ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ

Presupune, pe de o parte, o organizare administrativă a teritoriului, pe de

altă parte, o structură a aparatului administrației publice la nivel național, sau la
nivelul unităților administrativ teritoriale.

Organizarea administrativă presupune abordarea, în primul rând, a

problemei organizării administrativ-teritoriale.

Potrivit art.3 al.3 din Constituția României revizuită “Teritoriul este

organizat, sub aspect administrativ, în comune, orașe și județe. În condițiile legii,
unele orașe sunt declarate municipii.”

Comunele, orașele și județele sunt considerate unități administrativ-

teritoriale cu personalitate juridică, caracterizate printr-o componentă teritorială
sau teritoriu administrativ (delimitat prin lege) și o componentă demografică, socio-
economică, denumită colectivitate locală, prin care se înțelege totalitatea
locuitorilor dintr-o unitate administrativ-teritorială.
 Legislația de specialitate introduce și noțiunile de asociație de dezvoltare
intracomunitară (art.5 pct.9.i din OUG 57/2019) și cea de zonă metropolitană (art.5
pct.45.qq din OUG 57/2019), caracterizate prin faptul că nu sunt unități administrativ-
teritoriale dar au ambele personalitate juridică, cuprinzând unele structuri de conducere
și coordonare.

Consiliul județean și Consiliul Local al Municipiului București, pot hotărâ, cu

acordul consiliilor locale interesate, prin convenții și cu avizul Guvernului, ca zona care
cuprinde teritoriile județelor în cauză, respectiv a municipiului București, să constituie,
asociație de dezvoltare intracomunitară. Aceasta poate constitui cadrul de
implementare și evaluare a politicii de dezvoltare regională, pentru a răspunde
criteriilor de integrare și coeziune a UE.

Consiliile locale și consiliile județene pot încheia acorduri de cooperare

transfrontalieră cu autoritățile similare din țările vecine, dar numai în domenii ce țin de
compentența acestor autorități și cu respectarea legii interne și a convențiilor și
tratatelor internaționale la care România este parte.

Zona metropolitană este reglementată de art.5 lit.qq din OUG nr.57/2019 ca

fiind “asociația de dezvoltare intracomunitară constituită pe bază de parteneriat între
capitala României sau municipiile de rangul I ori municipiile reședință de județ și
unitățile administrativ-teritoriale aflate în zona limitrofă.”
 Organizarea administrativ-teritorială este în directă și strânsă legătură cu
structura autorităților publice și a serviciilor publice organizate de acestea.

Astfel, comunele, orașele, județele ca și statul, sunt persoane juridice de drept

public în cadrul cărora se organizează și funcționează autorități ale administrației
publice.

Putem defini noțiunea autorităților administrației publice și printr-o anumită

competență determinată de sarcinile ce le revin și scopurile pentru care au fost
înființate. Competența este dată de lege sau de alte acte normative cu o determinare
exactă a atribuțiilor ce le revin. (Poate fi: materială, teritorială, personală, temporală.)

Competența nu este altceva decât ansamblul atribuțiilor conferite prin norme

juridice autorităților administrație publice, unor compartimente sau persoane din
structura acestora, cu arătarea limitelor exercitării lor (art.5 pct.18.r din .OUG 57/2019)

Atribuția este o prerogativă cu care a fost învestit, în mod legal, organul

administrativ printr-o normă juridică. Acest fapt determină obligativitatea exercitării
acesteia, și nu caracterul facultativ, la nevoie putându-se apela la forța de constrângere
a statului.
 S-a considerat că pe lângă competență, autoritățile administrației publice
au, distinct, și o capacitate administrativă, care constă în posibilitatea organelor
administrative de a sta în nume propriu ca subiecte independente în raporturile de
drept administrativ.
În sens formal, prin capacitate administrativă se înțelege ansamblul
resurselor materiale, financiare, instituționale și umane de care dispune o unitate
administrativ-teritorială (art.5 pct.15.o din OUG 57/2019)

Pe lângă competență, capacitate, autoritățile administrației publice se mai

caracterizează și prin unele trăsături comune:
a. Pot emite acte unilaterale obligatorii pentru toate subiectele de drept,
chiar dacă nu fac parte din structura lor.
b. Puterea de a emite acte unilaterale obligatorii își are izvorul
întotdeauna într-o lege sau într-un alt act normativ.
c. Autoritățile administrației publice formează un sistem al organelor
statului, care are la dispoziție, în caz de nevoie, forța de constrângere a statului.
 Statul, ca putere publică, reprezintă colectivitatea umană de pe un
teritoriu delimitat prin frontiere, dar în același timp se ocupă de satisfacerea
nevoilor de interes general sau particular.

Interesul general are ca obiect împlinirea unor nevoi ale comunității.

Literatura juridică de specialitate a apreciat că sunt trei categorii de interese ale
colectivităților:
a. Interese cu caracter general care pretind aceleași condiții pe întreg
teritoriul țăriii (ex: educația, apărarea națională, etc.)
b. Interese regionale sau locale care variază de la localitate la localitate
sau regiune la regiune (ex: probleme de mediu, aprovizionarea cu apă, planuri de
urbanism, etc.)
c. Interese cu caracter special, specific cum ar fi de exemplu acelea ale
unor anumite grupări profesionale (agricultorii, avocații, medicii, etc.)

