Padurea spanzuratilor

În amintirea fratelui meu, Emil, executat de austro-ungari, pe frontul românesc, în 1917.

CARTEA ÎNTÂI
1.Se pregăteşte executarea prin spânzurare a sublocotenentului ceh Svoboda,
din armata austro-ungară, pe frontul rusesc al primului război mondial, pentru
tentativă de trecere la inamic. Sentimentul soldaţilor faţă de situaţia lor îl indică
reacţia caporalului care îi comandă pe cei însărcinaţi cu pregătirea gropii şi a
instrumentului de supliciu final: „– Ce viaţă mai e şi asta… Încotro te uiţi, numai
moarte şi morminte şi morţi…”, murmură acesta pentru sine, după ce scuipase
cuprins de scârbă. În opoziţie cu el, locotenentul Apostol Bologa, proaspăt sosit la
faţa locului, aferat „Examină groapa mormăind ceva, nemulţumit, şi pe urmă ridicând
ochii apucă cu amândouă mâinile funia ce-i atârna deasupra capului, parcă ar fi vrut
s-o încerce dacă-i destul de solidă.”.

De faţă este şi un căpitan, ajuns cu puţin timp înaintea locotenentului, care se

prezintă celui din urmă drept Otto Klapka, ceh, atunci venit de pe frontul italian şi
ofiţer în rezervă mobilizat, de meserie avocat, cu specificaţia că fusese mutat în
regimentul de artilerie cincizeci, al locotenentului. Noului său coleg, Apostol Bologa îi
prezintă, cu indignare, fapta condamnatului, drept răspuns la întrebarea celui dintâi:
„– Un sublocotenent ceh, Svoboda… mai mare ruşinea pentru corpul ofiţeresc… A fost prins tocmai
când era să treacă la duşman, înarmat cu hărţi şi planuri. Ruşinos şi revoltător!”.
După sosirea convoiului cu condamnatul, Apostol îl aude pe acesta spunându-i
preotului că vrea să moară mai repede, apoi constată cum „în vreme ce pretorul înşiruia
crimele şi hârtia îi tremura între degete, obrajii sublocotenentului de sub ştreang se umplură de viaţă,
iar în ochii lui rotunzi se aprinse o strălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea
cealaltă. Pe Bologa, la început, privirea aceasta îl înfricoşă şi îl întărâtă. Mai pe urmă însă simţi
limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelingea în inimă ca o imputare dureroasă...”.
Întors la locul unde este încartiruit, după execuţie, Apostol Bologa încearcă să îşi
domolească remuşcările: „Totuşi, pe când asculta în suflet dovezile liniştitoare, în tavanul cu
grinzi negre, se iviră, întâi ca nişte sclipiri fără rost, apoi tot mai lămurit, ochii omului de sub ştreang,
cu privirea mândră, tulburătoare, ca o chemare, în al cărei foc straniu valurile de argumente se
topeau neputincioase.”.
2.Doina cântată de Petre, ordonanţa sa, îi reaminteşte locotenentului copilăria
petrecută în Parva, comună de lângă Năsăud, şi de tatăl său, avocat, despre care
naratorul arată că „Deşi scump la vorbă şi veşnic serios, avea un glas pătrunzător de
fierbinte, dovedind o inimă blândă şi un suflet încordat de viaţă lăuntrică. A fost
feciorul cel mare al unui preot sărac din Ţara Moţilor, în a cărui familie rămăsese, ca
un trofeu, amintirea strămoşului Grigore, fruntaş în răscoala lui Horea şi tras pe
roată, la Alba Iulia, după potolirea ţăranilor.”.
Apostol s-a născut pe când tatăl său era în închisoare, drept cel mai tânăr
condamnat în procesul Memorandum-ului, pentru ca la întoarcere acasă copilul să îl
simtă ca pe un străin cu principii de viaţă severe, în opoziţie cu căldura unei mame
care „Lipsită de iubire [...] şi-a găsit în copil o ţintă de viaţă.”, educându-l în credinţa fierbinte
