Comunicarea nonverbală, paraverbală și verbală

Comunicarea nonverbală (CNV) între oameni este comunicarea prin

trimiterea și primirea de indicii nonverbale.
Aceasta include utilizarea de indicii vizuale, cum ar fi limbajul
corpului (kinezică), postura fizică (proxemică), tonalitatea vocii
(paralimbaj) și contactul fizic (haptică).[1] Acesta poate include, de
asemenea, cronemica (folosirea timpului) și oculezica (contactul vizual
și acțiunea de a privi în timpul vorbirii și ascultării, frecvența privirii,
modele de fixare vizuală, dilatarea pupilei și ritmul clipirii).
Așa cum discursul conține elemente nonverbale cunoscute sub numele
de paralimbaj, cum ar fi calitatea vocii, ritmul, tonalitatea, volumul și
stilul vorbirii, precum și caracteristici prozodice, cum ar
fi ritm, intonație și accent, tot așa și textele scrise au elemente
nonverbale cum ar fi stilul de scriere de mână, dispunerea spațială a
cuvintelor sau aspectul fizic al unei pagini. Cu toate acestea, o mare
parte din studiul comunicării nonverbale s-a concentrat pe interacțiunea
dintre indivizi, putând fi clasificat în trei domenii principale de analiză:
condițiile de mediu în care are loc comunicarea, caracteristicile fizice ale
comunicatorilor și comportamentele comunicatorilor în timpul
interacțiunii.
Comunicarea nonverbală implică procese de codare și decodare
conștiente și inconștiente. Codarea reprezintă activitatea de generare de
informații prin expresii faciale, gesturi și posturi ale corpului.
Informațiile codate folosesc semnale care ar putea fi considerate ca
universale. Decodarea reprezintă interpretarea informațiilor din
senzațiile transmise de comunicator. Informațiile decodate utilizează
cunoașterea pe care o poate avea cineva cu privire la senzațiile primite.
De exemplu ridicare a două degete în sus îl poate face pe decodificator
să înțeleagă din experiențele anterioare că aceasta înseamnă cifra doi.[2]
Doar un mic procent din creier procesează comunicarea verbală. În
copilărie, comunicarea nonverbală este învățată din comunicarea social-
emoțională, iar gesturile faciale sunt un canal principal de comunicare
spre deosebire de voce. Pe măsură ce copiii devin comunicatori verbali,
ei încep să se uite mai mult subconștient la expresiile faciale, tonurile
vocale și la alte elemente nonverbale.[necesită citare]
Cultura joacă un rol important în comunicarea nonverbală și reprezintă
un aspect care ajută la înțelegerea modului în care sunt organizate
activitățile de învățare. În multe comunități americane indigene este pus,
de exemplu, de multe ori un accent pe comunicarea nonverbală, care
constituie un mijloc important prin care copiii învață. În acest sens,
procesul de învățare nu este dependent de comunicarea verbală; mai
degrabă, comunicarea nonverbală servește ca un mijloc primar nu numai
pentru organizarea de interacțiuni interpersonale, dar și pentru
transmiterea valorilor culturale, iar copiii învață cum să participe la acest
sistem încă de la o vârstă fragedă.[3]

Comunicarea paraverbala

In cazul acestui tip de comunicare informatia este codificata si

transmisa prin elemente prozodice si vocale care insotesc cuvantul si
vorbirea in general si care au semnificatii comunicative aparte. In
aceasta categorie se inscriu: caracteristicile vocii (comunica date primare
despre locutori: tanar - batran, energic - epuizat, alintat - hotarat etc.),
particularitatile de pronuntie (ofera date despre mediul de provenienta:
urban - rural, zona geografica, gradul de instructie etc.), intensitatea
rostirii, ritmul si debitul vorbirii, intonatia, pauza etc.

Comunicarea paraverbala nu poate fiinta ca forma, decat

concomitent cu comunicarea verbala. Dar din perspectiva continutului
ele se pot separa. De exemplu un „da' rostit ca „nu'. Deci acelasi mesaj,
identic codificat verbal isi poate modifica sensul in functie de interventia
paraverbalului si sa devina altceva. Acest fenomen se numeste
supracodificare.

Comunicarea verbala este de regula purtatoarea dimensiunii

referentiale a actului comunicarii in timp ce comunicarea paraverbala si
nonverbala sunt implicate in realizarea dimensiunilor operational —
metodologica si atitudinala.

Limbajul paraverbal manuit cu abilitate, mareste eficienta de

influenta si control a celor din jurul nostru, a partenerilor de comunicare.
Ceea ce transpare dincolo de cuvinte, in spatele lor, in subtext si in toate
manifestarile vocale, posturale si gestuale legate intim de pronuntarea
sau scrierea cuvintelor, reprezinta limbajul paraverbal.

