O scrisoare pierduta

Texte ce pot fi alese ca suport al demonstratiei: V. Alecsandri, Chirita in provincie;

I.L. Caragiale, O scrisoare pierduta, O noapte furtunoasa, D ale carnavalului; Tudor
Musatescu, Titanic Vals.
Orientari teoretice o5v1121op11ure
Comedia este specia genului dramatic ce se particularizeaza prin efectul produs
asupra spectatorului: rasul, buna dispozitie. Ca trasaturi, comedia se remarca prin
conflictul lipsit de profunzime, determinat de vanitate, de idei fixe ridicole ale unor
personaje. Intriga se datoreaza frecvent unor incurcaturi, unor confuzii, cunoscute
spectatorilor, ce provoaca un sir de rasturnari de situatie imprevizibile, desfasurate
intr-un ritm alert. Exista comedii ale caror peripetii se datoreaza unor puneri in scena,
unor farse puse la cale chiar de unele personaje pentru a dejuca intentiile ridicole ale
altora. Ca o consecinta a particularitatilor conflictului, intrigii si peripetiilor, deznodamantul este intotdeauna o impacare generala. Este de retinut ca efectul comic este
conditionat de sentimentul de detasare superioara a spectatorului in raport cu lumea
ce se agita pe scena. in cazul comediilor cu tenta satirica, efectul este dat de
contrastul intre imperativele statutului pe care personajele si-1 aroga si masura
ridicol de modesta in care acestea reusesc sa le satisfaca. Potrivit surselor efectului
comic, se vorbeste de comic de situatie, de intriga, de caracter, de moravuri si de
limbaj, insa foarte frecvent acestea coexista.
I.L. Caragiale: O scrisoare pierduta
Cea mai cunoscuta comedie a lui Caragiale imbina intr-o imagine unitara un aspect
caracteristic epocii sale, politicianismul, pe fundalul unei pasiuni generalizate pentru
politica a intregii societati romanesti - ramase cel mai adesea ori la nivelul discursului
emfatic, agramat si gaunos - cu eterna situatie comica a triunghiului conjugal ce
propune ca personaj ridicol sotul batran, incornorat si naiv.
Actiunea comediei e plasata in timpul alegerilor, moment ce presupune o radicalizare
a disputelor politice si, din chiar gruparea rolurilor in lista de prezentare, se constata
existenta a doua tabere, din care una, gratie functiilor publice mentionate, detine
puterea (Trahanache este prezident al tuturor comitetelor si comitiilor existente in
judet, ai caror membri sunt avocatii Farfuridi si Branzovenescu, Tipatescu este
prefect), in vreme ce in tabara adversa, avocatul Catavencu este prezident" doar la
propriile fundatii - un ziar, Racnetul Carpatilor", si o sotietate" cu un nume lung,
bombastic si ridicol, din care se distinge cu mare dificultate domeniul de interes, cel
economic. in ciuda virulentei atacurilor lui Catavencu - aspirantul la putere -pe care
prefectul Tipatescu le citeste infuriat in ziarul Racnetul Carpatilor" chiar in prima
scena a comediei, din istorisirea politaiului despre conversatia auzita in casa sefului
opozantilor rezulta ca pentru victoria in alegeri acesta miza pe sustinerea candidaturii
sale chiar de catre bampir", adica de prefect, fapt ce pune in lumina precaritatea
temeiurilor conflictului politic, in fond o ciondaneala pentru ciolan. Toate
manifestarile publice dezvaluie inconsistenta acestui conflict la care alegatorul de
rand, figurat prin Cetateanul turmentat, asista ca la un atragator spectacol de cuvinte
fara nici o legatura cu realitatea, caci, desi foarte mandru ca este nembru" al
sotietatii cioclo-pedice" a lui Catavencu, alegatorul turmentat nu vede nici o legatura
intre calitatea aceasta si votul sau. Ca o culme a lipsei totale de relevanta a optiunii
politice, vechiul luptator de la patrusopt", Agamita Dandanache, castigatorul in
alegeri, marturiseste cu inocenta ca a fost ales in toate camerele, cu toate partidele...
ca tot romanul impartial". La fel de lipsita de consistenta este si miza familiala a
conflictului, caci incornoratul Trahanache nu este dispus sa vada evidenta, si, orice s-

ar fi intamplat, pentru el biletul amoros ar fi continuat sa fie o plastografie"; cat

despre dezvaluirea publica a legaturii adulterine, ea este cu adevarat inutila pentru ca
este publica si, de la Cetateanul turmentat la notabilitatile din ambele tabere, toata
lumea o cunostea, fara nici o repercusiune asupra onorabilitatii cuplului adulterin.
Politaiul Pristanda, spre pilda, il admira cu invidie pe prefect pentru atuurile sale:
Mosia, mosie... fonctia, fonctie... coana Joitica, coana Joitica..."
Intriga o constituie pierderea de catre Zoe a unui banal bilet amoros de la prefect, cu
care avea o legatura intrata de mult in tabieturile zilnice ale triunghiului obisnuit (sot
varstnic, sotie tanara, amant), iar peripetiile" scrisorii care e pierduta, gasita,
subtilizata", iar pierduta si in sfarsit redata adrisan-tului cu domitiliul cunoscut"
provoaca agitatie, lesinuri salvatoare, arestari, negocieri" politice, diplomatice"
cautari de documente de santaj, curajoase" telegrame anonime trimise la centru"
pentru dezvaluirea tradarii" care nu e in enteresul partidului", incaierari in adunarea
electorala regizate chiar de politie, pana cand recuperarea ei readuce linistea si
salvarea de la o noua arestare. in aceasta extraordinar de alerta agitatie este remarcabil
efectul de surpriza, suspansul comic. Astfel, chiar intriga, pierderea scrisorii, care in
momentul ridicarii cortinei isi schimbase deja de trei ori detinatorul de la Zoe, la
Cetateanul turmentat si apoi la Catavencu - e dezvaluita si recompusa treptat prin
istorisirile politaiului, ale Zoei si, in cele din urma, ale Cetateanului turmentat. in rostirea tuturor acestor personaje peripetiile scrisorii sunt de un
comic savuros ca si efectul-bomba pe care aceste dezvaluiri il au asupra unora dintre
personaje. Siguranta de sine a prefectului, dupa ce-si calmase iritarea iuteala",
dupa expresia lui Trahanache - provocata de lectura ziarului, dispare ca prin farmec la
aflarea adevarului despre docomentul" pomenit anterior de Ghita si este inlocuita
printr-o noua izbucnire de nervi si furie. Anuntul impleticit al Cetateanului turmentat
despre scrisoarea gasita transforma brusc agasarea Zoei in interes arzator, urmat de o
mare deceptie, cand se dovedeste ca vizitatorul inoportun nu o mai avea, deceptie
impartasita si de Cetatean care constata ca marea cantitate de bautura cu care-1
cinstise Catavencu - pomenita cu admiratie de sine pentru felul in care a profitat de
chilipir (Ce l-am baut! Ce l-am baut!") - n-a fost gratuita, cum crezuse, ci urmarise
un scop. Evident, cel mai intens comic al asteptarii inselate, al farsei, se petrece in
actul al treilea, punctul culminant, cand Trahanache anunta numele candidatului
propus de comitetul electoral, Agamemnon Dandanache, provocand o explozie de
furie in tabara lui Catavencu si o explozie de satisfactie in tabara sustinatorilor lui
Farfuridi, adica o rasturnare a situatiei de la inceputul actului cand Farfuridi facuse
fata cu greu nerabdarii taberei lui Catavencu, absolut sigura de triumf, si fusese nevoit
sa-si scurteze discursul, in vreme ce opozantii frematasera de entuziasm. Intervenind
si oamenii lui Ghita ca un detonator, situatia explodeaza cu adevarat intr-o paruiala in
decursul careia ultraliberalul si liberschimbistul Catavencu, dupa ce la auzul numelui
isi pierduse capul, isi pierde si palaria, pierdere ce se va dovedi cu mult mai grea decat
cea a capului. Acelasi rafinat efect de suspans comic este realizat si in deznodamant.
inainte de impacarea generala si sfarsitul peripetiilor scrisorii, apare Agamita
Dandanache cu propria sa istorie despre o scrisoare de amor aducatoare de coledz"
si, peste toate - varianta subtila a cunoscutului qui pro quo al comicului de situatie incurcand sistematic intre ei pe cei doi barbati din viata Zoei. Apoi, dupa ce pentru o
ultima data Zoe si Catavencu mai trec de la agonie la extaz, cand totul parea pierdut
pentru fiecare din ei, apare, turmentat ca intotdeauna, alegatorul care-i salveaza dand
andrisantului cu domitiliul cunoscut" mult incercata scrisoare si primind si el, in
ultimul moment inaintea inchiderii urnelor, raspunsul salvator la intrebarea Eu pentru
cine votez?" Apoi Catavencu, avand promisiunea coanei Joitica, a damei bune, ca nu e

