Mircea Eliade — Noaptea de Sânziene

1. Romanul Noaptea de Sânzieneeste construit ca o sinteză de realism, romantism,

expresionism, simbolism, de aceea atât conţinutul cât şi tehnica narativă trebuiesc analizate din
perspective multiple şi complementare.

Dimensiunea realistă rezultă din faptul că eroii reprezintă categorii, tipuri sociale şi acţionează în
împrejurările concret istorice dinaintea, din timpul şi după cel de-al doilea război mondial.
Dictatura regală a lui Carol al II-lea, mişcarea legionară împotriva iudeo-masonilor care jefuiau
ţara, lovitura de stat a generalului Ion Antonescu, declanşarea războiului, bombardamentele din
Ploieşti, dar şi de la Bucureşti, lovitura de palat a regelui Mihai cu arestarea generalului
Antonescu, care a dus la dezastru ţara prin invadarea ei de armatele sovietice, jaful, încercarea
unor eroi de a supravieţui, de a se salva fugind în străinătate, seceta şi foametea dau un ton
dramatic, tragic chiar romanului. De aici asocieri la Shakespeare, la Nibelungenlied, fiindcă şi
eroii lui Mircea Eliade trăiesc ,Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă" (ca să-1 asociem pe
Horia Lovinescu), sugerat de piesele Priveghiul'şi întoarcerea de Ia Stalingrad, pe care le scrie
actorul Bibicescu şi cum este gândul profesorului de filosofie Biriş înainte de a muri: „îşi
cheltuise viaţa jucându-se". Interpretat din punctul de vedere al esteticii realiste, romanul ar avea
ca tema România înaintea, în timpul şi după cel de-al doilea război mondial. Ideea este enunţată
de autor prin personajul Bibicescu: „Destinul este acea parte din Timp în care Istoria îşi imprimă
voinţa ei asupra noastră" (voi. II, p. 274).

Subiectul'este construit din secvenţe, care se succed într-o tehnică cinematografică, fiindcă
scriitorul, asemeni unui regizor, ordonează în faţa ochilor minţii cititorului o succesiune de
imagini, folosind efectul vrittis, pe care-1 preia din gândirea indiană, cu scopul de a problematiza
destinul eroilor săi. Eroul, Ştefan Viziru, consilier la Ministerul de Externe, este căsătorit cu Ioana,
are un fiu, dar, paradoxal, fiecare are o altă opţiune afectivă. Ioana îl iubeşte încă pe Partenie,
scriitorul, cu care fusese logodită, iar Ştefan o întâlneşte după căsătorie, în pădurea Băneasa, pe
Ileana Sideri în ziua de Sânziene, când, potrivit tradiţiei populare, se fac logodnele şi înţelege că,
de fapt, aceasta îi era ursita. Toţi eroii trăiesc parcă nişte roluri inversate, o altă viaţă decât cea
normală, fiindcă, odată intraţi în labirint, sunt parcă dirijaţi de o voinţă din afara lor, ca să facă
ceea ce nu vor. Conceptul de lume ca labirint este prezent în mitologia românească (vezi
Romulus Vulcănescu Mitologia românească) şi va reveni ca un laitmotiv narativ de factură
simbolistă, sugerându-se în final, la momentul morţii profesorului Biriş, că există o ieşire din
labirint prin Domnul Iisus Hristos, că viaţa este Timpul, care ţi se dă, ca să afli că există
Dumnezeu şi să dobândeşti mântuirea.

