Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FIBRA
OPTICA
I. ARGUMENT
1
Prezenta lucrare are ca scop să verifice conform curriculum-ului parcurs pe
durata şcolarizării:
• capacitatea candidatului de sistematizare şi sintetizare a
cunoştinţelor tehnice şi de specialitate;
• posibilitatea candidatului de a utiliza abilităţile şi competenţele formate în
rezolvarea problemelor teoretice privind procesele tehnologice din
specializarea absolvită (optician);
• măsura în care candidatul propune/utilizează soluţii moderne de
organizare şi eficientizare a producţiei şi a muncii;
• disponibilitatea candidatului de a rezolva un studiu de caz sau problemele
impuse de tema lucrării;
Susţinerea probelor de examen şi prezentul proiect demonstrează că încheierea
ciclului de învăţământ s-a finalizat cu însuşirea tuturor competenţelor prevăzute de
Standardele de Pregătire Profesională în calificarea „Tehnician optician”.
Am comunicat cu profesorul coordonator, cu colegii, cu alţi specialişti ceea, ce m-
a obligat să aplic tehnici de comunicare orală şi să utilizez strategii eficiente de
comunicare. Am consultat INTERNET-ul şi literatură tehnică de specialitate în limba
franceză şi engleză, ceea ce m-a obligat să utilizez cunoştinţele de limbă străină.
Am identificat problemele complexe ale conţinutului ştiinţific, am rezolvat
problemele principale, am evaluat rezultatele obţinute. Am creat şi am menţinut relaţii
profesionale. Nu au apărut conflicte pe parcursul realizării proiectului. Am răspuns
aşteptărilor îndrumătorului de proiect. Am elaborat referate intermediare legate de tema
realizată la cererea profesorilor şi maiştrilor.
Doresc să-mi fac o carieră din meseria de optician şi doresc să lucrez în
domeniu. Am planificat activitatea de realizare a proiectului conform fişei de evaluare,
am cules datele necesare, le-am prelucrat şi am realizat proiectul.
Mi-am evaluat abilităţile antreprenoriale căpătate pentru a vedea dacă răspund
necesităţilor pieţei. Mi-am programat activităţile astfel încât să rezulte aspectul
organizatoric necesar unui proces tehnologic.
Am aplicat ultimele prescripţii de calitate în vederea unui management al calităţii
de nivel ridicat. Tehnoredactarea şi calculele necesare au solicitat utilizarea tehnicii de
calcul. La activitatea practică am lucrat în echipă şi am menţinut relaţii profesionale de
colaborare. Am insistat asupra aplicării legislaţiei privind protecţia muncii şi normele de
prevenire şi stingere a incendiilor. Am făcut menţiuni privind interacţiunea mediu–
instalaţii tehnologice, pentru a evita poluarea mediului.
Proiectul a fost realizat pe baza unui plan întocmit sub îndrumarea
coordonatorului.
Lucrarea face referire strictă de specialitate la prelucrările ce se pot executa pe
maşinile unelte de prelucrare prin aşchiere precum şi la sculele, dispozitivele şi
verificatoarele ce se utilizează pentru fiecare operaţie în parte.
Lucrarea a necesitat referiri la automatizarea şi protecţia sistemelor energetice şi
la utilizare aparaturii moderne, electronice.
De asemenea, am analizat şi organizarea muncii conform legislaţiei în vigoare.
II. CONŢINUTUL LUCRĂRII
2
1. Noţiuni introductive
Cu toţii am auzit de fibra optică (internet prin fibră optică, telefonie prin fibră
optică, etc.). Dar ce este fibra optică? Este un fir foarte subtire şi flexibil din material
transparent, de exemplu sticlă, care este învelit într-un strat care ajută la producerea
reflexiei totale. Astfel, dacă trimitem la un capăt un semnal luminos, acesta se va
reflecta total de mai multe ori în fibra optică până când va ajunge în celălalt capăt
aproape cu aceeaşi intensitate, parcurgând distanţe foarte mari. Un cablu din fibre
optice este format dintr-un număr foarte mare de astfel de fibre. La un capăt se află un
aparat electronic care trimite semnalul codificat şi la celălalt capăt un aparat care
recepţionează şi decodifica semnalul. Avantajele sistemului ar fi: o mai bună conservare
a semnalului, semnal imposibil de bruiat, mai multe semnale pe un fir şi viteză de
transfer mai mare.