asta cea din urma camera, conduce zelos si ametit alaiul alegatorilor veseli spre a
celebra alegerea lui Gagamita" si se imbratiseaza cu fostii adversari pentru ca toti
suntem romani mai mult sau mai putin onesti".
Data fiind particularitatea evolutiei societatii romanesti a carei modernizare s-a produs
concomitent cu mari schimbari in limbaj intr-o perioada relativ scurta, un aspect
esential al comportamentului comic este cel lingvistic, limbajul personajelor. Un prim
aspect este invazia unor clisee bombastice din zona politicului, dar si a
sentimentalismului romantic. Materialul cel mai bogat al adevaratei maladii a
limbajului politic bombastic si gaunos, dar fascinant pentru auditoriu, il ofera actul al
treilea cu cele doua discursuri fragmentate. Unul este al lui Farfuridi, ratacit in date
fixe", a carui opinie moderata" despre revizuirea constitutiei este: Ori sa se
revizuiasca, primesc, dar atunci sa nu se schimbe nimic! Ori sa nu se revizuiasca,
primesc, dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, in punctele esentiale!" Celalalt este al
ultraliberalului, liberschimbistului" Catavencu care constata - in aplauzele din ce in
ce mai frenetice ale sustinatorilor - ca industria romana este sublima, putem zice, dar
lipseste cu desavarsire", si-si argumenteaza constatarea prin faptul ca toate tarile,
pana si Anglia", au falitii lor, in vreme ce noi, nu, situatie intolerabila care trebuie sa
inceteze ca sa avem si noi falitii nostri". Este de retinut ca nu atat ignoranta
utilizatorilor unui asemenea limbaj pretentios face obiectul satirei, ci mentalitatea
care-1 genereaza, convingerea inradacinata ca vorba este singura care conteaza, ea
tine loc cu succes principiilor si faptelor, ea este masura meritelor, in dispretul total al
adevarului si al realitatii. Majoritatea personajelor lui Caragiale se privesc in oglinda
fascinanta a propriului limbaj impestritat si distorsionat si se admira sincer. Aceasta
mentalitate se manifesta in comportamente comune lumii reprezentate, alcatuind
moravurile ce fac obiectul satirei comediei. Astfel, locul desfasurarii primului act,
acasa la prefect, cat si prezenta politaiului -functie publica, subordonata prefectului la tabietul de dimineata al lui Tipatescu, inca in halat si citind ziarul, indica principalul
obiect al satirei: functia publica este folosita discretionar in interes personal. Hazul
situatiei creste prin faptul ca prefectul este sincer indignat de atacul vehement - e
drept, bombastic si plin de clisee - al articolului din Racnetul Carpatilor" tocmai pe
aceasta tema. Discutia cu Ghita despre felul in care acesta a cheltuit banii publici
destinati impodobirii orasului pentru marele eveniment al alegerilor subliniaza
caracterul adanc inradacinat in mentalitatea personajelor al firescului acestei confuzii,
absolut nefiresti, dar profitabile pentru interesul personal si cu totul daunatoare
interesului public: faptul ca politaiul si-a insusit bani publici este pentru Tipatescu,
Trahanache si Zoe subiect de haz si eventuala tachinerie, caci pentru prefect e limpede
ca nu leafa angajatului public e sursa de venit, ci profiturile ilicite favorizate de
functie, fiindca daca nu curge, pica". De altfel, lectura ziarului ca si discutia colaterala despre steaguri intrerupsesera raportul lui Ghita referitor la ceea ce descoperise
in timpul noptii cand, cu gandul la datorie", spionase catarat pe uluci ceea ce se
petrecea in casa adversarului politic al prefectului si aflase ca
acesta detinea un docoment" de cea mai mare importanta datorita caruia insusi
bampirul" Tipatescu urma sa-i sustina candidatura in alegeri.
La peste o suta de ani de la aparitia ei, O scrisoare pierduta continua sa desfete
spectatorii si cititorii; multe replici sunt locuri comune pline de haz in vorbirea
curenta si timpul n-a tocit verva lor ironica. Prostii sunt muritori, prostia e
nemuritoare" - zice un dicton acid, infirmat insa de Gagamita, Farfuridi,
Branzovenescu si toti ceilalti eroi ai lui Caragiale.

