Sunteți pe pagina 1din 3

Vasile Voiculescu

Opera lui Vasile Voiculescu se întinde pe o lungă perioadă de creaţie, este deosebit de complexă prin
varietatea genurilor literare abordate, dar şi prin registrul liric exprimat, surprinzând de nenumărate
ori printr-o revenire inedită, atunci când unanim se credea că îşi încheiase opera.
’’Lumea satului îi rămâne întipărită în suflet pentru toată viaţa...”.

Universul creatiei la Vasile Voiculescu se dezvolta pe durata a trei etape de creatie ce-si justifica
existenta prin coordonatele esentiale ale unui lirism ce cunoaste nuantari si redefiniri permanente. In
prima etapa se situeaza volumele Poezii, Din tara Zimbrului, Parga, primul aflandu-se in concordanta
deplina cu traditia samanatorista prin infatisarea unui univers rustic, marcat de sarbatori crestine,
tendinta fiind de a surprinde degradarea lumii patriarhale. Poetul este mistuit de setea de
cunoastere, manifestata in cautarea creatiunii, in dorinta de obiectivare a ei (Parinte, unde sa te caut
si pentru ce te-ascunzi mereu?"), meditatia religioasa asezandu-se mereu alaturi de cea filosofica.
Poet religios, hranit din substanta Evangheliilor (Rusalii, Soimul, Doina si Doina, Casa noastra), carora
le da forma de alegorie sau de parabola, se intoarce mereu catre sufletul stramosesc, reinviind
cumintenia pamantului si frumusetea parguita de soarele de peste veac al credintei, laolalta cu
mesajele cerului". Aspectul general al poeziilor din primul volum este reprezentat de impacare, de o
armonie ce-1 apropie mult de folclor.

Cel de-al doilea volum se inscrie in traditia poeziei patriotice a lui V. Alecsandri si G. Cosbuc, fiind
inspirat de lupta ostasilor romani in primul razboi mondial. Poetul retine gesturile eroice ale
soldatilor anonimi, sacrificiul acestora, scene memorabile de pe campul de lupta, in structuri
poematice bogate in elemente epice (Sase cruci, Popa din Dealul Sarii, Cand a fost sa moara Neculut).

Evocarea miturilor crestine se subsumeaza aceleiasi note traditionaliste, care imbina inspiratia
nationala cu motivul religios si pastelul local. G. Calinescu afirma ca abia cu Parga incepe faza
propriu-zis lirica a poeziei lui V. Voiculescu".

Etapa maturitatii cuprinde volumele Poeme cu ingeri, Destin, Urcus, intrezariri, cand poetul isi
constituie un stil propriu, original. Alegoriei naive din perioada debutului ii iau locul zbuciumul
launtric, aspiratia catre Dumnezeu, dramatismul luptei spiritului cu materia si inaltarea intr-o lume a
valorilor morale. Temele sunt ancorate in mit si credinta, iar ingerii devin o prezenta permanenta,
savarsesc diverse munci agricole, stau de paza la poarta, in pragul casei sau vegheaza odaia.
Nostalgia cerului ramane filonul principal al liricii, chiar daca abordeaza si mari teme morale precum
mila, supunerea, suferinta, binele si raul, divinitatea, intr-un univers autohton, resacralizat.

Etapa a IlI-a corespunde ultimului deceniu de creatie si cuprinde Ultimele sonete inchipuite ale lui
Shakespeare in traducere imaginara de Vasile Voiculescu, alaturi de volumul Ganduri albe, ramas
inedit pana in 1986. Sonetele sunt considerate o capodopera a liricii erotice, modelul fiind insusi
Shakespeare, caruia poetul ii aduce omagiul sau in Sonetul 90. Voiculescu preia modelul de sonet al
lui Shakespeare si pastreaza, in general, aceleasi teme (creatia, iubirea, speranta, trecerea timpului,
poezia, moarteA) si aceleasi procedee (alegoria si comparatia ampla).
Poemele de inspiratie biblica scrise in aceasta perioada il impun pe Vasile Voiculescu definitiv ca pe
cel mai important poet religios interbelic. Poetul personifica in maniera proprie concepte ca Vointa.
Credinta. Munca. Dragostea. Timpul, temele predilecte fiind cele biblice, Nasterea, venirea Magilor,
moartea Mantuitorului, pe care le evidentiaza prin intruchiparile biblice ale ingerilor: ingerul
Nadejdii, ingerul cel Mare etc. Poeziile care ilustreaza aceasta maniera literara religioasa sunt: "in
gradina Ghetsemani", "Din catestrele daruri", "ingerul Nadejdii" ("Si m-am aplecat atuncea ca ca-1
privesc de-aproape,/ Mai palpaia pe frunte-i cearcan de vapaie// Parea un biet razboinic cazut intr-o
bataie/ Avea hlamida rupta si o aripa beteagaV Cu sfarcurile boante si pene zdrentuite/ Zacea grozav
de palid, sleit si fara vlaga/ Si-ncet scancea in somnu-i cu vise chinuite.").

In concluzie, Vasile Voiculescu realizeaza o adevarata unitate in diversitate, un univers tainic.


Afirmatia sa conform careia propria-i ,,opera nu e nici poezie, nici proza, E adevarul" este absolut
relevanta.
Interesul lui V. Voiculescu s-a orientat de timpuriu spre misterul lucrurilor, spre
solemnitatea gesturilor si caracterul lor initiatic. Pe parcursul activitatii literare, el a realizat
in mod continuu trecerea de la natura la cultura, de la afectivitate la intelectualitate.