Fibrele optice au câteva avantaje faţă de liniile de comunicaţie tradiţionale, din
metal:
cablurile de fibră optică au o lăţime de bandă mult mai mare decât cablurile de
metal; asta înseamnă că ele pot purta mai multe date;
cablurile de fibră optică sunt mai puţin susceptibile la interferenţe decât cablurile
metalice;
cablurile de fibră optică sunt mult mai subţiri şi mai uşoare decât firele de metal;
datele pot fi transmise digital (forma naturală a datelor de pe calculatoare) în loc de
a fi transmise analogic.
Principalul dezavantaj al fibrelor optice este preţul mare al instalării cablurilor. În
plus, ele sunt mult mai fragile decât firele metalice şi sunt mai greu de ramificat.
Fibra optică este o tehnologie în special pentru reţelele locale (local-area
network). Mai mult, companiile telefonice tradiţionale înlocuiesc gradat liniile telefonice
cu cabluri de fibre optice. În viitor, aproape toate comunicaţiile vor folosi fibre optice.
Fibrele optice sunt fâşii subţiri şi lungi de sticlă foarte fină cu diametrul părului
uman.
Au un diametru de 10-100 micrometri. Sunt aranjate în snopuri numite cabluri
optice şi sunt folosite pentru a transmite semnale de lumină pentru distanţe lungi.
Dacă te uiţi atent la o singură fibră optică o să vezi că are următoarele părţi:
miezul – centrul subţire al fibrei pe unde circulă lumina;
3
învelişul- materialul optic din afară care înconjoară miezul şi reflectă lumină înapoi în
el;
mediul protector- înveliş de plastic care protejează fibra de stricăciuni şi umezeală.
4
unitatea de modul
2. Istoric
Daniel Colladon a fost primul care a descris această „fântână de lumină” sau
„conductă de lumină” într-un articol din 1842 intitulat Despre reflexiile unei raze de
lumină în interiorul unui flux parabolic de lichid. Această ilustrație provine dintr-un articol
ulterior al lui Colladon, din 1884.
Tehnologia fibrelor optice, deși devenită omniprezentă doar în lumea modernă,
este una simplă și relativ veche. Ghidarea luminii prin reflexii repetate, principiul care
stă la baza fibrelor optice, a fost demonstrat pentru prima oară de Daniel
Colladon și Jacques Babinet la Paris la începutul anilor 1840. John Tyndall a inclus o
demonstrație a acesteia în cursurile sale publice de la Londra un deceniu mai
5
târziu. Tyndall a scris și despre proprietatea de reflexie internă totală într-o carte
introductivă despre natura luminii, în 1870: „Când lumina trece din aer în apă, raza
refractată este întoarsă înspre perpendiculară... Când raza trece din apă în aer, ea este
întoarsă dinspreperpendiculară... Dacă unghiul făcut de raza din apă cu perpendiculara
la suprafață este mai mare de 48 de grade, raza nu va mai ieși deloc din apă: ea va
fi totalmente reflectată la suprafață.... Unghiul ce marchează limita la care reflexia totală
începe se numește unghi limită al mediului. Pentru apă, acest unghi este de 48°27',
pentru sticlă flint, este de 38°41', iar pentru diamant, este de 23°42'."
Aplicațiile practice, cum ar fi iluminarea de aproape în stomatologie, au apărut la
începutul secolului al XX-lea. Transmisia imaginii prin tuburi a fost demonstrată
independent de Clarence Hansell și de pionierul televiziunii John Logie Baird în anii
1920. Principiul a fost utilizat pentru examinări medicale interne de Heinrich Lamm în
deceniul imediat următor. În 1952, fizicianul Narinder Singh Kapany a efectuat
experimente ce au condus la inventarea fibrei optice. Fibra optică modernă, în care fibra
de sticlă este învelită cu un strat transparent pentru a-i oferi un indice de refracție mai
potrivit, a apărut în același deceniu. Dezvoltarea s-a concentrat apoi pe transmiterea de
imagini prin snopuri de fibră. Primul gastroscop semiflexibil cu fibră optică a fost
patentat de Basil Hirschowitz, C. Wilbur Peters, și Lawrence E. Curtiss, cercetători de
la Universitatea Michigan, în 1956. În procesul de dezvoltare a gastroscopului, Curtiss a
produs primele fibre învelite în sticlă; fibrele optice anterioare se bazau pe aer sau pe
uleiuri și diverse tipuri de ceară ca material de învelire cu indice de refracție mic.