Caracterizarea personajelor
.
D-ul Goe
Ion Luca Caragiale, unul dintre marii clasici ai literaturii noastre, a creat prin intreaga
sa opera o adevarata comedie umana", o fresca sociala a Romaniei de la sfarsitul
secolului al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea, intrucat a abordat cele mai
diverse domenii ale vietii sociale: scoala, administratia de stat, presa, justitia, familia,
relatiile interumane etc. Aceste aspecte au fost infatisate atat in momente si schite, cat
si in nuvele, in povestiri si in operele dramatice. e8v6821ee18psf Educatia
defectuoasa primita in familie si in scoala, coruptia, traficul de influenta si
favoritismul, manifestate in lumea scolii, constituie teme concretizate in schite ca
Vizita..., D-l Goe..., Bacalaureat, Lantul slabiciunilor, Un pedagog de scoala noua s.a.
Ca si Vizita..., D-l Goe... este una dintre operele literare cele mai cunoscute, cele mai
citite si gustate de cititorii de toate varstele, dar mai ales de catre copii, care recunosc
in personajul principal imaginea unei anumite varste si a unei gresite educatii primite
in familie. Cititorul este atras de succesiunea dramatica a unor fapte inedite" si pline
de talc, rezultat firesc al extraordinarei capacitati de observatie a scriitorului.
Schita D-l Goe... a fost inclusa in volumul Momente si schite din anul 1901, fiind
publicata cu un an mai inainte in ziarul Universul" din 12 mai, si infatiseaza
contrastul dintre pretentiile familiei in privinta educatiei si rezultatul acestei munci,
concretizat in comportamentul copilului.
Schita poarta ca titlu numele personajului principal caruia autorul i-a adaugat
apelativul reverentios domnul", prin care anticipeaza intentiile sale satirice, daca ne
gandim ca Goe nu este un domn, ci doar un copil certat cu invatatura - un repetent -,
rasfatat si obraznic.
Titlul sugereaza si faptul, dovedit de intreaga schita, ca autorul inverseaza cele doua
universuri umane pe care le infatiseaza - cel al copilului si al maturului , intrucat
Goe se comporta ca un om mare", pe cand cele trei dame" se maimutaresc, se
comporta ridicol, se copilaresc" pentru a fi pe placul puisorului".
Fiind vorba de o scHita, I.L. Caragiale nareaza faptele determinate doar de un singur
moment semnificativ din viata personajului principal, si anume calatoria facuta cu
trenul pana la Bucuresti, in compania celor trei doamne: mama-mare, mamita si tanti
Mita. Atitudinea si sentimentele scriitorului sunt exprimate indirect,prin intermediul
faptelor si al personajelor, caci schita este o opera epica in care apar ca elemente
constitutive actiunea, personajele si naratorul.
Ca in orice opera epica, intamplarile narate se constituie si in aceasta schita in
momente ale subiectului literar. Astfel, in expozitiune aflam ca tanarul Goe",
impreuna cu cele trei dame", frumos gatite" asteapta cu nerabdare, pe peronul din
urbea X, trenul accelerat care trebuie sa-1 duca la Bucuresti. Goe insusi este imbracat
intr-un frumos costum de marinar si este impacientat" si incruntat", deoarece trenul
nu soseste.
O discutie filologica" privind pronuntarea corecta a cuvantului marinar se incheie cu
concluzia surprinzatoare prin obraznicie, dar categorica, a lui Goe: - Vezi ca sunteti
proaste amandoua?".
Sosirea trenului si urcarea precipitata a celor patru distinsi pasageri constituie intriga
actiunii.

Acum, cativa tineri politicosi le ofera locurile, dar Goe ramane pe coridor cu
barbatii".
Desfasurarea actiunii cuprinde intamplarile din timpul calatoriei lui Goe si a
insotitoarelor sale pana la Bucuresti: Mai intai, el nu-1 asculta pe un tanar binevoitor
care-1 sfatuieste sa nu scoata capul pe fereastra. Urmarea neascultarii este pierderea
palariei si a biletului de calatorie care era in pamblica palariei", iar tipetele lui Goe,
ca sa opreasca trenul, sunt zadarnice. intre timp soseste si conductorul care cere
biletele la control. Dupa lungi parlamentari", in genul discutiilor de mahala, cele trei
doamne sunt nevoite sa plateasca biletul puisorului si... o amenda pe deasupra".
Afectata si nervoasa, mamitica il cearta pe Goe, mama-mare ii ia apararea si, din
aceasta disputa, odorul, tras de mana de o parte si de alta, se reazema in nas de clanta
usii de la cupeu" si incepe sa urle. Totul se termina cu bine, caci bunica, prevazatoare
ca de obicei, a luat si un beret" pe care i-1 ofera lui Goe in locul palariei. Mamita,
dupa ce se preface ca este suparata, ii da o ciucalata" si scena ia sfarsit printr-o
avalansa de pupaturi.
In timp ce cucoanele se dau in vorba de una, de alta...", Goe dispare de pe coridor.
Mama-mare e disperata pana ce aude bubuituri in usa compartimentului unde nu
intra decat o persoana". Goe se blocase in cabina de toaleta, dar captivul" este
eliberat, gratie interventiei conductorului. Din nou cucoanele rasufla usurate si-1
saruta pe cel eliberat ca si cum l-ar vedea dupa o indelungata absenta".
Nazbatiile lui Goe ating apogeul in secventa urmatoare, cand bunica se hotaraste sa
stea cu puisorul" pe coridor, asezandu-se pe un geamantan strain". Acum actiunea
atinge punctul culminant, deoarece Goe trage semnalul de alarma, in ciuda sfaturilor
lui mam-mare: - Sezi binisor, puisorule! Sa nu strici ceva!". Trenul se opreste, lumea
se alarmeaza, personalul de serviciu umbla forfota", dar nimeni nu poate sti cine a
tras semnalul de alarma, deoarece mam-mare doarme in fundul cupeului cu puisorul
in brate", desi ata rupta si manivela rasturnata erau tocmai in vagonul de unde
zburase mai adineaori palaria marinarului".
Urmeaza deznodamantul actiunii, caci, dupa ce trenul porneste, in scurt timp
pasagerii ajung la Bucuresti. Aici, cucoanele se suie cu puisorul in trasura si pornesc
in oras, cerandu-i birjarului sa le duca la bulivar".
Valoarea artistica a acestei schite consta in primul rand in comicul savuros izvorat din
relatarea faptelor si din comportarea personajelor. Este prezent atat comicul de
situatie, cat si cel de limbaj, iar din categoriile lui estetice se remarca, deopotriva,
umorul si ironia.
In ciuda dimensiunilor ei reduse, schita D-l Goe... pune in evidenta un univers uman
cuprinzator si o problematica complexa, remarcandu-se si prin umorul care se degaja
din comicul de situatie si de limbaj.
De remarcat sunt si savoarea dialogurilor si naturaletea replicilor care reliefeaza,
intr-o opera epica, talentul de dramaturg al lui I. L. Caragiale. Schita are consistenta
unei scenete si de aceea ea a fost deseori dramatizata, caci partile narative si precizarile autorului referitoare la personaje pot constitui adevarate indicatii de regie.
Limbajul viu colorat, succesiunea dinamica a intamplarilor si talcul lor, extra ordinara abilitate cu care sunt creionate personajele fac din aceasta schita, ca si din
celelalte momente si schite, un adevarat monument" de arta literara.
Toate aspectele reliefate pana aici evidentiaza in plus faptul ca I. L. Caragiale este si
in schite acelasi scriitor cu vocatie dramatica, inclinat spre comic, ca fiecare schita
constituie o secventa cu semnificatii aparte din marele si veritabilul tablou comic al
societatii de la sfarsitul secolului tiecut, creionate cu neintrecuta arta de catre scriitor.

