Sunteți pe pagina 1din 30

Capitolul I.

TEORII, MODELE ŞI CONCEPTE ACTUALE ALE COMUNICĂRII ÎN


CADRUL GRUPULUI ŞI A GRUPULUI ÎN GENERAL.

1. Caracterizarea generală a comunicării de grup.

Din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul instrument spiritual al


omului în procesul socializării sale.Comunicarea umană se ocupă de sensul
informaţiei verbale, prezentată
în forma orală sau scrisă şi de cel al informaţiei non verbale, reprezentată de
paralimbaj, mişcările corpului şi folosirea spaţiului.
Comunicarea interpersonală1 este cea mai importantă formă de comunicare şi cel mai
des folosită. Oamenii nu pot evita acest tip de comunicare ; existenţa lor socială
depinde de abilitatea cu care pot angaja discuţii cu alţii. Viaţa de familie , relaţiile cu
prietenii, activitatea profesională, toate depind de această calitate. Comunicarea
interpersonală se referă la comunicarea faţă în faţă. Acest tip de comunicare este
importantă pentru a te înţelege pe tine şi pentru a construi relaţiile tale cu ceilalţi.
Pentru a realiza acest lucru trebuie dezvoltată capacitatea de autoanaliză,
autocunoaştere, autoexpunere cât şi cunoaşterea barierelor şi factorilor perturbatori
care îngreunează procesul comunicării.Freud considera că a te autocunoaşte, a fi
complet onest cu tine însuţi constituie un efort uman deosebit deoarece această
onestitate cu sine reclamă căutare, descoperirea şi acceptarea de informaţie despre
sine şi o dorinţă de autoperfecţionare.Comunicarea interpersonală o folosim în cadrul
grupurilor şi nu numai.
Grupul se poate defini 2 ca un ansamblu de persoane interdependente, dar în
psihologia socială există noţiunea de grup restrâns: grupul în care indivizii pot să
interacţioneze, să comunice, să se perceapă în mod direct; se numeşte grup restrâns un
ansamblu de persoane ce au posibilitatea de a interacţiona în mod direct şi care
participă la o activitate comună, graţie unor reguli şi norme formale şi informale.
Interacţiunea socială reprezintă procesul prin care acţionăm şi reacţionăm la
cei din jurul nostru.Cea mai uzuală formă interumană de interacţiune socială este

1
Iovănuţ, Simona: Comunicarea, Editura Waldpress, 2001, pag. 5.
2
Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării, Editura Polirom , 2002, pag.79
comunicarea.Comunicarea se defineşte ca procesul prin care se transmit informaţii de
la un emiţător la un receptor, prin utilizarea unui sistem de semne şi simboluri.3
Abilităţile de comunicare sunt importante pentru iniţierea şi menţinerea
relaţiilor cu ceilalţi. Modul de comunicare are impact atât asupra procesului de
construcţie şi dezvoltare a carierei.
Studiile din domeniul educaţional au arătat că deprinderile sociale insuficient
dezvoltate sunt asociate cu performanţe academice scăzute, probleme emoţionale şi
comportamentale, dificultăţi de adaptare socială ( Trower şi
Hollin,1986)4.Dificultăţile de stabilire si menţinere a relaţiilor interpersonale reduc
calitatea şi frecvenţa experienţelor de învăţare, ceea ce duce la scăderea
performanţelor şcolare. Deprinderile de comunicare şi relaţionare reprezintă un factor
protector faţă de comportamentele de risc.
Eficienţa procesului de comunicare este asigurată de manifestarea următoarelor
abilităţi:
-ascultare activă ;
-transmiterea asertivă a mesajului;
-identificarea surselor de conflict şi utilizarea strategiilor specifice de rezolvare a
conflictelor ;
-utilizarea acestor abilităţi în diferite contexte de comunicare (dialog, comunicare de
grup, comunicare directă sau mediată);
Formarea şi perfecţionarea acestor abilităţi este un proces continuu, care
necesită exersare şi automonitorizare.Contextul şcolar este un mediu propice pentru
dezvoltarea acestor abilităţi.
Comunicarea poate fi directă (cei angajaţi în procesul de comunicare se află
faţă în faţă) sau poate fi mediată (text scris, poştă electronică, etc).
Prezenţa a doi sau mai mulţi participanţi la procesul de comunicare induce
unele modificări în procesul comunicării comparativ cu dialogul ( comunicarea între
două persoane). De asemenea, dacă avem de-a face cu agenţi mediatori
(telefon,internet) apar aspecte distincte în procesul de comunicare faţă de
comunicarea directă:

3
Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării, Editura Polirom , 2002, pag.14
4
Băban, A , Consiliere educaţională,Cluj-Napoca,”Ardealul”,2001, pag.86
-ideile trebuie prezentate coerent, într-un limbaj clar, care să fie înţeles de ceilalţi;
-paşii trebuie prezentaţi în succesiunea lor fară a omite vreo etapă;
-întrebările din partea grupului se formulează explicit şi sunt mai dificil de intuit de
către vorbitori ;
-există adesea limitări de timp şi de resurse atenţionate din partea grupului;
-rolurile formale sau informale sau atribute ale vorbitorului : lider al discuţiei (timid ,
guraliv) influenţează modul în care este transmis sau recreptat mesajul.
Aspecte ale dinamicii de grup şi comunicare în cadrul grupului :5
1.Coeziunea grupului se defineşte ca dorinţa membrilor grupului de a fi
împreună, de a desfăşura activităţi împreună.Coeziunea se referă la cât sunt de uniţi
membrii grupului şi la o atmosferă pozitivă în cadrul grupului.Factorii care cresc
coeziunea grupului sunt:
-Sistemul de norme;
-Mărimea grupului;
-Similaritatea dintre membrii grupului;
-Sistemul de recompense.
2.Fenomenul conducerii (leadership)- factorii de personalitate, de dezvoltare şi
cognitivi.Liderul grupului este centralizatorul comunicărilor de grup.
3.Influenţa socială reprezintă modul în care individul îşi modifică
comportamentul, opiniile, în prezenţa reală sau percepută a celorlalţi (conformismul,
complianţa).
Principii pentru comunicarea eficientă în grup, la şcoală :
-Criterii dinainte stabilite pentru formarea grupurilor;
-Continuitatea interacţiunilor în grup;
-Interdependenţa membrilor grupului;
-Responsabilitatea fiecăruia pentru activitatea proprie
-Atenţie explicit acordată formării de abilităţi sociale
-Profesorul este un facilitator al interacţiunii.