Jun-ichi Nishizawa, un om de știință japonez de la Universitatea Tohoku, a fost
primul care a propus utilizarea fibrei optice în telecomunicații în 1963. Nishizawa a
inventat alte tehnologii ce au contribuit la dezvoltarea comunicațiilor prin fibră
optică. Nishizawa a inventat fibra optică cu indice de refracție gradat în 1964 pentru a
servi drept canal de transmisie a luminii de la laserii cu semiconductor pe distanțe lungi
cu pierderi mici.
În 1965, Charles K. Kao și George A. Hockham de la compania
britanică Standard Telephones and Cables (STC) au fost primii care au promovat ideea
că atenuarea în fibra optică poate fi redusă sub pragul de
20 decibeli pe kilometru (dB/km), permițând utilizarea fibrelor optice ca mediu practic de
telecomunicații. Ei au arătat că atenuarea din fibra optică disponibilă la acea vreme este
cauzată de impurități care pot fi înlăturate, și nu de fenomene fizice fundamentale, cum
ar fi împrăștierea. Această descoperire i-a adus lui Kao Premiul Nobel pentru Fizică în
2009.
Nivelul crucial de atenuare de 20 dB/km a fost atins pentru prima oară în 1970,
de cercetătorii Robert D. Maurer, Donald Keck, Peter C. Schultz și Frank Zimar de la
fabricantul american de sticlă Corning Glass Works, denumit astăzi Corning
Incorporated. Ei au realizat o fibră cu atenuare de 17 dB/km prin doparea sticlei de
silicat cu titan. Câțiva ani mai târziu, ei au produs o fibră cu doar 4 dB/km atenuare
cu dioxid de germaniu ca dopant pentru miez. Asemenea atenuări mici au deschis calea
comunicațiilor prin fibră optică și Internetului. În 1981, General Electric a produs
longouri de cuarț ce putea fi tras în fire de fibră optică de 40 km lungime.
Atenuarea din cablurile moderne de fibră optică este cu mult mai mică decât în
cablurile electrice de cupru, ducând la conexiuni de fibră optică cu distan țe între
repetoare de 70–150 km. Amplificatorul de fibră optică dopată cu erbiu, care a redus
6
costul sistemelor de comunicații prin fibră optică pe distanțe mari prin reducerea și, în
multe cazuri, eliminarea totală a necesității repetoarelor optic-electric-optic, a fost
dezvoltată de mai multe echipe conduse de David N. Payne de la Universitatea
Southampton, și de Emmanuel Desurvirede la Laboratoarele Bell în 1986. Fibra optică
mai robustă folosită astăzi se are atât miezul cât și teaca din sticlă, suferind astfel mai
puțin de pe urma trecerii timpului. Ea a fost inventată de Gerhard Bernsee în 1973
la Schott AG în Germania.
În 1991, studiile în domeniul cristalelor fotonice a dus la dezvoltarea fibrei optice
cu cristal fotonic care ghidează lumina prin difracție într-o structură periodică, și nu prin
reflexie internă totală. Prima fibră din cristal fotonic a devenit disponibilă pe piață în
2000. Fibra din cristal fotonic poate fi proiectată să transfere putere mai multă decât
fibra convențională, iar proprietățile dependente de lungimea de undă pot fi manipulate
pentru a îmbunătăți performanțele fibrei în anumite aplicații.
Fig. 4
7
Apertura (deschiderea) fibrei optice A = n1 sinσ1 se poate calcula ţinând seama
de indicele de refracţie al materialului fibrei nf şi de indicele de refracţie al învelişului ni
A = n1 sinσ1 = nf sinσ’1.
Conditia de reflexie totală: sin l = ni/nf şi relaţia σ’1+l = π/2 duc la expresia:
A n f 1 ni / n f
2 1/ 2
Fig. 5
Fig. 6
Astfel de cabluri optice flexibile pot ajunge la trei metri lungime şi pot transfera
până la 50% din energia luminoasă care intră printr-un capăt. Într-o fibră de acest fel, o
rază poate suferi aproape 50 000 reflexii. Cea mai mare parete din scăderea de energie
este datorată absorbţiei în interiorul materialului transparent, reflexia fiind practic totală.
