LICEUL DE ARTE

„Dinu Lipatti”-Pitești

LUCRARE PENTRU CERTIFICAREA

COMPETENȚELOR PROFESIONALE

PROFESOR COORDONATOR:Dinu Mirela

CANDIDAT: Boghețu Georgia Rebeca

Aristofan

“Principalul reprezentant al comediei vechi din antichitatea

grecească”

 CUPRINS:

Introducere……………………………………………………02

Argument……………………………………………………….03

Capitolul 1: Viața și activitatea lui Aristofan

1.1. Biografie…………………………………………………..

1.2 Originile comediei grecești……………………………….

1.3. Artă și stil……………………….…………………………..

1.4. Meșteșugul dramatic și opera……..…………………….

Capitolul 2: Tipuri de comedii

2.1. Comedii politice……………………………………………

2.2 Comedii sociale……………………………………………

2.3 Comedii literare……………………………………………

Capitolul 3: “Comedia de mijloc” și “Comedia nouă”

3.1. Comedia de mijloc caracterizare…………………………

3.2. Comedia nouă caracterizare………………………………
 ARGUMENT

Am ales Aristofan, “Principalul reprezentant al comediei vechi din antichitatea

grecească”,datorită originilor sale în comedia, acestea fiind căutate și in farsele populare.
Forma comediilor lui Aristofan sunt ca niște fantezii alegorice, făcând o trecere în revistă a
tuturor problemelor vieții publice a timpului său.

Acestea fiind un jurnal umorist si satiric, cu imagini fanteziste, pitorești si grațioase, ele
prezentându-se intr un stil familiar, natural si variat.

Acțiunea comediilor sale este foarte deplasată, capricios condusă, fără să cunoască nici
o restricție, nici o regulă severă de compoziție. Spre deosebire de tragedie, scena
comediei nu era unică, decorul era multiplu, acțiunea se deplasa de la țară la oraș, din
lumea reală in lumea basmului, de pe pământ în cer sau chiar în infern.

Adeseori personajele erau alegorice, situațiile erau simbolice, dar adesea satirică la
personajele reale si la situațiile contemporane era foarte vie, clară și permanentă.

Aristofan se trage dintr-o familie de țărani, acesta meritând să fie reținut deoarece în arta
pe care o creează, privește toate problemele cu cinste și bun simț.

Se spune ca Aristofan avea o simpatie pentru sclavi care nu e declarată nicăieri, însă
urăște profund pe cei care mint, înșeală și aduc nenorociri poporului.

Aristofan rămâne cel mai important reprezentant al comediei antice grecești și cel al
cărei opere rămân în cea mai mare parte păstrate, neputând fi comparate cu comediile
moderne.

Ultima sa piesă este considerată singurul exemplu recunoscut al etapei comediei

mijlocii.

Dramaturgul a avut o reputație de invidiat, trecând testul istoriei, piesele sale fiind jucate
chiar și in secolul XX.

În acest secol Grecia cunoaște peste 40 de autori de comedii. Singurul de la care rămân
opere integrale, in număr de 11, adică exact un sfert din câte a scris, este Aristofan.

Adevărul este că Aristofan a zugrăvit în comediile sale viața de la țară încât să vedem că
a crescut printre țărani și că a iubit spiritul lor, unde a învățat si foarte multe lucruri. Acesta
a început să compună de tânăr, odată cu ieșirea din anii de adolescență. A apărut prima
dată sub un nume străin din cauza legii care interzicea să joace în comedii de autori tineri.
A avut piese renumite care au ajuns să fie recunoscute de toată lumea. Fiecare piesă
având o temă care te învață să vezi lucrurile din perspectiva sa, ajutându-te să înțelegi
cum erau timpurile atunci.

 CAPITOLUL 1
Viața si activitatea lui Aristofan

1.1. Biografie

“Prin cuvinte ,mintea prinde aripi”

Aristofan, cunoscut ca și Aristofan din Atena, a fost un important dramaturg și poet

