparatele
noasrte ştiu să facă focalizare automată, ştiu să facă
raportul între diafragmă şi timpul de expunere automat,
funcţie de lumina oferită pentru o fotografie, şi multe
alte funcţii automate.

Dezvoltarea tehnicilor de înregistrare a imaginilor în

mişcare, prin tehnica prelucrării paralel, este derivată
direct din tehnica fotografică. Ea se bazează pe
proiectarea unei serii de imagini statice (fotografice), cu
o viteză suficient de mare, pentru a crea ochiului uman
senzaţia de continuitate. (24 de fotograme pe secundă).
Această tehnică, aflată la baza înregistrării
cinematografice, a fost demonstrată în secolul 19,
printr-o mulţime de realizări tehnice de redare a
imaginilor în mişcare. A trebuit, însă, rezolvate şi alte
câteva probleme specifice importante : captarea cu
viteză mare a imaginilor, redarea lor cu aceeaşi viteză,
înregistrarea sunetului sincron imaginii şi redarea lui în
sălile de vizionare.

Tehnica de înregistrare a imaginilor în mişcare, cu

metoda descompunerii imaginii prin explorare, devine
posibilă doar după dezvoltarea televiziunii.
Televiziunea converteşte imaginile în mişcare într-
un semnal liniar ce poate fi transmis sau înregistrat prin
metode derivate din cele folosite pentru transmisia sau
înregistrarea sunetului (care este prin definiţie un
semnal unidimensional). La o primă vedere, s-ar putea
crede că dacă :
 televiziunea a rezolvat problema conversiei imagine
– semnal liniar, iar :
 înregistrarea semnalului liniar de audiofrecvenţă
este rezolvată (prin mijloace mecanice, magnetice
sau optice),
atunci înregistrarea semnalului de televiziune ar fi
rezolvată în mod automat. Se va vedea, însă, imediat, că
înregistrarea semnalului de televiziune pune câteva
probleme suplimentare, care au necesitat câteva decenii
pentru o rezolvare acceptabilă.

Îmaginea de televiziune este obţinută printr-o

explorare sincronă la emisie şi la recepţie şi transmisă
sau înregistrată ca un semnal liniar spre deosebire de
varianta fotografică sau cinematografică ce tratează
informaţia bidimensională, în mod paralel. Cu alte
cuvinte : înregistrarea optică pe peliculă fotografică sau
cinematografică, deci fotosensibilă, cadru cu cadru, plan
cu plan.

Dezvoltarea televiziunii s-a făcut în paralel cu

dezvoltarea fotografiei şi cinematografiei. Unele
cunoştinţe, descoperiri şi invenţii au putut fi folosite în
comun de cele două direcţii de dezvoltare, şi anume cele
din sistemul optic, caracteristicile ochiului uman,
obiective noi, performante, focalizare automată,
sisteme de stabilizare optică ; altele, însă au fost proprii
televiziunii cum ar fi : principiul explorării imaginii,
dispozitivele pentru captarea şi redarea imaginii prin
mijloace electrice, de la tubul videocaptor la traductorul
CCD ; de la tubul cinescop la display-ul cu cristale lichide
LCD, sau display-ul cu diode liminiscente LED.

Semnalul de televiziune, numit şi semnal video-

complex, se obţine prin descompunerea imaginii în
mişcare, după două coordonate :
1. descompunerea temporală se realizează în
cadre de imagine fixă, în ritmul de :
 25 de cadre pe secundă, în Europa,
 30 de cadre pe secundă, în SUA şi
Japonia,
comparativ cu cinematografia, care foloseşte
24 de cadre se secundă, pe orice continent
s-ar afla.
2. Descompunerea spaţială a fiecărui cadru se
realizează în :
 625 de linii, în Europa,
 525 de linii, în SUA şi Japonia,
explorare de la stânga la dreapta, pe durata a
două parcurgeri de sus în jos a cadrului. Într-o
primă etapă se citesc liniile impare 1, 3, 5, . . . .
(câmpul impar), iar apoi liniile pare 2, 4, 6, . . . .
(câmpul par), realizându-se astfel o exploreare
întreţesută.

Înregistrarea magnetică a unui semnal video-

complex de televiziune presupune înregistrarea imaginii,
a sunetului şi a unor semnale de urmarire (tracking),
pentru sincronizarea sistemului de explorare la redare,
cu înregistrarea de pe bandă.
 Înregistrarea semnalului video-complex, se fece cu
ajutorul unui cilindru care se află într-o pozitie oblică,
(înclinat), faţă de banda magnetică. Acest cilindru
conţine două capete video pentru înregistrarea
semnalului complex pe bandă, care se roteşte cu o
viteză unghiulară, mult mai mare, comparabil cu viteza
de deplasare a benzii vodeo prin aparat. Astfel se obţine
o înregistrare pe piste oblice, care asigură o viteză mare
la înregistrarea şi redarea semnalului video, deci, o
calitate foarte bună a imaginii, şi o economie la metrajul
de bandă magnetică folosită. Înregistrarea sunetului se
realizează cu un cap fix, ca la magnetofoane, pe o pistă
longitudinală. În mod asemănător se înregistrează şi
semnalul de sincronizare, pe o altă pistă longitudinală.
Ştergerea înregistrării se realizează, simultan pentru
semnalele video, audio şi sincro, cu un cap de ştergere
general, poziţionat transversal pe banda magnetică.

Sens de deplasare a benzii

Cap de stergere Cap audio si cap sincro

Banda magnetica
Cilindru rotativ cu capete video
 Pista audio

Banda magnetică Pista sincro Pistele oblice pentru video