8
Tehnica fibrelor optice a deschis posibilitatea realizării multor dispozitive optice
utile în transmiterea şi transformarea imaginilor luminoase. Astfel, în momentul de faţă o
deosebită importanţă în endoscopie o prezintă fibroscopul flexibil (fig. 7).
Fig. 7
9
Fig. 8 Secţiune longitudinală printr-o fibră din sticlă optică
3.5 Fibre conice. Tuburile conice (fig. 9) sunt folosite frecvent de colectori de
lumină, în special împreună cu fotodetectori.
Condiţiile pentru reflexia totală internă sunt cele arătate mai sus. Pentru un tub
conic, apertura creşte dacă unghiul scade:
d
A a n12 n22
de
Pentru ca raza să străbată fibra, trebuie ca l>>d a.
La tuburi conice, fiecare unghi de incidenţă următor este mai mic decât
precedentul, până la unghiul conului. Există un unghi de incidenţă pentru care raza nu
atinge faţa de ieşire, ci se reîntoarce la faţa de intrare. Condiţia limită pentru
reîntoarcerea razei la faţa de intrare poate fi determinată grafic (fig. 10).
Toate razele ce intersectează poligonul format prin faţa de ieşire a fibrei
(excluzând pierderile din suprafaţă) sunt transmise prin fibră. Razele care nu
intersectează acest poligon de rază R2 se reîntorc la faţa de intrare. Condiţia limită
10
pentru transmiterea unei raze printr-o fibră conică poate fi dedusă considerând
poligoanele formate ca fiind cercuri cu raze R 1 şi R2: sin σ0 ≤ R2/R1.
3.6 Fibre curbe (fig. 11). Dacă fibra este curbă, lumina se reflectă în interiorul
fibrei, cu condiţia ca raza de curbură să fie suficent de mare pentru ca unghiul de
incidenţă să rămână inferior valorii critice. Se deduce:
1
d / R 2 n12 A 2 1 .
n2
Pentru A = 0,55; d = 10 μm; n0 = 1; n1 = 1,62 şi n2 = 1,52, rezultă R = 1 mm.
3.7 Conductori din fibre (fig. 12). Un conductor de lumină cu diametrul d b este
constituit dintr-un număr k de fibre cu diametrul d F. Raportul n = d B/dF se numeşte factor
de umplere. Numărul de fibre este k = n(F B/FF)2, în care F reprezintă aria. Contrastul
depinde de frecvenţa spaţială R = 1/k.
3.9 Blocuri din fibre. Un subansamblu alcătuit dintr-un număr mare de fibre
scurte aşezate una lângă alta şi asamblate prin fuziune pentru a forma blocuri solide
perfect sudate posedă avantajul de a transmite imagini, fapt pentru care se uitilizează
pentru tuburi catodice de radar şi televiziune. Când se polizează sub formă plan-
concavă sau plan-convexă, pot fi utilizaţi ca lentilele de câmp pentru fotografiere.
13
Fig. 15 Un laser reflectându-se dintr-un baston desticlă acrilică, ilustrând reflexia internă
totală a luminii într-o fibră optică multimodală.
Fibra optică cu diametru mare al miezului (mai mare de 10 micrometri) poate fi
analizată cu ajutorul opticii geometrice. Această fibră se numește fibră multimod. Într-o
fibră optică multimod cu salt de indice, razele de lumină sunt conduse de-a lungul
miezului fibrei prin reflexie internă totală. Razele ce ajung la suprafața de contact miez-
teacă cu unghi mare (relativ la normala la suprafață), mai mare decât unghiul critic al
acestei suprafețe, sunt complet reflectate. Unghiul critic (unghiul minim pentru reflexia
internă totală) este determinat de diferența între indicele de refracție al miezului și cel al
tecii. Razele care ajung la suprafața de separare sub un unghi mic sunt refractate din
miez în teacă, și deci nu transmit lumina (și deci informația) de-a lungul fibrei. Unghiul
critic determină unghiul de acceptanță al fibrei, adesea dat ca apertură numerică. O
apertură numerică mare permite luminii să se propage de-a lungul fibrei atât în raze
apropiate de ax, cât și în raze la diferite unghiuri. Această apertură numerică mare
crește, însă, cantitatea de dispersie, întrucât razele la unghiuri diferite au drumuri
optice diferite și parcurg fibra în durate de timp diferite. O apertură numerică mică ar fi,
astfel, de dorit.