atenian, considerat cel mai important scriitor comic din toate timpurile. El a scris peste 40
de piese, care au avut o mare influență asupra istoriei artei dramatice. El era recunoscut
pentru stilul său unic și caracteristic de satiră socială. Aristofan a fost unul dintre cei mai
importanți poeți din Grecia antică.
Născut în cca 445-386 î.Hr. , a trăit înalta sa carieră intre 438-385 î.Hr. După unele opinii
Aristofan s-a născut la Atena, iar după altele în insula Rodos .Există multe ipoteze legat de
locul și data nașterii lui.A fost considerat cel mai mare scriitor de comedii din vechime. Pe
lângă asta, i se datorează definirea „comediilor ateniene".
Opera sa si stilul sau de a scrie au influențat generații de scriitori.Caracteristica sa
centrala generala este peste depășirea limitelor sociale prin ridiculizarea unor teme foarte
serioase și prin utilizarea unui limbaj satiric si exagerat ce folosește elemente ce satira
politica.
Acestea au fost adeseori bazate pe teme mitologice sau comice, care foloseau metafore
pentru a face afirmații despre subiecte sociale si etice. Puterea intelectului sau era
renumită in Atena sa natală, iar Isocrates, un filosof in vogă din acea vreme, îl numea "cel
mai deștept om al timpului său”.
Comediile lui Aristofan nu trebuie să fie comparate cu cele moderne.Tot timpul său era
preocupat să discute probleme și să satirizeze moravuri contemporane.Acțiunea
comediilor sale este foarte dezlânată condusă capricios fără să aibă restricții .Personajele
pe care le crea Aristofan erau unele alegorice, iar situațiile erau simbolice . Adesea crea
personaje reale, satirizate, însă la situații contemporane totul se prezenta viu, clar și
permanent, creând “tipuri”.
În accepțiunea deplină a termenului, bogăția de amănunte asupra timpul era una
uimitoare . Comedia sa este alegorică, ca o trecere în revistă a tuturor problemelor vieții
publice în timpul său având un fel de jurnal umoristic cu imagini grațioase, pitorești și pline
de fantezii, cu un stil familiar, natural, plin de expresii populare.
Provenea dintr-o familie de țărani si comercianți. Un amănunt care trebuie să fie reținut,
deoarece în comediile sale toate problemele erau privite cu cinste și bun simț țărănesc.Era
fiul lui Philippos si al Fodeei. Părinții săi erau oameni de condiții liberă dispunând de
oarecare stare materială . Se crede că făceau parte din cleruchi, adică acei țărani care
primiseră loturi de pământ dincolo de granițe. Avea un frate, Zeuxippus și două surori mai
mari. Tatăl său era un cunoscut comerciant de vinuri. Aristofan a trăit în Atena pentru cea
mai mare parte a vieții sale, iar familia sa a susținut fără îndoială educația sa.
Avea o simpatie pentru sclavi, care nu a fost declarată nicăieri și nici despre conflictele
dintre sclavi și proprietari nu s a vorbit vreodată . Aristofan ura nespus oamenii care mint,
înșeală și aduc necazuri poporului.Adevărul este că Aristofan a zugrăvit comediile sale
prin viața de la țară care l-a făcut să deschidă ochii, crescând printre țărani. Legat de
copilăria lui nu se știe nimic, în afară de faptul că dădea dovadă de o rară prococitate
intelectuală .
 1.2. Originile comediei grecești

Originile comediei grecești trebuie căutate in farsele populare, adică încă din vremuri
străvechi, grupuri de comedianți au colindat satele jucând scurte scenete, rudimentare ca
structura, numite mimi. Mimul nu dezvolta o acțiune propriu-zisa, dar se mulțumea doar sa
înfățișeze sub forma unui dialog simple scene din viața zilnica. Comedianții imitau cu umor
persoane cunoscute, satirizau anumite apucături ale oamenilor si caracterizau diferite
tipuri ca: bețivul, lacomul, șarlatanul, naivul si așa mai departe. Glumele mimilor erau
grosolane, bufoneriile, vulgaritatea, neașteptarea, dar farsele acestea erau foarte gustate
de popor, pentru ca aveau un ritm vioi, înțepături satirice bine plasate si un ton plin de
naturalețe.
Comediografii greci ai secolului al V-lea discuta in piesele lor cele mai actuale probleme
politice, sociale sau culturale, ataca anumite personalități prin usturătoare ironii, ba chiar
aduc pe scena personaje politice marcante. Acțiunea comediilor sale este foarte
deșalanță, capricios condusă, fără sa cunoască nici o restricție, nici o regula severa de
compoziție, dar in același timp lasă spectatorul uimit de frumusețea si complexitatea lor.
Spre deosebire de tragedie, scena comediei nu era unica, decorul era multiplu, acțiunea
se deplasa de la tara la oraș, din lumea reala in lumea basmului, de pe pământ in cer sau
in infern. Coriștii purtau si ei măști, ca actorii, adeseori fantastice, grotești; astfel, in unele
comedii ale lui Aristofan coriștii erau costumați si mascați in chip de viespi, de păsări sau
de broaște.
Adeseori personajele erau alegorice, situațiile erau simbolice, dar adesea satirica la
personajele reale si la situațiile contemporane era foarte vie, clara si permanenta.
Psihologia personajelor sale e sumara, Aristofan nu creează tipuri, in schimb bogăția sa de
amănunte asupra vieții timpului e uimitoare.
In afara de Shakespeare, nimeni nu l-a egalat vreodată pe Aristofan in felul sau genial in
care a știut sa îmbine fantezia cu realul, alegoria cu satira si umorul cu poezia.
Moștenirea lui Aristofan, prin gloria sa, acesta a făcut ca toată comedia greacă antică să
fie compusă în numele său. Prin inovațiile aduse ultimelor sale piese, evitarea invectivei
politice, reducerea corului, introducerea monologului cu teză face trecerea la comedia
modernă. Comedia carnavelească europeană descoperă în Aristofan un mare precursor.
Comediantul grec este numit pe bună dreptate părintele comediei europene.
 1.3. Artă și stil