Ştefan Viziru este căutătorul, care ştie că lumea este un labirint, un examen, un război şi caută o
ieşire prin Ileana, prin iubire, fiindcă este un erou purtător de mesaj, un alter ego al scriitorului şi de
aceea Mircea Eliade îi atribuie obsesia lui în legătură cu mitul şi simbolul solstiţiului de vară: „
Viaţa omului ţine pasul Soarelui. Şi dragostea creşte odată cu pătratul lunii". De aici titlul
romanului, de aici problematica obsedantă a Timpului, a Istoriei, a destinului uman. Ştefan Viziru
nu caută Timpul — Moarte, Timpul — alergarea către moarte al lui Heidegger, de care-i vorbeşte
Biriş, ci Timpul etern, fiindcă Timpul nu trece prin Sfinţi, Timpul nu curge: „ Un slant nu trăieşte
ca noi în Timp" (voi I, p. 69). Fiind obsedat de mitul Sfântul Soare (Helios — Heliade), autorul
face din Ştefan Viziru căutătorul, aplicând versetul „Caută şi vei afla", sperând într-o ieşire din
labirint alături de Ileana Sideri. De aceea pleacă, după moartea Ioanei, într-un bombardament, prin
Moldova, prin Franţa şi o găseşte în finalul romanului, când, purtat de maşina Ilenei, precum o
văzuse în vis, va cădea într-o prăpastie simbolică, de fapt o intrare în Timpul etern, fiindcă ea se
petrece în ziua de Sânziene, când cerurile sunt deschise, iar clipa ultimă, când Ileana îl priveşte
înlăcrimată, devine eternă. Este o logodnă cu veşnicia pe care o sugerează cu versurile din
Mioriţa, ca într-un delir profesorul Biriş, ca un mesaj ce vrea să-1 transmită lui Ştefan atunci când
în puşcărie este torturat de securişti: „Aşa începe orice mesagiu: Pe-un picior de plai / Pe-o gură
de rai..." „dar nu poţi să-1 descifrezi dacă n-ai cheia. Şi cheia n-o găseşti decât pe vapor. Când
te trezeşti pe vapor înţelegi că mergi la Paris. Toţi vor să ajungă acolo, la umbra crinilor la Paris".
Este sugerat în mod simbolic mitul lui Caron, cel ce duce sufletele morţilor peste Styx, nu cu
barca, ci cu vaporul, fiindcă lumea s-a înmulţit şi s-a modernizat.

Biriş, profesorul de filosofie, caută şi el ieşirea din labirint, dar, paradoxal, nu o găseşte prin
filosofie, ci prin teologia trăită, când, voind să fugă din ţară, este prins de securitate la Arad, este
torturat de Duma, de Bârsan, de Bursuc şi trăieşte în mod simbolic pe conceptul romantic de lume ca
vis, visează că se află pe un vapor, unde toţi au în mână o lumânare şi rosteşte un mesaj, care
securiştilor li se pare o aiureală: „E un mesagiu cifrat, adică pentru Paris. Acolo ajung toate
mesagiile. Le aduc vapoarele. Nu umblă decât noaptea fără lumini dar se îndreaptă spre Paris.
Direcţia Apus". Este un mod simbolist de a sugera, că aşa cum cei oprimaţi de teroarea satanistă
sionistă sovietică sperau să ajungă liberi la Paris, tot aşa ieşirea din labirint are o ieşire în
Paradis. De aceea el se roagă şi vede cum flacăra lumânării se înalţă la cer: „O văzu atingând
cerul şi în clipa următoare zări din nou figura strălucitoare, aurie, care parcă îl aştepta acolo în
spărtura de lumină. E Dumnezeu, îşi spuse, mirându-se că mai poate gândi şi beatitudinea fără
seamăn în care se cufunda pierzându-se" (voi. II, p. 330).

Contrastul, ca procedeu romantic, este bine utilizat prin saltul de la sugestiile simboliste la
înjurăturile, loviturile, torturile realiste ale călăului Bârsan. Se sugerează astfel simultan kenoza şi
teonoza, fiindcă toţi martirii văd cerul deschis ca sfântul Ştefan, când erau torturaţi de bestiile
satanizate: „Sus de tot, acolo unde lumina atingea cerul, i se păru că zăreşte o figură
strălucitoare. Fără îndoială că e Dumnezeu sau Iisus Cristos - îşi spuse - şi se trezi emoţionat
cu o neînţeleasă fericire în suflet". Biriş va muri în puşcărie şi va fi îngropat de Irina. Doar Liviu
Rebreanu a mai izbutit, în Pădurea Spânzuraţilor, să facă această simultană kenoză-teonoză, să
îmbine realitatea social-istorică cu realitatea transcendentă. Paradoxul este că autorul nu ştie să-1
ducă şi pe Ştefan Viziru, acest alter ego al său, spre kenoză-teonoză, ci îl aruncă într-o prăpastie
împreună cu Ileana Sideri, sugerând parcă un adevăr, că nu prin mit se dobândeşte mântuirea, ci
prin purtarea crucii. De aceea lui Biriş îi dispare frica, nu mai este laş, vrea chiar să-1 ajute pe
Bârsan, dar Ştefan Viziru a fugit în străinătate.