2. Autocunoaşterea şi comunicarea (la nivelul) grupului.

5
Lemeni, G. ,Miclea , M. : Consiliere şi orientare,”ASCR”,Cluj-Napoca,2004
Comunicarea semnifică mult mai mult decât schimbul şi răspândirea de
informaţii; comunicarea crează şi menţine societatea, comunicarea gândurilor, a
sentimentelor, a succeselor şi a neîmplinirilor este singura soluţie de supravieţuire pe
pământ a oamenilor şi a colectivităţii. Comunicarea în grupuri mici se desfăşoară cînd
un grup de oameni se reuneşte pentru a rezolva o problemă, pentru a lua o decizie sau
pentru a face propuneri legate de o activitate care-i interesează .Grupul trebuie să fie
suficient de mic pentru ca fiecare membru al lui să aibă posibilitatea de a interacţiona
cu ceilalţi participanţi la discuţie. 6
Două sau mai multe persoane pot privi exact acelaşi lucru dar datorită propriului
sistem de valori şi a modului personal de a privi, fiecare vede altceva, are altă
percepţie. Pentru exerciţiu se dau mai multor persoane (sau fiecărui grup) un desen al
"doamnei" şi se întreabă ce vede fiecare. Câţi dintre participanţi au văzut "o doamnă
tânără" şi câţi au văzut o "doamnă în vârstă'?
Rugaţi pe cineva din grup să evidenţieze diferenţele. Explicaţi participanţilor că
pe durata cursului vor fi discutate multe lucruri şi fiecare hotărăşte ce este "bun" sau
"rău" pentru sine. Testul oferă participanţilor ocazia să exploreze ce fel de persoane
sunt ei şi care sunt valorile lor şi să înţeleagă faptul că percepţiile se pot schimba de la
o zi la alta şi de la o experienţă la alta.
Unul din scopurile acestui exerciţiu este ca participanţii să preia o sumă de
informaţii pe care să o integreze în propria viaţă. Fiecare are posibilitatea să vadă, să
experimenteze şi să facă ceea ce doreşte, chiar dacă tuturor li se prezintă aceleaşi
informaţii. De asemenea, este important ca participanţii să fie încurajaţi să îşi asume
"riscul” de a vedea mai multe aspecte ale unei probleme.
Auzim destul de frecvent că o bună comunicare este necesară unor relaţii
sănătoase şi fericite între membrii unui grup social. Dar ce este şi cum putem dezvolta
o bună comunicare?
O bună comunicare implică mai multe componente. Una dintre ele, comunicarea
sentimentelor, înseamnă să exprimăm ceea ce simţim despre ceva sau cineva, lucru
care uneori poate fi dificil. Câteodată ne temem că sentimentele noastre vor fi
respinse sau vor fi obiect de amuzament, aşa că le ascundem. Una dintre cele mai
bune căi de a depăşi aceste situaţii este să folosim propoziţii sau fraze care încep cu
pronumele "Eu" ori de câte ori vorbim despre sentimente.
6
Anghel , Petre : Stiluri şi metode de comunicare , Editura Aramis , 2003 ,pag.25.
O altă componentă, înrudită cu prima, este acceptarea sentimentelor comunicate
de o altă persoană, respectând dreptul fiecăruia de a-şi exprima sentimentele şi
emoţiile într-un mod acceptabil. De exemplu, dacă o persoană îşi exprimă supărarea
spunând "Sunt supărat/ă pe ceea ce ai făcut" putem accepta aceasta, deoarece este
comunicată într-un mod onest. În unele cazuri o persoană îşi poate comunica
sentimentele într-un mod mai puţin direct, de exemplu încruntându-se sau folosind un
alt mod de comunicare nonverbală, schimbând subiectul sau refuzând să mai discute.
Un bun ascultător poate totuşi să răspundă acceptând sentimentele persoanei
respective spunând "Pari foarte supărat/ă" şi în felul acesta îi dă posibilitatea de a se
exprima mai deschis.
De asemenea, este foarte important să fii în stare să comunici clar. Aceasta este
adevărat mai ales în situaţii ce implică transmiterea unor informaţii, a unor
instrucţiuni, îndeplinirea unei sarcini sau dobândirea unei noi abilităţi. Este relativ
uşor să comunici clar deoarece acest tip de comunicare este folosit mai ales în situaţii
non-emoţionale.
Să fii hotărât, să poţi susţine ceea ce crezi sau ceea ce doreşti - este o
componentă importantă a unei bune comunicări, mai ales pentru tineri. Poţi să fii
hotărât/ă şi poţi face ceea ce vrei cu adevărat fără să răneşti alte persoane; în general,
aceasta implică să spui ce doreşti să faci sau să simţi şi apoi să comunici decizia pe
care ai luat-o.
Uneori a fi hotărât se confundă cu a fi agresiv. O comunicare agresivă înseamnă
de obicei să îi umileşti pe ceilalţi, să îi blamezi, să îi critici sau să foloseşti un limbaj
violent (să îi umileşti) şi în general are efectul de a inhiba comunicarea, mai degrabă
decât de a o favoriza.
Comunicarea este un domeniu complex al învăţării şi mulţi dintre noi au
dificultăţi în stăpânirea ei. Adolescenţii asimilează stilurile de comunicare de la
părinţi şi de la alţi adulţi importanţi pentru ei. Este bine să fim conştienţi de faptul că
modurile de comunicare prezentate pot fi noi şi diferite de cele utilizate de adulţii pe
care adolescenţii îi admiră şi îi imită.
În orice caz, putem să îi încurajăm să înveţe noi moduri de comunicare şi le
putem oferi ocazia să le exerseze. Îi putem ajuta să înţeleagă că o bună comunicare
este esenţială în cele mai importante relaţii ale noastre: cu părinţii, cu colegii.
Abilitatea de a comunica bine se învaţă cu dificultate şi greşelile sunt
acceptate.Preşcolarii nu vor stăpâni o bună comunicare "peste noapte" şi nu se
doreşte ca ei să experimenteze un eşec încercând să se dezvolte.
Notă specială:
Folosirea abilităţilor de a comunica eficient îi va da preşcolarului încredere în sine şi
posibilitatea de a se înţelege mai bine cu ceilalţi. Abilitatea de a comunica are o
importanţă egală atât în relaţiile personale, cât şi de muncă. Abilitatea de a comunica
eficient include: ascultarea activă, folosirea mesajelor de tip "Eu", conştientizarea
mesajelor nonverbale transmise, abilitatea de a da şi de a primi feed-back, verificarea
percepţiei.

3. Relaţiile sociale şi psihologice de grup.

Deoarece tema lucrării impune tratarea aspectelor psihosociale în grupurile de


elevi de vârstă preşcolară mă voi referi în continuare la aspectele caracteristice acestei
tematici.
Voi începe prin a clarifica cîteva noţiuni de bază.Tratând aspectele psiho-sociale
voi porni de la explicarea celor doi termeni 7: psiho, care vine de la psihic şi se
traduce prin totalitatea fenomenelor şi proceselor de reflectare cognitivă, afectivă,
volitivă; şi social, care priveşte societatea omenească, este propriu unui grup de
oameni, nu individului separat.
În paginile acestei lucrări tratarea problematicii specifică vieţii psiho-sociale şi a
comunicării în cadrul grupurilor de elevi de vârstă preşcolară ţinând cont de
particularităţile psihologice ale dezvoltării acestora. Drept criteriu de periodizare a
vârstelor copilului s-au luat activităţile de bază desfăşurate : jocul, învăţătura, munca
productivă. Acest criteriu de periodizare introduce şi unele implicaţii de ordin
psihosocial, deoarece desfăşurarea acestor activităţi predominante are loc în diferite
medii. Jocul se desfăşoară în casa părintească sau în jurul ei, învăţătura se efectuează
în şcoală, iar munca productivă la locul de muncă.
Când vorbim de joc şi învăţătură ca activităţi de bază, înţelegem că acestea apar
ca fiind evidente la începutul unei perioade, că se accentuează şi devin dominante pe
7
Parot , Francois :Dicţionar de psihologie , Editura Humanitas - Bucureşti 1999 .
parcursul perioadei respective, iar pe treapta următoare nu dispar, ci se restructurează
şi se ridică la nivel superior. Spre sfârşitul etapei preşcolare, apare în forme incipiente
şi învăţătura care este însă ocazională. Abia în perioada micii şcolarităţii (clasele I-
IV ) învăţătura devine preocupare dominantă, chiar dacă în primă fază mai persistă şi
jocul care treptat va evolua şi în perioada de adult va deveni joc distractiv „de
societate” , sportiv, etc.
Odată intrat în grădiniţă, căminul nu mai constituie pentru copil unicul loc de
desfăşurare al vieţii sale. Noul cadru social-grădiniţă, educatorul, colegii de grupă-
ocupă un loc din ce în ce mai însemnat în preocupările zilnice ale preşcolarilor. Dacă
mai înainte în cadrul familiei părinţii constituiau sursa principală de informare a
copilului, acum această funcţie va fi preluată de educator, care în opinia preşcolarului
se bucură de un mare prestigiu şi are o autoritate indiscutabilă. Pe măsură ce elevul
reuşeşte să se acomodeze la noua situaţie, între el şi educator se dezvoltă şi relaţii
afective care în condiţii normale sunt hotărât pozitive.
Relaţiile micului preşcolar cu colegii de clasă sunt încă foarte vagi. Din
curiozitate mai mult el urmăreşte să afle ce fac ceilalţi dar opiniile lor nu-l
interesează. Atitudinea celor din grupa lui de vârstă nu-l influenţează, aşa cum se va
întâmpla pe la vârsta de 10-11 ani. Cu toate acestea el se va compara mereu cu alţii şi
se va bucura mult când este lăudat pentru succesele obţinute.
Elevii de vârstă preşcolară 8 –nivel pregătitor, sunt mândri de calitatea muncii
lor, îi privesc de sus pe cei care frecventează grupa mică, şi-i invidiază pe cei din
clasa I . De la început, preşcolarul se joacă bucuros în grup şi arată interes pentru
orice fel de activitate care se desfăşoară în colectiv. Se poate observa că grupele
formate din preşcolari începători sunt foarte puţin durabile şi de obicei se menţin
numai cât durează jocul pentru care s-a constituit.
Primele prietenii care se leagă la începutul preşcolarităţii iau naştere pe baza
unor considerente neesenţiale. Copiii declară că sunt preteni cu cei din bancă sau cei
ce merg pe acelaţi drum acasă. Se pare că la început prieteniile dintre băieţi sunt mai
durabile decât acelea între fete. În general preşcolarul este o fiinţă eminamente
sociabilă, afectuoasă, care intră uşor în relaţii cu alţi copii. Copilul solitar, care stă
retras şi nu se amestecă în jocul sau activitatea celorlalţi, este o rară excepţie în

