4.

GENURI DE NECESITĂŢI ȘI NIVELURI ÎN COMUNICARE

Nici un sistem social organizat, nu se poate stabili, menţine ori schimba fără o
comunicare umană eficientă. Pentru o persoană membră a unei societăţi, a unui sistem social sau
a unui grup socio-ciultural, criteriul fundamental al comunicării este dacă acel membru poate fi
„centrat” pe satisfacerea necesităţilor de comunicare.
Orice comunicare include elemente universale şi specifice care funcţionează la diferite
niveluri, generând comportamente comunicative variate şi determinând anumite genuri de
necesităţi în comunicare.
Fiecare persoană inclusă într-o activitate de comunicare ţine a satisface anumite
necesităţi, pe care de cele mai multe ori subiecţii le realizează automat, sau inconştient, ne
bănuind despre existenţa lor.
Genurile de necesităţi direcţionează conţinutul şi mijloacele în cadrul comunicării
sociale. Inferenţele dintre genurile de necesităţi şi comunicarea umană sunt diverse, referindu-se
la dezvoltarea individuală, la socializare, la reprezentarea unei culturi. Societatea reflectă o
integritate, care se bazează pe comunicarea dintre persoane, pe coordonarea comportamentului şi
a acţiunilor lor. Normele morale, valorile, comunicarea verbală, nonverbală, formală nonformală,
interpersonală, intergrup sau interculturală relevă în toată plinătatea specificul comunicării
umane.
Mai mulţi cercetători ne atenţionează asupra faptului, că la baza comunicării sociale se
află tocmai satisfacerea genurilor de necesităţi. Cele mai importante dintre acestea sunt :
 Necesitatea de cunoaştere;
 Necesitatea de afirmare ca individualitate;
 Necesitatea de avea autoritate;
 Necesitatea de a predomina;
 Necesitatea de a proteja.
Necesitatea de cunoaştere - este faptul de a acumula, de a asimila cunoştinţe, informaţii,
diverse date despre un subiect, un fenomen, o problemă, o persoană în cadrul comunicării.
Oricare ar fi gradul de emitere sau de recepţie, necesitatea de cunoaştere rămâne a fi factorul
primordial în menţinerea unei comunicări sociale eficiente. Ea nu este impusă de careva ci apare
din necesitatea de a cunoaşte a fiecăruia.
Necesitatea de afirmare ca individualitate - apare atunci când prin intermediul
comunicării subiectul îşi poate manifesta particularităţile psihice specifice care îl deosebesc de
alte persoane. Deosebirile psihologice se pot observa mai ușor doar în cadrul unei comunicări
interpersonale sau în cadrul unui grup, tot aici se mai accentuează principiile şi convingerile de
care dispune persoana.