Biriş trăieşte teonoza, fiindcă se angajează prin jertfă spre desăvârşire, spre perfecţiune, spre
viaţa veşnică, fiindcă cel ce-şi duce crucea este liniştit, paşnic şi în inima lui este adevărul, de
aceea el pare nebun ucenicilor satanei.

Bibicescu este tipul actorului ratat, mediocru, care se crede un geniu. Ca să devină director al
Teatrului Naţional, îmbracă pe rând culoarea verde sub legionari şi cea roşie sub comunişti. Scrie
pe ideile lui Partenie o piesă, Priveghiul, pe care o pune în scenă. De aceea este acuzat de Cătălina,
actriţă mediocră, amanta lui, de impostură: „Ai compus piesa după capul tău şi o joci sub
semnătura unui mare autor. Dar piesa ta e proastă şi ce faci tu e frauda şi o nelegiuire".
Bibicescu este cabotinul, dar are ambiţia să scrie o piesă, întoarcerea de la Stalingrad, pornind de
la un fapt de viaţă, când oamenii dintr-un sat din Moldova ies cu preotul cu lumânări într-o noapte,
ca să-i întâmpine pe cei sosiţi sub formă de duhuri de la război. Visează să devină celebru, realizând
o piesă pe nulul morţii, păstrat peste milenii în tradiţia poporului român. El dă o altă valoare
Timpului, concentrându-1 într-un spectacol şi crezând că astfel, prin conceptul de lume ca joc, se
poate ieşi din labirint, din destin. El poartă o altă idee a autorului, că actorul, fiindcă întruchipează
nenumărate personaje, „trăieşte un număr considerabil de existenţe şi deci îşi consumă propria lui
Kanna într-o singură existenţă, fiindcă într-un timp mult mai scurt decât restul omenirii el
cunoaşte toate pasiunile, modelele de existenţă, aspiraţiile, ideile". Este influenţa gândirii indiene
asupra lui Mircea Eliade, care n-a înţeles viclenia satanică din conceptul de metempsihoză. Nu
există naşteri succesive. La momentul Parusiei, toţi cei adormiţi vor învia spre a fi judecaţi sau
mântuiţi.

Bibicescu n-o apără pe Cătălina, când este siluită de o bestie rusă, fiindcă este laş, dar când va fi
urmărit el de securitate, va fi ascuns de Irina, care nu se teme, fiindcă ea este credincioasă. Va muri
de inimă şi Gheorghe Vasile. Irina, Biriş îl duc pe o bancă în grădina Icoanei, fiindcă nu îndrăznsc
să-1 îngroape ca pe un creştin. Talentul de prozator al lui Mircea Eliade constă în această profundă
concordanţă între caracterele eroilor, reacţiile lor faţă de evenimente, dar mai ales prin felul în
care mor, fiindcă fiecărui om i se dă o moarte după cum i-a fost viaţa.

Irina este evlavioasă. Ea vrea să se ducă într-o mănăstire, dar familia nu a fost de acord şi este
căsătorită cu Vădastra, care o abandonează. Ea îi ajută pe toţi. Este bună, blândă, harnică. Lui
Bibicescu îi oferă casă şi condiţii de creaţie când este urmărit. Lui Partenie îi oferă subiecte de
roman şi chiar să-i fie secretară. Pe Ştefan Viziru îl ajută să iasă din şocul provocat de moartea
Ioanei şi a băiatului. Mai apoi îl îndeamnă s-o caute pe Ileana, spunându-i că aceasta îi era ursita. Ea
îl ajută pe învăţătorul Gheorghe Vasile să scoată o căruţă cu cărţi din Bucureşti şi s-o ascundă
undeva la ţară, pentru ca mai târziu să poată realiza o fundaţie culturală. Va fi alături de Biriş în
momentele grele.

