Caracterizare Ștefan Tipătescu

-particularități de construcție a unui personaj dintr-o

comedie-

Stefan Tipătescu este personajul principal al operei, el

participând la toate acţiunile acesteia. Din punct de vedere social
este prefectul județului de munte, stâlp al puterii, dar in același
timp întruchipează in comedie tipologia fon juan-ului, iar din
punct de vedere moral este dominat de o aroganţă specifică
omului ce se consideră a fi atotputernic. Prieten al lui Zaharia
Trahanache, Tipatescu o iubeste in secret pe sotia acestuia, Zoe,
femeia cocheta, adulterina. In comparatie cu celelalte personaje
ale operei, Stefan Tipatescu este cel mai putin marcat comic,
fiind, spre deosebire de ceilalti, un om educat, dar impulsiv, dupa
cum il caracterizeaza in mod direct Zaharia Trahanache: "E iute!
N-am cumpatat. Altminteri bun baiat, destept, cu carte, dar iute!
Nu face pentru un prefect." In fond, Tipatescu traieste o drama.
De dragul unei femei casatorite, pe care este nevoit sa o imparta
cu altcineva, Tipatescu sacrifica o cariera promiatoare la
Bucuresti.
Stefan este caracterizat direct de catre Zaharia Trahanache,
folosindu-se de prietenia pe care aceste o acorda aproape
orbeste: "Nu cunosc eu prefect! Eu am prieten! In sanatatea lui
Fanica! Sa traiasca pentru fericirea prietenilor lui!". Orgoliul si
impulsivitatea personajului sunt evidentiate si de Trahanche tot
in mod direct: “E iute! N-are cumpat. Altminteri, bun
baiat.”Atunci cand Zaharia Trahanache ii spune despre scrisoarea
gasita de Catavencu, Tipatescu reactioneaza violent, devenind
din ce in ce mai agitat, aspect evidentiat de autor in indicatiile
scenice: "Tipatescu fierbe."
Caracterizarea indirecta este facuta prin gesturile acestuia,
acesta avand trasaturi precum superioritatea, diplomatia. Desi
incearca sa isi pastreze calmul, temperamentul sau impulsiv
invinge in final, cand "se repede navala la el", tot Zoe fiind cea
care va reusi sa-l calmeze. De altfel, remarcăm la Tipătescu si arta
disimulării, astfel față de Trahanache se preface că nu ştie nimic
de scrisoare, iar față de cuplul Farfuridi-Brânzovenescu joacă
rolul victimei.
Una din trăsăturile dominante ale personajului este
impulsivitatea. Ea reiese din actul I, când Zaharia Trahanache îi
face o vizită matinală pentru a-l înştiinţa de faptul că o scrisorică
a sa de amor către Zoe se află în posesia lui Caţavencu. Neştiind
cum să reacţioneze, Ştefan Tipătescu este derutat, confuz şi
nervos. Plimbându-se agitat prin cameră, adresează injurii
“canaliei", Trahanache singur oferind justificare pentru conţinutul
scrisorii- plastografia. Singura reacţie pe care o găseşte Tipătescu
este cea violentă, ca dovadă a drepturilor absolute pe care şi le
arogă: "D. Caţavencu nu va fi deseară la întrunire; o să fie în altă
parte- la păstrare."
O altă secvenţă care evidenţiază caracterul protagonistului se afla
în actul al II-lea, după ce Caţavencu este arestat şi adus în casa
prefectului. Tipătescu încearcă să recupereze scrisoarea pierdută
prin oferirea unor funcţii importante oponentului avocat al
statului, primar, chiar şi o moşie din marginea oraşului.
Negocierea îl identică pe prefect ca voinţă ce are la dispoziția sa
judeţul. Ascunzându-şi cu greu dispreţul şi furia în umbra
ironiilor, când Caţavencu refuză, şi pretinde mandatul de
deputat, Tipătescu izbucneşte şi devine necontrolat, ameninţând
că îl ucide cu bastonul. În final, înfrânt de voinţa Zoei, şantajat
sentimental, capitulează.
Comicul de nume se reflecta in constructia personajului.
Tipatescu este un derivat de la substantivul comun "tip", iar
sufixul "-escu" sugereaza banalitatea personajului, fiind un tip
comun. Desi este iute la manie, el foloseste totusi limbajul unui
om educat, si desi autorul ii subliniaza viciile si defectele, nu il
incadreaza totusi in tipologia politicienilor demagogi si corupti.
După părerea mea, Ştefan Tipătescu este un personaj aparte in
raport cu ceilalti indivizi printre care se misca, dar ramane un tip
reprezentativ pentru o anumită categorie socială a vremii. Liniile
de forță care il contureaza il fac la fel de condamnabil ca si pe
ceilalti, asupra cărora are însă avantajul pozitiei şi al unui plus de
luciditate. Zoe îl atrage cu farmecul ei si simte o reala pasiune si
afectiune pentru ea, insa ideea că aceasta este sotia celui mai
bun amic al sau nu ii acorda nicio remuscare. Şi Tipătescu face
parte din lumea ,,fără moral si fără printip" despre care vorbeşte
Trahanache. Personajul suportă un statut oarecum diferentiat de
al celorlalti, dar, in fond, el nu face decat sa completeze galeria
indivizilor care fac din aceasta capodopera a lui Caragiale o
oglinda a modului in care se desfasurau alegerile intr-un sistem
politic corupt, reper al temei realiste a textului.
In concluzie, tipologia personajului lui Stefan Tipatesc din
comedia "O scrisoare pierduta" de Ion Luca Caragiale are rolul de
a sublinia societatea secolului al XIX-lea si de a pune in lumina
defectele omenesti si moravurile general valabile.
 Plumb
-particularități ale unui text poetic simbolist-