Caracterizarea personajelor
Printre aspectele de viata zugravite de I. L. Caragiale in schitele sale se afla si cel
referitor la educatia copiilor in familie si la scoala, aspect infatisat cu deosebita arta in
schite ca Vizita... sau D-l Goe...
Cea de-a doua schita imprumuta ca titlu numele personajului, caruia i se adauga
apelativul domnul", evident cu intentii satirice, caci prin comportarea sa Goe nu este
un adevarat domn, ci doar un copil rasfatat si obraznic.
De fapt, si punctele de suspensie folosite dupa titlu lasa cititorului posibilitatea sa
sesizeze inca de la inceput ironia scriitorului care se va indrepta impotriva
personajului titular.
Asadar, personajul principal al schitei este Goe, numele lui figurand si in titlul operei.
El participa la toate momentele actiunii, faptele importante" fiind savarsite de el, pe
cand celelalte personaje reactioneaza in functie de nazbatiile puisorului". Astfel, el
este prezentat atat in asteptarea trenului, in timpul calatoriei cat si in momentul sosirii
in Capitala. Ca si in Vizita..., unde Ionel Popescu era imbracat ca maior de rosiori in
uniforma de mare tinuta", autorul nu scapa din vedere, nici aici, amanuntele de ordin
vestimentar, precizand ca tanarul Goe poarta un frumos costum de marinar, palarie
de paie, cu inscriptia pe panglica: le Formidable si sub panglica biletul de calatorie
infipt de tanti Mita, ca asa tin barbatii biletul. Vestimentatia nu evidentiaza gustul
pentru frumos, ci aroganta afisata ostentativ (cu sprijinul material si moral al
familiei) de un copil al carui singur merit" este acela de a fi ramas repetent.
s5s3718sc63ugl
Goe este rasfatat si obraznic, needucat si lenes, nu iubeste invatatura si de aceea
ramasese repetent. Fara a avea vreun merit deosebit, el este obisnuit de familie sa fie
recompensat si atunci cand nu e cazul, sa primeasca totul la comanda si
neconditionat. De aceea i se pare normal ca si trenul sa soseasca atunci cand doreste
el:
Mam-mare! de ce nu mai vine?... Eu vreau s| vie!".
Obraznicatura crede ca e foarte destept, asa cum considera, de fapt, intreaga familie
(E lucru mare, cat e de destept! zice mam-mare."), si de aceea se adreseaza jignitor
mamei si bunicii atunci cand e in discutie forma corecta a substantivului marinar: Vezi ca sunteti proaste amandoua? intrerupe tanarul Goe. Nu se zice nici marinai, nici
marinei..."
Aceeasi lipsa de respect, de buna crestere si de bun-simt dovedeste si cand tanarul,
binevoitor, il sfatuieste sa nu scoata capul pe fereastra: - Ce treaba ai tu uratule? zice
mititelul smucindu-se".
Urletele, tipetele, zbieretele sunt modul sau firesc" de a se manifesta ori de cate ori
nu-i convine ceva sau cand se afla in pericol, la care se adauga bataile din picioare ori
cu pumnii:
Sa opreasca! zbiara si mai tare Goe, batand cu picioarele". Cand se reazema in nas
de clanta usii de la cupeu incepe sa urle", iar cand se inchide in toaleta, dupa ce se
aud bubuituri in usa compartimentului...", urla desperat".
Goe este micul tiran al familiei, deoarece cele trei dame sunt supuse unor presiuni
psihologice pentru a-i accepta toate mofturile:Da pe mamita n-o pupi? - Pe tine nu
vreau! zice Goe cu humor".
Escroc in devente, el speculeaza cu abilitate sentimentele si slabiciunile familiei in

folosul sau, pentru a putea face alte nazbatii.

Profita de dragostea exagerata a bunicii si de inconsecventa mamei, fiind tot mai
obraznic, mai neastamparat si neascultator. in ciuda obrazniciei, a lenei si a
incapacitatii sale intelectuale, Goe e socotit de ai sai, mai ales de mam-mare, deosebit
de destept (Si-ai gasit pe cine sa-nseli!": Apoi de! n-a invatat toata lumea carte ca dta!") si de sensibil (Ce faci soro, esti nebuna? nu stii ce simtitor e?").
Raportat la alte personaje ale lui Caragiale, din aceeasi categorie, Goe este un Ionel
mai evoluat nu numai ca varsta (Ionel avea vreo opt anisori", pe cand Goe reusise
deja sa ramana repetent), ci si in privinta comportarii obraznice. El nu reprezinta decat
o etapa de trecere catre pleiada de Ionesti, Georgesti si Mitici, simboluri ale
obrazniciei, ale lenei, ale coruptiei, ale demagogiei si ale arogantei. Copilul de acum
apartine acelei categorii din randul careia se vor recruta, mai tarziu, politicienii
incapabili, corupti si necinstiti si va face, in perspectiva, din bulevardul unde il duce
acum birjarul, loc de promenada, dar si de intruniri si de discursuri politice.
Daca Ionel din schita Vizita... isi dezvaluie trasaturile caracteristice mai ales prin
fapte, replicile fiind doar in numar de patru, insusirile lui Goe sunt evidentiate si prin
fapte, dar mai ales prin felul de a vorbi. La aceste modalitati de caracterizare se
adauga relatiile cu celelalte personaje, fie ca sunt din familie, fie ca sunt personaje
straine, si caracterizarea directa realizata prin parerile deosebit de favorabile ale
membrilor clanului.
Prin intamplarile imaginate, prin replicile ce i le atribuie lui Goe, autorul isi exprima
dezaprobarea si dispretul total fata de personaj, fata de educatia primita in familie.
Dincolo insa de ceea ce este specific personajului si mediului familial caruia ii
apartine, Goe il reprezinta si pe copilul rasfatat dintotdeauna si ne aminteste de
relatiile permanente in timp dintre copiii rasfatati si parintii si bunicii lor ingaduitori.
Desi poarta fiecare un nume, insotitoarele lui Goe - mama-mare, mamitica si tanti
Mita - pot constitui un personaj colectiv, deoarece au trasaturi de comportament
comune, apartinand aceleiasyfamilii si aceleiasi clase sociale. Deosebirile dintre ele,
daca acestea exista, sunt nesemnificative sau pur formale, avand menirea de a
determina evolutia, firul epic, sau de a starni umorul, caci, in primul rand, cele trei
dame sunt ridicole.
Ridicolul lor si umorul schitei izvoraresc tocmai din intentia personajelor de a crea
impresia ca apartin celei mai inalte clase sociale, din contrastul dintre ceea ce vrea sa
para aceastafamilie si ceea ce este ea in realitate. Mam-mare, cum se urca in tren, isi
aprinde o tigara, mai intai insa, ca orice femeie de la tara, isi face cruce in momentul
plecarii trenului. Toate doamnele vor sa para educate si de aceea folosesc cuvinte
frantuzesti; numai ca unele sunt stalcite, iar altora li se alatura expresii regionale ori
de mahala.
Limbajul lor nu este un limbaj ales, din moment ce abunda in cuvinte si expresii ca:
am declaratara", am platitara", bulivar", tato, mor", ce faci, soro? esti nebuna?",
ciucalata" etc.
Desi damele sunt frumos gatite", iar Goe este imbracat dupa modelul canonierii le
Formidable", hainele nu pot ascunde lipsa de educatie si de cultura, deoarece chiar
pronuntia corecta a cuvantului marinar" este o proba greu de trecut, atat pentru mammare, cat si pentru mamitica. Femeile au pretentii de maniere alese, insa, cand vine
conductorul, se cearta cu el ca la mahala pentru plata celor 7 lei si 50 de bani. Sunt la
fel de needucate si arogante ca si Goe, din moment ce tanti Mita i se adreseaza
agresiv si cu dispret strainului care intervine in discutia cu conductorul: - Nu-i treaba
dumitale? ce te amesteci dumneata?". Asadar, copilul nu avusese de unde invata
bunele maniere, mai ales ca el este considerat cel mai destept din toata familia si