8
Voiculescu , Elisabeta : Pedagogie preşcolară , Editura Aramis, 2003 ,pag.53.
această perioadă. Educatorul trebuie să se ocupe de asemenea cazuri şi să ajute pe cel
„izolat” să se integreze în grupul copiilor.
Relaţiile de lucru şi joc, la început sporadice şi inconstante se transformă treptat
în forme de socializare din ce în ce mai strânse, încât la sfârşitul perioadei preşcolare
grupa va deveni un grup destul de închegat, cu funcţii sociale determinante.
Prezenţa altei persoane sau activitatea şcolarului în grup sporesc randamentul
individual, în special pe latura cantitativă. Prezenţa grupului are influenţă favorabilă
asupra elevilor cu nivel mijlociu de dezvoltare şi asupra celor care lucrează în ritm
mai lent.
Preadolescenţa9 sau vârsta şcolară mijlocie(clasele V-VIII) caracteristică vârstei
de 11-14 ani la fete, 12-15 ani la băieţi este perioada în care putem spune că atât
băiatul cît şi fata nu mai sunt copii, dar nici adulţi. În faza şcolarităţii mijlocii, copilul
ajunge la un grad superior de dezvoltare, atât din punct de vedere fizic cât şi psihic.
Este etapa în care începe să se contureze personalitatea omului. Trăind în cadrul
vieţii sociale şi luând cunoştinţă de cerinţele societăţii, elevul de vârstă şcolară
mijlocie simte nevoia de a-şi aprecia posibilităţile şi astfel îşi îndreaptă atenţia spre
propria persoană. Preadolescentul nu admite să fie considerat drept copil.Pretinde să
fie tratat ca un om matur şi în toate manifestările sale urmăreşte să-şi afirme vizibil
independenţa.
Paralel cu angrenarea tot mai intensă în colectiv, care începe să joace un rol
important în viaţa lui, creşte şi mai mult preocuparea faţă de aspectul exterior
(îmbrăcăminte, coafură, etc.). Acum se formează grupe de preadolescenţi, care au o
organizare caracterizată prin mai multă consistenţă şi durabilitate, conduse de un
adolescent cu mai mult prestigiu (lider) şi care gravitează în jurul unor preocupări ca
plimbări, excursii, vizionarea în comun a unor spectacole, corespunzătoare intereselor
membrilor grupului.Această activitate trebuie urmărită şi supravegheată , pentru ca
gruparea spontană a preadolescenţilor să nu degenereze în manifestări antisociale.
Dacă preşcolarul învaţă pentru a face plăcere părinţilor sau pentru a câştiga
simpatia educatorului , şcolarul de vârstă mijlocie învaţă conştient pentru a cunoaşte
realitatea din jur şi pentru a nu rămâne mai prejos de colegii lui în enulaţia care este
generală în această fază. Este cert deci că acum se combină motivele externe cu unele
motive interne şi că motivele superioare-pregătirea pentru o profesie care să fie

9
Voiculescu , Elisabeta : Pedagogie preşcolară , Editura Aramis, 2003 ,pag.59.
socialmente apreciată ca fiind folositoare- nu apar decât în faza următoare,
adolescenţa, şi sub influenţa educaţiei.
Relaţiile prieteneşti, amicale sunt fundamentate pe interese şi sentimente
comune, pe recunoaşterea existenţei la partener a unei valori de ordin superior.
Adesea prieteniile acestea sunt durabile şi rezistă chiar la grele încercări. Atitudinea
părinţilor şi educatorilor în privinţa prieteniilor trebuie să fie pline de tact.
Din punct de vedere educativ preşcolaritatea este o etapă mai dificilă. Acum se
pun bazele concepţiei despre lume, se stabilizează în mare măsură convingerile
morale şi de comportare şi la toate aceste prefaceri în primul rând grădiniţa trebuie să-
şi aducă contribuţia.
Grădiniţa contribuie nu numai la educarea intelectuală ci şi la cea morală,
afectivă, în general la educarea întregii personalităţi. Dorinţa de a participa la viaţa
socială a copiilor şi de a fi folositori comunităţii se manifestă evident.
Din aceste aspecte descrise reiese clar nevoia de comunicare, cunoaştere,
afecţiune între indivizi. Munca în grupuri este viaţa socială a copiilor, inclusă în
dezvoltarea lor. În instituţiile de învăţământ, grupurile sociale în care îşi desfăşoară
activitatea elevii poartă denumirea de grupuri de elevi sau grupuri şcolare. Vorbind
despre aceste grupuri vom vorbi grupa de preşcolari care este un micro-grup socio-
educativ în cadrul grădiniţei. Pentru a analiza valenţele formative ale clasei de elevi,
deci ale grupului de elevi alături de variabilele psihologice se impune luarea în
consideraţie şi a variabilelor sociologice.
Grupa de preşcolari face parte din categoria grupurilor mici cu valenţe
educative. Cercetăriile sociologice din ultima perioadă acordă o atenţie deosebită
grupului în educaţia şcolară, construcţiei sociale a claselor, datorită faptului că grupul,
ca unitate distinctă, amplifică puterea indivizilor ca urmare a cooperării sporindu-le
forţa creativă şi modificându-le viaţa afectivă. O bogată problematică s-a conturat cu
teoria psihosociologică a grupului mic.
Grupa de preşcolari este un grup social în cadrul căruia, ca urmare a
interrelaţiilor ce se stabilesc între membrii săi apare şi se manifestă o realitate socială
cu multiple consecinţe asupra desfăşurării procesului instructiv-educativ în ansamblul
său. Deci este „un grup primar, iar din punct de vedere al influenţelor externe ce se
manifestă asupra ei, clasa de elevi este un grup formal”10 , deoarece i se impune
constituirea şi exercită din afară dirijarea evoluţiei sale ulterioare.
În interiorul grupului se formează în mod spontan grupe informale, cu
fizionomie şi format propriu, pe bază de afinităţi reciproce.Influenţa pe care o exercită
educatorul ca fiind lider formal este o influenţă externă. Între membrii grupului se
produc procese de comunicare şi interacţiune intelectuală, afectivă, axiologică, se
stabilesc scopuri pentru diferite acţiuni, norme de conduită. Încadrarea copilului într-o
grupă de gradiniţă îi conferă acestuia statutul de elev şi îl pune în relaţii multiple cu
ceilalţi elevi, atribuindu-i roluri şi responsabilităţi. Integrarea elevului în grupul clasei
constituie un proces socio-pedagogic de asimilare a normelor de comportament ale
grupului, de participare la activitatea colectivă a clasei şi de urmărire a scopurilor
stabilite de grupul clasei. Reiese clar că grupul de elevi nu constituie un domeniu
static, ci o grupare viabilă, dinamică, într-o continuă evoluţie în care se desfăşoară
jocul unor forţe multiple de atracţie, respingere, afirmare de sine, ascensiune.11
Datorită valenţelor sale formative ca grup socio-educativ grupa de preşcolari s-a
menţinut şi continuă să se menţină ca unitate şcolară de bază, cu funcţie de socializare
a membrilor săi.

4.Agresivitatea în cadrul grupului.

Ori de câte ori scriem sau vorbim, încercând să convingem, să explicăm, să


influenţăm, să educăm, sau să îndeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul
procesului de comunicare, urmărim :
· să fim receptati (auziţi sau citiţi);
· să fim înţelesi;
· să fim acceptaţi;
· să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau atitudine).
Atunci când nu reuşim să atingem nici unul dintre aceste obiective, înseamnă că ceva
în derularea comunicarii nu funcţionează corespunzător, adică ceva a interferat în
10
Glava, Adina : Introducere în pedagogia preşcolară , Editura Cluj-Napoca Dacia ,
2002, pag.49.
11
Pavelea, C. , Pavelea, D.T. , A. , Gh. : Psihopedagogie aplicată în activităţile de
practică pedagogică, Editura Gheorghe Alexandru , Craiova, 2005, pag.67.
transmiterea mesajelor. Orice interferează cu procesul de comunicare poartă
denumirea de barieră.
Barierele în calea comunicării sunt multiple şi pot fi clasificate în următoarele
categorii: microbariere şi macrobariere; macrobariere tehnico-economice, culturale şi
social-politice şi microbariere ale sursei de comunicare, ale receptării comunicării
manageriale-ale receptorului, comune-ale sursei şi receptorului - şi ale canalului.12
După unii cercetători, în sfera barierelor comunicaţionale se produc mutaţii
semnificative din cauza mijloacelor de ameliorare a comunicării.Acest lucru face
posibilă medierea umană, care înseamnă „o utilizare a limbajului natural cu un rol
metodologic mai accentuat.”13
Am vorbit despre barierele în procesul de comunicare deoarece agresivitatea
verbală în cadrul grupului preşcolar poate fi încadrată în această categorie,
dificultăţile de exprimare ale preşcolarilor intră în categoria barierelor în comunicare.
Există o serie de situaţii tipice în care se manifestă agresivitatea
intragrupală, ocuparea şi apărarea unor părţi ale spaţiului. Acestea se referă la :
(a) Teritoriul individual – oamenii îşi formează rapid habitaturi spaţiale; de
exemplu aşezarea unei familii în jurul mesei ( locurile la masă, ocupate de
membrii familiei, sunt menţinute consecvent . În temeiul unei înţelegeri tacite,
fiecare respectă locul celuilalt ). Aceste habitaturi spaţiale apar încă de la vârsta
de 2 ani ( copiii sunt evident deranjaţi dacă trebuie să-şi schimbe locul ).
(b) Distanţa individuală pe care o menţinem faţă de ceilalţi depinde de
intensitatea stimulilor emişi de aceştia (îmbrăcăminte, miros).
Disputarea obiectelor. Adesea, copiii se ceartă datorită unor obiecte dorite
de toţi. Apar două situaţii :
(a) copiii mai mici încearcă să intre în posesia obiectelor dorite,
smulgându-le partenerului de joc. De obicei, posesorul se apără cramponându-se
de obiect sau prin protest şi solicitarea sprijinului unui al treilea sau prin fugă.
Cei care au fost deposedaţi de obiectul lor protestează (plâng) şi nu de puţine
ori trec la contra-atac, încercând să smulgă obiectul atacatorului. Alteori
răufăcătorul este atacat direct, fiind lovit, zgâriat, tras de păr sau împins.
12
Lazăr, Cornel :Tehnici de comunicare– Note de curs, Universitatea „Spiru Haret”,
Braşov, 2008, pag.39.
13
Anghel , Petre : Stiluri şi metode de comunicare , Editura Aramis , 2003 ,pag.130.
(b) copiii mai mari respectă proprietatea : dacă este furată o jucărie,
atunci păgubaşul o poate revendica cu succes prin protest şi repetată afirmare a
posesiei sale.
Rivalitatea – oamenii concurează între ei pentru a obţine favoarea
anumitor persoane ; copiii rivalizează pentru dragostea părinţilor.
Agresivitatea explorativă. Comportamentul agresiv este utilizat adesea
pentru testarea spaţiului social de mişcare. Copiii se comportă agresiv pentru a
vedea cât de departe pot merge. Răspunsul celorlalţi le indică limitele
toleranţei. Dacă răspunsul întârzie să vină, atunci agresivitatea explorativă este
escaladată. Agresivitatea explorativă joacă un anumit loc şi în cazul
confruntărilor pentru o poziţie în ierarhia grupului mic. Ea permite descoperirea
punctelor slabe ale partenerilor.
Agresivitatea educativă. Încălcarea regulilor convieţuirii atrage după sine
pedeapsa. În grupurile de copii, copiii mai mari îi pun la punct pe cei care
încalcă regulile jocului vinovaţii sunt ironizaţi şi adesea pedepsiţi fizic.
Concurenţa, fie că urmăreşte recompensa, fie că urmăreşte alte scopuri,
conduce la delimitare agresivă şi duşmănie între grupuri sau persoane.
Reacţia de respingere a anormalului. Membrii unui grup care se abat în
înfăţişare şi comportament de la normă devin ţinta agresiunii. Chiar atunci când
deviantul este atins de boală sau accident, devenind infirm, când este prea gras
sau se bâlbâie, el devine totuşi ţinta ironiilor. Formele ritualizate de expresie
sunt arătarea dinţilor, scuiparea, etc.
Agresivitatea verbală. Batjocura merge de la degradare până la
dezumanizare. Celui batjocorit i se dau nume de animale sau i se atribuie
defecte sociale sau corporale sau atacuri verbale care se referă la defectele
fizice ale celui atacat sau care fac din sărăcie un reproş. Omul poate să creeze
prin cuvinte situaţii declanşatoare ale agresivităţii, ca de pildă : ”de acum înainte
nu mai vorbesc cu tine ! “
Din toate cele de mai sus se poate desprinde faptul că agresivitatea este
legată de satisfacerea nevoilor esenţiale ale vieţii, punct de vedere însuşit de
psihanaliză. Freud vorbeşte chiar de două instanţe fundamentale : instinctul vieţii
sau Eros, având la bază pulsiunile sexuale şi instinctul morţii sau Thanathos,
având la bază pulsiunile de agresivitate.
De asemenea, trebuie enunţată şi ideea că agresivitatea poate fi o formă
de compensare a frustrării prin acţiuni - gesturi cu semnificaţie caricaturală.
Aceste acţiuni-gesturi pot fi considerate ca o contra-reacţie la frustrare. Ca
atare, se poate vorbi de o ierarhizare în funcţie de statut şi rol ; despre o
descărcare în trepte a conflictelor.