George Bacovia reprezintă unul dintre cei mai importanți scriitori

romani, întrucât este un reprezentant al simbolismului, printre
operele sale remarcabile regăsindu se și opera “Plumb”
Opera “Plumb” de George Bacovia este o arta poetica simbolista,
care deschide volumul cu același nume, publicat in anul 1916.
Se incadreaza in curentul literar numit simbolism. Simbolismul a
apărut în Franța, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind
un curent de circulaţie universală. Acest curent promovează
emoția și muzicalitatea interioară a ideii. Teoreticianul sau in
literatura romană a fost Alexandru Macedonski. Universul poetic
bacovian are la bază câteva motive specifice liricii simboliste:
motivul singurătății apăsătoare, sentimentul inadaptării
producând izolarea, înstrăinarea şi dorinţa de evadare. O prima
trasatura care face posibila incadrarea poeziei in simbolism este
muzicalitatea versurilor. Aceasta este evidentiata de elementele
de versificatie: rima imbratisata, ritmul iambic, masura de 10
silabe si de repetitia substantivului ,,plumb" ce devine laitmotiv al
poeziei.
O alta caracteristica a simbolismului prezenta in text este
prezenta simbolurilor, cu care poetul exprima, prin intermediul
corespondentei, stari afective interioare cu ajutorul obiectelor,
inca din titlu putem observa prezenta simbolului central: plumb,
care este reluat in structuri precum ,,sicrie de plumb" ,,flori de
plumb" ,,amor de plumb". Plumbul sugereaza greutate, apasare
existentiala, dar si moartea, lipsa comunicarii si lipsa iubirii. Alte
simboluri prezente in text fiind cavoul, sicriele, cimitirul, ele
facand parte din campul semantic al mortii. O altă trăsătură a
simbolismului prezentă în text este utilizarea corespondenței,
stabilită mai exact între planul interior, al eului liric și planul
exterior, al mediului înconjurător, care se găsește în continuă
degradare. Lumea exterioară este văzută ca una lipsită viață, o
lume mortuară căreia îi corespunde un ,,funerar veștmânt". În
schimb, lumea interioară este văzută ca o lume a sentimentelor,
marcată de pesimism, singurătate și presiune; mai mult, la nivel
morfologic se realizează o corespondență între verbele
,,dormeau" și ,,dormea", având la bază acelaşi verb, folosit în
construcții diferite: numărul plural sugerează lumea exterioară, în
timp ce numărul singular sugerează lumea interioară.
Titlul este metaforic, simbol care creează legătura dintre "plumb"
ca element al naturii și stările sufleteşti exprimate. Gramatical,
"plumb" este un substantiv comun, nearticulat, ceea ce
sugerează generalitate.În sens denotativ, plumbul este un metal
greu, de culoare gri. În sens conotativ reprezintă apăsarea
sufletească, obsesia morții, tristețea, monotonia şi disperarea.
Tema poeziei o constituie condiția poetului izolat într-o societate
lipsită de aspirații și artificială, condiție marcată de singurătate,
imposibilitatea co municării şi a evadării, moartea iubirii. O primă
secvenţă reprezentativă pentru tema textului este „Dormeau
adânc sicriele de plumb/ Si flori de plumb si funerar vestmânt”,
secvență ce conturează mediul închis, sufocant, în care eul liric
trăiește. Verbul la imperfect „dormea” combinat cu adverbul
,,adânc" ce devine epitet sugerează blocajul în acel mediu
sufocant.
Titlul operei Plumb George Bacovia reprezinta un substantiv
comun, care denotativ arata un metal greu de culoare gri inchis.
Sensul conotativ este dat de valoarea de motiv literar central si
simbol al titlului. Titlul arata astfel apasarea sufleteasca, golul
interior, melancolia si jalea eului poetic, stari afective care prin
corespondenta descriu un univers exterior trist, apasat de
greutatea plumbului.
Tema poeziei o constituie condiția poetului izolat într-o societate
lipsită de aspiraţii și artificială, condiţie marcată de singurătate,
imposibilitatea co municării şi a evadării, moartea iubirii. O prima
secvența poetica prin care se releva aceasta tema se desprinde
inca din incipitul textului, aceea ca lumea exterioara ia infatisarea
unui spatiu al captivitatii, in care totul pare a fi cuprins de un
somn al mortii. Pana si florile, simbol al frumusetii, devin un
simbol al mortii, evidentiat prin oximoronul ,,flori de plumb".
Aceasta idee a mortii este accentuata prin imaginile vizuale
(cavou, sicrie), auditive (scartaiau, strig) si tactile (,,era frig"). O
alta idee poetica surprinsa in text este neputinta omului de a
comunica, aflat singur in fata mortii spirituale. Ideea de
singuratate este accentuata prin verbul la imperfect ,,stam
singur" si prin intermediul unor elemente din natura precum
vantul, simbol al singuratatii si al neputintei. Metafora ,,amorul
meu intors" sugereaza moartea iubitei, dar si moartea iubirii.
Starea de solitudine este accentuata prin intermediul imaginii
auditive ,,Si-am inceput sa-l strig" ce sugereaza un strigat de
disperare, singura reactie umana in acel cadru al mortii.
Incipitul textului sta sub semnul mortii pe de-o parte prin
prezenta termenilor din campul semantic al mortii: ,,sicrie", ,,flori
de plumb", ,,funerar vesmant" iar, pe de alta parte prin verbe la
imperfect ,,dormeau", insotit de epitetul „adanc", care
accentueaza ideea somnului etern al mortii. Finalul poeziei este
conturat de ideea zborului frant, deoarece ,aripile" care in mod
normal evidentiaza inaltarea, in acest context sugereaza
prabusirea in gol: ,,Si-i atarnau aripile de plumb”.
La nivel structural, regăsim un text simetric, structurat în două
catrene, simetria fiind oferită si cu ajutorul laitmotivului „plumb"
pe care îl regăsim repetat de şase ori în text. Cele două secvențe
corespund celor două planuri ale realității, realitatea exterioară
simbolizată de cimitir si cavou, si realitatea interioară,
simbolizată de sentimentul iubirii. Strofa întâi, cuprindesi
surprinde elemente ale cadrului spațial închis, ce devine
apăsător, sufocant, cadru ce îl face pe eul liric să se simtă izolat
de lumea în care, oricum, nu se poate integra. Acest cadru se
conturează cu ajutorul figurilor de stil, îndeosebi cu sintagmele
„sicriele de plumb”, „flori de plumb" si ,,coroanele de plumb",
acestea formând metafore ce insistă asupra apăsării sufletești
condiționate de mediul în care eul liric trăiește. Întreg cadrul este
unul anost, neschimbat si blocat, vântul fiind singurul element
care denotă mișcarea. Strofa a doua surprinde realitatea
interioară, realitate ce stă sub semnul existenței tragice, sugerat
de dispariția, moartea afectivității, aşa cum putem observa în
personificarea ,,Dormea întors omorul meu de plumb".
În opinia mea, poezia bacoviană se situează între simbolism şi
modernita te. Poetul apelează la tehnicile simboliste pentru a
exprima tema solitudinii şi o viziune tragică despre lume, viziunea
descompunerii universale
Prin atmosfera, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului si a
corespondentelor, prin prezentarea unor stari de angroasa si de
singuratate, pozeia ,,Plumb" scrisa de George Bacovia se
incadreaza in estetica simbolista
 Testament
-particularități de construcție a unei poezii
moderniste-

Tudor Arghezi reprezintă unul dintre cei mai importanți scriitori

roman, cunoscut pentru contributia sa la dezvoltarea liricii
româneşti, printre operele sale remarcabile regasindu-se si opera
,,Testament"
Poezia ,,Testament" de Tudor Arghezi face parte din seria artelor
poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică.
Poezia este așezată în fruntea primului volum arghezian, „Cuvinte
potrivite” publicat in anul 1927.
Arta poetica modernistă,,Testament" se încadrează în curentul
literar modernist, acesta reprezentând un curent literar apărut la
sfârşitul secolului al XIX-lea, ca o reactie impotriva
traditionalismului, teoreticianul acestuia în literatura româna
fiind Eugen Lovinescu. Drept trăsături specifice ale
modernismului regăsim prezența esteticii urâtului pe care Tudor
Arghezi, o foloseste la fel ca si poetul francez,Charles Baudelaire,
considera ca orice aspect al realității, indiferent ca este frumos
sau urat, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic: „Din
bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseți si prețuri noi",
astfel transfigurează urâtul în artă. O altă trăsătură a
modernismului este prezența limbajului poetic compus din mai
multe registre ale limbii, precum arhaisme - ,,hrisov", neologisme
,,obscur” și cuvinte populare - vite" si plug"
Titlul poeziei are două sensuri: unul denotativ și altul conotativ.
În sens propriu, denotativ, cuvântul-titlu desemnează un act
juridic prin care o per soană îşi exprimă dorințele ce urmează a-i
fi îndeplinite după moarte, cu pri vire la transmiterea averii sale.
Titlul amintește și de cărțile Bibliei, Vechiul Testament și Noul
Testament, care conțin învățături religioase adresate ome nirii.
De aici derivă sensul figurat, conotativ al titlului: creația
argheziană, ,,cartea", este o moștenire spirituală lăsată de poet
urmaşilor.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de
meșteșug, creație lăsată ca moştenire unui fiu spiritual. O
secvență reprezentativă se găsește în prima strofă a poeziei unde
creația este văzută ca o treaptă, ca un pas al maturizării care îl va
ajuta să evolueze. Același drum inițiatic a fost parcurs și de
generațiile precedente „ Prin râpi și gropi adânci/ suite de
bătrânii mei pe brânci.” O a doua secvență reprezentativă pentru
tema textului este „Așeaz-o cu credinţà căpătâi/ Ea e hrisovul
vostru cel dintãi." - secvență ce conturează si denotă importanta
pe care o acordă cul liric creației, făcând trimitere si către ,,cartea
cea dintâi", adică Biblia.
Lirismul este unul subiectiv, mărcile eu liric fiind pronume la
persoana întâi („străbunii mei”, „cartea mea”) sau verbe la
persoana întâi („nu-ți voi lăsa”, „am ivit”, „am prefăcut”).
Ipostaza eului liric este cea a poetului responsabil, angajat social.
La nivel structural, opera Testament" este alcătuită din cinci
strofe și trei secvențe lirice, inegale, ce au ca element cheie
metafora cărţii. Prima secventa cuprinde primele doua strofe si
prezinta semnificatia cartii, ca bun spiritual. Secventa a doua,
alcatuita din strofele III si IV, reliefeaza procesul creatiei, iar a
treia secventa poetice, prezenta in ultima strofa, prezinta rolul
purificator al artei. Simetria textului este data de amplasarea
cuvantului cheie ,,carte" si a sinonimelor sale in cele trei secvente
poetice. De asemenea, incipitul este conceput ca o adresare
directă a eului liric către un fiu spiritual, numele adunat pe-o
carte" devenind simbol al identității.
La nivel stilistic, poezia cuprinde o serie de figuri de stil menite să
confere o expresivitate aparte. Astfel, metafora ,,seară
răzvrătită" face trimitere la trecutul neliniştit al strămoşilor, pe
care îl putem vedea în strânsă legătură cu viitoarele generații,
putea de legătură fiind reprezentată de către ,,carte"; ,,Robul a
scris-o, Domul o citeşte" - metaforă ce conturează condiția
scriitorului, robul, ce îi adresează întreaga creatie lui Dumnezeu.
Jocul timpurilor verbale susține ideile artei poetice. Singurul verb
la viitor, formă negativă: ,,nu-ți voi lăsa", plasat în poziție inițială
în poezie, susține caracterul testamentar al poeziei. Persoana I,
singular a verbelor alternează cu persoana I, plural, ceea ce redă
relația poetului cu strămoșii, responsabilitatea creatorului față de
poporul al cărui reprezentant este. Sonoritățile dure, ale unui
lexic colțuros, sugerând asprimea existenței și truda căutării, sunt
conferite și de versificație (între tradiție și modernitate): strofele
sunt inegale ca număr de versuri, metrica (9-11 silabe) şi ritmul
sunt variabile, în funcție de intensitatea sentimentelor şi de ideile
exprimate, dar se conservă rima împerecheată
In opinia mea, opera literară “Testament” este o arta poetica
modernă, fiind produsul inspirației divine, cât şi al tehnicii
poetice. Un alt aspect al modernității poeziei este faptul că
Arghezi introduce în literatura română, prin această creație
literară, estetica urâtului.
Concluzionând, poezia ,,Testament" de Tudor Arghezi este o artă
poetică de sinteză pen tru orientările poeziei interbelice,
tradiționalism şi modernism. Pornind de la aspectele liricii
tradiționale, oferă alternative poetice moderne într-o operă
poetică originală.
 Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii
-particularități de construcție a unei poezii moderniste-