simtitor", pe deasupra.
Ele insele needucate, cele trei doamne nu au deprinderea si priceperea de a educa pe
altii, faptele si atitudinea lor fiind un lung sir de grave si irevocabile greseli cu
consecinte nefaste. Desi nu invata, desi este lenes si incapabil, Goe e dus la Bucuresti,
iar pentru nazbatiile pe care le face, nu este certat, ci admirat, imbratisat si pupat.
Obrazniciile sale sunt luate drept dovezi de desteptaciune si cucoanele il .scuipa sa
nu-1 deoache. Daca mama il cearta (chiar formal, fara convingere, doar sub impulsul
nervilor, de moment), mam-mare ii ia apararea celui in culpa, ca, in final, sa devina
chiar complicele lui, prefacandu-se ca doarme cu puisorul in brate".
Goe este, de fapt, opera " greselilor de educatie facute de cele trei doamne:
inversarea raportului munca-recompensa, lipsa unitatii masurilor educative, inadecvarea metodelor in functie de faptele savarsite si de gravitatea lor, indulgenta
exagerata, intransigenta mimata, supraaprecierea unor presupuse calitati care sunt, de
fapt, defecte, complicitatea cu faptasul s.a.
Indiferent de insusirile lor si modul de prezentare, protagonistii schitelor lui Caragiale
sunt fie copii fidele, fie variante nuantate ale celor prezenti in operele dramatice,
autorul reusind astfel sa creeze o diversitate de tipuri umane, indiferent de genul si
specia literara abordata. Eroii" sunt autentici, au modul lor original de a se comporta,
de a se manifesta intr-o imprejurare sau alta, la care se adauga talcul intamplarilor la
care ei iau parte.
Caracterizarea lui Nica
"Nica a lui Stefan a Petrei" - cum isi numeste Creanga personajul-copii - constituie
clementei principal care leaga intr-un tot armonios intreaga lume a Amintirilor din
copilarie - "singurul roman al copilariei taranesti" din literatura noastra, cum afirma
Zoe Dumitiescu-Busulenga.
Conceput ca o imagine artistica si nu ca un chip ce constituie fidel o biografie,
personajul, din perspectiva si prin prisma caruia. autorul retraieste cei mai frumosi ani
-petrecuti in mijlocul familiei., al tovarasilor de joaca si al comunitatii humulestene,
despre care Creanga vorbeste cu neretinuta mandrie - se infatiseaza cititorului cu doua
semnificatii de baza: pe de o parte - aceea a opilului in general: "Asa eram eu la
varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii,- de cand ii lumea asta si pamantul,
macar sa zica cine ce-a zice" - se afirma in partea a doua a Amintirilor, iar pe de alta
parte - ca o concretizare a unei fiinte ce se naste, creste si se manifesta intr-un a-numit
orizont (cadru) material si spiritual romanesc. Referindu-se la prima semnificatie, G.
Calinescu facea remarca potrivit careia Creanga ar infatisa "copilaria copilului
universal". in legatura cu cea de-a doua, se cuvine subliniat faptul ca opera prezinta
primele experiente sufletesti traite de Nica in satul natal, care apare ca un "sat vechi,
razesesc, intemeiat in toata puterea cuvantului: cu gospodari tot unul si unul, cu flacai
voinici si fete mandre, care stiau a invarti si hora, dar si suveica..." Creanga se revede
deci nu numai in mijlocul tovarasilor de joaca si de viata, ci si in peisajul natal, cu
natura, cu oamenii, cu obiceiurile si cu traditiile locuitorilor. in acest sens, Garabet
Ibraileanu afirma: "in Creanga traiesc credintele* eresurile, datinile, obiceiurile,
limba, poezia, morala, filosofia poporului. (...) Creanga este un reprezentant perfect al
sufletului romanesc intre popoare; al sufletului moldovenesc intre romani; al
sufletului taranesc intre moldoveni; al sufletului omului de la munte intre taranii
moldoveni".