5. Specificul grupei de grădiniţă ca grup social.

Grădiniţa este instituţia căreia societatea i-a încredinţat sarcina pregătirii


generaţiilor care se succed în devenirea istorică a societăţii. Generaţiile pătrund în
grădiniţă printr-un flux continuu, find supuse unui proces de modelare menit să
asigure continuitatea istorică a valorilor umane şi pregătirea fiecărei generaţii pentru
creaţii autentice în sfera civilizaţiei. Procesul de formare a generaţiilor a dobândit un
cadru instituţional : grădiniţa, ca subsistem al vieţii sociale. Activitatea din grădiniţă
este reglementată prin norme de drept-legi, regulamente, pograme-în spiritul cărora
este condusă ca instituţie socială. Acţiunea educativă 14se desfăşoară asupra unui grup
de copii încadraţi pe două niveluri de vârstă (3-5 ani-grupa mică, 5-6,7 ani-grupa
pregătitoare), care în momentul intrării pe porţile şcolii dobândesc statutul de elev. În
momentul de debut al activităţii şcolare acest grup are un caracter neorganizat. Prin
activitatea educatorului, grupul se structurează şi dobândeşte un loc formal în erarhia
şcolară devenind sub raport instituţional grupa de preşcolari. În structura verticală a
şcolii, grupa de grădiniţă devine un grup orizontal, a cărei personalitate se conturează
în procesul de învăţământ.
Grupa de grădiniţă este un ansamblu dinamic în cadrul căreia au loc procese
formative subordonate unui scop. Procesele formative din cadrul grupului vizează
tocmai pregătirea tinerei generaţii pentru viaţa socială. Organizarea vieţii grupei şi
orientarea axiologică a funcţiilor sale educative au ca o premisă fundamentală analiza
relaţiilor şi a interacţiunilor care se petrec în cadrul său şi a factorilor care-i asigură
unitatea.
Grupa de grădiniţă este un grup social supus în mod constant influenţelor
educative exercitate de şcoală. Ansamblul de elevi care o compune este un grup social
specific, în cadrul căruia există o varietate de relaţii educative. Aceste relaţii au ca
14
Revista Învăţământul preşcolar-numerele 1-2007 , Editura Coresi , 2007, pag.3.
suport raporturile interpersonale din cadrul clasei şi relaţia pedagogică educator-
educat. Această combinaţie de relaţii devine în procesul maturizării elevilor sursa unei
conduite sau a unor aspiraţii.
Elevii care alcătuiesc o grupă au în cadrul şcolii aceeaşi poziţie erarhică. Prin
relaţiile care se dezvoltă în clasă şi prin cooperarea cu altul, fiecare preşcolar este
format sub aspect social pentru îndeplinirea unui rol social într-un grup de muncă,
într-o instituţie sau în cadrul colectivităţii sociale.
Funcţionalitatea educativă a grupei de grădiniţă este determinată de mai multe
variabile: coeziunea grupului, organizarea clasei, atmosfera socio-culturală din clasă,
dialectica relaţiilor profesor-clasă, afirmarea valorilor în viaţa grupei.
În continuare voi vorbi la modul general despre coeziunea grupului grupei şi voi
începe prin a defini ce se înţelege prin aceasta. Deci prin coeziunea grupei înţelegem
comportamentul ei ca grup unitar caracterizat prin acordul realizat asupra scopurilor
propuse, unitatea în timpul acţiunilor desfăşurate şi prin sentimentele comune ce
ataşează membrii clasei.
Dacă omogenitatea intelectuală a grupei nu este posibilă şi nu e de dorit, unitatea
grupei este o condiţie necesară pentru formarea morală a elevilor, unitatea afectiv-
comportamentală constituie un obiectiv pe care-l urmăreşte educatorul în activitatea
sa. Coeziunea afectivă a grupei, cooperarea în muncă şi solidaritatea colegială care se
dezvoltă într-o grupă ataşează pe membrii grupului, trezind în constanţa lor
sentimentul comunităţii grupei. Coeziunea este un comportament de grup, care se
manifestă în procesul elaborării deciziilor, în acţiunile pe care le întreprinde-acţiuni
culturale, sportive, obşteşti şi în relaţiile cu celelalte grupe din grădiniţă. Printre
consecinţele coeziunii grupei se numără : sporirea prestaţiilor intelectuale ale elevilor,
reuşita acţiunilor pe care ei le iniţiază, absenţa conflictelor între diferite subgrupuri
sau clici din cadrul grupei. Spiritul de coeziune şi înţelegere al grupei se observă, în
special, la clasele paralele care sunt puse în situaţia de a întreprinde acţiuni
asemănătoare. Factorii de coeziune ai vieţii grupei sunt :
• stările afective colective;
• acţiunile comune ale grupului de elevi;
• participarea grupei la luarea deciziilor;
• evaluarea colectivă a activităţii grupului;
• afirmarea grupei ca ansamblu organizat în acţiuni instituţionalizate de şcoală :
relaţii intergrupe, relaţii cu factorii de conducere din şcoală.
Stările afective comune care se dezvoltă în anumite momente în viaţa grupei fac
ca elevii să devină un factor de unificare a activităţii grupului prin participarea
afectivă a elevilor la acţiunile pe care le desfăşoară. Sentimentele de bucurie trăite de
grupul de elevi cu prilejul unor succese ale lor, sărbătorirea unor evenimente,
reîntâlnirea la grădiniţă după petrecerea vacanţei se amplifică prin trăirea în grup,
devenind stări afective dominante în viaţa grupei.
M. Pages 15 atribuie stărilor afective şi funcţia de unificare a limbajului simbolic,
a emoţiilor şi a nivelurilor de expresie a vieţii afective a grupului . Rolurile în această
activitate constituie, de asemenea, o modalitate concretă de întărire a coeziunii
grupului. Procesul de deliberare premergător deciziei angajează grupul grupei de
grădiniţă, determinând formularea de opinii şi de argumente în sprijinul lor.
Angajarea elevilor în elaborarea deciziilor contribuie nu numai la unificarea
conduitelor în grup, ci şi la sporirea randamentului activităţii.
Deci într-o grădiniţă o grupă de preşcolari este un grup funcţional care primeşte
şi îşi propune sarcini comune. Realizarea acestora implică în mare parte acţiuni
colective. Pregătirea unei manifestări cultural-artistice, a unui concurs între grupe,
îndeplinirea anumitor atribuţii în cadrul grădiniţei- efectuarea unor lucrări,
participarea la vizite, excursii , toate acestea sunt activităţii în care este antrenat
grupul preşcolar.
Valoarea educativă a acestor acţiuni constă în faptul că ele contribuie la manifestarea
spiritului de colegialitate şi cooperare. Coeziunea grupei nu e trăită pe plan afectiv şi
redusă la nivelul gândirii, ci verificată în activitatea comună, care solicită tuturor
cooperare şi solidaritate. Funcţia formativă a acţiunilor pe care grupa le desfăşoară ca
un ansamblu organizat constă în dezvoltarea spiritului de solidaritate şi
responsabilitate, precum şi a sentimentului de demnitate şi mândrie al grupului de
preşcolari.
Coeziunea de grup:16