Spiridon Vădastra este ambiţios şi îşi afirmă, din primele pagini, ţelul de a ajunge deputat,
ministru, academician, deşi are un ochi de sticlă şi-i lipsesc două degete, de când a fost împuşcat,
din greşeală, de fiul unui colonel, învaţă să cânte la pian. El vrea să ajungă Edison, să facă ceva
mare: „Aş deveni cel mai celebru om din lume, şi cel mai puternic şi cel mai bogat în acelaşi
timp"... „ Aş putea să fac ce vreau cu toată lumea, să schimb chiar regii, dacă aş vrea". De aceea
nu se dă în lături de la şantaj, ba chiar la Londra, profitând de un bombardament, îl aruncă de pe o
scară pe profesorul Antim, pentru a-i fura tabloul de Rubens, care valora o avere. Se va preface că a
murit într-un bombardament la Londra şi îşi va schimba identitatea, furând actele unui englez mort.
Când Ştefan Viziru îl reîntâlneşte după război la Paris într-o pensiune, îşi afirmă dorinţa de a se
răzbuna, fiindcă este plin de venin. Cel mai admirat personaj este Ciru Partenie, scriitorul
talentat.El o iubeşte pe Ioana, deşi aceasta s-a căsătorit cu Ştefan Viziru, cu care are o
surprinzătoare asemănare. De aceea un conducător al mişcării legionare îl confundă cu Ştefan
Viziru şi îl antrenează, fără voia lui, într-o confruntare cu agenţii siguranţei, care-1 împuşcă din
greşeală.

Caracterul realist al romanului este definit şi prin procedeele realiste, folosite de autor pentru a
realiza actul narativ: analiza psihologică, tipizarea, descrierea, jocul umoristic cu limbajele,
plurilingvismul. Astfel, când Gheorghe Vasile aduce o damigeana cu vin Irinei, un soldat sovietic
obraznic şi beţiv dă buzna după el în casă, făcând semnul ameninţător că-i împuşcă, ca să le ia
vinul şi s-o oblige pe Irina, care venise de la moartea lui Bibicescu să danseze. El aruncă termeni
stâlciţi ruseşti, nemţeşti, româneşti ca: „vodcă", „rachiu", „kaput", „prăfisor", „Verba te",
„haraşo", „ia panimaiu rumânski". Scena este tragică dar şi grotescă. Irina se aşază în genunchi
şi-i roagă pe Domnul Iisus Hristos, pe Maica Domnului să-i scape de bestia rusă, fiindcă Biriş,
bolnav de tuberculoză, în pat, nu o poate ajuta.

Ileana Sideri este cea mai romantică eroină; îl iubeşte pe Ştefan Viziru, deşi ştie că este
căsătorit, îl aşteaptă să vină s-o vadă, nu se căsătoreşte decât târziu. Când Ştefan Viziru este
arestat, ea îl încurajează. întâlnirea lor din Portugalia este romantică, o evaziune într-o altă lume,
unde Ileana închinase o vilă pitoresc aşezată.

Această permanentă alternanţă a secvenţelor realiste cu cele romantice, simboliste, sau

expresioniste caracterizează stilul romanului, angajarea eroilor într-un destin tragic, generat de
contextul social istoric, iar patetismul întrebărilor şi problemelor dau romanului un caracter de
unicat.

2. Noaptea de Sânziene este un roman expresionist, de problematică, o meditaţie pe tema

destinului uman, însoţită de problematica Timpului, a Istoriei, a Iubirii, a credinţei în Dumnezeu, a
raportului dinte om şi univers, a lumii concepută ca un labirint, din care, ca să poţi ieşi, trebuie să
posezi cheia, aşa cum o spune învăţătorul Gheorghe Vasile: „Ştiinţa a demonstrat că Dumnezeu
există", de aceea „Legile naturii sunt legi hotărâte de la Dumnezeu"(vol. II, p. 159). Este o
concluzie de maturitate a autorului pusă în gura personajului, fiindcă romanul, terminat în 1954,
este punctul cel mai înalt de realizare artistică a prozei lui Mircea Eliade.

Problema destinului şi-o pune fiecare erou în alt fel. Ştefan Viziru are impresia că s-a rătăcit
într-un labirint: „Parcă toate mi s-ar trage dintr-o seară de vară de acum nouă ani din seara de
Sânziene din 1936. E absurd, dar uneori am impresia că din momentul acela m-am rătăcit, că
de-atuncin-am mai trăit viaţa mea"(vol. II, p. 184). Răspunsul profesorului Biriş este o
generalizare a acestei stări, pe care o trăieşte Ştefan Viziru, dar şi o interpretare critică a ei: „După o
anumită vârstă, toţi oamenii au impresia că au naufragiat, că şi-au ratat viaţa, că au trăit o viaţă
idioată, absurdă, o viaţă care nu putea li a lor, care nu putea fi decât viaţa altuia. Pentru că avem o
părere prea bună despre noi înşine şi nu putem crede că dacă am fi trăit într-adevăr viaţa noastră,
ea ar fi putut fi atât de idioată".