Fig. 17 Structura unei fibre optice monomodale tipice: 1. Miez: 8 µm diametru; 2. Teacă:
125 µm dia; 3. Tampon: 250 µm dia; 4. Înveliș: 400 µm dia.
Fibrele optice cu un diametru al miezului mai mic decât de zece ori lungimea de
undă a luminii propagate nu pot fi modelate cu ajutorul opticii geometrice. Trebuie, în
schimb, să se analizeze structura sa electromagnetică, prin rezolvarea ecuațiilor lui
Maxwellreduse la ecuația undei electromagnetice. Analiza electromagnetică ar putea fi
necesară și pentru a înțelege comportamente ce au loc atunci când lumina coerentă se
propagă printr-o fibră multimodală. Ca ghid de undă optică, fibra suportă unul sau mai
multe moduri de traversare prin care lumina se poate propaga prin fibră. Fibra ce
susține doar un mod se numește fibră monomodală saumonomod. Comportamentul
fibrei multimodale poate fi și el modelat cu ajutorul ecuației undei electromagnetice,
ceea ce arată că o astfel de fibră suportă mai multe moduri de propagare. Rezultatul
modelării fibrelor multimodale cu optică electromagnetică se apropie de predicțiile opticii
geometrice, dacă fibra este suficient de mare și suportă un număr mare de moduri.
Analiza ghidului de undă arată că energia luminii în fibră nu este complet
păstrată în miez. În schimb, mai ales la fibra monomodală, o fracțiune semnificativă de
energie se transferă tecii sub formă de unde evanescente.
Cel mai frecvent folosit tip de fibră monomodală are un diametru al miezului de 8–10
micrometri și este gândit pentru a fi utilizat la lungimi de undă vizibile apropiate de
infraroșu. Structura modului depinde de lungimea de undă a luminii folosite, astfel că
această fibră suportă de fapt un număr mic de moduri adiționale la lungimi de undă
vizibile. Fibra multimodală, prin comparație, este produsă cu diametru al miezului de la
50 micrometri până la câteva sute de micrometri. Frecvența normalizată V pentru
această fibră ar trebui să fie mai mică decât primul zero al funcției
Bessel J0 (aproximativ 2,405).
15
Se produc și unele fibre optice speciale cu miez necilindric sau/și cu teacă
necilindrică, de regulă cu secțiune transversală eliptică sau dreptunghiulară. Aceste
fibre sunt proiectate astfel pentru a păstra polarizarea luminii, de exemplu.
Fibra din cristal fotonic este realizată cu un șablon regulat de variație a indicelui
de refracție (adesea în formă de găuri cilindrice care merg de-a lungul lungimii fibrei).
Astfel de fibre folosesc efectele de difracție în loc de (sau pe lângă) reflexia internă
totală, pentru a păstra lumina în miezul fibrei. Proprietățile fibrei pot fi modificate într-o
varietate largă de aplicații.
16
Fig. 20 Reflexie difuză
Propagarea luminii prin miezul unei fibre optice se bazează pe reflexia internă
totală a undei de lumină. Suprafețele neregulate, chiar și la nivel molecular, pot reflecta
razele de lumină în direcții aleatoare. Aceasta se numește reflexie
difuză sau împrăștiere, și este caracterizată de regulă de o mare varietate de unghiuri
de reflexie.
Împrăștierea luminii depinde de lungimea de undă a luminii împrăștiate. Astfel
apar limite ale scării de vizibilitate, în funcție de frecvența undei incidente și de
dimensiunea fizică a centrului de împrăștiere, care este de regulă o trăsătură
microstructurală specifică. Întrucât lumina vizibilă are o lungime de undă de ordinul
sutelor de nanometri și micronilor, centrele de împrăștiere vor avea dimensiuni similare.
Astfel, atenuarea provine din împrăștierea incoerentă a luminii pe suprafețele de
contact interne. În materiale (poli)cristaline cum ar fi metalele sau ceramica, pe lângă
pori, majoritatea suprafețelor interne sunt de forma limitelor intergranulare care separă
regiuni mici de cristal. Dacă dimensiunea centrului de împrăștiere se reduce sub
dimensiunea lungimii de undă, împrăștierea nu mai are o amploare semnificativă. Acest
fenomen a dat naștere producției de materiale ceramice transparente.