15
M. Pages, “La vie affective des grupes”, Paris, Dunod-1968, pag. 26.
16
Şuteu , Titus , :Cunoaşterea şi autocunoaşterea elevilor , Editura Politică, Bucureşti ,1978,
pag 41.
Coeziunea - măsura în care grupul este unit, dispune de unitate. Este o variabilă
temporală. Are totdeauna un conţinut valoric, oamenii sunt uniţi în jurul a ceva.
Pentru un grup social , pentru orice grup, este interesant de văzut relaţia care uneşte
valorile grupului şi valorile instituţionale.
Aderenţa / acceptarea valorilor organizaţionale
adeziune
2 3
1 4

1. coeziune redusă, aderenţă la valori mică;


2. grupul are coeziune, dar la alte tipuri de valori;
3. coeziune mică, aderenţă la valori mare;
4. coeziune şi aderenţă mare (grup devotat).
Pentru grupul educaţional dacă în faza iniţială (1) educatoarea nu intervine, datorită
tendinţei spre autoorganizare, cel mai probabil se produce o deplasare în ecranul 2,
adică grupul trece prin cele patru faze, dar nu îşi însuşeşte valorile instituţionale.
Evident că factorii care determină coeziunea sunt:
• atracţia interpersonală;
• aderenţa la normele şi valorile grupului instituţiei;
• creşterea interacţiunii;
• experienţele de succes.
Un anumit grad de coeziune atins nu este perpetuu. Coeziunea poate varia din
motive diverse, apar conflicte şi nerezolvarea lor, experienţele repetate de eşec.
Dacă respectiva coeziune este pozitiv orientată şi dacă membrii grupului au
abilităţile adecvate, grupul este mai performant. Coeziunea ridicată duce la o asumare
mai ridicată a prestigiului. Membrii grupurilor coezive arată mai puţină anxietate în
situaţii stresante. În grupurile coezive există o presiune psihologică mai mare pentru
respectarea normelor.Şi o coeziune ridicată poate avea efecte negative, un grup foarte
coeziv poate la un moment dat să dezvolte o atitudine de aroganţă, de superioritate
faţă de alte grupuri. O coeziune foarte ridicată poate să blocheze integrarea unui nou
membru.
Dacă grupul este coeziv în jurul unor valori negative , grupul este greu de
schimbat.
La grupurile foarte coezive, aceasta poate duce la fenomenul group-think
(decizia conformistă de grup) – Janis.

Notă :-determinarea gradului de coeziune


a clasei, prin aplicarea testului sociometric
şi sociograma este ataşat lucrării în anexă.
Anexa 3, 4.

6. Personalitatea grupei de grădiniţă.

Grupa de preşcolari ca grup social este un sistem de interacţiuni umane cu o


funcţionalitate educativă. G. Gurvitch 17remarca faptul că grupurile sociale nu sunt
simple ansambluri de statute şi roluri sociale şi se pot extinde şi asupra grupelor de
gradiniţă .
Existenţa grupei facilitează desfăşurarea învăţământului colectiv, care
determină relaţiile educative ale educatorului cu clasa în primii ani de învăţământ.
Personalitatea clasei este determinată de anumite date specifice ale vieţii de grup.
Aşa cum fiecare individ reprezintă o personalitate, şi fiecare grup, fiecare grupă
de grădiniţă de fapt ,îşi are propria personalitate.
Caracterizarea personalităţii grupei se face de către educator. Rolul acestei
caracterizări este de a constitui o bază a acţiunilor iniţiate de el pentru organizarea
vieţii grupei. Determinarea structurii organizatorice numai pe baza relaţiilor
preferenţiale conturate în matricea sociometrică ne poate duce la erori. De aceea
educatorul este necesar să dispună de mai multe date decât cele furnizate de matricea

17
Glava, Adina : Introducere în pedagogia preşcolară , Editura Cluj-Napoca Dacia ,
2002, pag.206
sociometrică. Pentru caracterizarea personalităţii grupei sunt necesare următoarele
date :
A. Date globale despre clasă.
1. Efectivul clasei........băieţi.......fete.......
2. Mediul social din care provin elevii.Fii de :
o muncitori
o intelectuali
o agricultori
3. Randamentul preşcolarilor.
4. Configuraţia psihologică a grupei:
a ) Stări afective manifestate în viaţa grupei:
o sentimente de prietenie ;
o sentimente de bucurie :forme de manifestare dacă participă întreaga grupă la
sentimentele de bucurie ale unor colegi;
o sentimentul de colegialitate, dacă elevii se respectă şi se ajută reciproc;
o alte stări afective observate în viaţa grupei;
b ) Dacă există tensiuni în viaţa grupei, între cine s-au manifestat acestea (între
grupuri, sau între grupă şi educator).
c ) Stări afective astenice observate :teama din cauza..., frica din cauza..., a unor
insuccese.
d )Regrete...tăcere şi indiferenţă...îngrijorare şi teamă...
5. Relaţiile şi interacţiunile din cadrul grupei:
a. Concluziile care se desprind din interpretarea matricei socoimetrice a grupei.
b. Interacţiunile observate şi formele lor de manifestare :
c. Cooperare...competiţie...atitudini de opoziţie...conflicte intergrupale...dialogul
şi schimbul de opinii în cadrul grupei.
6. Conduita colectivă a grupei:
a. Spirit de ordine şi disciplină.....
b. Dacă se consacră unor sarcini colective.....
c. Sprijinul moral acordat unor elevi în situaţii dificile.....
d. Orientarea axiologică a sfaturilor şi îndemnurilor.....
e. Raporturile dintre clasă şi lider.....
7. Receptivitatea educativă a grupei:
a. Atitudinea grupului de preşcolari faţă de influenţele educative.....
b. Gradul în care este solicitat educatorul de către grup.....
c. Activitatea grupei pentru lărgirea orizontului cultural.....
d. Valorificarea potenţialului educativ al grupei.
8. Concluzii.Elementele fundamentale care caracterizează grupa de grădiniţă ca
unitate pedagogică.
Caracterizarea personalităţii grupei îndeplineşte o funcţie orientativă în
activitatea educativă. Ea ajută cadrele didactice care predau la grupă respectivă să
organizeze şi să orienteze acţiunile educative în funcţie de specificul grupului şi de
reacţiile lui la acţiunile educative iniţiate de educator. Când nu este asigurată eficienţa
formativă a factorilor de convergenţă, în viaţa grupei se resimt consecinţele unor
factori perturbatori.
Datorită acţiunii acestora în viaţa grupei apar tensiuni, discuţii şi conduite
deviante. Din această cauză, determinarea personalităţii grupei este un mijloc de
stimulare şi perfecţionare a întregii activităţi educative. Grupul de grădiniţă este un
puternic factor de integrare socială şi de potenţare a energiilor individuale şi colective
ale grupei.
Grupurile posedă superioritatea de a stimula dinamismul social şi de a contribui
la maturizarea copilului. Sarcinile educatorului rămân totuşi analiza relaţiilor,
organizarea activităţii, ameliorarea funcţiilor educative şi formarea mediului cultural
al grupei de grădiniţă.