Formele de comunicare paralingvistice includ acele forme

comportamentale utilizate pentru transmiterea mesajelor si semnificatiei
lor, fara a folosi cuvintele sau sistemele lingvistice de semne. In acest
sens, cei mai utilizati termeni sunt cei de paralimbaj.

Exista numerosi stimuli incorporati mesajului verbal care, dincolo

de continutul verbal asociat, dincolo de sensul cuvintelor, provoaca
diverse reactii afective: vocea, tonul, ritmul vorbirii, stimulul scrierii,
pauzele dintre cuvinte, accentele si chiar balbele, zambetul, clipitul
genelor, atingerea, bataia cu pumnul in masa, etc. Interventia acestora
peste mesajul verbal poate provoca slabirea, distorsionarea sau
intensificarea semnificatiei cuvintelor continute de mesaj.

Manuit de abilitate, mesajul paraverbal devine un instrument

eficace in influentarea si controlul persoanelor din jurul nostru, in
procesul de comunicare organizationala. Mesajul paraverbal obtine cu
usurinta respectul si poate smulge aprobarea, intimideaza sau mentine
presiunea.

Nu poate fi neglijata nici comunicarea sonora nonverbala despre

care se afirma ca 38% din mesajele transmise in interactiunea
persoanelor sunt sonore, dar nu verbale. Acestea tin de bogatia
parametrilor muzicali ai limbajului - intonatia, timbrul, ritmul, tonul,
inaltimea etc. - cat si de sunetele nearticulate emise de om in diverse
imprejurari - oftat, tuse semnificativa.

Puterea limbajului paraverbal este dependenta de calitatile vocale

si de stapanirea „mecanismelor vorbirii'.
Cei mai intalniti si utilizati stimuli paraverbali in comunicarea
paraverbala sunt: calitatile vocale, inaltimea vocii, volumul vocii, dictia,
accentul, pauzele, intonatia, ritmul vorbirii etc.
Calitatile vocale - se refera la insusirile personale implicate in
mecanismul vorbirii si la factorii care influenteaza sunetul vocii. Sunetul
vocii este influentat in primul rand de calitatea corzilor vocale si apoi
succesiv, de pozitia maxilarului, de peretii gurii, de dinti, de limba si
buze. Sunetele sunt mai clare daca pozitia corpului este dreapta, muschii
gatului intinsi, buzele flexibile, iar respiratia buna.
Inaltimea vocii este data de frecventa de vibratie a corzilor vocale.
Cand suntem tensionati sau anxiosi, corzile vocale se intind puternic, ca
si corzile unei viori, iar vocea se subtiaza, devine stridenta sau zgarie si
scartaie. Cand suntem calmi si relaxati, tonul vocii coboara, devine plin
si sigur. Daca suntem obositi sau precipitati, vocea devine aspra, gatuita.

Volumul vocii este mai usor de controlat decat tonalitatea. Ritmul

si forta respiratiei sunt esentiale. Corectia volumului vocii trebuie sa tina
seama de marimea incaperii, marimea grupului si de zgomotul de fond.

Volumul trebuie sa fie tare la inceputul si la sfarsitul unei

prezentari pentru a sublinia obiectivele si concluziile acesteia. Se
recomanda sa pastram un volum jos, normal de conversatie adaptat
ambiantei.

Dictia este calitatea si arta de a articula si pronunta cuvintele corect

si clar. Ea se poate educa prin exercitiu. Dictia depinde de articularea
corecta si completa a consoanelor si de nuantarea clara a vocalelor.
 Accentul priveste maniera de a pronunta mai apasat, mai intens sau
pe un ton mai inalt o silaba dintr-un cuvant sau un cuvant dintr-un grup
sintactic. El poate schimba sensul cuvintelor.

Pauzele reprezinta separarea vorbirii in grupuri si cascade de

cuvinte sau fraze ce pot da unele indicii asupra starilor afective si
atitudinilor vorbitorului. Pauzele prea lungi obosesc audienta, dar
pauzele scurte, retorice, bine plasate, dau ascultatorului sentimentul de
implicare activa. Pauzele tactice sunt facute inainte sau dupa cuvantul
sau ideea ce merita subliniata.
Intonatia cuprinde timbrul si variatia inaltimii glasului care
transmit emotii, sentimente si atitudini. Inflexiunile vocii tradeaza faptul
ca vorbitorul este fericit, trist, furios, infricosat, prietenos, umil sau
dictatorial. Vocea indulceste sau aspreste mesajul verbal. Transforma
afirmatiile in intrebari si invers, iar uneori transforma chiar sensul
cuvintelor.