Lucian Blaga este unul dintre cei mai importanți scriitori români,
intrucat este un reprezentat de seama al modemismului, printre
operele sale remarcabile regăsindu-se si opera “Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii”.
Opera “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" este un poem
filosofic si o artă poetica modernistă publicata in anul 1919 in
volumul „Poemele luminii".
Arta poetica modernistă “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii"
se incadrea curentul literar modernist, acesta reprezintă un
curent literar apărut la sfarşitul secolului al XX la ca o reacție
impotriva traditionalismului, teoreticianul acestuia în literatura
romană fiind Eugen Lovinesc. Drept trasaturi specifice pe care le
identificam in opera aleasă, putem discuta despre prezenta temei
specifice, astfel avem tema cunoaşterii prin care se relevă si
relația poet- lume si poet-creatie, dar si prezenta metaforelor
revelatorii, precum “corola de minuni a lumii” ce conturează
întreg ansambul de principii si idei pe baza cărora eul liric isi
fixează si ghidează existenta, “lumina mea" in opoziție cu “lumina
altora" ce are ca scop diferențierea lumii, cadrul personal de
cadrul celorlalti.
O alta trasatura a modernismului consta in refuzul prozodiei
clasice, poezia avand versuri libere si rima alba, dar si prin
prezenta ingambamentului.
Titlul este alcatuit din sintagma "eu nu strivesc" si metafora
revelatorie "corola de minuni a lumii". Pronumele "eu" repetat
de cinci ori in poezie, evidentiaza rolul poetului creator si
reprezinta o marca a confesiunii, avand influente expresioniste.
in viziunea lui Blaga, rolul poetului este a adanci taina unui
mister, nu de a "ucide". Metafora revelatoare "corola de minuni
a lumii" exprima atitudinea protectiva a poetului in ceea ce
priveste misterul
Tema poeziei este cunoașterea, reflectata prin metafora
“lumina”. Viziunea despre lume se construieste in jurul ideii de
mister, un concept fundamental la Blaga, pentru el exista doua
modalitati de cunoastere a tainelor universului: cea luciferica,
prin care se mareste misterul si cea paradiziaca, prin care se
descifreaza misterul. Rolul poetului nu este de a descifra tainele
universului si de a le ucide astfel, ci de a le spori misterul prin
actul de creatie artistic. O prima secventă reprezentativă pentru
tema textului este “eu nu ucid cu mintea/ tainele ce le-întâlnesc",
acesta find principiul de bază al vieții eului liric. O a doua
secventa reprezentativă se bazează pe antiteza “lumina mea” –
“lumina altora”, ce conturează opoziția dintre percepia pe care o
au oamenii de rand si percepția pe care o are eul liric.
Cunoasterea pe care o aduce poetul lumii prin creația sa este
comparată cu lumina lumii, care sporeste misterele si nu le
dezvaluie. O alta secvența poetica reprezentativa pentru tema
textului este reprezentata de o ampla comparatie in cadrul careia
cunoasterea poetica este asociata lunii si ,,razelor ei albe".
Aceasta imagine artistica este relevanta nu doar pentru tema, ci
si pentru viziunea expresionista: ,,luna" reprezentand infinitul
spre care tinde eul liric, iar asocierea lui cu astrul nocturn
simbolizeaza trecerea acestuia pe o treapta superioara.
Enumeratia care incheie incipitul ,,in flori, in ochi, pe buze ori
morminte" este alcătuită din simboluri esenţializate ale
misterelor universale: florile semnifică viaţa, natura, in timp ce
ochii simbolizează percepția senzorială orientate spre
exterior,contemplatia, sufletul, buzele,cuvintele sau iubirea, iar
mormintele, simbolizánd nu doar moartea ,ci şi condiția umană.)
In stransa legatura cu incipitul, finalul reia aceeasi idee poetica,
dar are caracter conclusiv, venind ca o explicatie a primului vers
,,Eu nu strivesc corola de lumini a lumii/ caci eu iubesc/ si flori si
ochi si buze si morminte".
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se exprimă prin
mărcile eului liric: verbe și pronume la persoana I singular (,,eu
iubesc", ,,nu strivesc", ,,nu ucid"), adjectivul posesiv de persoana
I (,,calea mea", „ochii mei").
Motive poetice sunt: misterul şi lumina, motiv central în poezie și
metaforă emblematică pentru opera poetică a lui Lucian Blaga,
inclusă şi în titlul volumului de debut, cu o dublă semnificaţie:
cunoașterea și iubirea.
La nivel stilistic, poezia cuprinde o serie de figuri de stil menite să
confere o expresivitate aparte, metafora fiind principala figură de
stil si cea mai expresivă. Astfel, metafora “Lumina altora/
sugruma vraja nepătrunsului ascuns." ilustrează cunoaşterea
paradisiaca, la care aderă opera altora, semnificatia termenului
„lumina" fiind una spirituală. reprezentand opera, creația. O a
figură de stil semnificativă este enumerația “caci eu iubesc/si
flori, si ochi si buze si morminte", enumeratia fiind introdusă prin
conjuncția “căci”, conduce către o concluzie, elementele
prezentate fiind simbolurile ce conturează cadrul eului liric.
In opinia mea, prin poezia lui Blaga, cunoaşterea este înțeleasă
prin raportare la mister, pe două căi: descifrare (cunoaşterea
paradiziacă) și încifrare (cunoaşterea luciferică). Rolul poetului
este acela de a spori misterul lumii prin creaţie.
In concluzie, poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de
Lucian Blaga este o arta poetica reprezentativa pentru
modernismul romanesc, intrucat conceptia despre poezie
evidentiaza problematica filosofica a cunoasterii, iar interesul
autorului se deplaseaza de la tehnica poetica la relatia poet -
lume si poet – creatie.
 Riga Crypto și Lapona Enigel
-particularități de construcție a unei balade
moderniste-