7. Organizarea vieţii grupei de grădiniţă.

Grupa de grădiniţă este sediul unor numeroase şi variate relaţii şi interacţiuni


care se dezvoltă între membrii săi. Încadrarea copilului într-o grupă fie la începutul
preşcolarităţii, îi conferă statutul de elev şi-l pune în relaţii cu altul. Prin influenţa
formativă a acestui contact, izvorât din nevoia de socializare, individul devine o
persoană. Relaţia elevului cu unii din colegii săi şi cu grupul în totalitate antrenează
procese psihice diverse care prin dezvoltarea lor contribuie la dezvoltarea
personalităţii. Nevoia de socializare, de-a fii împreună cu altul, specifică fiinţei
umane, se manifestă la copil prin tendinţa de apropiere de colegii săi, prin
disponibilitatea pentru angajarea de relaţii cu altul şi în receptivitatea faţă de
influenţele exercitate de grup, prin dorinţa permanentă de comunicare.
Educatorul nu trebuie să uite că nu orice copil este dornic în mod spontan de a
veni la grădiniţă şi de a sta în clasă. Ei nu doresc de la început să se instruiască,
deoarece nu sunt conştienţi de importanţa acestui fapt. Copiii sunt atraşi de grădiniţă
afectiv, numai din pricina că „şcolarul” are o apreciere socială pozitivă . Acesta este
mai mult decât un copil preşcolar, îi creşte deci prestigiul în ochii celor mai mici. Pe
de altă parte, intrarea în grădiniţă şi încadrarea lui într-o grupă corespunde tendinţei
naturale a copiilor de a se încadra în grup.
Cunoscând acest adevăr, străduinţele educatorului nu trebuie să se restrângă la
disciplinarea individuală a fiecărui copil şi la obişnuirea lui cu membrii grupului,
comunicarea cu aceştia. El trebuie să tindă ca intrarea în grădiniţă să nu însemne
numai trecerea de la perioada de joc la perioada de învăţătură, ci trecerea de la
activităţi individuale la activităţi reale de grup. Aceasta înseamnă că dincolo de
activităţile individuale care se desfăşoară simultan (toţi copiii desenează) educatorul
trebuie să stimuleze activităţi colective, cântul în comun, jocurile în comun, unde
interacţiunea este mai eficientă şi mai evidentă.
Ca o caracteristică generală a grupurilor din grădiniţă este faptul că membrii
grupului sunt în contact direct aproape permanent, deci comunică nemijlocit între ei
fie acţional, fie verbal. Cu cât aceste comunicări sunt mai dese, mai intense, mai
multilaterale, cu atât grupul este mai unit şi se poate vorbi cu adevărat despre colectiv.
Relaţiile interpersonale care se dezvoltă în grupe de grădiniţă facilitează aşadar,
schimburi largi de bunuri materiale, de sentimente, idei, valori şi angajează
personalitatea copiilor în schimburi ample de idei, informaţii ştiinţifice, judecăţi de
valoare, norme etice, moduri de comportament şcolar.
Ca subiect educativ, grupa de grădiniţă prin activitatea de integrare a elevilor
îndeplineşte funcţia de mediere a relaţiilor interpersonale care se dezvoltă în grupul
preşcolar. Sub influenţa educatorului aceste relaţii evoluează, în sensul că se
diversifică, dobândesc forme variate de manifestare şi sunt orientate axiologic prin
subordonarea lor faţă de valori etice şi culturale. Evoluţia relaţiilor interpersonale care
se formează în cadrul clasei este subordonată unui determinism psihologic, sociologic
şi pedagogic. Intervenţia educatorului în dezvoltarea acestor relaţii este un act
pedagogic.
Grupul de grădiniţă nu este o simplă unitate de elevi, ci un ansamblu structurat
şi structurabil de elevi între care se stabilesc relaţii diverse. Analizând structura
grupului, putem considera că nu se poate vorbi de o structură unică a grupurilor de
preşcolari, în sistemul cărora se întâlnesc structuri : de comunicare, sociometrice, o
structură a mobilităţii şi structuri ale puterii şi erarhizării.
Reiese clar din aceasta că grupurile mici sunt alcătuite din structuri diferenţiate.
Grupul din grădiniţă este sistemul social în care se desfăşoară procesul de
formare a elevului. Integritatea elevului în activitatea grupului dezvoltă două tendinţe
contradictorii inerente individualităţii copilului : nevoia de a se afirma ca individ în
acţiuni independente şi nevoia de a coopera cu altul şi de a munci împreună cu altul se
formează în cadrul grupei. Integrarea elevului este un proces socio-pedagogic de
asimilare a normelor de comportament ale grupului, participarea la activitatea
colectivă a clasei şi de urmărire a scopurilor fixate de grupul clasei prin decizii
colective. Încadrarea elevului în grupă determină dezvoltarea unei relaţii dintre el şi
clasa ca totalitate, ca grup. Un copil încadrat într-o clasă manifestă iniţial un interes de
cunoaştere a colegilor săi.
Cunoaşterea se realizează prin participarea elevului la activitatea grupei, care se
afirmă ca o totalitate distinctă în cadrul societăţii. Participarea la activitatea grupei
ajută elevul să asimileze normele de conduită în grupă şi să se subordoneze scopului
urmărit de ea. Prin influenţa formativă, grupa îşi afirmă tot mai puternic rolul de
subiect formativ în procesul de formare a personalităţii preşcolarului. Încadrarea
elevilor este inegală : timizii, izolaţii, rezervaţii, elevii cu un randament intelectual
anterior scăzut iau o atitudine de observare şi aşteptare. Ei ocupă în cadrul grupului o
poziţie periferică. Angajarea lor în activităţi şi integrarea lor activă în grup se
realizează prin acţiunile pedagogice iniţiate de educator şi de elevii care ocupă o
poziţie centrală în cadrul grupului.
Indiferent de vârsta pe care o au, între elevii care alcătuiesc o grupă se
desfăşoară un proces continuu de comunicare pe două planuri :
1.-vertical : educator- educat; educat- educator;
2.-orizontal : între elevi;
Viaţa de grup dezvoltă necesitatea de comunicare şi împiedică izolarea.
Comunicarea în grupă este o problemă psihologică, sociologică şi pedagogică având
ca formă de bază comunicarea personală, efectuată direct între colegii de grupă , mai
exact între colegii de bancă.Aceştia se află într-o reţea directă de comunicare chiar şi
în timpul vacanţei. Schimbul de informaţii are un caracter bilateral care se
completează reciproc.
În spaţiul grupei, colegii de bancă nu sunt numai doi vecini ci doi elevi care
comunică între ei informaţii variate, se ajută, se sfătuiesc asupra acţiunilor pe care le
desfăşoară sau le vor iniţia, îşi comunică sentimente sau atitudini faţă de valori.
Aşezarea în aceeaşi bancă, nu trebuie să fie întâmplătoare, deoarece vecinătatea în
spaţiul grupei are un caracter funcţional, contribuind la dezvoltarea afinităţilor şi a
interacţiunilor.
Activitatea comună a elevilor creează premise pentru comunicarea multiplă în
lanţ, în cerc sau directă bazată pe principiul : „oricine poate să comunice cu cine
doreşte „ . Conţinutul comunicării este extrem de diversificat, cuprinzând informaţii
izvorâte din experienţa personală sau acumulate prin lectură, vizionarea programelor
tv, dialogul cu persoanele adulte din afara grupei.
Elevii comunică între ei dintr-o necesitate socială : schimbul de opinii cu altul,
înlăturarea solitudinii într-un grup de egali. Partenerul este căutat în funcţie de mai
mulţi factori dintre care i-am notat pe următorii :
-factori afectivi : prietenia, colegialitatea, înţelegerea reciprocă în activitatea
preşcolară;
-factori axiologici : valoarea personală a partenerului, statutul pe care îl ocupă în
grupă, comportamentul elevului şi ţinuta sa morală, randamentul înactivităţi ;
-factori sociali : similitudinea de opinii asupra unor fenomene culturale, artistice,
acţiuni comune în cadrul grupei , clarificarea unor probleme şcolare;
-factori culturali : schimb de informaţii, preocupări comune sau apropiate în
petrecerea timpului liber.
În afară de relaţiile de comunicare care se stabilesc în cadrul grupurilor
preşcolare, o importanţă deosebită o au şi relaţiile afective dintre elevii unei grupe.
Activitatea comună desfăşurată de elevi într-o perioadă mare de timp generează relaţii
afective care ataşează pe elevi de clasa lor şi după absolvirea şcolii. J.L. Moreno18
consideră că într-un grup mic se dezvoltă raporturi interindividuale preferenţiale. Pe
baza relaţiilor preferenţiale existente într-un grup se conturează structura preferenţială
a grupului. Ca metodă de investigare a relaţiilor dintre elevi se poate utiliza textul

