Noaptea de Sanziene

Noaptea de Sânziene este un roman existenţialist şi sintetizează toate marile teme întâlnite până
acum atât în nuvelele fantastice cât și în romanele scriitorului si anume: evadarea din timp,
sacrul şi profanul, războiul, iubirea absolută, persecuţia intelectualului şi rolul acestuia în
societatea interbelică.

Ştefan Viziru se află în căutarea timpului pierdut, în sensul că el încearcă să evadeze din timp şi
implicit din istorie. Războiul şi tulburările politice nu-l marchează atât de tare cât îl marchează
dragostea pentru Ileana. Prin povestea lor, Eliade revine la motivul dragostei absolute (motiv
dezbătut şi prin prisma cuplurilor din Nuntă în cer) care nu se poate împlini decât prin moarte.
Ştefan este împărţit între dragostea pentru soţia sa Ioana şi Ileana, femeia care i-a fost sortită cu
adevărat. Ioana reprezintă viaţa, pe când Ileana evocă moartea, sfârşitul romanului fiind simbolic
în acest sens.

Motivul trăirii în afara timpului (aşa cum este perceput de majoritatea dintre noi) este explorat la
mai multe nivele şi prin intermediul mai multor metode: prin camera de hotel (fosta cameră
Sâmbo), prin pictura maşinii dispărute, prin discuţiile cu Anisie.

Romanul lui Mircea Eliade Noaptea de Sânziene este o încercare iniţiatică parcursă chiar de
autor. El este o expresie a valorilor profunde şi a credinţelor autorului. După cum însuşi Eliade
mărturisea în Jurnal, acesta nu trebuia să fie numai un roman, ci şi o frescă istorică. Acestă carte
a maturităţii a însemnat renunţarea la tot ce putea fi considerat de autor mediocru, superficial,
devenind o amplă frescă social-istorică, capodopera sa.

În opera lui Mircea Eliade, timpul are două dimensiuni: timpul sacru şi timpul istoric,
profan. “Timpul sacru este un timp esenţial diferit ca durată de timpul profan şi se recuperează
indirect fie printr-un ritual, fie prin reperarea unei acţiuni înzestrate cu un arhetip mitic.”1
Noaptea de sânziene este caracterizată astfel de aceste două dimensiuni ale timpului, prezentând
motive mitologice şi evenimente fantastice pe fundalul concret şi real al situaţiei politice din acea
perioadă istorică, redată cu acurateţe şi realism.
În Noaptea de Sânziene, Eliade tratează problema iubirii şi a morţii, a pieirii şi a salvării
universului, a participării individului la istorie şi a evadării sale din teroarei istoriei. Ştefan
Viziru, personajul principal, are certitudinea că ritmurile cosmice şi evenimentele istorice
camuflează semnificaţii profunde, de ordin spiritual, şi, mai ales are speranţa că dragostea poate
constitui o ruptură de nivel, revelând o nouă dimensiune existenţială, cu alte cuvinte experienţa
libertăţii absolute. Ca în toată proza lui Mircea Eliade, oamenii sunt, şi în acest roman, aproape
toţi intelectuali, nu numai prin ocupaţie, ci şi prin predestinare - spirite devorate de probleme,
însetate de cunoaştere.2 Ştefan Viziru, este obsedat de problema timpului, acesta căutând
neîncedat ‘inexprimabila fericire’, anume camera Sambô descoperită în copilărie. Întreaga

1
Eliade, Tratat de istorie a religiilor, p. 355
2 Micu, prefaţa în Noaptea de Sânziene, p.7
conduită a eroului principal urmează principiul. ’Să scapi din Timp. Să ieşi din timp’. Economist
de profesie, funcţionar superior, Viziru are fobia Istoriei, simte groază faţă de evenimente. Ştefan
ar vrea ca toate lucrurile să rămână pe loc aşa cum i se părea lui că erau în paradisul copilăriei.