Aristofan a valorificat, din perspectivă personală, tradițiile comediei vechi atât la nivel de
teme, cât și la nivel de expresie artistică. Este cel mai important reprezentant al teatrului
grec și părintele acestui tip de teatru european. În lumina acestei perspective, inventarea
subiectelor nu urmează verigile logicii, plauzibilului, nici norma absurdului, ci normele
fanteziei de carnaval. Situațiile au forța comică a caricaturii. Stilul variază de la parodie la
pamflet.
Arta dramatică la Aristofan implică o logică artistică aparent incoerentă, care, totuși, este
structurată pe subiecte cu un grad ridicat de fantezie. Predecesorilor lui Aristofan le lipsea
unitatea universului aristofanian pentru că s-au rătăcit în fantezie pură sau digresiuni
satirice. Dar la Aristofan, fantezia nu umbrește progresia acțiunii. Detaliile și digresiunile
au haină de măcelar, dar sunt legate de subiect. La Axapvñs/Acarnieni, de exemplu,
situațiile nu sunt toate necesare sau legate logic, dar sunt legate artistic și funcțional de
subiect. Comediile lui Aristofan, împreună cu operele lui Tucidide, reprezintă cel mai
valoros document literar pentru cunoașterea democrației ateniene în sec. V î.Hr. Tema
pieselor lui Aristofan reflectă viața orașului. Realismul de carnaval și fantezia alegorică
determină spectatorul să asiste la o reprezentație în care granițele dintre realitate și
ficțiune sunt fluide, dar care instruiește și se bucură de critica sa virulentă a democrației
ateniene.
Personajele lui Aristofan sunt întruchipări tipice ale moralității antice dacă ne referim la
chipurile țăranilor iubitori de pace: Dikaiopolis în Acarnineii, Strepsiade în nori, Trigeus în
pace își iubesc câmpurile și condamnă războiul și demagogia. Alte personaje reprezintă
pături sociale urbane: negustori, politicieni, cămătari, interesați să declanșeze războiul
fratricid pentru propria lor îmbogățire.
Limbajul artistic aristofanian se bazează pe dialectul ionico-atic, adecvat profilului moral și
condiției sociale a personajului. Limbajul comediilor lui Aristofan este o adevărată
comoară lingvistică. Întâlnim expresii populare colorate, graiul înclinat al străinilor, cuvinte
tracice, persane sau scite.

„Căpetenia solilor(triumfător)
Eh, iată, acum că am sosit și l-am adus
Pe Pseudartábas, Ochiul Regelui
Dicaiopolis (tot aparte)
Aș vrea și ăluia, și ție, un corb, cu pliscu' așa,
ușor la ochi să văd ciupească, nițeluș
……………………………………………”

Sintagma are structuri variate, ascuțite și este potrivită pentru ideea transfigurată în piesă.
Dialogurile sunt scurte, monologurile reflexive, invectivele expresive. Părțile lirice reflectă
o mare sensibilitate poetică, precum și grație și naturalețe. Aristofan este un scriitor cu un
spirit viu și inventiv, o imaginație bogată și un simț acut al ridicolului.
 1.4. Meșteșugul dramatic și opera

Aristofan e un cunoscut dramatic. Toate piesele au o structură ordonată și un plan logic.