Ion Barbu a fost unul dintre cei mai importanți scriitori

modernişti, fiind un poet si matematician in acelaşi timp, una
dintre operele sale extrem de apreciate fiind ,,Riga Crypto si
Lapona Enigel".
Opera Riga Crypto si Lapona Enigel" a fost publicată în anul 1930,
in volumul “Joc secund”
,,Riga Crypto şi lapona Enigel" este subintitulată ,,Baladă", începe
ca un cântec bătrânesc de nuntă, dar se realizează în viziunea
modernă, ca un amplu poem de cunoaștere și poem alegoric, o
poveste de iubire din lumea vegetală. Autorul păstrează din
specia tradițională schema epică și personajele antagonice, dar
evenimentele narate sunt de natură fantastică (dialogul în vis
dintre rigă și laponă) și alegorică.
Balada se incadrează în curentul literar modernist, acesta
reprezentând un curent literar apărut la sfarsitul secolului al XIX-
lea, ca o reacție impotriva traditionalismului, teoreticianul
acestuia în literatura română fiind Eugen Lovinescu. Drept
trăsături specifice ale modernismului regăsim prezenţa
ermetismului poetic, acesta presupunând încifrarea mesajului
poetic, ceea ce conduce la ambiguitate, dar si la interpretarea
multiplă a temei, motivelor sau secvențelor, aşa cum putem
identifica in text, in metafor “cântec larg". O altă trăsătură a
modernismului regăsită în operă este reprezentată de către
cultivarea simbolurilor, precum oglinda", fantâna" si cercul"
Titlul "Riga Crypto & Lapona Enigel" contine numele celor doua
voci lirice, anticipand antiteza intre trairea instinctuala a omului
mediocru si drama omului superior. Apare motivul cuplului,
Crypto este entitatea ce nu are acces la cunoastere, in sensul
inchiderii prin aluzia la adjectivul "criptic", in timp ce Enigel este
numele fiintei umane care aspira la depasirea conditiei.
Tema operei este iubiriea imposibila, tema initierii specifica
baladelor si a incompatibilitatii intre doua finite care apartin unor
lumi diferite. Riga Crypto doreste sa-si depaseasca statutul de
fiinta inferioara, dar in final constata ca acest lucru este
imposibil. Fiinta superioara lapona Enigel, adica omul, aspira spre
cunoastere absoluta. Drama intervine atunci cand cineva trebuia
sa plateasca tentatia si tentative de a-si depasi conditia. Motivele
literare pe care le intalnim sunt: transhumanta, atractia pentru
Soare, drumul initiatic, visul, nunta, ciupercii si "sufletul-fantana"
O prima scena ilustrativă pentru tema textului este reprezentata
de momentul in care Lapona își duce renii spre sud. Drumul spre
sud al laponei are semnificația unui drum inițiatic, iar рораsul în
ținutul rigăi este o probă, trecută prin respingerea nunții pe o
treaptă inferioară. În poemul „Ritmuri pentru nunțile necesare”,
este înfățișată îna intarea sufletului prin trei etape cosmice,
trepte ale inițierii, până la desăvâr șirea spirituală. Drumul trece
prin cercul Venerii, apoi sufletul trebuie să mai urce o treaptă,
cercul lui Mercur, mai pur, al intelectului, al cunoașterii raționale.
O alta scena ilustrativă pentru tema textului este reprezentată de
către secvența dialogată de la începutul operei, în care ni se
prezintă cele două personaje, secvenţă ce tine loc de expozițiune
Menestrel trist, m-ai aburit (...)/ Nuntaş fruntaş!"
Menestrelul reprezinta ipostaza lirica a creatorului, a poetului ce
detine sensurile ascunse ale creatiei. El este prezentat prin
epitetele: "trist", "indaratnic", care sugereaza consumul interior,
incapatanarea de a spune o poveste ce mai fusese spusa anterior,
dar nu si inteleasa. Epitetul "aburit" exprima nelinistea, agitatia
unui spirit capabil revelatii. Metafora "cantec larg" este un simbol
al creatiei, al povestii ce detine sensuri profunde, grfeu
descifrabile in timpul unei ziceri "cu foc".
Simetria apare in dialogul celor 2 care are loc in vis la nivel oniric.
Celor 3 chemari succesive ale lui Crypto le corespund refuzurile
lui Enigel. Aceasta secventa reprezinta o aluzie la Luceafaul
eminescian prin faptul ca apare imposibilitatea implinirii iubirii
dintre 2 entitati incompatibile, alesi in poezia lui Barbu, rolurile
sunt inversate, geniul este asimilat femininului, ci nu masculinului
ca in cazul lui Eminescu. Raspunsurile lui Enigel sugereaza pe de o
parte tentatia de a incita, specifica fiintei umane, metafora ,,fiara
batrana" si pe de alta parte capacitatea de a rezista ispitei si de a
urma destinul superior al cunoasterii.
La nivel prozodică, rima este incrucisata, masura inegala, ritmul
trohaic, iar strofele inegale.
In opinia mea "Riga Crypto si lapona Enigel" de lon Barbu este o
poezie moderna in care autorul isi prezinta viziunea despre lume
dintr-o dubla perspective si anume doi protagonist ce apartin
unor lumi inconpatibile: esenta(riga) si aparenta (lapona)
Poezia "Riga Crypto si Laponia Enigel” ramane o capodopera a lui
Barbu, nu numai prin profunzimea ideilor, ci si prin perfectiunea
formei
 Ion
-particularități de construcție ale unui roman realist,
obiectiv, monografic, social, tradițional-

Liviu Rebreanu reprezintă unul dintre cei mai de seamă scriitori

români, recunoscut datorită măiestriei operelor sale.
,,lon" este un roman realist, obiectiv, o monografie a satului
transilvănean de la începutul secolului al XX - lea, publicat prima
dată la editura ,,Viaţa românească”.
Romanul ales pentru analiză se încadrează în curentul literar
realism, acesta reprezentând un curent literar apărut în prima
jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, regăsim trăsăturile
realismului, precum prezența elementelor spațiale si temporale
veridice, aşadar acţiunea se plasează în ţinutul Năsăuduluí. O altă
trăsătură a realismului regăsită în operă este reprezentată de
ilustrarea tipologiilor reale de oameni, în special de protagonistul
operei, ce este un personaj tipic realist, faptele sale fiind
determinate de condiția sa socială. De asemenea, perspectiva
narativa este auctorială, făcută din punctul de vedere al unui
narator detașat, obiectiv, care nu intervine în desfăşurarea
acţiunii prin comentarii sau explicaţii, un narator omniscient şi
omniprezent, care relatează la persoana a treia, prin focalizare
zero, dând cititorului impresia că stăpâneşte narațiunea..Stilul e
neutru, impersonal, limbajul e regional. Romanul este conceput
ca avand o structura circulara, prin simetria incipitului cu finalul si
se realizeaza prin descrierea drumului care intra si iese din satul
Pripas,loc al actiunii romanului.
Titlul este un important element paratextual de compoziție
deoarece conține numele personajului principal, „Ion” este un
nume generic, reprezentativ pentru țăranul român.
Tema operei este condiția țăranului patriarhal, Ion surprinde
viaţa satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, cu
iubiri pătimaşe, lăcomie de pământ, tradiţii specifice, conflicte,
momente de sărbătoare a satului. O prima scenă din capitolul
"Zvârcolirea" surprinde imaginea personajului ce contemplă
loturile până în zare și exclamă cu uimire: "Cât pământ,
Doamne". Acesta i se pare un uriaș din basme și este cuprins de
sentimentul inferiorității: "Se simțea mic și slab ca un vierme în
fața uriașului". El manifestă instinct de posesiune față de pământ
("I se părea mai frumos fiindcă era al lui"), iar privirea îi alunecă
spre pământul vecinului ce-i aparținuse cândva și exclamă cu
regret: "Pământurile noastre, săracele". Acest regret îl determină
să fure câteva brazde, ceea ce îi va atrage mai târziu necazuri.
Naratorul afirmă că lui Ion "pământul îi era drag ca ochii din cap".
În cea de-a doua scenă din capitolul Sărutarea, Ion are
pământurile obținute în urma căsătoriei cu Ana, fiica bogată a lui
Vasile Baciu. Privindu-le, el însuși devine uriașul din poveste și
simte acea superioritate pe care o dă averea. Într-un gest de
adorație aproape erotizat, se apleacă și sărută pământul, simțind
"un fior rece amețitor la atingerea lutului moale". El se ridică
repede și se uită în jur de rușine să nu-l fi văzut cineva. Atitudinea
i se schimbă, umblă mândru prin sat și vorbește doar despre
pământurile sale, ceea ce îl determină pe Vasile Baciu să-l creadă
"un calic țanțoș".
Romanul e organizat in doua parti: "Glasul pamantului" si "Glasul
iubirii"si reflecta patimile conflictuale: pamantul si iubirea.La
nivelul planurilor narative se disting cele doua "lumi" care sunt
tratate alternativ: lumea taranimii cu lumea intelectualitatii.
Acest procedeu e denumit tehnica planurilor paralele, trecerea
de la un plan narativ la altul realizandu-se prin
alternanta,succesiunea secventelor narative valorificand
inlantuirea. Patima pentru pământ este o primă dimensiune ce
însuflețește personajul. Se reflectă evident în scena sărutului
pământului de la începutul romanului. Ion devine stăpânul
pământurilor lui Vasile Baciu, după ce reușește să-i seducă
acestuia fata. Însă apropierea sa de pământ are o dublă
conotație: împlinirea unei pofte dar și apropierea de moarte, de
coborârea în pământ.
Un alt impuls ce vitalizează existența lui Ion este iubirea sa
pentru Florica. Deși îi promite de mai multe ori că o va cere de
nevastă, cealaltă obsesie este mai puternică și îl împinge către
Ana. După ce își satisface însă pofta pământului, Ion nu poate
ascunde pasiunea sa pentru Florica, nici chiar la nunta acesteia,
în care Ana îi surprinde privindu-se pătimaș și insistent. Acest
lucru, asociat cu lipsa de afecțiune, o împinge să-și pună capăt
zilelor.
Romanul prezintă destinul unui fiu de ţărani, Ion al Glanetaşului,
din satul tansilvănean Pripas. Ion, flăcău harnic şi isteţ, suportă
umilinţa de a nu fi bine văzut şi de a nu avea un loc de frunte în
ierarhia satului pentru că este sărac. Intriga prezintă planul pus la
cale (împreună cu Titu) de a o seduce pe Ana, fiica lui Vasile
Baciu, un ţăran înstărit, pentru a obţine o zestre remarcabilă.
Planul îi izbuteşte şi, fără să o iubească, o ia de nevastă pe Ana,
deşi tatăl ei se împotriveşte. După obţinerea pământului, Ion o
supune pe Ana unor violenţe fizice, iar ea, nemaiputând să îndure
viaţa mizerabilă alături de acesta, se sinucide, spânzurându-se. La
scurt timp moare şi copilul lor, Petrişor. În punctul culminant, Ion,
satisfăcut în dorinţa de a avea pământ, se hotărăşte să se
întoarcă la Florica, dragostea dintâi, fată frumoasă şi săracă,
căsătorită acum cu George Bulbuc. Este prins însă de acesta care
îl omoară din gelozie. Întreaga avere a lui Ion, pentru care
sacrificase totul, trece în posesia bisericii.
Simetria incipit- final se realizează prin descrierea drumului spre
Pripas. În incipit, drumul pare "tânăr, vioi" fiind personificat prin
verbe de mișcare alertă: "aleargă", "dă buzna în sat". Alternativa
stânga-dreapta Someșului exprimă oscilația eroului între cele
două glasuri interioare, al pământului și al iubirii. Este descrisa o
cruce “strâmbă”, cu un “Iisus răstignit de tinichea ruginită”, ce
“își tremură jalnic trupul”, simbolizând lipsa omeniei si a
creștinătății in sat; personajul încalcă legile moralității și schimbă
în rău destinele celorlalți. În final este prezentat drumul ieșind
din sat și este descrisa imaginea lui Iisus cu fața mângâiată de o
rază, lucru ce exprimă idea că personajul și-a găsit liniștea doar in
pământul atât de iubit. Prezența toponimelor precum Arad,
Oradea, Jidovița, Armandia sporește verosimilul faptelor.
In opinia mea, tema romanului este reprezentata de drama
familiei taranesti lipsita de pamant. Romanul este o adevarata
monografie a satului transilvanean de la inceputul secolului al XX-
lea ilustrand conflictul generat de lupta pentru pamant intr-o
lume in care statutul social al individului este dat de averea pe
care o are.
In concluzie, „Ion” rămâne capodopera unui romancier atent la
modul în care viața este transfigurată în universul ficțional, dar și
la influența pe care ficțiunea o exercită asupra realității.
 Caracterizare Ion
-particularități de construcție a unui personaj
dintr un roman realist, obiectiv, social, interbelic,
tradițional-