Pentru Eliade, recuperarea actelor arhetipale inseamnă întoarcerea la momentul de dinainte de

naşterea timpului, într-un spaţiu imuabil şi epurat de timp, de posibilitatea devenirii, adica într-un
timp mitic-timpul iniţială. Omul arhaic sacralizează timpul prezent printr-un ritual de recuperare
a clipei de la începutul lumii, pe când fiinţa creştina chiar devine contemporană cu Domnul Iisus.
În societăţile primitive, timpul profan, supus duraţei, poate deveni timp sacru, căci omul arhaic
‘are deschidere permanentă asupra timpului religios’. Timpul sustras duratei este numit de către
Eliade ‘timp hierofanic’, căci cuprinde si dimensiunea mitică, dar şi pe cea religioasa sau
revelatoare.3
Într-o discuţie cu Biriş, Ştefan îşi aduce aminte că, în copilărie, într-o seara de vara se întorcea
acasa într-un car cu fân. Adormise şi, trezându-se deodata, a văzut deasupra lui numai stele şi a
văzut senzaţia că timpul nu mai curgea, se oprise pe loc. Dorinţa lui obsesivă de a ieşi din timp
era un efort de a regăsi beatitudinea copilăriei.4

Ştefan Viziru descoperă că în camera Sambô, timpul nu are acţiune eroziva. El nu este
singurul, ci toate personajele lui Eliade sunt preocupate de ieşirea din istorie. Aşadar, Anisie
descopera că singura problemă a fiinţei o constituie trecerea timpului şi de aceea hotărăşte sa-l
ignore. El se regăseşte pe sine, ia cunostinţa de fiinţa lui plenara şi începe să trăiasca în timpul
cosmic.5
Ştefan caută eliberarea din materie şi istorie prin mituri şi mistere, doreşte să intre în
ritmurile cosmice. Este prins între două planuri, sacru şi profan, simbolizate de Ileana, pe care o
întâlneşte în Pădurea Băneasa în noaptea de Sânziene şi care îi facilitează accesul în planul ireal,
şi, respectiv, Ioana, soţia sa, care îl ţine ancorat în realitate. Sentimentul lui este că trăieşte,
condamnat de istorie, în burta unui chit. El vrea să lupte împotriva teroarei istoriei şi, dacă va fi
învins, ‘istoria nu va învinge un sclav, ci un om liber care a ştiut să-şi smulgă măcar o frântură
din viaţa lui teroarei istoriei’. O idee pe care Eliade o pune la temelia prozei sale şi o formulează
de mai multe ori şi în Noaptea de Sânziene. De fapt, când se întâlnesc Ştefan şi Ileana discută nu
numai despre dragoste, ci şi despre timp şi eliberarea prin moarte.

Stefan iubeste concomitent două femei, pe una într-o accepţie pământesc-concretă, pe cealaltă
într-una spiritual-idealistă.6

Toate personajele lui Eliade trăiesc sentimentul iubirii ca pe o predestinare, iar împlinirea nu este
posibilă decât în cer, dincolo de viaţa şi de moarte. Ştefan se îndrăgosteşte împotriva voinţei sale
de Ileana Sideri pentru că ştie ca ea îi este ursită, dar o respinge cu teama nelămurită, apoi o

3 Rusti, Dicţionar de simboluri în opera lui M.Eliade, p.140

4 Handoca, Viaţa lui M.Eliade, p.230
5 Rusti, 1997, p.142
6 Reschika, Introducere în opera lui M.Eliade, p.107
cauta cu fervoare, până în momentul morţii când realizează că destinul său este de a trăi această
clipă alături de ea şi prin aceasta de a se proiecta în eternitate

Pentru cei doi nu mai există cu adevărat viitor sau prezent, există doar momentul întălnirii în
noaptea de Sânziene. Ştefan simte că numai împreuna cu Ileana poate găsi ceea ce caută. În final,
el îşi acceptă destinul.

Viziru este plimbat spre nefiinta si eternitate de Ileana, care, la volanul emblematicei masini a
timpului, devine un inger al Mortii.

Capitala este locul unde Ştefan Viziru, personajul principal, prin închirierea unei camere la un
hotel, încearcă să-şi creeze un fel de capsulă temporală şi spaţială, în care să se retragă şi să nu
mai fie atins de Istorie. Numai că Istoria se răzbună pe el, aşa cum s-a răzbunat în realitate pe
intelectualii rămaşi în ţară. Speriat că ar putea fi anihilat de evenimente, Ştefan se retrage adesea
în camera sa de hotel, pentru că, aşa cum spune despre el un alt personaj, Biriş: „ar vrea ca toate
lucrurile să rămână pe loc, aşa cum i se păreau lui că erau în paradisul copilăriei. Şi atunci istoria
se răzbună; îl înfundă de câte ori poate”. Se va vedea că, într-adevăr, istoria se va răzbuna pe el,
răpindu-i soţia şi fiul, dar, aşa cum lucid şi dureros îi arată şi Biriş, este exact împlinirea dorinţei
sale, de a ieşi din timp: evenimentele istorice i-au luat orice urmă de contact cu lumea concretă,
istorică.