Aristofan știe să folosească sarcasmul și nota lirică, lăsându-se purtat de aripile
imaginației, știind să coboare cu precizie până în inima realităților imediate . Mânuiește cu
o siguranță și în cele burlești și este în stare să creeze din comediile sale și climaturi lirice
sau chiar și filozofice .Aristofan pune în piese acțiuni simple, deoarece dacă acestea ar fi
complicate, demonstrația ar fi greu de urmărit. Nu trebuie să fie numai pe pretexte satirice
și trebuie să aibă valoare intrinsecă, adică să exprime conținuturi umane și semnificative
sau chiar procese și doar atunci să se îndeplinească funcția morală. Abia atunci poate
deveni o formă de artă, care prin fapte se leagă de autenticitate și ne poate comunica
măsurile sale de viață .
Acțiunile din piesele lui Aristofan par nebunești sau paradoxale, însă nu-i mai puțin
adevărat că se împing spre absurditate încât să piardă putința de a ilustra diferite
înțelesuri ale vieții și ale realității . Aristofan transmite o transparență legată de evenimente
mai apropiate sau mai îndepărtate ale societății. Acesta știe că opera lui trebuie să aibă
mișcări și de aceea elimină cu știință tot ce ar putea să le blocheze, pregătirile fiind prea
lungi la explicațiile laborioasele scene greoaie și urmate de efecte pompate, sau chiar
asupra spectatorilor, instanțe asupra unor fapte cunoscute sau de la sine înțelese.
Reușește să miște mulțimea lui de personaje alegorice și are simțul personajelor mari,
capabili să dea osatură unei comedie de caracter și să le susțină. Până la Aristofan grecii
nu au întâlnit la nici unul dintre actorii din Olimp o minte atât de suplă, variată și bogată.
Faptul că la comediile sale, rolurile femeilor lipsesc total, iar în altele se reduc la niște
simple prezențe, făcând tabloul uman sa pară trunchiat, nefiresc și lipsit de complexitatea
lui necesară.
Lipsa elementului feminin contribuie ca acțiunile să fie uscate, sărace, fără intrigă și fără
prospețime romanescă în ele. Din aluzii ale acestor comedii, o parte din personaje sunt
legate de evenimente contemporane încât în ziua de azi înțelesul lor s-a pierdut și nu mai
par așa interesante.
Numărul comediilor ale lui Aristofan diferă, unele cercetări vorbesc despre patruzeci și
patru de comedii, altele de cincizeci și patru.Din acestea se păstrează doar unsprezece
piese întregi și șapte sute de fragmente . Zece din cele unsprezece comedii se rânduiesc
în comedia veche.
Din punct de vedere al dramaturgiei clasice, comedia aceasta este cea mai caracteristică,
deoarece ea a marcat contraponderea comică în perioada de apogeu a tragediei și prin ea
doctrinarea dramei satirice s a fixat. După cum am amintit a cuprins elemente de tranziție
înspre o formă nouă de comedie ,comedia de mijloc. Cele unsprezece piese ale lui
Aristofan alcătuiesc un repertoriu comic grec, care a scăpat de distrugerea timpului.
Putem grupa comediile sale în trei categorii: comedii politice, comedii sociale și comedii
literare.
 CAPITOLUL 2

