2.

CARACTERISTICA COMPONENTELOR STRUCTURALE

ALE COMUNICĂRII
Orice comunicare presupune o structură precisă ce cuprinde elemente de bază: emiţătorul
- cel de la care porneşte iniţial comunicarea; codul; canalul comunicării; mesajul - fie el verbal,
non-verbal, direct sau indirect; receptorul - cel care recepţionează mesajul și conexiunea inversă
(feedback-ul). Pe parcursul comunicării, partenerii îşi pot schimba rolurile receptorul devenind
emiţător şi invers.
Structura comunicării este dependentă de câteva principii:
 existenta a cel puţin doi parteneri (emiţător şi receptor) între care se stabileşte o
anumită relaţie;
 capacitatea partenerilor de a emite şi recepta semnale într-un anumit cod, cunoscut de
ambii parteneri (în orice proces de comunicare partenerii „joaca” pe rând rolul de
emiţător şi receptor);
 existenţa unui canal cunoscut de transmitere a mesajului.
Comunicarea implică în mod obligatoriu următoarele componente structurale:
1. Emițătorul (sursa) – este persoana care doreşte să transmită o informație, să exprime
ceva altei persoane. Emiţător poate fi un individ, un grup sau o organizaţie.
Orice emiţător trebuie să îndeplinească două condiţii:
1. Să fie credibil – adică să fie competent, bine informat, demn de încredere;
2. Să fie atractiv - adică cum se prezintă, cum se comportă, care este ţinuta,
vestimentaţia, limbajul, înfăţişarea etc.
Emiţătorul joaca rolul specific de iniţiere a comunicării. Pentru a comunica eficient,
emiţătorul trebuie să cunoască resursele de receptare ale receptorului şi să folosească un limbaj
expresiv, accesibil acestuia; să-i ofere mesaje pe care să le înţeleagă; să-i ofere elemente
suplimentare de înţelegere a mesajului, să folosească mijloace verbale, paraverbale şi
nonverbale. Emiţătorul trebuie să comunice clar, logic, expresiv, adecvat.
2. Codul – este operaţia de transformare, de traducere a semnificaţiilor comunicării într-un
sistem se semne. Codul poate fi: verbal, nonverbal, paraverbal. Codul trebuie să fie cunoscut,
înțeles și comun partenerilor comunicaţionali.
3. Canalul comunicării – este calea, forma sau mijlocul fizic de transmitere a mesajului.
Canalul poate fi: tehnologic (telefonul, TV, radioul, calculatorul etc.), oral (vorbirea), scris
(scrisori, rapoarte, reviste, ziare etc.), auditiv, vizual, tactil, grafic, imaginativ etc. Un

1
comunicator eficient îşi alege un canal de comunicare potrivit şi codează mesajul astfel încât să
reducă riscul neînţelegerii lui de către receptor
4. Mesajul – este informaţia, judecata, ideea, sentimentele care se transmis. Mesajul
trebuie să fie clar, explicit, coerent; să fie convingător, adecvat, obiectiv; să fie concis, complet,
de calitate; să aibă un suport adecvat conţinutului.
Mesajul poate fi analizat sub aspect:
 statistic – cantitatea informaţiei transmise;
 semantic – calitatea conţinutului şi înţelegerea socială a informaţiei de către receptor;
 pragmatic – valoarea informaţiei pentru subiecţii comunicării.
Dar există si situaţii în care mesajul nu este codificat sau decodificat corespunzător, din
mai multe motive, atunci:
- fie emiţătorul nu a adresat mesajul unui receptor potrivit (respectiv publicul ţintă nu este
corect identificat sau suficient de bine cunoscut);
- fie receptorul nu se situează pe acelaşi nivel de înţelegere cu emiţătorul mesajului;
- fie nu au fost utilizate mijloacele corecte de transmitere a mesajului;
- fie în calea mesajului se interpun zgomote care distorsionează mesajul.
Mesajul este influenţat de starea de spirit a emiţătorului, de nivelul lui de informare, de
instruire, de cultură, de abilităţile comunicative ale emițătorului şi receptorului.
5. Receptorul - este destinatarul informaţiei într-o situaţie de comunicare; - primeşte
mesajul şi îl decodează. Receptori pot fi: persoane, grupuri, organizaţii etc. Receptorul trebuie
să fie: interesat, flexibil, receptiv. Receptorul poate primi mesajul în mod conştient sau
accidental. După tipul de ascultare a mesajului, receptorii sunt: cei care ascultă pentru aflarea de
informaţii; cei care fac o ascultare critica; cei care fac o ascultare reflexibilă; cei care ascultă
pentru divertisment, etc.
căruia îi este adresat mesajul
6. Conexiunea inversă (Feedback-ul) – determină măsura în care mesajul a fost înțeles
şi acceptat. Feedback-ul în calitatea sa de informaţie trimisă înapoi la sursă, poate fi pozitiv
(atunci când îndeplineşte un rol de motivare) sau negativ (când urmăreşte un rol corector),
imediat sau întârziat, este reacţia inversă obţinută de la receptor. Conexiunea inversă ne ajută să
ne adaptăm, să organizăm mesajul.
Procesul comunicării este de fapt unul continuu, care implică şi inversează rolurile celor
doi poli: emiţătorul şi receptorul. Transmiterea şi înţelegerea feedbackului, formularea şi
reformularea cât mai adecvată a mesajului sunt esenţa unei comunicări eficace.