Ion este personajul principal, eponim, complex și tridimensional.

Acesta se încadrează în realism, fiind tipul țăranului român de la
începutul secolului al XX-lea surprins în relația sa cu pământul ce
înseamnă statut social și respect din partea celorlalți. Eroul este
expresia mentalității colective că te poți numi om doar dacă ai
pământ.
El face parte din categoria țăranilor săraci, fără pământ,
disprețuiți de "bogătanii" din sat. El este fiul lui Alexandru
Glanetaşu, țăran sărac pentru că a risipit zestrea nevestei, şi se
individualizează în lumea satului nu prin patima pentru pământ,
ci prin modul în care il obține. Singulara in satul Pripas nu este
căsătoria sărăntocului cu o zestre, ci comportamentul său: o face
pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, apoi umblă după
nevasta lui George.
Statutul moral şi psihologic al personajului este complex, Moral.
Personajul încalcă toate legile morale și schimbă în rău destinele
celorlalți. Deși inteligent și harnic, el este obsedat de ideea
pământului și devine egoist, viclean, agresiv pentru a-și atinge
ținta. Familial, Deși o iubește pe Florica, frumoasă, dar săracă, Ion
o seduce pe Ana, fiica bogată a lui Vasile Baciu, forțându-l pe
acesta să-i dea pământurile ca zestre. După nuntă înțelege că
odată cu pământurile a primit-o și pe Ana ("slăbuță și urâțică") și
nu pierde ocazia să-și snopească nevasta. El își îndreaptă atenția
către Florica, măritată cu George, fapt ce îi va atrage sfârșitul.
acesta insumează trăsături contradictorii: viclenie şi naivitate,
gingaşie și brutalitate, insistență şi cinism. Initial dotat cu o serie
de calități, în goana sa pătimașă spre avere se dezumanizează, iar
moartea este expresia intenției moralizatoare a scriitorului
ardelean.
La începutul romanului i se realizează un portret favorabil. Deşi
sărac, lon este iute şi harnic" (după cum il caracterizează direct
naratorul), iubeşte munca și pământul cu care se simte înfrățit.
De aceea, lipsa pământului apare ca o nedreptate, iar dorința
pătimașă de al avea este motivatie (..toată istețimea lui nu
plătește o ceapă degerată, dacă nu are şi el pământ mult, mult").
Pentru că îl știu impulsive şi violent, flăcăii din sat il respectă și se
tem de el. Orgoliul, firea răzbunătoare, lăcomia de pământ, sunt
trăsături evidențiate într-una din scenele reprezentative din
roman, hora. Sătenii din Pripas se adună duminica la horà, în
curtea Todosici, văduva lui Maxim Oprea. Descrierea jocului
tradițional este o memorabilă pagină etnografică prin înfățişarea
portului popular, a dansului tinerilor şi a cântecului lăutarilor.
Separarea în grupuri dezvăluie stratificarea economică: fruntaşii
satului, primarul şi bogătanii discută separat de țăranii mijlocași.
Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului
Herdelea, privesc ..petrecerea poporului" fără să se amestece în
joc. Este viclean cu Ana, o seduce, iar căsătoria o stabileşte cu
Baciu atunci când fata ajunsese deja de rasul satului. Este naiv
crezând că nunta îi aduce şi pământul, fără a face o foaie de
zestre.După căsătorie începe coșmarul Anei, bătută și alungată
de cei doi barbati. Brutalitatea fată de Ana este înlocuită de
indiferenţă. Sinuciderea femeii şi moartea copilului nu ii trezesc
vreun licăr de conştiinţă. Instinctul de posesie asupra pământului
fiind satisfacut, se face auzit glasul iubirii pentru că acum Ion
râvnește la soția lui George: ..Ce folos de pămâturi dacă cine ți-e
drag nu-i al tău?" Ion încalcă legile morale ale colectivității,
infruntă destinul, de aceea sfarsitul său violent nu este
surprinzător. Faptele, gesturile, comportamentul lui lon ajută la
caracterizarea indirectă.
O trăsătură definitorie a personajului este patima pentru
pământ.
O primă scenă în care se reflectă această trăsătură este în
capitolul "Zvârcolirea". Ion are doar o mică bucată de pământ
față de care manifestă instinct de "posesiune" ("I se părea mai
frumos fiindcă era al lui"). Eroul contemplă până în zare locurile și
exclamă cu uimire: "Cât pământ, Doamne!". Acesta i se pare un
uriaș din basme față de care simte inferioritate: "Se simțea mic și
slab ca un vierme în fața uriașului". Privirea îi alunecă spre
pământul vecinului ce-i aparținuse cândva și exclamă cu regret:
"Pământurile noastre, săracele!". Acest regret îl determina să
fure câteva brazde, ceea ce îi va atrage mai târziu necazuri.
O altă scenă în care se reflectă această trăsătură este în
capitolul "Sărutarea". Ion are pământurile obținute în urma
căsătoriei cu Ana, fiica bogată a lui Vasile Baciu. Privindu-le, el
însuși devine uriașul din poveste și simte acea superioritate pe
care o dă averea. Într-un gest de adorație, se apleacă și sărută
pământul, un gest aproape erotizat pentru că simte "un fior rece,
amețitor în atingerea lutului moale". El se ridică repede și se uită
rușinat în jur de rușine să nu-l fi văzut cineva. Atitudinea i se
schimbă, umblă țanțoș prin sat și vorbește doar despre
pământurile sale.
Personajul este complex, caracterizat atât în mod direct, cât și
indirect. Naratorul susține că Ion era "iute și harnic ca mă-sa", că
"pământul îi era drag ca ochii din cap", iar autocaracterizarea
reflectă caracterul premeditat al faptelor: "nici eu nu sunt copil,
știu bine ce am de făcut și cum să mă port". Vasile Baciu îl face
tâlhar, sărăntoc și "calic țanțoș", George îl numește "arțăgos ca
un lup nemâncat", iar preotul Belciug îl consideră "capul tuturor
relelor din sat", ca ulterior, când acceptă să doneze pământuri
bisericii, să-l numească "un bun creștin". Caracterizarea indirectă
ilustrează viclenia lui Ion în relație cu Ana și Vasile Baciu, dar și
ambiția de a obține cu orice preț pământ. Insensibil, agresiv, el își
bate nevasta și devine autorul moral în cazul sinuciderii ei.
In opinia mea, caracterizarea lui Ion demonstreaza ca in acest
personaj se regaseste o dorinta arzatoare de a-si schimba
statutul social, dar in acelasi timp vrea sa aiba si femeia iubita
alturi.
In concluzie, Prin Ion,eroul romanului cu acelasi nume,Liviu
Rebreanu a creat un personaj de referinta in literatura
romana,care va suscita mereu noi introspectii in adancimiile
fiintei umane.
 Baltagul
-particularități de construcție a unui roman
realist, mitic, tradițional-