2.1. Comedii politice

Primul tip de comedie este cea politică din care fac parte: “Aharnienii”, “Cavalerii”,
“Pacea” și “Lisistrata”.
Arhanienii: a fost tradusă în limba română de câțiva autori, printre care se numără și
academicianul Ludovic D. Trăilescu. Cartea sau piesa poate fi găsită sub diferite titluri,
cum ar fi: "Acharnienii" sau "Vecinii – Comedie în cinci acte" și poate fi cumpărată de la
librarii.
Aceasta comedie a fost reprezentată in 426, unde este vorba despre războiul cu
Peloponezul, care a durat 6 ani. Acesta este un război dezastruos, unde orașele erau
ruinate, ele erau irosite și populația a început să fie din ce în ce mai lipsită de treburi, în
sufletele oamenilor se instala o panică și descurajare . A fost o teribilă epidemie de ciumă ,
iar în fața unei situații de genu ,mintea lui Aristofan nu putea să rămână indiferentă.
Subiectul piesei ne pune față în față cu două categorii de oameni și totodată două
mentalități. În prima tabără găsim pe Diceopolis, un țăran cumsecade, iubitor de pace, iar
in a doua tabăra găsim militari, sicofanti si iubitorii de putere precum si corul de
Aharnieni ,bărbați gata sa se ducă la Diceopolis a ajuns fără voia lui cetățean al agitație
din Atena iar acesta se plictisește de moarte. Apare nostalgia vieții liniștite de la țară pe
care a părăsit-o de teama blestematului război, însă acesta nu se mai termină .Acesta
pierde timpul și nu găsește nici un rost ascultând discursurile pe care politicienii le rostesc
in Agora, niciunul din ele neconvingându-l . Cavalerii:În această comedie din anul 425,
este vorba de un atac puternic împotriva lui Cleon, devenind șeful democrației Atenei după
moartea lui Pericle .
Piesa a obținut premiul întâi la concursurile dramatice . Toată lumea spunând că e o artă
și o îndrăzneală numai ca acelea ale lui Aristofan, putând să obțină o atât de mare
concentrare satirică actuală .
Se spune că la premiere nici nu actor n-a avut curajul să interpreteze rolul personajului
Cleon, asta însemnând că poetul și-a asumat el însuși rolul.
Subiectul piesei este Demos, un bătrân credul și vorbăreț din Atena cucerit de lingușelile
și mașinațiunile unui sclav de-al său pe care l-a cumpărat. În operă este vorba de Cleon
un personaj umil față de stăpânul său , un om aspru și necruțător cu ceilalți sclavi . Doi
dintre aceștia vor să scape cetatea de tirania parvenitului. Acestea descoperind un oracol
dispus să anunțe răsturnarea acesteia de către un cârnățar. Peste puțin timp eliberatorul
va fi găsit, la început acesta se teme pentru că nu știe ce să creadă, i se spune că trebuie
să fie salvatorul statului . Prin curaj îl acoperă pe Cleon, unde deschide lupta împotriva
acestuia și demonstrează astfel că poate avea cel puțin tot atâtea calități ca și el pentru a
guverna. Cei doi rivali apără în fața senatului și a poporului, fiecare vrând puterea pentru
sine . Poporul îl gonește pe Cleon, descoperind după mult timp că s-a înșelat de acesta .
Pacea: Comedia a fost reprezentată în anul 421 după încheierea tratatului de pace de la
Nicias. Subiectul este unul asemănător cu cel de la Aharnienii, ca forma este neașteptată,
aduce elemente noi. Pace era o dorință comuna a tuturor, subiectul piesei apărând mai
mult ca o celebrare a păcii decât o pledoarie în favoarea ei.
 Comedia este despre elemente fantastice asemănătoare cu cele din feeriile moderne. În
piesă este vorba despre un viticultor din Atena disperat ca semenii săi ca Pacea a părăsit
Pământul.Opera are o mare valoare literara, prin lirismul descrierilor naturii si realismul
observației moravurilor tuturor categoriilor sociale, panciatantră a avut o considerabila
influență asupra fabulisticii orientale si europene.
Lisistrata: Este o comedie reprezentată în 411, se înscrie cu cele amintite până aici în
ciclul închinat de Aristofan ideii de pace.
Prin personajul Lysistrata prezintă contrastele psihologiei feminine ce le fac atrăgătoare și
eficiente pe femei. Este dinamică, dar în același timp delicată supusă și revoltată,
romantică și realistă, perspicace și paradigmatică . Cu aceste trăsături își dă seama cat de
absurd este războiul iar indiferent de rezultat există decât haos și distrugere lăsate in
urmă.
Lysistrara găsește într-un mod inteligent șantajul asupra bărbaților, forțându-i astfel să
pună capăt războiului și să se întoarcă acasă la familiile lor. Demn de femeile tinere și
spartane să jure că nu vor ceda dorințelor fanatice ale bărbaților, decât dacă aceștia
recurg la pace.