Ritmul vorbirii

Vorbirea poate fi calma, repezita, lenta, rapida, teatrala, afectata

sau precipitata. Daca ritmul vorbirii este ridicat, ascultatorul
primeste mesajul verbal ca pe o urgenta. Un bun vorbitor schimba
viteza pronuntarii cuvintelor in concordanta cu importanta
mesajului, in sensul ca ceea ce este nesemnificativ sau comun este
rostit repede, iar ceea ce este nou sau important este rostit rar si
apasat.

Ansamblul elementelor paraverbale si nonverbale ale comunicarii

este numit metacomunicare (gr. Meta = dincolo) in plus puterea
limbajului paraverbal este dependenta de calitatile vocale si de
stapanirea mecanismelor vorbirii. Metacomunicarea se refera la nivelul
sugerat de emitator, iar receptorul trebuie sa distinga ceea ce a fost spus,
cum a fost spus si de ce. Orice comportament de comunicare, verbal sau
nonverbal poate fi metacomunicational.
Tipuri de comunicare
Comunicarea verbală se referă la comunicarea pe care o facem prin
intermediul cuvintelor. Ea poate fi de două feluri:

 Comunicarea verbală scrisă: prin scrisori, mesaje, e-mailuri, ziare,

reviste, comunicate etc.
 Comunicarea verbală orală: prin rostirea cuvintelor; cea pe care o
folosim zi de zi

Comunicarea verbală și cea non-verbală se împletesc. Când comunicăm

verbal oral, este imposibil să nu transmitem un mesaj și la nivel non-
verbal.

Expresiile faciale, gesturile și ritmul vocii pot fi cu adevărat revelatoare

pentru descifrarea corectă a mesajului pe care îl transmitem prin
comunicarea verbală.

Spre exemplu, dacă o persoană comunică verbal că se simte bine, dar

expresia facială denotă tristețe, nu o vom crede.

Comunicarea poate fi

 Publică – prezentările susținute de persoane în fața unei audiențe

 Comunicarea intrapersonală – atunci când emițătorul și receptorul
sunt aceeași persoană – adică atunci când vorbim noi cu noi
 De masă – se referă la presa scrisă, radio, televiziune și alte
mijloace mass-media
 În afaceri – emiterea de mesaje în vederea stabilirii și îndeplinirii
unor obiective profesionale
 Comunicarea pe verticală – între subordonați și superiori – poate fi
în ambele sensuri
 Comunicarea de brand – ce comunică brandurile prin reclame și
promoții de marketing
 Comunicarea interpersonală este acel tip de comunicare care ne
ajută să stabilim relații cu cei din jurul nostru. Prin intermediul
acesteia, încercăm să-i cunoaștem pe ceilalți și să creăm legături la
nivel uman.
Bariere în comunicare

Bariere interne

 Decodarea greșită a cuvintelor – oamenii atribuie sensuri diferite

acelorași cuvinte
 Formularea incorectă a mesajului
 Factori psihologici sau fiziologici
 Limite individuale în capacitatea de a prelucra informația și de a o
da mai departe
 Tendința de a judeca mesajul transmis

Bariere externe

 Spațiul în care se desfășoară comunicarea – iluminat, zgomot etc

 Distanța fizică
 Întreruperile
 Orele nepotrivite pentru comunicare

Cum sa comunicam mai bine

Comunicarea ne ajută să creăm legături cu cei din jur și să le păstrăm,
astfel că este important să știm cum să comunicăm. Dacă stilul de a
comunica este deficitar, ajungem să avem neînțelegeri pe toate planurile,
atât personal, cât și profesional.

Cum putem să comunicăm mai eficient?

 Învață să asculți – este important să ascultăm, nu doar să auzim ce

ne spun ceilalți
 Ascultarea activă – este important să fim atenți la ce ne spune
interlocutorul
 Lasă stereotipurile deoparte – este necesar să nu lăsăm ideile
preconcepute despre etnia, sexul, orientarea sexuală sau aspectul
unei persoane să ne împiedice să înțelegem ce vrea să comunice
 Fii autentic!
  Fii clar în exprimare – păstrează mesajele cât mai concise
 Respectă-ți interlocutorul – acordă atenție celor spuse
 Fii atent la limbajul corpului și la tonul vocii celor spuse

Îmbunătățirea acestor capacități necesită un efort constant și o

conștientizare permanentă a felului în care ne raportăm la ceilalți.
Singurul fel prin care ne putem autoîmbunătăți este practica.

La fel ca în alte feluri de comunicare, și comunicarea în cuplu trebuie să

se bazeze pe ascultare, pe claritate și pe comunicarea constantă despre
ceea ce ne îngrijorează.

În concluzie, modul în care comunicăm cu ceilalți are un rol crucial în

menținerea relațiilor sănătoase pe parcursul vieții. Este necesar să
încercăm să îmbunătățim constant felul în care ne exprimăm pentru a
duce o viață armonioasă.