Imaginea personajului (care se interfereaza pana la suprapunere cu cea a

povestitorului) se construieste trep-tat-treptat, pe de o parte prin modalitatea
autoprezentarii, folosita in mai multe randuri, ca, de pilda, in incheierea partii a
doua: "Ia, am fost si eu, in lumea asta, un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita
din Humulesti, care nici frumos pana la douazeci de ani, nici cu minte pana la
treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu ra-am facut. Dar si sarac asa ca in anul
acesta, ca in anul trecut si ca de cand sunt, niciodata n-am fost!" Sau: "Si nu ma laud,
caci lauda-i fata: prin somn nu ceream demancare; daca ma sculam, nu mai asteptam
sa-mi deie altii; si cand era de facut ceva treaba, o cam raream de pe-acasa...".
Tonalitatea fundamental luminoasa a cartii - asigurata de acea retraire realizata din
perspectiva copilului - este colorata, in asemenea imprejurari, ca si in altele, de
duiosia autoru lui matur, stare amendata aproape intotdeauna de ironie, de autoironie
sau de atitudinea celui ce "face haz de necaz".
Personajul se contureaza, insa, in primul rand in mod indirect, mai ales din
intamplarile la care ia parte, din "nazdravaniile" pe care le savarseste el ori le pun la
cale si le infaptuiesc altii si pe care Nica le povesteste, retrain-du-le cu o mare
satisfactie; din relatiile cu celelalte personaje: cu mama, mai ales, Smaranda Creanga.
- si ea o "nazdravana", dupa cum o prezinta copilul, altfel femeie severa, nemultumita,
certandu-si de-atatea ori odraslele pentru nazbatiile ce le faceau, dar, in acelasi timp,
avand o ambitie nemasurata si zbatandu-se in fel si chip spre a-si vedea "baietul
popa"; cu tatal - Stefan a Petrei -care, desi nu dadea prea multe parale pe invatatura
("Dac-ar fi sa iasa toti invatati, dupa cum socoti tu - ii spunea el, la un moment dat,
sotiei - n-ar mai ave cine sa ne traga ciubotele"), este de acord, pana la urma, cu
aceasta, sustinand-o in eforturile ei de a-1 determina pe Nica sa plece la Socola; cu
bunicul, David Creanga, din Pipirig, care vorbeste despre necesitatea intelepciunii pe
care omul o poate aduna din carti, din invatatura in general; cu diversi tovarasi de
scoala si de nazdravanii, intre care: Oslobanu, Trasnea, varul lui Nica - Ion
Mogorogea, Zaharia lui Gat lan, impreuna cu care, intr-o zi de sarbatoare, in timp ce
baietii si fetele din sat "gatiti frumos, foiau... in toate partile cu bucuria zugravita pe
fete", este nevoit sa plece, cu inima stransa si cu lacrimi pe obraz, in caruta lui mos
Luca, spre zari necunoscute.
Partea a patra a "Amintirilor" vibreaza tocmai de aceasta emotionanta framantare a
celui ce, ajuns de-acum "holtei", "dr agalita Doamne", nu vrea sa se dea dus din sat, in
ruptul capului, intelegand ca prin acest fapt se marca incheierea unei etape de viata
(cea a copilariei -ocrotita de altii) si ca de-aici inainte incepea, intr-un orizont strain,
necunoscut, viata pe cont propriu, cu greutatile si pericolele ce-o pandeau la Jiecare
cotitura. Prin folosirea unei triple comparatii (chiar din prima fraza): "Cum nu se da
scos ursul din barlog, taranul de la munte, stramutat la camp, si pruncul, dezlipit de la
sanul mamei sale, asa nu ma dam eu dus din Humulesti. ,", ca si prin construirea
acelor fraze ce capata ritm si armonie de poem.
Starea de nostalgie cu care se rememoreaza lucrurile justifica si folosirea in text a
unui fragment dintr-o doina de dor, pe care o canta, "in puterea noptei", "Mihai
scripcariul din Humulesti, umbland cu cate-o droaie de flacai dupa dansul".
Dialogul si monologul interior - ca modalitati de exprimare literara -, prezente
permanent in tesatura naratiunii, contribuie in mod substantial la conturarea
personajelor, deci si a lui Nica.
Prin mijlocirea lor se exprima, in mod ironic, si o serie de meditatii referitoare la
slujitorii bisericii (preoti, calugari)/ ca si asupra vietii, ingeneral.
Pe masura, ce naratiunea inainteaza, , infatisand drumul parcurs de Nica si Zaharia,

impreuna cu Luca Mosneagu si cu "telegarii" acestuia,pana la Iasi, tonalitatea

rememorarii se schimba. intamplarile hazlii, alunecarea povestirii de la lucruri
serioase la gluma, ironia si autoironia, aluziile, proverbele, zicatorile, expresiile
populare, imbinarile neasteptate de cuvinte,prin care scriitorul obtine efecte deosebite
- creeaza eroilor o stare de buna dispozitie, astfel incat, "surgunul" de la inceput se
dovedeste doar o calatorie "cu peripetii".
Vorbind "ca un povestitor, ca un om care sta pe lavita si istoriseste altora, fiind el
insusi erou in naratiune" (cum remarca G. Calinescu), Creanga determina in cititor o
traire intensa, o data cu aceea a personajelor, a intamplarilor, a bucuriilor si a micilor
necazuri relatate.
Originalitatea lui Creanga consta nu atat in ceea ce spune si nici in ceea ce imagineaza
(ca substanta epica - de altfel, intamplarile povestite in Amintiri captiveaza in masura
in" care reusim sa le privim, ca si copilul, ca pe niste "nazdravanii"), cat, mai ales, in
modalitatea povestirii, in vocatia sa de povestitor genial.
Dupa aprecierea, celebra, a lui G. Calinescu: "Creanga este o expresie monumentala a
naturii umane in ipostaza ei istorica ce se numeste poporul roman, sau, mai simplu, e
poporul roman insusi, surprins intr-un moment de geniala expansiune".
Harap Alb
In ultima zi a anului 1889, cand omul Ion Creanga (n. 1839) se intorcea in pamantul
de huma, scriitorul isi insemnase trecerea prin veac, printr-o opera unica si geniala
care-i va indreptati numele de Homer al nostru" (dat de Ibraileanu). n7l1111nt77plj
Creatia literara a lui Ion Creanga include: lucrarea memorialistica Amintiri din
copilarie", povestile {Soacra cu trei nurori", Danila Prepeleac", Povestea lui
Harap-Alb" s.a.), povestirile (Inul si camesa", Povestea unui om lenes", Prostia
omeneasca" s.a.) si naratiunea Mos Nichifor Cotca-riul" pe care autorul a
subintitulat-o povestire glumeata".
Este o opera unitara, in care particularul este ridicat la nivelul universalului, iar
atmosfera este de mare sarbatoare populara.
intre romanul formarii unui tanar (Amintiri...") si povesti exista nenumarate fire de
legatura: actiunea celor din urma pare a se petrece la Humulesti, vorbirea personajelor
este taraneasca, iar fantasticul este umanizat.
De asemenea, copilul universal si mama universala (din Amintiri...") vor avea ca
pendant personajele din povesti: soacra ca esenta a rautatii, prostul care are noroc,
lenesul total si altele, alcatuiesc o galerie cu trasaturi ingrosate pana la
imaginea unei lumi in care s-a instaurat prostia universala {Prostia omeneasca").
Publicata la 1 august 1877, in revista Convorbiri literare", Povestea lui HarapAlb" are ca tema, drumul initierii unui tanar, de la stadiul de novice, la acela de om
total.
Basmul este o specie literara a genului epic. Opera narativa in proza, de intindere
mica/medie. in care realitatea este transfigurata in fabulos, iar personajele poarta
valori simbolice, basmul isi are originea in creatia populara.
Cu toate ca sunt atat de diferite sub raport tematic, basmele folclorice prezinta o
seama de trasaturi comune:
Existenta unor formule tipice de inceput, mediane si de incheiere. in acest mod se
stabileste intre povestitor si ascultator o conventie potrivit careia, in basm totul este
posibil (formula initiala); iesirea din timpul si spatiul fabulos se face prin formula
finala;

In confruntarea dintre Bine si Rau, victoria ii revine celui dintai;