2.2. Comedii sociale

Următoarele comedii sunt cele sociale, care cuprind operele “Norii”, “Viespile”, “Adunarea
femeilor” și “Plutus”
Aceste comedii au sarcina de a lupta împotriva unui anumit spirit de noutate despre care
poetul socotea că ar putea să ducă la realizarea instituțiilor, sau să antreneze modificări și
moravuri societății.
Prima operă este Norii, care a fost prezentată în 423 în cadrul marilor dionisii. În acest
timp nu s-a bucurat decât de un succes mediocru, dar totuși remarcabil.Geneza operei a
fost reprezentată sub numele de Philonides si câștigă premiul trei ,in spatele lui stând
Cration cu piesa Bouteille si Ameipsias cu piesa Connos.
Comedia își trage titlul de la actorii care formează corul, costumați în așa fel încât să
poată figura norii. Poetul privea filozofia lor ca pe ceva vaporos lipsit de realitate, încât să
ne amintească de forma fugitiva a norilor.
Subiectul este despre un țăran, Socrate înstărit care se plânge mereu de înfumurările
soției sale și de gustul pentru risipă al fiului său .
Piesa și-a propus un atac împotriva lui Socrate. Când a apărut prima versiune a comediei,
Aristofan era foarte tânăr, în acea epocă autorul avea douăzeci de ani, absorbit de
elanurile și preocupările literare nu și-a dat seama exact de caracterul exact al filozofiei lui
Socrate.
Socrate a fost socotit cu dispreț și cu superficialitate ca un “negustor de noutăți
filozofice”,cum de obicei erau priviți sofiștii cu stofă, care erau împotriva ideilor noi pe care
sofiștii le răspundeau în valuri. Aristofan urmărind să câștige de partea lor mințile tinere.
Se spune că Aristofan s-a servit de Socrate într-un mod generic făcând din el tipul sofiștilor
și al raționaliștilor vremii.
Viespile: Aristofan a inventat o intrigă în această comedie ca un pretext pentru a lovi
curentele instituții publice ale vremii și justiția cetății. Au fost produse la Lenaia, un festival
din 422 î.Hr, în momentul în care Atena se bucură de un răgaz de la războiul
peloponezian. Ca și în celelalte piese Aristofan satirizează piesa Viespile și ridiculizează
instituțiile atenienii care au furnizat baza sa de putere lui Cleon, fiind dată ca exemplu
Convenției Old Comedy mai bine decât celelalte piese și a fost considerată una dintre cele
mai mari comedii din lume.
A avut ca țintă politică abuzurilor lui Cleon care manevrau după voia sa sistemul atenian
cu juri.
Subiectul comediei ironizează mânia atenienilor de a se judeca unii pe alții, personificând-
se de ticăloși și acrituri. Bătrânul Filocleon, un împătimit al curților cu juri ajutat de fiul său
își organizează o curte cu juri chiar în casa sa. Acesta fiind prezentat ca primul caz audiat,
Filocleon fiind mâniat de tribunale, și acesta devine un bețivan gălăgios și plin de el.
Adunarea femeilor: Comedia a fost reprezentată în 393 cu prilejul sărbătorilor leneene.
Alcătuirea comediei se poate deosebi de comedie deschise înaintea ei. Explicație este că
drama satirică nu mai pune în cazul persoanelor sau conducătorilor politici renumiți, ci
încearcă critica generală, privind idei ori momente, stări de spirit și opiniei publice .
Documentele vechi ne arată utopiile care sunt ținute cu aparatul de retorica abilă a
sofiștilor, unde se propagau larg și aveau răsunet în cugetele naivilor, dar și în acelea ale
oamenilor formați cu reputații bine stabilite.
Subiectul piesei este despre femeile din Atena care ascultă ordine de la conducătoarea
lor Praxagora. Femeia din ele se dictează în bărbați și vor controlul asupra Ecclesiei, care
te aduc la un sistem comunitar asupra bunurilor, sexualității și proprietăților.
Ultima piesă este Plutus care a fost o comedie prezentată în două rânduri în cea din
404 , iar apoi refăcută in 388.
A fost construită în jurul unei idei imorale care făcea elogiul muncii, încât să arate
repartiția inegală a bunurilor și o coaliției de creație și progres . Aristofan va apărea aici
într-o dublă postură: una de cetățean clarvăzător făcând elogiul muncii și cealaltă de
ideolog al clasei sale. Ideea acestei comedii este că se înrudește cu piesa precedentă, dar
cu o mare deosebire deoarece subiectul este tratat într-un spirit mai larg cu un fond social
mai marcat de multă gravitate filozofică. Comedia are stofa în momentul în care Aristofan
a fost într-o situație grea impusă de cenzura subiectelor politice .
Subiectul era că se lăsa cucerită de culturile bogățiilor, al părților și al vieții facile, unde a
început să se creeze o falsă deprindere de gândire, dator statului să facă distribuție
gratuită ori să plătească plăcile mulțimii. Are stofa care necesitată să facă apologia
sărăciei ca o chemare la muncă, la sobrietate și la cinste cu adresare spre șcena
contemporanilor săi .
Plutos a fost ultima piesă a lui Aristofan jucată în timpul vieții sale.O lucrare moralizatoare
care nu i-a consolidat reputația.La scurtă vreme după ce a scris comedia, Aristofan a murit
lăsând două piese care au fost pierdute: Aioloskion si Kokalos. Fiul său le repune în șcenă
în 387, despre acestea se spune că erau comedii burlești pe teme mitologice.
 2.3. Comedii literare