Mihail Sadoveanu a fost un scriitor si povestitor, reprezentând

unul dintre cei mai importanți prozatori din prima jumătate a
secolului al XX-lea.
“Baltagul” reprezintă un roman realist, publicat în anul 1930, la
editura “Curtea Românească", fiind un roman social, realist si
mitic.
Romanul ales pentru analiză se încadrează în curentul literar
numit realism, acesta reprezentând un curent literar apărut în
prima jumătate a secolului al XIX - lea. În opera “Baltagul"
regăsim drept trăsături ale realismului următoarele: prezentarea
reperelor spațiale si temporale veridice, precum începutul
secolului al XX- lea, iar ca spațiul avem Magura Tarcăului. O altă
trăsătură a realismului este prezentarea riguroasă și clasica a
subiectului, bazată pe trăsături reale ale vieții, acestea fiind
scoase în evidență prin tematicile prezentate, precum este
monografia satului ardelenesc de la munte.
Titlul poate fi interpretat din două direcții, prima fiind
reprezentată de direcția denotativă, baltagul fiind un topor cu
două tăişuri, iar din punct de vedere conotativ, chiar mitologic,
fiind un obiect simbolic, ambivalent, atât o armă a crimei, cât si
instrumentul actului justitiar.
Tema romanului constă în monografia satului moldovenesc de la
munte, aceasta fiind combinată cu tema călătoriei în vederea
adevărului, această călătorie fiind văzută si drept călătorie
inițiatică. O primă secvenţă sugestivă o constituie dorinţa Vitoriei
de a pleca în căutarea soţului, de a-i urma traseul, deoarece
întârziase 73 de zile, iar acest gând o neliniştea. Îi urmează
întocmai traseul împreună cu fiul ei, Gheorghită, călătorie
educativă pentru el, iniţiatică conferindu-i operei caracter de
bildungsroman. Vitoria parcurge simultan două lumi: spaţial real,
concret şi comercial şi o lume ,,de semne şi minuni", al căror sens
ea ştie să-l descifreze. O altă secvență relevantă pentru tema
romanu lui este cea finală, în care Vitoria, veritabil "Ham let
feminin", reconstituie crima şi împlinește aproape ritualic
dreptatea şi rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină tragică,
stăpânește prin inteligenţă, voință, tenacitate, arta disimulării,
tac tică psihologică pe toți participanții la praznic pen tru a
determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, provoacă pe
Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort ca
și cum ar avea o comunicare neștiută cu acesta. În punctul
culminant, povestește crima şi împinge pe Gheorghiță la
săvârșirea actului justițiar. Intransigența aparţine eroilor
sadovenieni prin imperative morale ancestrale: "Cine ucide om-
spune un personaj- nu se poate să scape de pedeapsa dumneze
iască"
Acțiunea debutează cu imaginea Vitoriei stând singură pe prispa
casei și torcând, în timp ce gândește la întârzierea nejustificată a
soțului ei. Intriga este anterioară, așa cum reiese din gândurile ei:
Nechifor plecase după niște oi, la Dorna, dar era aproape Sfâtu-
Andrei și el încă nu se întorsese. După o perioadă de asceză, în
care Vitoria reflectează, întoarsă către ea însăși, interpretând
semnele-îl visează pe Nechifor cu spatele, trecând spre apus
peste o revărsare de ape, și după ce apelează la toate instanțele
lumești și spirituale- preotul, vrăjitoarea Maranda, prefectura de
la Piatra-Neamț, unde depune o plângere, Vitoria pleacă la
începutul primăverii alături de Gheorghiță în căutarea soțului ei.
Însoțiți mai întâi de negustorul David, apoi singuri, mama și fiul
refac din popas în popas itinerariul soțului, află că acesta a
cumpărat în noiembrie 300 de oi de la Vatra Dornei, că a vâdut
100 dintre ele unor ciobani și că s-a îndreptat cu aceștia spre
iernat. Din crâșmă în crâșmă, urma lui Nechifor se pierde între
Sabasa și Suha, iar Vitoria află numele însoțitorilor lui Nechifor-
Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, îmbogățiți subit în toamna trecută.
Pentru că de la aceștia nu află nimic, după descoperirea câinelui
Lupu în curtea unui gospodar, cei doi găsesc rămășițele lui
Nechifor într-o prăpastie. La praznicul de după înmormântare,
Vitoria îl încolțește pe Calistrat și uimește pe toți povestind
crima. Bogza, ajuns la capătul puterilor, îl atacă pe Gheorghiță,
dar este atacat de câine și ucis de cel din urmă . Își recunoaște
vina și își cere iertare. Vitoria își recapătă grijile obișnuite, semn
că lumea reintră în cursul întrerupt.
Principalul conflict al romanului este cel dintre Vitoria Lipan si cei
doi ucigasi ai sotului ei, Calistrat Bogza si Ilie Cutui. Acesta are ca
punct culminant episodul de la parastas, in care Vitoria
povesteste cu fidelitate crima sotului sau, ceea ce ii surprinde pe
cei doi ucigasi. Oferindu-i lui Calistrat un pahar de vin si cerandu-i
baltagul pentru a-l compara cu cel al fiului sau, Vitoria incepe
analiza in detaliu a scenei crimei sotului sau. Mai intai, ea spune
ca tot ce s-a intamplat i-a povestit Nechifor in noptile in care l-a
veghiat mort in rapa si ca pe baltag este scris sange. Ilustrand
chiar si cele mai subtile detalii, precum: momentul zilei in care s-a
petrecut crima, adica la asfintitul soarelui, felul in care cainele a
incercat sa isi apere stapanul si chiar modul in care victima s-a
prabusit, munteanca le atribuie indirect crima celor doi oieri care
il insoteau pe Nechifor. Revoltat si confuz de veridicitatea
faptelor, ucigasul Calistrat Bogza devine agresiv, insa este lovit de
Gheorghita cu baltagul in umar si apoi sfasiat de cainele Lupu. In
urma acestui eveniment, cei doi isi recunosc fapta si mentioneaza
motivul crimei: dorinta de a fura oile lui Nechifor. Vazandu-se pe
moarte, Calistrat Bogza le cere iertare Vitoriei si fiului ei, iar Ilie
Cutui este predat autoritatilor, in final restabilindu-se dreptatea
Baltagul are narator, actiune si personaje, prin intermediul carora
autorul isi exprima in mod indirect propriile sale sentimente.
Modul de expunere predominant este naratiunea îmbinată cu
descrierea, cu dialogul si cu monologul interior. Constructia epica
este bazată pe naratiunea obiectiva in care comportamentul,
sentimentele si gandurile eroinei sunt prezentate din perspectiva
unui povestitor omniscient. Omniscienta este un tip de
perspectiva narativa in care naratorul are o perceptie ilimitata. El
cunoaste totul despre lumea pe care o prezinta, dar si despre
framantarile interioare ale personajelor acestei lumi.
Romanul preia nucleul epic al baladei populare Miorita pe care il
dezvolta intr-o naratiune densa, structurata in 16 capitole, avand
in centrul ei tema cautarii si a cunoasterii adevarului.
In opinia mea, “Baltagul” este un roman care oferă o imagine
amplă şi profund a vieții, zugrăveşte modul de viața a oamneilor
de la munte, unde obiceiurile și tradițile sunt păstrate cu
sfintenie.
În concluzie, opera literară “Baltagul”, scrisă de Mihail Sadoveanu
în 1930,reprezintă un roman polițist de dragoste, monografic
spațiului de munte, unde viațaeste ritmată de tradiții și obiceiuri,
oamenii trăind după reguli nescrise, păstrândastfel comuniunea
lor cu natura.
 Caracterizare Vitoria Lipan
-particularități de construcție a unui personaj
dintr un roman interbelic, realist, mitic-