18
Voiculescu , Elisabeta : Pedagogie preşcolară , Editura Aramis, 2003 ,pag.130.
sociometric care constă în a cere fiecărui membru al grupului să denumească
persoanele cu care ar dori să se asocieze în diferite situaţii.
Testul sociometric şi matricea sociometrică nu ne oferă explicaţii asupra
motivelor alegerilor sau respingerilor. Din discuţiile purtate cu elevii de diferite vârste
şi din diferite clase s-a constatat că preferinţa este determinată de valoarea
personalităţii partenerului şi de comportamentul acestuia în clasă. La întrebarea „ De
ce îl preferi pe elevul X ?”, majoritatea remarcă performanţele obţinute de elevul X,
faptul că este disciplinat, cinstit şi ataşat de cea mai mare parte a grupului.
Respingerile au o arie motivaţională mai extinsă începând cu vârsta şcolară mică şi
încheind cu adolescenţa, „ nu-l prefer pe elevul Y deoarece nu ne potrivim” spun cei
mai mulţi. Atunci când discutăm fiecare încearcă să-şi impună punctul de vedere, sau
îl apreciază pe Y pentru posibilităţile intelectuale însă nu ar vrea să-l aibă ca şi coleg
de bancă, exemplele ar putea continua, motivaţiile respingerilor ar putea fi multiple.
Un alt aspect afectiv, care contribuie la buna integrare a elevului în grup şi care
se manifestă la nivelul grupurilor şcolare este şi relaţia de prietenie, generată de
activitatea comună în cadrul grupei . Sunt foarte multe cazuri în care astfel de relaţii
înfruntă efectul coroziv al timpului, afirmându-se prin durabilitatea şi sinceritatea lor
în situaţii grele de viaţă . Dacă în clasele primare prieteniile sunt legate cu uşurinţă pe
criterii mai mult sau mai puţin afective, în evoluţia lor adolescenţa alimentează
relaţiile amicale cu înflăcărate idealuri de viaţă, cu profunde urmări asupra vieţii
partenerilor. În viziunea elevilor prietenia este o conduită profund umană, care se
întemeiază pe sentimente profunde de dragoste faţă de viaţă şi şcoală, pe aspiraţiile
spre viitor. Cei mai mulţi elevi consideră prietenia ca o modalitate de a trăi în grup, în
societate, de a înţelege oamenii, de a înţelege pe altul şi prin el pe membrii
colectivităţii . Se consideră că prezenţa unui prieten în activitatea preşcolară înseamnă
de fapt prezenţa permanentă a unui suflet, care prin căldura sa încurajează şi ajută în
relaţiile cu alţii.
Ca o concluzie putem afirma că , acţiunea desfăşurată de un elev pentru
integrarea unui coleg în configuraţia comportamentală a grupei , se bazează pe
elemente afective , prietenie, colegialitate, simpatie, solidaritate, şi intelectuale-
argumente raţionale aduse în sprijinul modelului comportamental propus.
Deci pentru elevi grupa reprezintă spaţiul social în care ei afirmă valori, le
comentează şi urmăresc să determine adeziunea colegilor.
Caracterul organizat al vieţii grupei este detreminat de faptul că o grupă de grădiniţă
este o structură instituţională a unei şcoli. Grupul format, instituţional posedă structuri
organizate, implicate de programul şcolar şi de finalitatea activităţii educative.
Funcţionarea grupei este asigurată în mod raţional prin organizarea activităţii ei şi prin
asimilarea de către elevi a normelor şcolare. Organizarea grupei este procesul de
determinare a structurilor organizatorice ale grupului, a funcţiilor pe care ele le vor
îndeplini, a responsabilităţilor atribuite elevilor şi a raporturilor normative pentru ei.
Organizarea vieţii grupei de grădiniţă îndeplineşte o dublă funcţionalitate :
1.creează premisele necesare pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii şcolare;
2.pregăteşte pe elevi pentru îndeplinirea rolurilor sociale.
O bună organizare a grupei implică stabilirea cadrului ei organizatoric şi
investigarea comportamentului în grup.Optimizarea activităţii educative implică
fixarea unei structuri raţionale a ei şi un regim de muncă pentru elevi. Planul de
învăţământ fixează cadrul general al acestei activităţi, iar programele şcolare
conţinutul ei. Decizia privitoare la programarea activităţii instructiv-educative în care
este angajată clasa se ia de către conducerea şcolii. Grupul preşcolar este consultat
numai cu privire la descoperirea soluţiilor optime de programare a acestei activităţi.
Programarea acesteia se realizează prin respectarea criteriilor psihologice,
pedagogice, igienice, sociologice.
Organizarea vieţii grupei implică planuri diferenţiate :
-organizarea vieţii ei sociale şi a activităţii ei ca grup;
-organizarea procesului instructiv-educativ în care este angrenat elevul.
Factor hotărâtor prin poziţia pe care o ocupă în sistemul muncii educative,
educatorul se dovedeşte tot astfel şi în ce priveşte activitatea pe care o desfăşoară, dat
fiind că el îndeplineşte dublu rol : de conducător al procesului instructiv-educativ, la
obiectul ce predă, şi de executor al lui. Din această situaţie rezultă că, atât nivelul în
care satisface sau nu satisface cerinţele profesiunii, cât si calităţile şi defectele
educatorului, nu pot fi altfel apreciate decat numai în raport de rezultatele pe care le
obţine în mod concret în activitatea sa cu elevii la grupă.
Dar, întrucât educatorul este situat într-un sistem de relaţii ce depăşesc incinta
şcolii incluzând părinţii elevilor, şi, în general, membrii grupului social în mijlocul
căruia trăieşte şi munceşte, el este obligat să răspundă şi solicitărilor acestora, adesea
trebuind să vină chiar în întâmpinarea lor.
Profesiunea de educator, exercitarea ei, solicită din partea celor care o practică să
răspundă la cerinţe de bază, printre care menţionăm: pregătire temeinică de
specialitate, pregătirea psihopedagogică corespunzătoare, precum şi priceperi şi
deprinderi de muncă pedagogică, tact pedagogic .
Cunoaşterea precisă a scopului, claritatea şi puterea lui mobilizatoare,
stimulativă şi selectivă, în acelaşi timp, capacitatea de comunicare, trebuie să-l
conducă pe educator, în mod neabătut, la eforturi susţinute şi continue de
perfecţionare şi autoperfecţionare.
Pregatirea temeinică de specialitate, constituie o cerinţă a cărei satisfacere
asigură afirmarea pozitivă a personalităţii educatorului în realizarea sarcinii de a
înarma pe preşcolari cu un sistem de cunostinţe trainice din domeniul specialităţii lui,
şi de a le forma priceperi şi deprinderi de muncă şi de a folosi inteligent conţinutul
lecţiilor in scopul modelării personalităţii elevilor nu numai pe latura intelectuală ci şi
morală, estetică, fizică, si tehnico- pedagogică, conform cu situaţia dată. Această
activitate, desfaşurată zi cu zi în mod sistematic, perseverent şi pasionant de către
educator, determină atât dezvoltarea capacităţilor psihice ale copiilor : inteligenţa,
memoria, imaginaţia etc., cât şi formarea a o seamă de trasături morale, şi chiar fizice,
precum şi apariţia şi consolidarea unui stil propriu de muncă, favorizând astfel
dezvoltarea.
Pregatirea temeinică de specialitate a educatorului contribuie cel mai mult la
instituirea prestigiului său real în faţa clasei, la consolidarea poziţiei lui de lider ,
situaţie ce sporeşte uimitor posibilitatea sa de influenţare cu urmări pozitive în
realizarea sarcinilor de instruire şi educare.
Pregătirea psihopedagogică, formarea unor priceperi, deprinderi şi obisnuinţe
de muncă pedagogică, tactul şi măiestria pedagogică, constituie un ansamblu de
cerinţe fară de care nu se poate concepe nici un fel de muncă educativă de calitate.
În esenţă, aceste preferinţe obligă educatorul să studieze şi să se familiarizeze
cu problemele generale ale pedagogiei, cu cele ale didacticii şi teoriei educaţiei, cu
metodica de specialitate, cu psihologia copilului, psihopedagogia, consilierea, igiena
şcolară şi alte obiecte înrudite cu pedagogia, urmând ca apoi utilizând cunoştinţele
dobândite să desfăşoare o activitate practică complexă ce prin eforturi continui îl
conduce spre ceea ce se cheamă maiestrie pedagogică, expresie concretă a armonizării
la nivel optim a teoriei educaţiei cu tactul pedagogic, cu priceperile şi deprinderile
pedagogice de a organiza şi desfăşura în aşa fel activitatea instructiv-educativă.
Prezenţa unui orizont cultural bogat în pregătirea educatorului, constituie, cerinţă a
cărei împlinire îi asigură deschidere spre afirmare ce, fie că vine în întâmpinarea unor
cerinţe sau a unor nebănuite întrebări, fie că reprezintă răspunsuri la probleme diverse
pe care le încearcă curiozitatea sau necesitatea unei rezolvări competente şi imediate,
dă atmosferei clasei o deosebită vivacitate care se instituie după legile osmozei
spirituale dincolo de faţa obligaţiei rigide.
Educatorul desfăşurându-şi activitatea într-o anumită realitate socială
dobândeşte statut de cetăţean al comunităţii respective, relaţie din care decurg drepturi
şi datorii. În această situaţie de integrare organică în comunitate, educatorul nu mai
poate să-şi limiteze activitatea doar la munca instructiv - educativă pe care o
desfăşoară la clasă şi în şcoală, ci are obligaţia morală să participe cu pricepere şi
entuziasm la toate acţiunile menite să asigure înaintarea societăţii din care face parte
pe calea progresului material si cultural. Prin aceasta educatorul continuă o veche şi
valoroasă tradiţie a slujitorilor şcolii româneşti, iar pe de altă parte răspunde rolului
său de agent transformator conştient şi dinamic aducându-şi contribuţia la ridicarea
continuă.
Toate cerinţele şi calităţile care se îmbină în personalitatea profesorului pot fi
privite numai ca un tot unitar ale cărui componente stau într-un raport de
intercondiţionare, reprezentând clar dominantele de personalitate, care variază de la
caz la caz, în funcţie de diferenţierile determinate de potenţialul ereditar, de mediu şi
de educaţie. Toate cerintele şi calităţile la care ne-am referit trebuie examinate în
dinamica lor, dar nu trebuie rupte din situaţia profesorului de membru al unei anumite