Ultimul tip de comedie este cea literară, care cuprinde piesele: “Sărbătorile lui Celes și ale
Proserpinei”, “Broaștele” și “Păsările”.
Sărbătorile lui Celes și ale Proserpinei sau Thesmoforiazusele a apărut în anul 412, unde
prima reprezentație a piesei a și avut loc . Situația politică mergea din ce în ce mai rău,
aflându-se în jurul unei revoluții oligarhice, totul fiind greu. Aristofan încerca să aducă tema
piesei într-o situație politică, unde și-a ales o temă literară, verva satirică fiind îndreptată
împotriva lui Euripide, căruia i-a fost iertată ura față de femei.
Piesa este caracteristică prin intenții literare. Între Aristofan și Euripide au existat concepți
artistice radicale . In comediile lui Aristofan aproape nu existau ecouri ale polemicii lor
literare . Schlegel a făcut o remarca asupra sa: “niciodată, spiritul lui Aristofan nu devine
mai caustic, că atunci când atacă tragediile lui Euripide“. Sărbătorile reprezintă un atac
hotărât împotriva filozofului-literar, pregătind culminația din anul 405 a procesului în
comedia Broaștele.
Numele piesei vine de la sărbătorile în care zeița Ceres era adorată sub numele de
Thesmoforos, adică rivala și legislatoarea, în această privință, zeița Atenei . Aceste
sărbători se săvârșeau prin prezența femeilor, iar bărbaților le era interzis sub pedeapsa
de moarte să intre în temple și lângă altarele unde se făceau ceremonii sacre .
Subiectul piesei este asemănător cu cel din Lisistrata. Femeile erau reunite cu prilejul
thesmoforiilor și jurau că se răzbună împotriva lui Euripide pentru felul cum le-a ponegrit în
comediile sale.
Broaștele: A apărut în 405, această comedie s-a reprezentat când gloria Atenei părea
stinsă .Țesătura piesei cuprinde complicații numeroase și confuzie. Ea rămâne însă
interesantă și semnificativă, ideile din ea însă amintesc spiritul în care cu două decenii
înainte Aristofan compuse piesa Norii. Este vorba de un proces literar vestit, care a
frământat viața spirituală a Atenei, proces asemănător cu faimoasa ceartă de mai târziu
dintre cei vechi și cei noi (querelle des Ancienes et des Modernes).
Subiectul piesei este despre zeul teatrului care este înșelat de calitatea slabă a
spectacolelor după moartea preferat lui său Euripide . Dyonysos coborând la Hades ca să-
l aducă pe tărâmul celor vii. După competiția între marele său predecesor Eschil și
Euripide, Dyonysos trece de partea acestuia,deoarece considera că este mult mai folositor
Atenei, întorcându-se pe pământul în locul lui Euripide .
Păsările: Este o comedie fantezistă, dar văzută ca pe o satiră politică a imperiului
atenienilor care au declanșat expediția dezastruoasă din 414 pentru a cucerii Siracuzei .
Piesa este cea mai fantastică a lui Aristofan,dă un sentiment de evadare din realitate pe
care îl reflectă ecoul descurajării provocate de declinul Atenei. Această comedie înseamnă
ca factura poetului este plină de o imaginație bogată.
Subiectul piesei este despre un oraș suspendat de cer și pământ, un oraș construit de
Pisthetairos împreună cu păsările pe care le considera prieteni. Aceștia trebuiau să alunge
oamenii indezirabili ,care voiau să locuiască acolo. Ei ajung să îi influențeze pe zeii din
Olimp, pentru a fi susținuți. Comedia sfârșindu-se într-o notă de veselie.
 CAPITOLUL 3

“Comedia de mijloc” și “Comedia nouă”

Comedia a fost recunoscuta intr o întreaga evoluție, evoluția tragediei.Modificările

comediilor grecești au adus la degradarea lor si apoi la dispariția genului, dar au prilejuit
succese acestei manifestări noi, de o natură apropiată de esențial și de tipurile comediilor
moderne.
Către sfârșitul secolului patru î.Ch, modificările au devenit foarte sensibile, încât Aristotel
a simțit sa consemneze acest fapt arătând ca vechea comedie a făcut loc uneia noi.
Comedia noua a rămas mult in picioare ,dovedind ca este suficientă pentru a caracteriza si
exprima situația ivită. Aceasta denumire s-a divizat intre timp, pentru a se observa trecerea
de la tradiție la noutate. Așa a luat naștere termenul “comedia de mijloc”, termen care a
rămas definitiv in istoria literară. Împărțirea se reflectă intr-un mod imperfect.
Prin natură comedia a constituit un domeniu complex, în care schimbările nu sunt făcute
pe tipare fixe, se fac printr-o mișcare continuă ,ajutându-ne sa sistematizam materia și să
fixăm cuprinsul acestor puncte de reper pe care ni le reda ordonarea studiului .
Cauzele transformării comediei au fost făcute printr un proces simplu, în joc fiind prezenți
factori numeroși. Aceștia au ținut de situații politice si economice ivite in viața Atenei, unde
satira lor este îndepărtată împotriva oamenilor superiori cărora le datora multă ordine
politice ori ordine intelectuale.
Comediile lui Aristofan n-au trecut cu ușurință peste regulile adevărului și ale proprietății
critice. Aristofan ca poet comic, a avut opere care pot fi considerate mari apariții ale
literaturii universale . Aristofan are în ordinea dramei satirice o însemnătate egală cu cea
pe care a avut-o Eschil în tragedie. Unul a fost părintele tragediei și celălalt a fost părintele
comediei .
A fost prezent un echilibru care analizat caracterul și meșteșugul în zugrăvirea
moravurilor, unde comedia de mai târziu o să fie înregistrată perfecționării sensibile.
Coloanele artei comice încep să se întemeieze, în același timp cu operele acestuia.

