Clişee culturale, conceptuale, metodologice

Considerăm clişeu o asociere de cuvinte, o sintagmă care începe prin a fi o inovaţie apoi se
banalizează, intră în uz şi începe să se repete supărător. Astfel de expresii-şablon nu sunt însă
supărătoare pentru toţi cei care le aud. Definirea şi descoperirea clişeelor ţine de o percepţie
socială şi culturală.
Clişeizarea este o formă de economie de efort, o generalizare vulgarizatoare, extrem de
artificială care ignoră diversitatea din design-ul lumii sociale şi naturale. Mulţi profesori de bună
credinţă, dedicaţi meseriei lor, nu reuşesc adesea să amelioreze achiziţia elevilor din cauza
rutinei pe care nici măcar nu o conştientizează.
Cel mai adesea se constată următoarele clişee didactice:
Calitatea educației depinde direct de sumele pe care statul le investește în sistem. Analiza
arată că, deși SUA cheltuie mai mult, testele PISA o clasează sub Finlanda. Finanțarea dă
rezultate atunci când are în spate obiective legate de performanța reală a sistemului de
învățământ, transpusă în calitatea produselor sale, elevii.

Evaluările sunt un instrument esențial pentru performanță în sistemul de educație .Cum ar

fi dacă am pune mai degrabă accent pe modul în care sunt folosite rezultatele evaluărilor, decât
pe rezultate în sine? Atunci ar fi imperativ ca, de la cadrul didactic și până la responsabil din
minister, să se ia măsuri în momentul în care evaluările arată că sistemul nu dă rezultatele
așteptate. Ar fi totodată obligatoriu să li ofere cadrelor didactice libertatea, răgazul și pârghiile de
care au nevoie ca să își adapteze predarea pentru a răspunde eficient nenevoilor elevilor.

Judecăm performanța pe bază de standarde academice uniforme .În opinia lui John Hattie,
un criteriu care ar permite o evaluare mai apropiată de realitate ar fi progresul individual al
fiecărui elev pe parcursul timpului petrecut în școala respectivă. Ar pune în valoare, în egală
măsură, eforturile cadrelor care muncesc să dea o șansă elevilor cu probleme la învățătură și ale
celor care fac performanță cu elevii cu potențial.
Atunci când părinții au posibilitatea să aleagă școala la care își înscriu copiii, se generează
concurență care e în beneficiul școlilor. Într-o lume ideală, în care resursele sunt distribuite
egal, în care profesorii buni nu fug de școlile cu probleme, probabil că principiul „luptei” pe
elevi între instituțiile de învățământ ar avea consecințe benefice în tot sistemul .Însă realitatea de
la noi arată că, în ciuda condiționării înscrierii copiilor în școlile cărora le sunt arondați, avem
unele unități de învățământ privilegiate și altele și-au pierdut orice speranță .

Cu cât sunt mai puțini elevi în clasă, cu atât nivelul clasei crește

Probabil că aceasta e convingerea multor părinți și, la prima vedere, e îndreptățită. În clase
cu 30 sau chiar 35 de elevi, pare imposibil să te poți adresa problemelor fiecăruia dintre ei. Și
totuși sisteme educaționale cu renume, cum ar fi cel japonez sau cel corean, performează cu clase
mari, de până la 33 de elevi. În același timp, la noi acasă, numeroase școli din mediul rural, cu
clase cu puțini elevi, au rezultate slabe. Desigur, este dificil de gestionat un astfel de efectiv;
orice efectiv peste 25 elevi ridică dificultăţi şi orice copil peste înseamnă timp alocat, energie şi
răbdare.

Copiii sunt mai evoluaţi din punct de vedere cognitiv şi au nevoi pe care şcoala nu le mai
satisface, şcoala îi înghesuie în nişte şabloane în care ei nu încap…Fiecare elev din clasă are
nevoie de atenţie personalizată şi de un parcurs educaţional croit pe măsura lui.

Mai important decât efectivul de elevi dintr-o clasă este modul în care activitățile derulate
sunt adaptate la specificul clasei și la nivelul de pregătire al elevilor. Elevii sunt împărțiți în
funcție de competențe, fie că recunoaștem acest lucru, fie că nu. Se lucrează, de multe ori, doar
cu cei buni, pentru că nu întotdeauna există o practică a lucrului diferențiat.

Numărul contează mai puțin, însă contează că, deși nu au același nivel de pregătire la
materia respectivă,  folosim același tipic de activități educaționale pentru toți. Este o nouă
pedagogie cea pe care trebuie să o practicăm, cu o mentalitate nouă, deschisă, cu multe provocări
intelectuale şi emoţionale.

Nimeni nu ne poate pregăti încă pentru ceea ce educăm azi şi nici pentru ceea ce vom
educa. Suntem într-un moment zero în care trebuie să învăţăm din mers de multe ori prin
încercare şi eroare, schimbare şi îmbunătăţire.

Este suficient să ne amintim teoria lui Kuhn asupra schimbărilor de paradigmă ştiinţifică
pentru a accepta că există o inerentă rutină a comunităţii ştiinţifice care reproduce standardul
teoriei în ciuda neajunsurilor pe care acesta le provoacă derulării cercetării.

O vorbă populară ne spune că orice învăţ are şi dezvăţ ceea ce este absolut valabil şi în
conformitate cu teoriile moderne ale învăţării, cu condiţia însă să nu ignorăm că a fost greşit
învăţat ceva sau ceea ce este învăţat greşit.

Destructurarea clişeului

Povestea celor două hambare ilustrează foarte bine două poziţii diferite faţă de modul de
învăţare în şcoală.

Învăţarea de tip ”umple hambarul”. Mulţi educatori consideră că mintea copilului este o
tabula – rasa, un fel de hambar gol care poate fi umplut cu acele cunoştinţe considerate
importante de către politica educaţională. Altfel spus, iniţial ”există foarte puţin mobilier,
aproape deloc, în acest hambar”, iar pe parcursul şcolii, hambarul se umple cu informaţii, mai
ales fapte, definiţii şi anumite proceduri, ”până când mintea este sufocată de acestea.”

Învăţarea de tip ”mobilează hambarul” În perspectivă constructivistă, de foarte timpuriu

se formează reprezentări în mintea-creier. După Gardner, unele dintre aceste moduri de gândire
pot fi utilizate toată viaţa, dar altele sunt adevărate obstacole în calea unei învăţări de calitate.
Astfel primul lucru care trebuie făcut este distrugerea unei părţi a hambarului – aceasta înseamnă
deconstruirea acelor concepţii greşite care blochează învăţarea disciplinelor majore. Prin
intermediul unei predări bune apoi, copiii învaţă să construiască un nou mobilier, ”care să
întruchipeze modurile majore de gândire disciplinară. /.../ Pe măsură ce noul mobilier –
structurile disciplinelor – se construieşte treptat, informaţiile iniţial izolate îşi găsesc locul.”
După această structurare disciplinară se reorganizează hambarul pe noi moduri de gândire,
interdisciplinară.

Am putea spune că depăşirea clişeelor sau a merge dincolo de ele este de fapt o atitudine
transdisciplinară, care îşi propune o cunoaştere de calitate, iniţial temeinic disciplinară iar apoi
deschisă spre realitatea cognitivă interconecta.