Similar, împrăștierea luminii în fibră de sticlă deste cauzată de neregularitățile la
nivel molecular ale structurii sticlei. Sticla este văzută de unii fizicieni ca un simplu caz-
limită de solid policristalin. În acest context, „domenii” ce prezintă diverse grade de
ordine pe scară redusă devin blocurile de construcție ale metalelor și aliajelor, precum și
sticlei și ceramicii. Există defecte microstructurale distribuite printre și în cadrul acestor
domenii, defecte ce furnizează majoritatea punctelor ideale pentru apariția împrăștierii
luminii. Același fenomen se observă ca factor limitator al transparenței domurilor de
rachete cu infraroșii.
La puteri optice mari, împrăștierea poate fi cauzată și de procesele optice
neliniare din fibră.
4.8 Absorbţia razelor ultraviolete, vizibile şi infraroşii
Pe lângă împrăștierea luminii, atenuarea poate apărea și din cauza absorbției
selective a anumitor lungimi de undă, într-o manieră similară cu cea răspunzătoare
pentru apariția culorilor obiectelor:
1) La nivel electronic, depinde dacă orbitalii electronilor sunt spațiați de așa natură
încât să poată absorbi o cuantă de lumină de o anumită lungime de undă în spectrul
ultraviolet sau vizibil. Aceasta dă naștere la proprietatea de culoare.
17
2) La nivel atomic sau molecular, depinde de frecvențele de vibrație moleculară sau
de legăturile chimice, de cât de apropiați sunt atomii între ei și moleculele între ele și
dacă atomii sau moleculele prezintă ordine pe scară mare. Acești factori vor determina
capacitatea materialului de a transmite lungimi de undă mai mari (în spectrul infraroșu,
radio și cel al microundelor).
Designul oricărui dispozitiv transparent impune alegerea materialelor pe baza
cunoașterii proprietăților și limitărilor lor. Caracteristicile de absorbție ale structurilor
cristaline observate în regiunile de joasă frecvență (infraroșu mediu spre infraroșu
îndepărtat) definesc limita de transparență la lungime mare de undă a materialului.
Aceste caracteristici sunt rezultatul cuplărilor interactive dintre mișcarea vibrațiilor
termice ale atomilor constituenți și moleculelor structurii solidului și radiației luminoase
incidente. Astfel, toate materialele sunt limitate de regiuni de absorbție cauzate de
vibrațiile moleculare și atomice din infraroșul îndepărtat (λ>10 µm).
18
Fig. 22
5. Domenii de utilizare
19
Fig. 23 Un cablu de fibră optică cu înveliş transparent, TOSLINK, produs de
firmaToshiba. Aceste cabluri de fibre din material plastic sunt utilizate în principal pentru
conexiuni audio digitale între dispozitive.
Un cablu de fibră optică este un cablu care conţine una sau mai multe fibre
optice. Fibrele optice sunt în general acoperite individual cu straturi de plastic şi
conţinute într-un tub de protecţie, adecvat mediului în care va fi montat cablul.
6. Proiectare
7. Capacitate şi piaţă
Cablurile de fibră moderne pot conţine până la o mie de fibre, cu o lăţime de
bandă potenţială de ordinul a câţiva terrabiţi/secundă.
8. Fiabilitate şi calitate
Fibrele optice sunt inerent foarte robuste, dar rezistenţa lor este drastic redusă
de defecte de suprafaţă microscopice inevitabile în procesul de fabricaţie. Rezistenţa
iniţială a fibrei, cât şi modificarea acesteia în timp trebuie să fie considerate în legătură
cu stresul aplicat fibrei în timpul manipulării, cablării, instalării, pentru de un set dat de
condiţii de mediu. Există trei scenarii de bază care pot conduce la degradarea
rezistenţei şi avarie prin inducerea creşterii defectelor: oboseala dinamică şi cea statică
şi stresul de îmbătrânire. Telecordia GR-20, Cerintelei generice pentru fibra optica si
cablul de fibra optica.contin criteriul de fiabilitate si calitate pentru a proteja fibra optica
in toate conditiile de operare.Criteriul este concentrat pe conditiile de instalare
exterioare (OSP).Pentru instalarea interioara, un criteriu similar este Telecordia GR-409,
Cerinte generice pentru cablurile de fibra optica de interior.
III BIBLIOGRAFIE
24
3. Grosu, M. - «Utilajul şi tehnologia mecanicii fine şi a opticii»,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
25