Având în vedere caracterul interesului urmărit, literatura juridică a împărțit

și serviciile publice în:
a. Servicii publice cu caracter general sau servicii publice naționale care
satisfac nevoi de interes general și funcționează pe întreg teritoriul țării în condiții
identice.
 b. Servicii publice cu caracter regional sau local a căror organizare și
funcționare tebuie să varieze conform nevoilor ce le satisfac, de la regiune la
regiune și de la localitate la localitate (ex: a se vedea infracționalitatea
transfrontalieră).
c. Servicii publice cu caracter profesional care urmăresc satisfacerea unor
nevoi specifice unor grupări profesionale.
d. Servicii publice speciale, care se pretează la o organizare specială și
independentă (ex: circumscripțiile Curților de Apel).

Folosind conceptul de competență, distingem după competența materială

autorități publice cu competență generală în orice domeniu de activitate (Guvern,
consilii locale), și competență specială limitată la un anumit domeniu, iar după
competența teritorială distingem între autorități cu competență teritorială
centrală, și autorități cu competență teritorială locală.

Autoritățile centrale sunt acele organe ale statului care își exercită
competența asupra întregului teritoriu al statului.
Autoritățile locale sunt acele organe care sunt constituite și funcționează
în județe sau diferite unități administrative subordonate județelor.
 Sisteme de organizare administrativă
Raporturile dintre autoritățile administrative centrale și cele locale sau
regionale, precum și modul de soluționare a situațiilor concrete care se ivesc în
practica administrativă, își au izvorul în regimurile juridice ale centralizării,
descentralizării, deconcentrării și al tutelei administrative.

Regimul de centralizare administrativă decurge din caracterul unitar și

suveran al statului, fiind caracterizat prin aceea că este organizat pe structura
autorităților administrației publice centrale (Guvern, ministere, alte organe de
specialitate), și funcționează în baza principiului subordonării ierarhice, atât la nivel
central, cât și local.
Caracteristic în acest control este controlul ierarhic, care îi conferă
superiorului drepturi considerabile, de a aproba, de a suspenda, de a anula și de a
reforma actele organelor inferioare, atât pentru motive de legalitate cât și pentru
motive de oportunitate.

Regimul de descentralizare administrativă se caracterizează prin faptul că

rezolvarea problemelor de interes județean sau local este dată în competența unor
autorități și funcționari publici aleși de locuitorii orașului sau județului, iar
raporturile acestora cu autoritățile centrale se întemeiază pe principiul respectării
 Pornind de la constatarea că în unitățile administrativ teritoriale coexistă
autorități ale administrației publice locale și servicii publice ale statului,
descentralizarea este teritorială sau pe servicii.

Descentralizarea teritorială are la bază calitatea de persoană juridică de

drept public a unităților administrativ-teritoriale, precum și acordarea prin lege, a unor
competențe proprii colectivităților teritoriale, a căror exercitare este conferită
consiliilor locale și primarilor.

Descentralizarea serviciilor presupune organizarea și funcționarea lor,

independentă, cu patrimoniu și conducere proprie. Un element specific al
descentralizării administrative, axat pe actualul sistem constituțional, constă în
imposibilitatea autorităților centrale de a anula actele (chiar și cele ilegale) ale
autorităților locale autonome.

Regimul de deconcentrare administrativă constituie un regim intermediar în

administrația publică, care se situează între centralizarea administrativă și
descentralizarea administrativă.
Faptul că titularii puterii locale nu sunt aleși de electoratul local, ci sunt
numiți de la centru îl apropie de centralizare. Pe de altă parte, ceea ce îl apropie de
descentralizare constă în faptul că titularii puterii locale, deși numiți de la centru, au
competența să rezolve ei problemele sau unele din problemele locale fără să le mai
înainteze în acest scop șefului ierarhic. Totuși, în acest sistem, ei sunt supuși
controlului superiorului și obligați să se conformeze actelor sale, ordinelor și
instrucțiunilor acestuia.
Sistemul nostru constituțional, după revizuirea Constituției, pare să fi ales
deconcentrarea ca principiu de legitimare a serviciilor publice ale ministerelor și ale
celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-
teritoriale și descentralizarea ca principiu ce legitimează autoritățile administrației
publice locale.

Regimul de tutelă administrativă este o formă de control special, exercitat

de autoritățile centrale (de regulă, Guvern sau MA) asupra autorităților
administrației publice locale, descentralizate, autonome și deconcentrate.
Important! Tutela administrativă se deosebește de controlul ierarhic superior,
tocmai prin faptul că se poate manifesta numai între autoritățile administrative între
care nu există raporturi de subordonare ierarhică, respectiv între un subiect din sfera
puterii executive și altul din afara acestuia. (Ex: controlul efectuat de prefect asupra
legalității actelor administrative emise sau elaborate de consiliile locale, consiliile
județene, ale primarului sau președintelui consiliului județean, constituie o formă de
manifestare a controlului de tutelă administrativă).
 Structura organelor executive ale statului

În structura organelor puterii executive se cuprind organe individuale sau

unipersonale, colegiale sau pluripersonale, alese sau numite, deliberative sau de
executare.
În exercitarea reală a funcției executiv-administrative, aceste organe sunt:
Președintele României; Guvernul; ministerele; alte autorități ale administrației
publice centrale de specialitate (consilii, comisii, agenții), aflate în subordinea
Guvernului sau a ministerelor); alte autorități ale administrației publice centrale de
specialitate care funcționează ca autorități administrative autonome; autoritățile
care fac parte din administrația publică locală.