1
Persoana la care se manifestă această necesitate orientează comunicarea mai mult spre propria
individualitate. De cele mai multe ori prezenţa acestui gen de necesitate fac persoanele să fie mai
insistente, mai încrezătoare în forţele proprii, mai puternice în actul de comunicare, mai bogate
din punct de vedere informaţional, având totodată şi o forţă de influenţă asupra altora. Aceste
persoane obţin mai mult succes şi sunt recunoscute şi acceptate mai uşor de societate.
Necesitatea de a avea autoritate apare de cele mai multe ori în mod involuntar. În cadrul
comunicării sunt recunoscute şi apreciate anumite calităţi ce au influenţat dezvoltarea personală,
socială, culturală şi au asigurat un succes. Cel mai mult subiectul se străduieşte prin anumite
calităţi să atragă parteneri în actul de comunicare. Profitând de unele elemente importante ale
comunicării ca: inteligenţa, vocea, vocabularul, gesturile, arta de a face o conversaţie - îşi
creează posibilitatea de a fi un pol de atracţie, de-a se impune cu o popularitate majoră. Această
persoană tinde să fie mereu informată, organizată în ceea ce face pentru a obţine încrederea şi
aprecierea din partea interlocutorilor. În toate grupurile sociale neapărat există persoane cu
caracter mai mult sau mai puţin fluid, care datorită modului lor de a se impune, a se afirma, a
conştientiza anumite lucruri se bucură neapărat de autoritate.
Necesitatea de a predomina include faptul de a ţine pe cineva sub influenţă sau
dominaţie, de-a avea putere mare asupra cuiva în luarea de decizii. Paralel cu necesitatea de a
predomina apare şi necesitatea de a fi subordonat sau dependent (care de cele mai multe ori are
rezonanţă negativă în procesul comunicării). În cadrul comunicării, informaţia se îndreaptă spre
un centru, care este mai iniţiat, mai competent astfel apare cu adevărat un „coordonator”. De
multe ori acesta se stabileşte, se alege de la sine, dar odată ce şi-a declarat apariţia numaidecât
încearcă să impună „normele” lui, adică să predomine.
Necesitatea de a proteja este tendinţa de a apăra, a ajuta, având prin aceasta o satisfacţie
morală. Necesitatea acesta duce la formarea altruismului. Persoana bine educată, inteligentă,
cultă oriunde nu s-ar afla, fie în unele locuri publice sau de agrement, în comportamentul ei
neapărat va da dovadă de un bun simţ educativ şi comportament adecvat în timpul comunicării.
Necesitatea de a proteja poate apărea la diferite momente ale comunicării sociale.
Dacă ne-am pune întrebarea, care ar fi menirea acestor necesităţi, sau importanţa lor, atunci
răspunsul ar fi simplu – ele sunt forţele motrice în stabilirea relaţiilor de comunicare socială.
De remarcat, că aceste necesităţi nu au drept scop altceva, decât a evidenţia sau a prezenta
trăsăturile personalităţii aşa cum sunt: trăsături de afirmare sau dea se impune; de a predomina
sau proteja. Cu toate că necesităţile de comunicare apar involuntar, dar frecvent ele au o funcţie
destul de valoroasă. Fără prezenţa aşa numitor „genuri de necesităţi în comunicare” nu ar avea
loc comunicarea propriu zisă. Deseori însă satisfacerea genurilor de necesităţi în comunicare este
deficitară, complicată de prezenţa stereotipurilor.

2
 Niveluri în comunicare
Comunicarea socială este un proces, de regulă, intenţionat de transfer de informaţie şi
înţelesuri între indivizi, grupuri, niveluri şi organizaţii în întregul lor
Comunicarea socială se poate desfășura pe 5 niveluri relativ distincte:
1. Comunicarea socială la nivelul intrapersonal;
2. Comunicarea socială la nivelul interpersonal;
3. Comunicarea socială la nivel de grup;
4. Comunicarea socială la nivel de masă;
5. Comunicarea socială la nivelul public sau mediatic.
1. Comunicarea socială la nivelul intrapersonal este comunicarea în şi către sine.
Această comunicare este un real proces de comunicare, chiar dacă emiţătorul şi receptorul este
acelaşi, iar codificarea şi decodificarea mesajelor nu este absolut necesară.
2. Comunicarea socială la nivelul interpersonal este cea mai importantă formă de
comunicare şi cel mai des folosită. Ea este baza existenţei sociale a omului, şi nu poate fi
evitată. Viaţa de familie, relaţiile cu prietenii, activitatea profesională, toate depind de această
calitate. Comunicarea interpersonală se referă la comunicarea directă.
3. Comunicarea socială la nivel de grup este un tip de comunicare, dar care se
derulează în colectivităţi umane restrânse şi permite schimburi de idei şi emoţii, discuţii,
rezolvări de probleme, aplanare de conflicte, etc. Valenţa în comunicare reprezintă numărul de
persoane cu care un individ poate comunica (la receptare sau la emitere). Dintr-o perspectivă
informaţională, grupurile sunt de doua tipuri: - grup egalitar; - grup ierarhizat.
Intr-un grup, ierarhia se stabileşte pe baza bilanţului informaţional al fiecărui individ,
bilanţul fiind diferenţa dintre influenţele pe care le primeşte individul şi cele pe care le exercită
acesta. Când bilanţul este egal pentru toţi membrii grupului, grupul este egalitar, iar daca
bilanţul este diferit, grupul este ierarhizat.
4. Comunicarea socială la nivel de masă presupune un producător instituţionalizat de
mesaje scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale, care se adresează unui public variat şi numeros.
Acest tip de comunicare nu beneficiază de un feedback eficient.
5. Comunicarea socială la nivel public sau mediatic este o formă specializată a
comunicării interumane. Trăsătura esenţială a comunicării publice este aceea de a acţiona la
nivelul reprezentărilor sociale care sunt prezente într-un public şi de a permite o rapidă
influenţare sau modificare a percepţiilor publice, ea diferă în mod esenţial de alte tipuri de
comunicare prin finalitatea sa.