3.1. Comedia de mijloc caracterizare

Comedia de mijloc este o tranziție de la comedia veche la comedia nouă care a fost
compromisă între genuri extreme. Ea se situează pe o perioada de șase-șapte decenii
între anii 388 și 322 î.Ch.
Din cele 600 de piese scrise cu acest caracter n-a fost păstrată niciuna. Diferitele referințe
contemporanii le pot face o imagine aproximativă despre trăsăturile și conținuturile lor
caracteristice. Deosebirile dintre comedia veche și comedia nu au fost de fond și de formă.
A rămas în umbră pasiunea politică, subiectele politice nu mai sunt interesate, nefiind
privite ca principal material comic.
Comedia a început să devină ca un pamflet în acțiuni și va continua să facă personalități
care să pună în cauză situații și oameni, să critice și să se ferească de vehemența
conducătorilor politici care vor ataca sau vor vrea să intervină în treburile curente ale
cetății. Cum am precizat comediile nu s-au păstrat, dar titlurile multora dintre ele au fost
reconstituite având o contemplare instructivă. Unele au desemnat nume de profesiuni și
meșteșuguri, iar altele par inspirate din fapte trecătoare aventuroase care arată stări și
condiții sociale ale acțiunilor dominate și chiar stări sufletești ori stări mentale mai durabile.
Când vine vorba de personajele comediei de mijloc acestea dau dovadă de niște etape,
ulterioare în medii care să se dezvolte și eventual să se cristalizeze .
Sunt diferite tipuri de personaje, de pildă de bătrâni, de paraziți, de bucătari, de soldați
fanfaronii, de negustorii bogați. Personajele n-au intimitate omenească și arată cu putință
ca prin gesturile și cuvintele lor ne dau voie să descoperim sufletul omenesc. Într-un
cuvânt nu au psihologie.
Exaltarea poetică coboară parcă pe pământ de sus în jos cu elemente și valori ale vorbirii
în proză, adică vorbire la comun, cea pe care o pune în mod neprefăcut viața. Intriga
comediilor în aceste perioade și psihologia personajelor le pune în mișcare lipsa textelor și
cum să procedează în bună parte pe cale de deducție.
Comedia are impulsuri noi care ne prezintă un drum deschis și realitatea unde este posibil
însă ca prin manifestările lui prematuri să se contribuie oarecum la compromiterea genului
făcând mai mult decât o manifestare tranzitorie sau una constitutiva.

3.2 Comedia nouă caracterizare

În comedia nouă concursurile comice au durat mai mult decât cele tragice.In secolul patru
ele au continuat să aibă strălucire și să se bucure de popularitate. Acestea făceau ca
numărul comediilor jucate să crească fiind pe placul mulțimilor grecești .
Gusturile pentru spectacolele comice s-au propagat în celalalte cetăți ale Greciei. Cu
acest tip de comedii asistăm la ultima etapă a artei comice ateniene, etapă care va dura
din secolul patru până în secolul al doilea.
Comedia va murii în Grecia și în schimb o să treacă generată în fața unui public nou, un
public tânăr și naiv adică unul latin. Deosebirea de comedia din mijloc este că n-a avut un
rol tranzitoriu și media nouă se va înfățișa unui gen bine constituit care e capabil să
impună prin elementele sale proprii și se exercite influențe care să dureze și dincolo de
lumea grecească.
Comedia veche seamănă cu cea de mijloc pentru că putem găsii în ele aceeași tehnică și
condiții exterioare, tendinței de a se înlocui intervențiile corului cu divertismente
coregrafice și chiar muzicale. Ca fapt nou mai trebuie să notăm și îmbogățirea, înmulțirea
măștilor și revenirea la teme politice de viață contemporană
În această epocă a poeziei, comicii grecești au în tocmit ca majoritatea să se dovedească
inventivi și ingenioasi. Comedia de moravuri este prea tânără pentru a cuprinde toate
personajele puternice cu caractere mari, fiind bine definite ca să se poate sa arată cu
adevărat sintezele omenești. Nu s-au ridicat încă la zugrăvirea de caractere ale acestei
comedii și a fost lipsită de conținuturi psihologice și chiar de unele puncte filozofice. Se
găsește și acum în comedia de mijloc o predominare a glumei simpatice și a intenției de a
transmite o bună dispoziție oamenilor. Însă între aceste capitol al lumilor se deslușește
într-un fond serios și viața.
Asistăm la dezamăgirea pe care o încearcă oamenii prea creduli, eșecul și complicații
provocate de prostia oamenilor jucate tocmai de cei care pot înșela. În fond toate aceste
expresii sunt ale unor filozofi practici comuni și ale căror soluții sunt limpede și naturale ce
țâșnesc din logica lucrurilor.
 Comedia veche este superioară celei noi fiind stufoasă, fără sa te plictisești de momente
licențioase care aduc la preocupările timpului, dând dovada de o notă de tensiune socială
și morală.