Retragerea lui Ştefan la acel hotel îl face să vadă unele întâmplări într-o aură mitică. Astfel,
auzind la recepţie numele Zissu crede iniţial că este vorba despre acea doamnă Zissu de care
amintea mereu Vădastra, cel care avea camera alăturată. Este o confuzie, însă Ştefan vede doar
aspectul mitologic, o consideră pe Zissu o întruchipare a lui Calypso sau a Circei iar el un Ulisse,
o variantă a lui Ulisse, care repetă o odisee. Atunci când se va întoarce în ţara din misiunea
oficială, Ştefan va simţi că se întoarce în Ithaca. Iar în această Ithaca, Ştefan încă mai poate vorbi
de anihilarea civilizaţiei prezente şi reapariţia umanităţii de tip anistoric (este exact traseul
contrar celui trasat de comunişti).

În toiul războiului, Ştefan încă încearcă să se sustragă Istoriei, să găsească momente în care să nu
mai fie sclavul timpului, vrea să refuze a fi confiscat şi terorizat de destin, aşa cum s-a întâmplat
în lumea culturală românească de după Al Doilea Război Mondial. Cei rămaşi în ţară nu au
putut, asemenea lui Ştefan, să se smulgă realităţii istorice şi să regăsească o realitate mai
esenţializată: poezia, mistica, filosofia.

În camera lui de hotel, Ştefan reuşeşte să îşi satisfacă şi una dintre cele mai obsedante dorinţe –
aceea de a picta, acţiune care reuşeşte să îi abolească trecutul şi îl face să vieţuiască asemenea
sfinţilor, într-un prezent etern. Iată din nou obsesia specifică lui Eliade de abolire a curgerii
timpului şi un indiciu al dorinţei sale de păstrare a unui timp pe care l-am putea numi sacru,
nealterat de intervenţia istoriei.

În cazul lui Ştefan, un astfel de spaţiu este o cameră din copilăria sa, în care a intrat când se afla
în vacanţă. În camera aceea, numită de el Sambo, simţea că îl aşteaptă Dumnezeu şi îl va lua în
braţe (aspectul religios ar fi fost, de asemenea, un motiv al cenzurii în ţară). Atunci a înţeles că
există aici, pe pământ, inaccesibil neiniţiaţilor, un spaţiu privilegiat, paradisiac, pe care dacă îl
vezi, nu îl mai poţi uita.

Hotelul unde are Ştefan închiriată acea cameră este un spaţiu atemporal, nu numai pentru el.
Vecinul său de cameră – Vădastra, trăieşte într-o lume ireală, visând cum va deveni bogat atunci
când Ford îi va da fonduri pentru înfiinţarea unei asociaţii care să controleze opinia publică
mondială şi îşi imaginează importanţa sa, succesul pe care îl va obţine.

Problema timpului care se îndepărta tot mai mult de o epocă idilică, de aur, nu este obsedantă
numai pentru Ştefan. Bibicescu, actor şi regizor este şi el pasionat de această problemă. Vorbind
cu înfrigurare despre Timp, Bibicescu crede că Destinul este doar un aspect dramatic al
Timpului, e „porţiunea de Timp pe care ne-o îngăduie Istoria”. Refugiul propus de el este în
Spectacol, care exorcizează Timpul şi, rămânând un spectator, reuşeşti să ieşi din Timp (aşa cum
se întâmplă şi în Nouăsprezece trandafiri sau în Adio!).
Şi Biriş este prins în această a istoriei, şi el simte uneori cum timpul şi spaţiul reprezintă ceva
mai misterios, mai ascuns, ca de pildă atunci când o vede pe Ileana şi simte că îşi aminteşte de „o
anumită viaţă pe care o pierduse demult”. Toate personajele din carte prezintă o inapetenţă
pentru real, pentru concret, fiecare fiind bântuit de o idee obsesivă.

Presiunea Istoriei va face din Ştefan mai mult decât din ceilalţi, un alienat. Pierzând totul în urma
războiului, simte că la un moment dat în viaţă s-a rătăcit, că de atunci a trăit o viaţă străină, a
altcuiva.

În cadrul acestui roman, Eliade reia una dintre temele literaturii autenticiste: intelectualul care
trebuie să reziste în fața istoriei. În literatura de început, intelectualul rezista fie prin resemnare,
fie prin implicare, în timp ce acum intelectualul recurge la evaziune, sustrăgându-se prezentului.