comunităţi sociale, care îşi are particularităţile sale deosebite de cele ale altora. Modul
particular de manifestare al personalităţii fiecăruia dintre profesori, ca expresie a
gradului de satisfacere a cerinţelor şi de afirmare a calităţilor, constituie variabila
dependentă ce introduce în viaţa şcolii variaţia, plăcutul şi interesantul.
Privită prin optica prin care profesorul a reuşit să-i transforme pe elevi în
purtători ai unui sistem de cunoştinţe despre lume,ai unui cod de norme morale ,
priceperi şi deprinderi de muncă fizică şi intelectuală, cu gustul pentru comorile
culturii, gata să contribuie la emanciparea reala a societăţii, personalitatea lui
dobândeşte valoare deosebită, nu atât prin ceea ce reprezintă el ca individ, ci prin ceea
ce a realizat şi realizează pentru altii.
Educatorul.
Practica educativă îndelungată a demonstrat necesitatea de a încredinţa unui
educator o întreaga activitate de coordonare a tuturor influenţelor educative ce se
exercită asupra unei clase. Educatorul este un membru al colectivului pedagogic,
desemnat în această funcţie după anumite criterii : o vastă experienţă educativă, o
evidentă autoritate morală şi profesională, activitate de predare la clasa respectivă etc.
El este numit de către director şi răspunde în faţa conducerii de întreaga activitate
educativă .
Obiectivele muncii educatorului19 .
a) educarea elevilor, ca problemă centrală a activităţii sale.
Îndrumarea şi educarea colectivului presupune nu numai cunoaşterea temeinică
a particularităţilor de viaţă ale acestuia, a legilor psihologiei de grup,ci şi a modului în
care se constituie şi funcţionează micro grupele, a influenţei lor asupra grupului, a
legilor după care liderii sunt aleşi şi urmaţi etc. Cunoaşterea microstructurii
grupurilor, pătrunderea în intimitatea relaţiilor existente între membrii ei, dialogul
permanent cu clasa sunt condiţii ale succesului în activitatea cu toate categoriile de
elevi.
b) cunoaşterea psihologiei clasei, a particularităţilor de vârstă ale elevilor,
studierea profilului spiritual al fiecărui elev în parte, a aptitudinilor şi trăsăturilor sale
morale etc., constituie o sarcina şi o condiţie, în acelaşi timp, a organizării raţionale a
întregii activităţi instructiv - educative a clasei. Educatorul este veriga intermediară
între elev si profesori, pe de o parte, între acesta şi familie, pe de altă parte. El este cel
care concentrând şi sistematizând datele despre fiecare elev le oferă celor interesaţi,
utilizându-le în acelaşi timp în scopul influenţării pozitive a dezvoltării fiecărui elev.
Fără a se transforma în biograful elevilor el se îngrijeşte ca treptat imaginea despre
fiecare elev, despre perspectivele sale de dezvoltare, despre ţinuta sa morală să devină
cât mai completă şi mai reală.
c)asigurarea succesului la învăţătură al tuturor elevilor, mobilizarea lor pentru
ridicarea continuă a performanţelor, urmărirea progresului pe care îl face fiecare elev
şi sprijinirea reuşitei sale, la toate obiectele şi activităţile. În condiţiile în care lupta
împotriva abandonului şcolar are un caracter social şi naţional, la toate nivelele
învăţământului, educatoarea trebuie să contribuie la prevenirea unor astfel de situaţii.
d) organizarea şi sprijinirea activităţii extraşcolare şi a timpului liber al elevilor,
trebuie să-l preocupe pe educator deoarece aceste activităţi vin să completeze şi să
19
Cucoş , Constantin : Pedagogie, Editura Polirom, laşi, 1998 , pag 33.
consolideze pregătirea primită în şcoală. Cât priveşte organizarea timpului liber,
educatoarea va urmări nu numai iniţierea elevilor în folosirea raţională a acestuia
pentru învăţătură ci şi organizarea unor activităţi (excursii, tabere etc.) dorite de elevi
care au rol de refacere, dar şi de stabilire a unei relaţii de apropiere între ea şi clasă.
e) coordonarea şi îndrumarea muncii tuturor factorilor care acţionează asupra
clasei sale (profesori, familie etc.) este o altă obligaţie a educatoarei. Orientând
ansamblul influenţelor exercitate asupra clasei spre realizarea aceloraşi obiective,
dându-le o direcţie unică şi asigurându-le un caracter unitar, convergent şi activ,
educatoarea este factorul polarizator al acestora. Cunoscând specificul activităţii
fiecărui factor, având imaginea clară a ceea ce trebuie să se realizeze, şi dispunând de
experienţa necesară pentru a-i mobiliza într-o acţiune eficientă ea va spori şansele de
succes ale activităţii didactico -educative.
Activitatea educatoarei este foarte complexă şi de mare responsabilitate,
pretinzând un înalt grad de organizare şi planificare, ea trebuind să cuprindă în raza sa
de acţiune toate laturile dezvoltării personalităţii elevilor ( fizică, intelectuală, morală
etc.). Ea trebuie să utilizeze un ansamblu de metode şi procedee didactico -
educative , generale şi speciale, prin care să le formeze elevilor priceperi şi deprinderi
de muncă independentă.
Aceste lucruri se pot realiza prin : convorbirile cu elevii, chestionare, asistenţele
la lecţii, contactul permanent cu familiile elevilor, excursii şi vizite, organizarea unor
întâlniri cu reprezentanţi ai diferitelor profesiuni, organizarea unor schimburi de
experienţă între elevii clasei pe diferite teme (studiul individual, folosirea timpului
liber etc).
Din toate posibilităţile educatoarea trebuie să aleagă pe acelea care corespund
mai bine obiectivelor urmărite, particularităţilor de viaţă ale clasei, natura activităţii
desfăşurate etc., în aşa fel încât ele să dea muncii sale o notă activă şi creatoare.
De exemplu, o excursie poate avea obiective complexe : instructiv -educative,
de orientare şcolară şi profesională etc. Rolul educatoarei este deosebit de important
chiar dacă nu ea este iniţiatoarea şi organizatoarea acesteia, ajutând la stabilirea
obiectivelor complexe ce pot fi urmărite, contribuind la pregătirea ei, integrând-o în
planul său de muncă, ajutând la valorificarea rezultatelor ei. Participând la excursie
educatoarea va urmări îmbogăţirea şi precizarea cunoştinţelor (informaţiilor) sale
despre elevi, cunoaşterea microgrupurilor şi a liderilor, gradul de disciplină,
informaţiile elevilor în diferite domenii, interesele lor, efectele produse asupra elevilor
de diverse evenimente sau întamplări petrecute.
În cazul convorbirilor cu grupa folosind informaţiile cu pricepere şi dând
acestora un caracter sistematic, de apropiere şi încredere reciprocă, educatoarea poate
exercita prin intermediul lor o influenţă pozitivă, continuă asupra activităţii grupei . El
poate cunoaşte opinia clasei, o poate influenţa, poate solicita ajutorul grupei, sugestii,
iniţiative etc., poate mobiliza colectivul şi poate crea o atmosferă de lucru şi
entuziasm, de calm şi optimism, un climat propice formării trăsăturilor morale ale
fiecarui elev. Un dialog permanent cu grupa reprezintă un puternic instrument
formativ , dacă educatoarea ştie să-i exploateze toate resursele de care dispune
aceasta metodă. În calitate de prieten şi îndrumător al elevilor, educatoarea devine un
modelator perseverent şi priceput al personalităţii fiecărui elev numai dacă ştie să dea
fiecărei acţiuni şi fiecărei metode nota sa specifică, personală şi creatoare.
O atenţie specială trebuie să acorde educatoarea calităţii acţiunilor pe care le
întreprinde, pregătirii si evaluării acestora. Combaterea formalismului, a rigidităţii, a
şablonului şi a rutinei sunt cerinţe esenţiale şi permanente ale activităţii educatoarei.
Factorului afectiv i se va rezerva un loc deosebit în cadrul relaţiilor profesor -elev.
Eficienţa muncii educatoarei depinde între altele şi de respectarea unor cerinţe
pedagogice generale cum sunt :
a) alegerea, pregătirea şi organizarea unor acţiuni variate şi interesante la nivelul
clasei respective;
b) stabilirea unor obiective clare, cuprinzătoare şi realizabile, precum şi adecvarea
acţiunilor întreprinse în mod planificat;
c) îmbinarea acţiunilor colective cu cele individuale şi folosirea unor metode şi
procedee variate, active si eficiente;
d) mobilizarea tuturor factorilor educativi care lucrează cu clasa şi asigurarea unei
conlucrări sistematice şi rodnice a acestora pe tot parcursul anilor, realizându-se o
actiune unitara şi coordonată;
e) evaluarea sistematică a rezultatelor obţinute şi transformarea acestora în puncte de
sprijin ale acţiunilor viitoare;
f) asigurarea unui dialog permanent cu grupa şi crearea unui climat favorabil oricărei
acţiuni;
Sistemul muncii educatoarei cuprinde principalele coordonate ale activităţii
instructiv -educative utilizabile la clasa respectivă. El face parte din sistemul
acţiunilor educative întreprinse în şcoală în vederea pregătirii tinerei generaţii pentru
muncă şi o viaţă activă, adaptând şi concretizând obiectivele generale la nivelul şi
particularităţile clasei.
Dând un sens creator activităţii sale educatoarea se va folosi de orice prilej
apărut în viaţa grădiniţei prin care ar putea accentua şi consolida influenţele pozitive
exercitate asupra grupei pe care o conduce. Ea va recurge la o serie de instrumente
verificate şi eficiente de natură să sporească valoarea formativă a acţiunilor
întreprinse: discuţii, dezbateri, chestionare, compuneri etc., şi în special se va folosi
de unele documente de natură să-i uşureze şi sistematizeze munca : caietul
educatoarei, fise psiho - pedagogice de cunoaştere şi caracterizare a elevilor,
planificări ale acţiunilor educative etc. Fără a face din acestea un scop în sine ea va
avea grijă ca ele să-i ajute să-şi concretizeze rezultatele acţiunilor şi să poată oferi
colegilor, şi în special profesorilor care predau la clasa sa, un ajutor efectiv în
perfecţionarea muncii educative cu elevii. Rezultă aşadar ca numai pe baza unui plan
de perspectivă urmărit şi realizat metodic educatoarea va putea deveni principalul
educator şi modelator a personalităţii elevilor ce i-au fost încredinţaţi.