Vitoria Lipan este personajul principal al romanului "Baltagul'" de

Mihail Sadoveanu, este personaj rotund, tipul sotiei
devotate,iubitoare grijulie fata de familie, curajoasa, ambitioasa
si isteata. Aceasta pormeste impreuna cu fiul ei in cautare lui
Nechifor, plecat sa cumpere oi la Dorna. Vitoria era o femeie
matura, trecuta prin viata, mai ales ca femeilor de la sat le era
foarte greu, deoarece barbatii lor erau plecati mai mereu cu oile,
acestea ramanand acasa sa aiba grija atat de copii, cat si de
gospodarie.
Sotul ei a plecat in transhumanta la Dorna si nu s-a mai intors.
Femeia simte o stare de neliniste, nevoia de actiona si de a pleca
in cautarea sotului ei. Inainte de plecarea lui Nechifor, ea ducea o
existenta obisnuita, care era legata de satul si de familia ei. Dar,
odata cu disparitia lui Lipan, trece la o noua stare, se desprinde
de lumea ei si inceteaza sa fie ceea ce fusese inainte.Ea cauta
adevarul si, pentru ca viata sa poata merge mai departe, acest
adevar trebuie cunoscut de toata lumea iar statutul ei trebuie sa
fie unul cert. Sotia lui Nechifor era o femeie credincioasa si aplea
intotdeauna la Dumnezeu pentru a o ajuta sa-si gaseasca sotul
“intai am sa fac rugaciunile de cuviinta de la Maica Domnului,
zise ea. Dupa aceea am sa tin post negru 12 vineri in sir. Pan’
atunci poate mi se intoarce omu”. In fata lui Dumnezeu ea se
arata intotdeauna “umilinta si cu fruntea plecata”.
Personajul principal, Vitoria Lipan, este individualizat prin
caracterizare directă şi indirectă. Portretul fizic dezvăluie
frumuseţea femeii prin tehnica detaliului semnificativ, tipic
realist: “Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţă neobişnuită în
privire.”. Vitoria este o femeie puternică, hotărâtă- “N-am să mai
am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân’ ce l-oi găsi pe
Nechifor Lipan”, curajoasă, lucidă. Inteligenţa şi stăpânirea de
sine, cumpătul, sunt evidenţiate pe drum, dar mai ales la
parastas, când demască ucigaşii şi în momentul descoperirii
cadavrului soţului său.
Vitoria este reprezentativă pentru tiparul lumii arhaice,
transmiţând copiilor săi respectul pentru tradiţii, negând
noutăţile civilizaţiei :“În tren eşti olog, mut şi chior”. Îi interzice
Minodorei să se îndepărteze de tradiţie- “în legea noastră ai să
trăieşti şi tu” şi respectă cutumele înmormântării. Este o soţie
iubitoare, sentiment ce o motivează şi ghidează în drumul său -
“era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani” şi ce reiese şi
din reacţia sa la descoperirea răposatului: “S-a dărâmat în
genunchi, şi-a rezemat fruntea de marginea sicriului”.
Ca mama, Vitoria este iubitoare si blanda, insa doar fata de
Gheorghita, greseste facand diferenta intre el si Minodora, fata
de care este aspra si dura, certand-o si vorbindu-i pe un ton in
care se resimte dojana. Nu acorda importanta fetei, pe care o
pune pe planul al doilea, ocupandu-se doar de baiat, acesta fiind
in ochii mamei cel mai de pret. S-ar putea ca Vitoria sa aiba acest
comportament fata de Minodora doar fiindca ea stie ce inseamna
statutul de femeie, stie cat a trudit si cum arata viata muntenilor
de la Magura Tarcaului.
O trăsătura evidentă de caracter a Vitoriei Lipan este
determinarea și curajul. O imagine reprezentativa pentru
constructia personajului este regasita in prima parte a romanului,
care surprinde pregatirile Vitoriei Lipan pentru calatorie, faptele
acesteia evidentiind credinte arhetipale: tine post negru
douasprezece vineri, merge la preot pentru sfaturi si
binecuvantare, o lasa pe Minoada la Manastirea Varatec, astfel
dovedind respect si credinta in cele sfinte; totodata, se
orienteaza potrivit unor elementa pagane, precum superstitiile,
unele semne sugerandu-i ca sotul sau este mort: cocosul, care
canta cu ciocul catre poarta deschisa, norul negru de peste
Ceahlau este considerat un semn rau, iar visul in care Nechifor
este vazut cu spatele, calarind peste o apa involburata, devine
premonitoriu. Toate aceste elemente subliniaza tipologia femeii
credincioase si cantonarea in traditii si valori care asigura
moldovenilor existenta in spiritul corectitudinii si al dreptatii. O
alta secventa care contureaza trasaturile personajul este cea in
care Vitoria, cu multa ambitie si tact, culege cu atentie
informatiile necesare si reconstituie momentul omorarii lui
Nechifor. Ajutata totodata de spiritul sau justitiar, reuseste sa
descopere criminalul mai repede decat jandarmii. La sfarsitul
romanului, femeia isi reia cursul vietii, preocupandu-se de
gospodarie si de Minodora.
Parcurgerea călătoriei are doua semnificații, astfel prima
semnificație este reprezentata de căutarea adevărului, iar a doua
conferă romanului caracter de bilgdusroman, deoarece
urmărește evoluția personajului secundar, Gheorghiță.
Personajul secundar, Gheorghiţă, reprezintă generaţia tânără,
care trebuie să ia locul tatălui dispărut. Este prezentat în evoluţie,
accentuând caracterul de bildungsroman al operei. Maturizarea
sa se realizează odată cu veghea în râpă a osemintelor tatălui
său, fiind cuprins de frică. Desăvârşirea formării lui Gheorghiţă se
produce în scena finală, când îl loveşte pe ucigaşul tatălui său cu
baltagul, împlinind dreptatea.
Conflictul principal, dintre Vitoria Lipan si criminali, se rezolva in
a3a parte a romanului, prin confesiunea lui Calistrat Bogza din
momentul mortii. Batranul isi cere iertare in fata vaduvei, care il
iarta pentru ca sufletul muribundului sa patrunda impacat in
vesnicie.
Din punctul meu de vedere, personajul literar Vitoria Lipan
reprezinta tipologia femeii justitiare si hotarate, care da dovada
de curaj si inteligenta, ambitioasa, care reuseste sa isi duca la bun
sfarsit misiunea și sa afle adevarul.
In concluzie, personajul principal al romanului ‘’Baltagul’’ de
Mihail Sadoveanu, Vitoria Lipan, reuseste sa impresioneze prin
diferitele calitati, precum curajul si inteligenta, reusind, la finalul
operei, sa isi reia viata indiferent de circumstante.
 Enigma Otiliei
-particularități de construcție a unui
roman realist, balzacian, obiectiv-