Ştefan Viziru însă trăieşte o dramă a destinului, comunicându-ne zbaterile interioare ale autorului,
care simte chemarea spre eternitate. In pseudoreligiile naturiste, unde nu au loc lepădarea de sine,
luarea crucii şi urmarea Domnului Iisus Hristos, adică o trăire a versetului: „ Oricine voieşte să
vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să-mi urmeze mie" (Marcu, 8, 34), au loc
destinul, fatalitatea, întâmplarea, sfârşitul, distrugerea sau reîncarnarea, mitul, eresul erezia,
ursita, falsul, artificialul: „înţeleg ca de-atunci viaţa mea şi-a pierdut înţelesul", „De-atunci totul
a fost fals, artificial. Am fost trăit în evenimente, am fost purtat de o viaţă care nu era a mea... "

Se simte vinovat de moartea Ioanei şi a lui Partenie: „Adesea mă simt răspunzător de moartea lui
Partenie şi a Ioanei. îmi spun că dacă n-aş fi intervenit în viaţa lor ei ar fi trăit poate şi astăzi, şi
ar fi fost fericiţi". Când de Sânziene o întâlneşte pe Ileana în pădurea Băneasa, el crede că aceasta
era ursita lui: „Probabil că Ileana era femeia care-mi fusese ursită". In creştinism, darul lui
Dumnezeu este viaţa, este tot ceea ce ni se dă, de aceea trebuie să-i mulţumim pentru tot şi pentru
toate. Tot ceea ce omul poate crede că este destin este darul lui Dumnezeu. In bunătatea lui cea fără
limită, Dumnezeu ne oferă tot felul de daruri, dar nu ştim să le luăm prin sacrificiul de sine, prin
credinţă, prin purtarea crucii, prin urmarea Domnului lisus Hristos. Ştefan Viziru nu ştie că familia
este o cruce şi nu o ştie nici autorul. De aceea, când discută problema credinţei creştine, Ştefan
Viziru face câteva observaţii, care sunt rezultatul unor meditaţii ale autorului, exprimă concluziile
lui: „în fond creştinismul ne-a relevat secretul mântuirii noastre şi cu toate acestea aproape
nimeni dintre noi nu-şi mai aminteşte în ce constă acest secret". Cauza este uitarea; capacitatea
asta de a uita esenţialul explică în bună parte neputinţa creştinismului de a schimba oamenii, într-un
cuvânt de a-i mântui (voi. II, p. 299). Uitarea este atacul demonului asupra lui Mircea Eliade.

Ceea ce nu înţelege autorul este că această uitare este un atac al duhurilor necurate, fiindcă orice
creştin ortodox primeşte de la botez o cruce, un veşmânt de nuntă şi un înger de pază, pentru a
aduce războiul cu trupul, cu lumea şi cu demonii. El atribuie acest atac Timpului: „asta înseamnă
că Timpul poate ataca chiar revelaţiile venite de dincolo de el, le poate ataca, macera cu încetul,
şi, în cele din urmă, distruge" (voi. II, p. 300). Concluzia e falsă, fiindcă revelaţiile, trăirea mistică,
extazele nu se uită. Mircea Eliade, ca şi toţi neortodocşii, n-a cunoscut esenţa creştinismului, cum
o cunosc cei aleşi dintre ortodocşi. De aceea ideile lui Ştefan Viziru sunt vagi: „Dar eu tot cred că
există şi altceva, dincolo de Timp şi de Istorie... şi că noi putem cunoaşte acel altceva" (voi. II, p.
300).

Revelaţiile, extazele comunică un mesaj, dar ieşirea se face prin lepădarea de sine, prin luarea
crucii şi urmarea Domnului lisus Hristos, ceea ce determină trăirea revelaţiilor, a textelor Sfintei
Evanghelii pe versetele fericirilor, ale poruncilor, şi nu cum crede Ştefan Viziru: „Dacă omul ar
şti cum să-şi amintească integral anumite revelaţii ar scăpa de Istorie". El sesizează în mod realist
pericolul minciunilor ateiste, comuniste, sataniste, marxiste, sioniste: „E foarte greu să-ţi păstrezi
sufletul neatins de-a lungul unui secol de hibernare sub o mască. Şi atunci ni se pune problema:
ce trebuie să facem ca să nu ne pierdem sufletul din acest nou Ev întunecat, care începe pentru
noi". Ca istoric al ideilor religioase, Mircea Eliade ar fi trebuit să ştie că această problemă nu numai
că o ridică Domnul lisus Hristos în textul Sfintei Evanghelii, dar o şi rezolvă. De aceea vine înainte
de vreme şi va determina, pentru salvarea aleşilor Săi, scurtarea vremilor de pe urmă. Este momentul
actual, adică perioada mielului cu coarne, adică a lui Anticrist când s-a rupt pecetea a cincea. Nu va
fi nici un mileniu New-Age sau iehovisto-sionist, pentru că sfârşitul îl hotărăşte Dumnezeu, când
se împlineşte numărul aleşilor Săi.