Personajele (grupate in serii antitetice conform celor doua principii) sunt fabuloase si
poarta valori simbolice;
Timpul, spatiul si intamplarile sunt imaginare;
Eroul pozitiv este ajutat sa treaca probele initiatice de catre anumiti donatori" sau
de animale prietene; (
Frecventa unor motive: cifrele magice (trei, sapte, noua), calatoria, initiatica,
obiectele magice, nunta etc.
Basmul cult are un autor cunoscut, respectand, in linii generale, prototipul
basmului folcloric si functiile acestuia, trasatura care se reliefeaza si in basmul
supus discutiei.
Universul operei:
Motivul cautarii norocului
Pana la un punct, Povestea lui Harap-Alb" respecta tiparul narativ al basmului
popular.
La cel mai simplu nivel de interpretare, basmul ar putea fi povestit astfel:
Doi frati (Verde-imparat si Craiul) traiau, de multa vreme, la doua capete ale lumii,
fara sa se mai vada (situatia initiala).
Primul, ajungand la batranete fara a avea descendenti in linie masculina, ii scrie
fratelui sau, Craiul, cerandu-i pe unul dintre cei trei feciori ca urmas la tron
(evenimentul care perturba echilibrul initial).
Cei doi fii mai mari ai Craiului aratandu-se dornici sa plece, tatal se imbraca intr-o
piele de urs si ii asteapta, pe fiecare, sub un pod. Speriati de fiara", feciorii se intorc,
pe rand, acasa.
intr-una din zile, mezinul Craiului se intalneste, in gradina, cu o batrana care cersea (si
care era Sfanta Duminica). Milostivita de tanarul craisor, sfanta il sfatuieste sa plece
el la Verde-imparat, insa numai dupa ce va cere calul si armele pe care tatal sau le
avusese in tinerete.
Dandu-i ascultare, mezinul isi alege calul (supunandu-1 la proba jaratecului) si le reda
armelor tatalui sau vechile virtuti (prin indepartarea ruginii).
Pe urma, botezat" intru soare si luna (prin cele trei zboruri cosmice ale calului
nazdravan), craisorul se pregateste de plecare, sfatuit fiind de tatal sau sa se fereasca
de omul ros si mai ales de cel span" (interdictia).
Asa pleaca in lume craisorul, ca sa-si caute norocul.
Motivul pactului cu diavolul
Prima etapa a drumului o constituie padurea-labirint in interiorul careia fiul de crai se
intalneste, de trei ori, cu Spanul (care-1 momeste sa si-1 ia ca sluga). La a treia
intalnire, oferta fiind acceptata, Spanul il invita pe naivul tanar sa coboare intr-o
fantana ciudata, pentru a se racori; imediat insa tranteste capacul si-1 sileste pe captiv
sa accepte inversarea rolurilor. Asa devine craisorul sluga Spanului, cu numele de
Harap-Alb (in schema narativa comuna, momentul se numeste: Raufacatorul inseala
victima"). Asa ajung la Verde-imparat.
Motivul probelor depasite
Noua travestire functionand, Harap-Alb este supus la trei probe initiatice: sa aduca
salatile din Gradina Ursului, apoi pielea (batuta in pietre scumpe) a Cerbului fermecat
si, in final, pe chiar fata imparatului Ros.
Aducerea salatilor din Gradina Ursului:
Trimis de Span sa aduca salatile din Gradina Ursului, Harap Alb pleaca, impreuna cu
calul nazdravan, spre a implini porunca.

Si acum, calul va zbura lin ca vantul" (si nu repede ca gandul", intrucat eroul nu
devenise inca stapanul timpului).
Ei ajung, mai intai, in Insula Verde, spatiu al vietii, unde Sfanta Duminica isi avea
salasul. Aici pregateste Harap Alb (ajutat de batrana) planul pacalirii ursului (care, in
unele mitologii, simbolizeaza clasa razboinicilor); si cum, pentru a-1 invinge, era
necesara adormirea constiintei de razboinic, Sfanta toarna in fantana o fiertura din
lapte, miere si somnoroasa".
Dupa ce ursul (care sosise cu o falca in ceriu si cu una in pamant") adoarme, Harap
Alb se invesmanteaza cu pielea de urs (daruita de tatal sau la trecerea podului); gestulsimplu in aparenta-il investeste pe erou cu atributele Luptatorului.
Intrand, peste gard, in gradina, tanarul culege o sarcina mare, mare, cat pe ce sa n-o
poata ridica in spinare". Surprins insa de urs, ii arunca blana (aceasta insemnand ca
ursul va recunoaste in Harap Alb pe razboinicul apartinand castei sale).
Dupa ce scapa astfel cu obraz curat", eroul se intoarce la unchiul sau, cu salatile.
Prima dintre cele doua probe initiatice este necesara pentru ca Harap Alb sa fie
investit cu atributele Razboinicului.
Cea de-a doua proba initiatica este aducerea nestematelor cu care era impodobit
cerbul nazdravan.
Chiar inainte de plecare, fiul craiului afla ca acel cerb era yfiolomonit" si ca ii ucidea
pe cei pe care ii privea; se mai vorbea prin lume ca acel cerb este tot batut cu pietre
scumpe" si ca "are una infrunte, de straluceste ca un soare".
Aceasta piatra aminteste de perla frontala din simbolismul hindus, care le confera
purtatorilor privilegiul eternitatii; de altfel, forta ei datatoare de viata se vadeste pe
drumul de intoarcere al eroului, cand multimile se pun in miscare, atrase de lumina ei.
Ucigand cerbul. Harap Alb ii va lua eternitatea, atribut cu care va fi investit spre a-1
darui oamenilor.
De altfel, mergand spre tara cerbului, calul nu mai zboara doar pe deasupra
pamantului (ca la primul drum necesar unei investituri doar de razboinic) ci se ridica
"in inaltul cerului", realizand un zbor cosmic (adica intr-un spatiu vesnic).
Ajutat, si acum, de Sfanta Duminica, Harap Alb ii ia capul cerbului, ascunzandu-se
intr-o groapa, spre a nu fi vazut de privirea care ucide. Desi scena -trimite la mitologie
(uciderea Meduzei de catre Perseu), semnificatiile ei ar putea fi mai profunde:
ucigand cerbul. Harap Alb omoara o ipostaza a Raului etern, instaurand pacea in
lume.
Aducerea fetei imparatului Ros
Pentru a trece de ultima incercare, Harap-Alb se intovaraseste cu cinci aparitii bizare
reprezentand tot atatea intrupari ale fortei cosmice: gerul (Gerila), foamea
(Flamanzila), setea (Setila); Ochila este Ciclopul din epopeea homerica, iar PasariLati-Lungila este un Sagetator coborat pe pamant. impreuna vor izbuti sa treacaprin
incercarea (proba) focului (scena din casa de arama), a apei {cercati marea cu
degetul" gandea imparatul inaintea ospatului fabulos la care ii invita) si a recunoasterii fetei imparatului Ros.
Cum frumoasa fata era farmazoana", ea se metamorfozeaza intr-o pasare,
aseunzandu-se dupa Luna.
Acolo este gasita de Pasari-Lati-Lungila si adusa in camera ei.
Motivul intoarcerii la conditia initiala
in final, intrucat fata divulga secretul lui Harap-Alb, acesta este ucis de Span, dar
renaste (stropit fiind cu apa vie si apa moarta) redevenind ceea ce fusese. in schimb,

Spanul este omorat de calul nazdravan.