Ieșirea din istorie

Aflat într-un adăpost antiaerian din Londra, Ștefan Viziru (personajul principal al romanului)
refuză să ia parte la istorie și se refugiază în illo tempore citindu-l pe Shakespeare.

Acesta caută în permanență să se sustragă prezentului, la care participă doar prin prezența fizică.
Chiar și în cele mai banale momente ale existenței sale (cum ar fi o ceartă banală cu soția sau o
misiune ordinară pe care o primește de la serviciu) acesta își găsește refugiul în mitic, în
povestea sa cu Ileana. Acest al doilea plan al existenței devine ca un drog pentru protagonistul
romanului. Ștefan Viziru este primul din seria de căutători de mituri a literaturii lui Eliade
(personaje tragice, situate în permanență la frontiera dintre cele două existențe).

Anisie completează lista personajelor care încearcă să se sustragă istoriei, jucând rolul inițiatului,
al omului care a reușit să se retragă în timpul mitic. Dezbărându-se de nevoile fizice și istorice
ale ființei normale, acesta „conduce” asemenea unui zeu lumea romanescă. Prin intermediul lui
Anisie și al întâlnirilor definitorii pe care acesta le are cu Ștefan, putem observa cum se schimbă
destinul acestuia din urmă. Anisie este cel care îl inițiază pe Ștefan.
Mitul guvernează lumile lui Eliade, prin diversele sale ustensile: sisteme de semne, hierofanii,
camuflări, coincidentia oppositorum sau irecognoscibilitatea miracolului. Omul este guvernat de
prezența miturilor, el trebuie doar să perceapă și să priceapă semnele divinității camuflate. Toate
personajele sale sunt în căutarea semnelor și a Dumnezeului camuflat: „Să scapi de Timp. Să ieşi
din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne.
Urmăreşte-le…”.

Romanul are o structură ciclică: acțiunea acestuia se desfășoară pe o durată temporală de 12 ani
(închierea unui ciclu complet). În decursul acestor 12 ani trecem de la perioada interbelică, la cel
de-al Doilea Război Mondial, ajungând la începutul perioade comuniste.

Personajele nu sunt afectate doar de propria existență, de faptul că nu-și găsesc un sens în lume,
ci și de istoria care pare că vrea să-i acapareze, să-i facă prizonieri. Singura lor modalitate de
refugiere rămân miturile.

Romanul este construit pe două paliere: perioada istorică cuprinsă între bornele temporale
menționate mai sus și lumea miturilor. Acestor două paliere le sunt adăugate trei timpuri:
timpul mitic (bazat pe recuperarea miturilor esențiale ale umanității, în special pe simbolistica
nopții de Sânziene – vom exclude din acest articol discuțiile purtate în jurul acestei simbolistici
din punct de vedere istoric și politic), cel psihologic (timpul pe care personajele și-l creează
pentru a se refugia – cel care face legătura între cel istoric și cel mitic) și cel istoric (1936-1948).

Auzi o seamă de paşi repezi pe coridor, voci, şi o mână zgâlţâi clanţa de mai multe ori. Apoi începu să
lovească puternic în uşă. „E un adventist; vinde Biblii", îşi aminti Ştefan şi sări furios din pat. Abia
întoarse cheia în broască şi uşa se deschise, repezită de perete. Se văzu înconjurat de necunoscuţi. Unii
aveau revolvere. Nici nu avu timp să înţeleagă despre ce era vorba. Auzise doar, pe cel dintâi, strigând.
— Prefectura poliţiei. Era acum între doi agenţi înarmaţi. Un al treilea îi pipăia buzunarele. Alţii dăduseră
patul şi scaunele la o parte, umblau în dulap. — Unde e Teodorescu?! întrebă făcând un pas către el,
cineva care stătuse tot timpul lângă uşă. — Nu ştiu. Nu l-am mai văzut de când a plecat. Mi-a mulţumit
de găzduire şi a plecat. Nu ştiu unde. Şeful îl privea zâmbind, cu neîncredere. — Eraţi prieteni? întrebă
din nou. — Chiar prieteni, nu. L-am cunoscut în Germania, acum un an. — Vino la Prefectură, spuse
şeful. Să dai o declaraţie.