în Dumnezeu. Drept urmare, la vârsta de şase ani, în timpul unei rugăciuni în
biserică, Apostol a avut viziunea divinităţii, „ca o lumină de aur, orbitoare, înfricoşătoare şi în
acelaşi timp mângâietoare ca o sărutare de mamă...”.
Moartea tatălui, înainte de încheierea liceului, urmat la Năsăud, îl făcuse să-şi piardă
credinţa („a simţit cum i se dărâmă în suflet, cu zgomot îngrozitor, o clădire veche”), relatează în
continuarea naratorul ceea ce-şi va fi reamintit eroul său. Un alt eveniment important
al vieţii lui s-a desfăşurat la Budapesta unde, ca student în filosofie, sub influenţa
unui profesor al său, tânărul devenise adeptul teoriei supremaţiei colectivităţii, a
statului, în raport cu individul, dar sosit în vacanţă la Parva, unde „statul era privit ca un
vrăjmaş”, i se clatină convingerile.
Tot în Parva, Bologa s-a logodit cu fiica unui avocat local, Domşa, ca urmare a
faptului că tatăl fetei a favorizat apropierea dintre cei doi. Şi pentru că izbucnise
războiul iar Marta vădeşte admiraţie pentru faptele de arme, Apostol se înrolează ca
voluntar, în ciuda opoziţiei alor săi („Să te baţi tu pentru ungurii care ne bat pe noi? Dar când ai
o patrie ca a noastră nu eşti deloc obligat să te îmbulzeşti la datorie, ba dimpotrivă!”, se indignase
viitorul socru).
3.Dintr-o scrisoare a mamei, Apostol află că bătrânul protopop Groza, cel care o
cununase, a fost închis, în ciuda faptului că avea optzeci de ani, pârât fiind
autorităţilor de către notarul Pălăgieşu, deoarece, scrisese ea, „protopopul a predicat
de pe amvon precum ca să nu ne lepădăm limba strămoşească şi nici credinţa în
Dumnezeu, ci să le păstrăm cu sfinţenie.”. Şi tot de la mamă are ştiri şi aprecieri
neliniştitoare despre Marta: „fata-i bună şi are suflet de ceară, doar că-i nepricepută
în viaţă. Mereu îmi spune că i-e dor de tine, dar iarăşi nu poate sta nici ea prea
retrasă şi trebuie să mai glumească cu cei ofiţeraşi de pe aici, că aşa-s vremurile.”.
4.În timpul unei discuţii la popotă prilejuită de execuţie, locotenentul evreu Gross
condamnă statul de pe poziţii anarhiste, susţinând în principiu că nici un fel de stat
nu are dreptul să dispună de soarta vreunui om, căci „omul e mai presus de orice”.
Iar locotenentul Varga, nepot al profesorului din Budapesta pe care îl admirase
Apostol şi prieten al acestuia din urmă, elogiază statul multinaţional austro-ungar,
ridicând datoria faţă de stat deasupra datoriei faţă de naţiune.
Invitându-l la el pe Klapka, noul său comandant, Apostol Bologa îi arată, pe drum,
lumina unui reflector rusesc, care îi obsedează pe combatanţi, afirmă locotenentul
(„Ispiteşte, mereu ispiteşte lumina!… Parcă toate tunurile din lume n-ar mai fi în stare s-o
înăbuşe…”).
5.Căpitanul Klapka, după ce face o inspecţie bateriei conduse de Bologa,
mărturiseşte locotenentului laşitatea sa, datorată copiilor şi soţiei, dorinţei de a-şi
revedea familia. Pregătise o tentativă de dezertare la inamic pe frontul italian, dar a
renunţat, de teamă, în ultimul moment, iar de camarazii cu care pregătise dezertarea
s-a lepădat „ca de lepră”, zice Klapka, după ce au fost prinşi „între linii, cu planuri şi
hărţi cu secrete”. În timpul execuţiei, într-o „pădure a spânzuraţilor”, sub ştreang
ochii camarazilor săi „Străluceau cumplit ca nişte luceferi prevestitori de soare”.