Sfarsitul este al tuturor basmelor: nunta lui Harap-Alb cu fata imparatului Ros.
In afara schemei narative, Povestea lui Harap-Alb" mai prezinta si alte asemanari cu
prototipul folcloric: confruntarea dintre principiul binelui si cel al raului, victoria celui
dintai, existenta unui mezin care i se substituie lui Fat-Frumos, prezenta unor ajutoare
ale eroului pozitiv, prezenta fabulosului.
In basmul cult, autorul imbogateste schema basmului folcloric, in conformitate cu
viziunea sa artistica sau cu propriul sau stil.
In Povestea lui Harap-Alb", originalitatea lui Ion Creanga se observa in mai multe
trasaturi:
Intinderea mare a textului (care este alcatuit dintr-un lant de micro-nuvele")
curgand una din cealalta.
Fabulosul este tratat in mod realist, povestile lui Creanga fiind caracterizate prin
originala alaturare a miraculosului cu cea mai specifica realitate" (G. Calinescu).
Bunaoara, Spanul se comporta ca un om viclean, esenta lui demonica fiind dezvaluita
numai atunci cand coboara in fantana si-si striga numele: Chima raului pe malul
paraului!"
Tot asa, cele cinci aparitii bizare (care-1 vor insoti pe Harap-Alb in ultima parte a
calatoriei sale), se comporta, vorbesc si se cearta ca niste tarani humulesteni; in plus,
fiecare schita de portret cuprinde o trimitere la fiinta umana: o dihanie de om"
(Gerila), o namila de om" (Flamanzila), o aratare de om" (Setila), o
schimonositura de om" (Ochila), o pocitanie de om" (Pasari-Lati-Lungila).
Ca si in Amintiri din copilarie", personajele sunt vazute prin supradimensionare: in
plus, trasaturile lor sunt grotesti: avea niste urechi clapauge si niste buzoaie groase
si dabala-zate. Si cand sufla cu dansele, cea de deasupra se rasfrangea in sus, peste
scafarlia capului, iar cea de dedesupt atarna in jos, de-i acoperea pantecele"
(Gerila).
Dincolo de substratul autohton, se intrevad in acest basm si o seama de ecouri din
mitologie. Astfel, Ursul (care simbolizeaza clasa razboinicilor1) este adormit cu
fiertura de somnoroasa" data de Sfanta Duminica; in acest mod, apa din fantana
devine apa Lete a uitarii.
Tot asa, Cerbul (a carui privire poate ucide) trimite la capul Meduzei (din mitologia
greaca); in plus, nestemata pe care o poarta in frunte, aminteste de perla frontala (din
simbolismul hindus) care le confera luptatorilor atributul eternitatii.
Prin anihilarea Ursului si prin uciderea Cerbului, Harap-Alb reediteaza mitul Crengii
de Aur, preluand de la invinsi atributele razboinicului si privilegiul eternitatii.
inca de la inceput, vorbind despre drumurile pe ape si pe uscat, autorul introduce in
basm cunoscuta metafora a drumului (care ii strabate toata opera). Calatoria lui
Harap-Alb fiind labirintica, ne-am putea intreba daca aceasta nu este o aluzie la mitul
Ariadnei.
Prezenta unor personaje ..deghizate" incepe dupa primul paragraf, prin cuvintele
autorului: Dar ia sa nu ne departam cu vorba si sa incep a depana firul povestii".
Cuvintele subliniate amintesc de mitul autohton al ursitoarelor (care ii menesc
destinul fiecarui nou-nascut); cele trei zane ale soartei au atributii bine stabilite (una
toarce, alta deapana si a treia taie firul vietii), primul personaj" deghizat fiind chiar
autorul.
Sub pana sa, intamplarile care constituie drumul formarii unui tanar se succed, facand
din acest basm un bildungsroman.
Tot o ursitoare" este si Sfanta Duminica (deghizata in cersetoare); panza alba in care
este invaluita atunci cand se ridica in vazduh, aminteste de panza Penelopei2 (care i-a

tesut" destinul lui Ulysse); Sfanta il ajuta pe Harap-Alb in toate marile lui incercari.
Dupa unele opinii, Spanul este elementul malefic; dupa altele, este un pedagog
deghizat", ajutandu-1 pe tanar sa se maturizeze: Pentru ca Harap-Alb sa devina
om. Spanul trebuie sa fie rau. El va disparea doar cand rostul i se va fi implinit"
(FI. Ionita). Acelasi rol l-ar avea si calul.
Chiar fiul craiului se deghizeaza" in sluga, pentru a fi initiat; Harap-Alb tine locul lui
Fat-Frumos, dar nu este echivalent cu acesta: nehotarat, lipsit de experienta (boboc
in treburi de acestea"), naiv si usor de inselat, milos si supus, el va suferi o moarte"
simbolica (in fantana) pentru a se naste ca sluga. Din aceasta postura modesta va
deveni Stapan al timpului si erou civilizator (ca Prometeu).
Toate aceste deosebiri (si altele) ii confera operei in discutie caracterul de basm cult.
Protagonistul basmului cult dobandeste un contur specific sau chiar un nume
aparte.
Semnificatia numelui lui Harap-Alb
In Povestea lui Harap-Alb", numele personajului central ar putea sa aiba mai multe
semnificatii:
Primul termen - Harap " inseamna sluga, rob si caracterizeaza fata " cunoscuta,
vizibila a personajului, care, dupa juramantul din fantana, devine sluga Spanului.
. Al doilea termen - Alb" desemneaza fata" ascunsa a eroului si ar putea indica
nemurirea (in unele traditii, Insula Alba fiind un salas de nemurire).
La aceasta idee conduce si finalul basmului, punct in care Harap-Alb poate fi asimilat
cu Fat-Frumos; in ultima fraza, autorul sugereaza ca nunta se prelungeste in etern, iar
cei care ajung acolo, se impartasesc din vecie.
. Al doilea termen al numelui ar mai putea avea semnificatia de Cel care
raspandeste lumina". Prima fiinta care va descoperi aceasta este Batrana Timpurilor
(Sfanta Duminica): in gradina craiului, ea i se adreseaza tanarului, in mod repetat, cu
apelativul de luminate craisor".
Eroul va ajunge la aceasta treapta, dupa al doilea moment al initierii sale, cand,
aducand capul cerbului ucis, se parea ca Har ap-Alb soarele cu el il ducea ".
Conform opiniei lui Vasile Lovinescu, alaturarea negrului ( Harap") cu albul, ar
insemna unirea celor doua principii Yin si Yang; fiu al craiului si nepot (urmas) al lui
Verde-imparat, Harap-Alb este ales de soarta sa-i reuneasca pe frati, asa cum doua
jumatati ale cercului formeaza intregul.
O alta explicatie a acestui nume (care uneste doua contrarii) ar putea proveni din
nasterea" simbolica a eroului: cea care il ajuta mereu este Batrana Timpurilor,
(amestec de umilinta si inaltare); de asemenea, atingand soarele cu picioarele" si
luna cu mana", el este botezat" intru soare si noapte, ca Luceafarul.
Cununa" pe care si-o cauta prin nori ii va aduce un destin imparatesc si unic.