Abia după o săptămână i s-a dat voie s-o anunţe pe Ioana că se află arestat. In tot acest timp nu se
spălase, nici nu se bărbierise. Dormise pe ciment, într-o cămăruţă din beciurile Prefecturii. Becul,
puternic, ardea întruna, zi şi noapte. Un jandarm, schimbat din trei în trei ceasuri, stătea pe scaun, lângă
uşă, păzindu-l. Nu aveau voie să vorbească unul cu altul. Se întâmpla totuşi ca vreunui jandarm să-i fie
somn, mai ales cei care veneau după miezul nopţii, si atunci intrau în vorbă. Unul, ţăran din Ialomiţa, îi
devenise chiar foarte simptic. îi căpătase încrederea şi, când era însoţit la closet, jandarmul din Ialomiţa
rămânea la uşă. Ceilalţi respectau ordinul întocmai: intrau cu el, nu cumva să încerce să se spânzure. în
primele trei zile nu l-a cercetat nimeni. L-au chemat apoi la interogatoriu. I-a fost ruşine, trecând fără
cravată şi nebărbierit, cu santinela după el, pe culoarele Prefecturii. I se părea că-l privesc toţi cu
neîncredere, aproape cu ură. Inspectorul l-a întrebat de când este legionar şi cu cine lucreză. — Nu sunt
legionar, răspunse Ştefan calm. — Bine, asta ştim noi, aşa spun toţi, făcu inspectorul plictisit. Alese o
fotografie dintr-un teanc pe care-l avea în faţă. — Pe ăsta îl cunoşti?

Ştefan înălţă din umeri. Nu-l văzuse niciodată. — Dar pe ăsta? Privi şi răspunse fără ezitare. — E Ioachim
Teodorescu. Doar că acum poartă mustaţă... — Vasăzică îl ştii cum arată! exclamă Inspectorul. Ai
declarat că l-ai cunoscut în Germania. Ce căutai în Germania? Ştefan îi explică. Inspectorul îl privea
adânc în ochi, jucându-se cu un coupe-papier. Ştefan voi să-i spună şi altceva: de funcţia lui la minister,
de misiunea în Japonia, dar celălalt îl întrerupse. — Nu ne interesează! Toţi spun aşa... Apăsă pe un
buton şi jandarmul intră bătând din cizme. îi făcu un semn cu capul. Din ziua aceea nu i s-a mai dat voie
să-şi cumpere masa de la cantina Prefecturii. Seara i s-a adus o ciorbă de varză şi o bucată de pâine rece.
Din grădina de vară de lângă Prefectură răzbătea până la el tangoul la modă: Cer albastru. Muzica aceea
ieftină i se părea neînţeles de dulce. Peste două zile a fost condus din nou la interogatoriu. Mai era de
faţă un comisar tânăr, care-l privea distrat. — Ai proptele serioase! îl întâmpină inspectorul. Cine a
intervenit pentru dumneata?! Am primit dispoziţii să te punem în libertate! Semnează declaraţia asta şi
eşti liber. îi întinse o hârtie pe care Ştefan o luă zâmbind. „Inevitabilele complicaţii administrative", îşi
spuse. Dar începând s-o citească, roşi brusc. — Asta nu pot semna, spuse el ferm. E o declaraţie de
desolidarizare de Mişcarea legionară. Nu mă pot desolidariza de ea dacă n-am fost niciodată legionar. —
E o simplă formalitate, vorbi inspectorul plictisit. — E mai mult decât atât. De ce să mint spunând că nu
mai sunt ceva care n-am fost niciodată?! Ceva care, de altfel, nu puteam fi, pentru că se opunea
concepţiilor mele fundamentale, atât etice cât şi politice?! — Cu atât mai bine. Tocmai asta îţi cerem şi
noi să declari. — Atunci lăsaţi-mă pe mine să scriu declaraţia. O critică sunt gata oricând să semnez, căci
astea sunt părerile mele. Dar nu pot mărturisi că regret că am fost încadrat în Mişcarea legionară şi că
de-aici înainte nu voi mai avea nimic de-a face cu ea. — Asta e declaraţia tip, făcu inspectorul
enervându-se. Dacă am lăsa pe fiecare să-şi rezume convingerile politice, unde am ajunge? — Şi mai e
încă ceva, stărui Ştefan. Eu sunt funcţionar de minister. Mi s-a dat o misiune în străinătate. Reprezint
acolo, cum am mai reprezentat de atâtea ori, guvernul român. Mi s-a dat această misiune acum, când
guvernul duce lupta contra legionarilor. Nu pot accepta să fiu considerat de şefii mei drept un om
necinstit, care şi-a camuflat părerile politice până în ziua când a fost surprins; şi atunci cu o puţin
onorabilă uşurătate, le-a renegat... — Toate astea te privesc pe dumneata, spuse inspectorul apăsând pe
buton. Dacă te răzgândeşti, spune plantonului şi te mai aduce o dată, să semnezi... De atunci nu l-au mai
chemat. Opt zile de la arestare, Ioana a putut să-l viziteze. I s-a dat voie să-i aducă schimburi şi o masă
rece. în faţa jandarmului şi-a păstrat liniştea.

