ROMANTISMUL

Romantismul este un curent literar şi artistic, apărut la sfârşitul

secolului al XVIII-lea ca o reacţie împotriva clasicismului şi a excesului de
raţionalism prezent în gândirea iluministă. A fost anticipat de o mişcare
literară numită preromantism.

Particularităţi:

- libertatea de creaţie, refuzul normelor şi al regulilor impuse de

clasicism;

- afirmarea individualităţii, a originalităţii şi a spontaneităţii;

- cultivarea sensibilităţii, a imaginaţiei. Gândirea romantică se

întemeiază pe nevoia de eliberare a eului de orice fel de constrângeri
(religioase, politice, sociale, estetice, morale);

- egotismul. Actul de creaţie este înţeles ca interiorizare, ca

autocontemplare, întoarcere către sine.

- amestecul genurilor, al speciilor şi al stilurilor;

- cultivarea antitezei (trecut – prezent, înger – demon, omul superior

– omul comun);

- personaje excepţionale în împrejurări excepţionale. Se observă la

romantici predilecţia pentru personaje puternic individualizate, cu calităţi
sau defecte ieşite din comun, aflate în conflict cu societatea, cu ele însele
sau cu Dumnezeu. Adeseori, eroul romantic este un inadaptat, neînţeles de
societatea în care trăieşte, izolat (apare sentimentul singurătăţii). Alteori
este prins între tendinţe şi aspiraţii contradictorii, ce îl pot împinge până la
dedublare sau nebunie. Apar în creaţiile romanticilor personaje din toate
mediile sociale. Se remarcă interesul pentru ipostazele excepţionale ale
umanului: titanul, demonul, geniul;

- cultivarea visului. Visul constituie pentru romantici esenţa existenţei, în

timp ce realitatea devine iluzie, aparenţă. Visul, în forma reveriei, este şi
stare de creaţie.

- fascinaţia misterului şi gustul pentru fantastic. Preferinţa pentru

fantastic satisface interesul romanticului faţă de ceea ce este straniu,
neobişnuit, ţine de sfera excepţionalului;

- preferinţa pentru nocturn. În timp ce clasicul este un spirit diurn,

romanticul este fascinat de elementul nocturn ce poate constitui cadrul
unor experienţe mistice, erotice sau terifiante. Motivul nocturn se asociază
cu atracţia pe care o exercită, asupra spiritului romantic, cosmosul,
astralul: luna şi stelele sunt frecvent invocate, apărând ideea că adevărata
patrie a sufletului omenesc, este cerul;

- contemplarea naturii. Natura constituie pentru romantici cadrul marilor

experienţe (dragostea, moartea), dar şi locul de refugiu al inadaptatului
măcinat de răul secolului. În literatura romantică sunt înfăţişate două
ipoteze ale naturii: natura protectoare dar şi natura ostilă, indiferentă la
suferinţele omeneşti;

- în romantism se impune un cult al sentimentului, iubirea fiind

trăirea supremă. Stările de suflet asociate iubirii sunt contradictorii, aşa
cum chipul femeii iubite este când demonic, când angelic, trezind fie
dispreţ şi repulsie, fie adoraţie şi evlavie;

- ironia romantică. Dezgustat de realitatea în care trăieşte, artistul

are tendinţa de a se refugia într-o lume imaginară, pe care şi-o
construieşte în funcţie de propriile dorinţe şi idealuri. Romanticul se
retrage, pentru a fi departe de realitatea meschină, chiar şi pentru o clipă,
în lumea visului, în trecutul istoric, în natură.

 in timp ce clasicismul condamna limbajul popular, socotind unele cuvinte inestetice

si vulgare, romancierul introduce in literatura un limbaj metaforic, un vocabular comun
si suculent, ca si noi categorii estetice, ca uratul, grotescul – in opozitie cu frumosul,
feericul sau fantasticul, pentru ca antiteza si contrastul sunt procedee specifice artei
romantice. Antiteza nu o gasim numai in conflictul operei sau intre personaje diferite:
adeseori acelasi personaj este creionat in trasaturi contraste – un fizic frumos ascunde
un suflet murdar si pervers, in timp ce o figura respingatoare are un suflet nobil.