Receptarea operei
V. Voiculescu rămâne în literatura română mai ales ca un autentic poet religios. Fapt nu
numai important, dar și oarecum nou, deoarece până la el și până la câțiva dintre poeții
Gândirii, întâlnim un religios conceptual și nu trăit. Grigore Alexandrescu stă de vorbă cu
”duhul” său, Eminescu e în fața lui Dumnezeu, nu însă și cu frica lui Dumnezeu, Panait Cerna
încearcă retorica substanțială a apropierii, dar atât. [...]

Pentru poetul V. Voiculescu, credința e o modalitate firească și vie de existență. Într-o


confesiune publicată în Gândirea, el afirmă limpede acest lucru: ”Credincioșia, spune el, e de
aceeași natură morală cu caracterul…Domnilor, n-am nici un merit să cred, m-am născut așa!
Caut în trecutul meu și nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă silnic la credință… M-am
născut, cred, un tip credincios, organic credincios, și îndrăznesc să spun credincios chiar dacă
nu aș fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-L prinde dintr-o dată.”

Această prindere dintr-o dată a lui Dumnezeu, dar și acestă conviețuire senină, zi de zi, cu
Dumnezeu, e mult înlesnită în limitele ortodoxiei. Poetul Voiculescu trăiește din plin acel
”pârjol al inimii pentru orice creatură, pentru oameni, păsări, animale, demoni și întreaga
făptură”.

Receptarea operei lui Vasile Voiculescu nu este una deficitara. Proza lui Vasile Voiculescu
rămâne poetică în primul rând pentru că este una mitică, operează cu simboluri, cu ample
alegorii, cu parabole. Chiar dacă, aparent, scriitura, perfect adecvată temei, pare a fi a unui
prozator, poetică rămâne viziunea. Un prozator veritabil are o unitate stilistică proprie,
indiferent de subiectul tratat, un fel doar al său de a scrie. Dacă s-a subliniat îndeajuns
pitorescul mediilor, diversitatea situaţiilor şi a subiectelor tratate, s-a discutat mult mai puţin
despre stilurile prozei lui Vasile Voiculescu: ,, „Proza lui V. Voiculescu explorează acea
treaptă a dezvoltării spiritului uman de pe care acesta realizează critica mitului, acceptându-
l, în cel mai bun caz, ca pe o fabulaţie cu valoare simbolic literară, scoasă din sfera imediată a
existenţei. (…) „Lumea mitică a lui V. Voiculescu e solitară şi în conflict acut cu o lume
desprinsă de mit”. (…) „Povestirile lui explorează zone ale realităţii imediate, desprinse, cum
am văzut, de mentalitatea primitivă, dar obligate să asiste la dramele provocate de
reminiscenţele mitului în condiţiile mai noi, sau provocând aceste drame, sau, în fine,
contaminându-se de mit în condiţii speciale.” (Ion Pop)”

Receptarea operei in ceea ce privește religiozitatea poeziei voiculesciene, a starnit


controverse. T. Vianu crede că aceasta ,,nu-și are originea într-o împăcare a omului cu
Dumnezeu, fiind ecoul unei lupte cu sine sau a unei stări de spirit care având în vedere
tragica pustietate lăuntrică aspiră să se întoarcă la Dumnezeu”. Originea operei de inspirație
religioasă se află în textul biblic din Noul Testament, Evanghelia după Luca, însă nici lupta
simbolică a lui Iacob cu îngerul nu-i rămâne indiferentă.

Astfel, poezia devine un ,,exercițiu spiritual”- înțelegând prin acesta ,,un mod de a cerceta
conștiința, de a medita, de a contempla...un mod de a pregăti și a predispune sufletul spre
mântuirea lui, prin îndepărtarea de la sine a tuturor înclinațiilor neorânduite”, a ceea ce
alterează cum susține Ignațiu de Loyola în Istorisirea pelerinului. Jurnalul mișcărilor
lăuntrice.

„…Povestirile lui V. Voiculescu sunt opera unui prozator perfect stăpân pe mijloacele sale şi
care nu datorează aproape nimic poetului’’ (Nicolae Manolescu)

Poezia voiculesciană este o continuă trecere prin ,,pavăza de gânduri între noi și moarte”;
conștiința și-a contruit o imagine- etalon, o imagine a divinității prin care se sustrage
efemerului. Creatorul, aplecat asupra sa, se strânge între granițele artisticului iar reflecția
asupra concret-umanului ,,ne arată că inițierea nu este cunoaștere, ci înțelegerea
cunoașterii” cum susține Mircea Braga în lucrarea sa. Discursul liric poate fi considerat o
artă poetică deoarece autorul își expune concepția despre creație, prin iubire omul devenind
nemuritor, iar prin poezie șe înscrie în veșnicie. [...] Meditația asupra condiției umane bazată
pe motive biblice constituie nota de originalitate, de inedit a liricii lui Vasile Voiculescu,
ființa umană, prinsă în concretul existențial, aspirând prin intermediul visului spre un dincolo
al permanenței, al stabilității și al echilibrului.

In concluzie, Opera lui Voiculescu e un fel de armonie suitoare, ea nu arde nici o treaptă, nu
se ferește de un adevărat ciclu al sporurilor spirituale.