Sfârşitul acestei lumi relative se poate face oricând, fiindcă dezechilibrul produs de miliardele
de păcate: furturi, tâlhării, violuri, pruncucideri, desfrânări, războaie, tehnologiile satanice, ateii,
sectele, păgânismul, satanismul, este foarte mare. Omul „a uitat" că el influenţează prin
comportamentul său imoral distrugerea lumii. De aceea, când Adam cade în ispita şarpelui şi
mănâncă din pomul cunoaşterii binelui şi răului, Dumnezeu îi spune: „blestemat va fi pământul
pentru tine!".

în acest sens, autorul introduce în roman elemente din legenda vasului Graal şi anume momentul
când Parsifal vine la Regele Pescar şi, găsindu-1 bolnav, nu se lasă impresionat, ci îl întreabă de
vasul Graal, îi pune întrebarea pe care ceilalţi n-au ştiut să i-o pună. El crede că în fiecare ţară şi în
fiecare moment istoric, anumiţi oameni hotărâţi şi luminaţi ştiu să-şi pună întrebarea justă. Este
eroarea conceptului de intelectual, pe care a avut-o şi Camil Petrescu. Intelectualul este cel care
ştie să rezolve la momentul oportun o problemă, nu doar să o pună. Ea este combinată cu povestea
despre împăratul Anisie, care-L însoţeşte pe Dumnezeu, în drum spre stână, spre a anunţa ideea
profundei unităţi dintre om şi univers: „Ghicesc în acest simbolism solidaritatea omului cu Firea
întreagă; întreaga viaţă cosmică suFeră şi se oFileşte prin nepăsarea omului faţă de problemele
centrale", (voi. II, p. 66)

Aflat în casa acestui ţăran Anisie, Ştefan Viziru îi pune o întrebare: „Cum e Dumnezeu?".
Acesta îl caracterizează arătându-i că „mântuirea nu-i o chestiune de cuvinte, ci realitatea
sacră", în care omul trebuie să se întoarcă, să o regăsească: „Ca să folosesc termeni creştini, omul
nu se mai poate mântui decât pe el singur; nu mai poate ajuta pe altul să se mântuiască; nu mai
are timp! Timpul şi-a precipitat ritmul. Zilele noastre sunt numărate. Energia noastră e la limită.
De abia ne va ajunge să ne scăpăm singuri. Nu mai poţi întinde o mână de ajutor celuilalt...".
Acum Ştefan Viziru află ideea care dă sens finalului romanului. „Ciclul vieţii în care trăim va Fi
anihilat şi va veni un alt tip de umanitate, care nu trăieşte ca noi în timpul istoric, ci numai în
clipă, adică în eternitate". Este ideea devenită realitate, când Ştefan Viziru şi Ileana Sideri se
regăsesc o clipă înainte de a cădea cu maşina în prăpastie. Este un alt mod de a trata ideea expusă
de Goethe în Faust, când eroul rosteşte: „Clipă, stai, eşti atât de Frumoasă". Mircea Eliade
„uită"că acesta era contractul lui Faust cu Mefistofel, fiindcă în iad timpul devine etern. Pentru
Ştefan Viziru, „libertatea", „respectul persoanei umane" sunt un preambul pentru „dreptul de
nemurire'{vol. II, p. 49), fiindcă el, ca şi autorul, crede în vicleniile umanismului, în drepturile
omului, în independenţa şi autonomia omului faţă de Dumnezeu. Nemurirea se obţine prin legea
identificării, prin Taina Sfintei Euharistii cu Domnul lisus Hristos, prin urmarea lui, prin
sacrificiul de sine.

Un nou portal informaţional!

Dacă deţii informaţie interesantă si doreşti să te imparţi cu noi
atunci scrie la adresa de e-mail : support@sursa.md