în urma morţii Reginei Măria şi a doliului naţional, vizitele la Prefectură au fost interzise timp de trei zile.
Ioana nu l-a mai putut vedea. în seara de 2 august, un agent de serviciu l-a anunţat să-şi strângă lucrurile
căci vor pleca la miezul nopţii. — Unde? întrebă mirat Ştefan. — O să aflaţi dumneavoastră. — Dar n-am
aproape nimic cu mine. Nici bani, nici haine... — O să le primiţi mai târziu. Cinci minute înainte de miezul
nopţii, uşa se deschise din nou. în prag se aflau doi jandarmi cu puşti mitraliere şi câţiva agenţi în civil.
Coridoarele erau puternic luminate. în curtea interioară a Prefecturii două faruri îşi concentrau bătaia
asupra unei camionete deschise. Zări stând de vorbă cu unul dintre şoferi pe inspector. O clipă se gândi
că ar fi trebuit să se apropie de el şi să protesteze. Totul i se păru însă zadarnic, îl dureau ochii de bătaia
farului şi se gândi cu voluptate la întunericul dinlăuntrul camionetei. De 20 de zile nu mai cunoscuse
răcoarea întunericului. Urcându-se în camionetă auzi orchestra grădinii de alături cântând Cer albastru.
Cu o lanternă de buzunr, un agent îi indică locul, lângă ferestruică. Mai erau şi alţi arestaţi în camionetă.
Când agentul coborî, cineva din spatele lui îi şopti: — Trăiască Legiunea şi Căpitanul! El se întoarse
politicos şi răspunse: — Bună seara! Maşina porni brusc şi farurile se stinseră. Cu bătăi de inimă Ştefan
se pregătea să privească pe fereastră. Un agent se aşezase lângă el. Pe fiecare banchetă se afla, de altfel,
alături de arestaţi, câte un agent îmbrăcat în civil, în fund, şi în faţă, se aşezaseră cei patru jandarmi cu
puştile mitraliere.”

Întâlnirea Ilenei în noaptea de Sânziene, cum este numit în popor solstițiul de vară, când începe
vara astronomică, această zi este cea mai lungă a anului, “iar porțile cerurilor se deschid pentru
cei care știu să le privească”. Acest moment îl marchează atât de mult pe Ștefan, încât el până la
sfârșitul vieții se va afla mereu în căutarea Ilenei, chiar dacă continuă să-și iubească soția –
Ioana. Noaptea de Sânziene îl readuce pe Ștefan la cunoașterea “stării primordiale”, la o trăire
profundă a propriei sale existențe. Ileana nu îl atrage ca o femei, ci ca un simbol al Cunoașterii și
al Vieții. Dorul de Ileana se transformă într-un dor pentru raiul pierdut.

Aici putem face o paralelă cu basmul “Tinerețe fără bătrânețe și viața fără de moarte”, unde eroul
ajunge pe un tărâm în care obține nemurire. Dar venindu-i dorul de casă, revine acasă și
descoperă că de la plecare lui au trecut secole întregi. Tărâmul îndepărtat se afla în afara
Timpului, în afara istoriei.

În această perioadă viața sa este influențată și de evenimentele politice din acea perioadă: fiind
suspectat că ar colabora cu legionarii, este arestat și trimis în lagărul de concentrare de la
Miercurea Ciuc de către regimul regelui Carol al II-lea. Tot aici el prinde și vestea asasinării a lui
Corneliu Zelea Codreanu.

Aici nu e vorba de o ficțiune, autorul descrie propria experiență. Într-adevăr în iulie 1938 Mircea
Eliade este arestat fiind suspectat de propagandă legionară. Timp de trei săptămâni el este ținut le
sediul Siguranței, unde este somat să semneze o declarație de disociere de Mișcarea Legionară,
însă refuză să facă acest lucru. În luna octombrie el este trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc,
iar după ce începe să scuipe cu sânge este transferat la sanatoriul de la Moroeni. Din cauza bolii
este eliberat la 12 noiembrie.

Timpul, precum și istoria era pentru Ștefan ca pântecele unei balene, din care omul nu poate ieși,
iar viața o succesiune de labirinte.