George Calinescu a fost un critic literar, istoric si scritor,

remarcându-se in cultura noastră, in primul rand prin creația
“Enigma Otiliei”
Enigma Otiliei" este un roman realist, de tip balzacian, apărut si
publicat prima data in anul 1938 la “Editura Natională a Ciornei"
Romanul ales pentru analiza se incadrează în curentul literar
numit realism, acesta reprezentând un curent literar aparut in
prima jumătate a secolului al XIX-lea. regasim träsäturi precum
tema veridică, ce constă în aspectele societatii burghere de la
inceputul secolului al XX-lea, mai ales prin prezentarea
conflictelor din acea perioadă, îndeosebi conflictele generate de
avere. O altä trăsătură este reprezentată de catre existenta
personajelor tipice din punct de vedere tipologic, precum avarul,
arivistul, fata bătrâna si demagogul.
Titlul romanului - este format din două substantive, unul comun
,,enigma" şi cel de-al doilea un substantiv propriu, care suprinde
eternul feminin, inițial, acesta fiind „,Părinții Otiliei" dar a fost
schimbat de editor deoarece era considerat neinteresant, astfel
noul titlu va evidenția povestea de dragostea în care Otilia
rămâne o enigmă pentru Felix; ,,Otilia nu avea o enigmă ci Fellix
credea că are".
Principala temă este societatea burgheză supusă viziunii critice a
naratorului ce satirizează defecte precum parvenitismul, lăcomia,
goana după avere ce distruge relațiile interfamiliale, căsătoria
privită ca un contract social. Pe fundalul acestei lumi se dezvoltă
o temă centrală, cea a moștenirii și a paternității reflectată în
scena în care Costache suferă un atac cerebral şi este țintuit la
pat. Clanul Tulea ocupă milităreşte casa, Stănică cotrobăie prin
dulapuri în speranţa că va descoperi unde a ascuns bătrânul banii
sau testamentul. Se așază cu toți la masă şi poartă un fals dialog
ca în teatrul absurdului fără a se asculta unul pe altul. Aurica le
invidiază pe fetele care au avut norocul să se mărite, Aglae își
face planuri să-și îngrijească sănătatea mergând la băi, Stănică
vorbeşte despre un unchi muribund pe care l-a vegheat trei zile.
Aurica întreabă cu neruşinare unde o fi ascuns moşul banii, totul
sub ochii suferindului incapabil să reacționeze. Scena grotescă
ilustrează dezumanizarea personajelor, lipsa compasiunii,
egoismul și supremaţia banului. O a doua secventa narativa
semnificativa pentru tema romanului poate fi considerata cea a
jocului de table din capitolul intai. Aceasta secventa narativa
dezvaluie tipologiile de personaje si prefigureaza conflictele
majore ale romanului. (Otilia il conduce pe Felix prin casa) La
intrarea in incapere, Felix aface cunostinta cu cele trei personaje
aflate la masa. Intocmai ca la Balzac, George Calinescu recurge la
prezentarea vestimentatiei, care devine definitorie pentru
trasaturile de caracter ale personajelor. Primul cu care baiatul
face cunostinta este Leonida Pascalopol. Stilul sau vestimentar ii
tradeaza eleganta, rafinamentul. Apoi, Felix face cunostinta cu
Aglae Tulea, cuafura japoneza a acesteia ii reliefeaza
predispozitia spre imitatiei, ipocrizia, la fel cum buzele subtiri
sunt un semn al malitiozitatii femeii. Aurica este fata batrana,
fiica Aglaei. Gestul lui Pascalopol care-i ofera Otiliei un inel
prefigureaza casatoria celor doi din final.
Competiţia pentru moştenirea bătrânului este un prilej pentru
observarea, în plan moral, a efectelor obsesiei banului. Costache
nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect
privitor la asigurarea viitorului Otiliei, pentru a nu cheltui. Clanul
Tulea urmăreşte preluarea totală a averii acestuia, plan periclitat
ipotetic de înfierea Otiliei.
Banul perverteşte relaţia dintre soţi. Stănică Rațiu se căsătoreşte
pentru a-şi rezolva situaţia materială, dar nu îşi asumă rolul de
soţ şi de tată. În familiaTulea, lucrurile stau invers: Aglae conduce
autoritar, iar Simion brodează, mai târziu fiind abandonat într-un
ospiciu. Motivul paternităţii este înfăţişat diferenţiat, orfanii
având doi protectori: Costache şi Pascalopol.
Romanul este structurat pe 20 de capitole, fără titluri, iar
structura discursului narativ este circulară, simetrică, deoarece se
plasează personajul Felix pe aceeași stradă, atât la începutul
romanului, cât si la finalul acestuia, astfel regăsim procedeul
narativ al circularității.
Actiunea romanului începe cu venirea tânărului Felix Sima la
Bucureşti, în casa unchiului si tutorelui său, pentru a studia
medicina. Aici, o întâlneşte pe Otilia care are o situație socială
asemanatoare, ea fiind aproape adoptată de Costache
Giurgiuveanu. Conflictul romanului se bazează pe relatiile dintre
cele două familii înrudite, cea a lui Costache Giurgiuveanu si cea a
surorii lui, Aglae. De altfel, un alt conflict este cel dintre Felix si
Pascalopol, pentru mâna Otiliei Perspectiva narativă este una
obiectivă, ce presupune un narator omniscient, omniprezent si
obiectiv. La nivel stilistic si lexical, regăsim un stil sobru,
impersonal, specific realismului, limbajul find bogat in
neologisme, precum ,juvenilă", ,,bizar" si ,,volubil".
Simetria incipit-final, se realizează prin replica absurdă a lui
Costache adresată lui Felix la început ("aici nu stă nimeni") şi
reluată în final de Felix ce se întoarce pe stradă Antim şi vede
casă părăsită. Incipitul conține trei secvente descriptive: Strada
Antim şi portretul lui Felix, casa şi portretul lui Costache,
descrierea interiorului şi personajelor reunite la jocul de cărți.
Finalul conține doua secvențe: deznodământul acțiunii şi
epilogul.
Prin contrastul dintre pretenţia de bun gust a locatarilor şi
realitate sunt sugerate trăsăturile acestora: incultura (ce reiese
din amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile), snobismul,
delăsarea (starea precară a locuinţei). Tehnica folosită în
prezentarea cadrului este aceea a focalizării (restrângerea
treptată a cadrului de la stradă la casă, la interioare şi la
personaje).
Aşadar, consider că prin spiritul critic şi polemic, prin
complexitatea personajelor şi prin analiza psihologică, opera
"Enigma Otiliei" este un roman realist balzacian unic în literatura
românească, o capodoperă a lui George Călinescu.
In concluzie, romanul “Enigma Otiliei” rămâne o capodopera a
literaturii romane prin temele abordate, dar și prin expresivitatea
aparte.
 Caracterizare Felix
-particularități de construcție a unui
personal dintr-un roman realist, obiectiv,
balzacian-

Felix Sima, personajul masculin principal al operei, reprezintă

tipul tânărului intelectual, al îndrăgostitului martor şi actor. Este
urmărit în procesul de formare şi iniţiere atât în plan profesional,
cât şi în cel sentimental. Are trăsături romantice nu numai prin
înfăţişare, ci şi prin dorinţa de a trăi o dragoste absolută şi de a-şi
împlini idealul.
Romanul pune in centrul narativ al actiunii formarea
personalitatii lui Felix, de aceea poate fi considerat un
bildungsroman.
Statutul social al lui Felix din incipitul romanului este diferit față
de cel de la final. Astfel, în incipit tânărul este doar un lician,
orfan fiind de ambii părinți și fiu de medic, care merge să
studieze medicina, de la lași la București, aflându-se sub grijă
tutorelui legal Costache Giurgiuveanu. La finalul romanului,
statutul social al protagonistului se schimbă, acesta devenind un
medic celebru, cu multe lucrări publicate și colaborări la trate de
medicină. De asemenea, Felix este prezentat, în final, un om
realizat căsătorit.
Din punct de vedere psihologic, Felix este băiat sensibil, visător,
cu nevoi de afecțiune, dat fiind faptul că este orfan. Pe de altă
parte, el este un om inteligent, cu prezență de spirit, păstrând
distanță față de Stănică Rațiu și clanul Tulea, cu care intră în
conflict.Nu în ultimul rând, protagonistul este un visător, cu o
perspectivă proprie asupra vieții, fiind capabil să renunțe la
iubirea adolescentină pentru Otilia.
Moral, Felix este un personaj complex cu principii și cu empatie
față de cei din jur, acceptând să-i dea meditații lui Titi. El este
capabil de relații autentice de prietenie, încercând să o înțeleagă
pe Georgeta, înainte de a o judecă. De asemenea, deși este gelos
pe Pascalopol, acesta este capabil să perceapă relația cu el din
punct de vedere moral.
Romanul prezintă evoluția lui Felix Sima, un personaj care
ilustrează tipul intelectului în devenire. Tânărul, ajuns la casa
unchiului sau, Costache, din București, o reîntâlnește pe Otilia,
fiica adoptivă a lui Costache, de care se îndrăgostește. Otilia însă,
deși ține la Felix, nu își dorește o relație cu acesta, dorind să plece
din mediul în care se află și considerându-se o piedică în calea lui
Felix. Felix, un băiat sensibil și naiv, trăiește, astfel, drama iubirii
într-o societate mercantilă. O iubește pe Otilia și este gelos pe
moșierul Pascalopol, care o curtează pe fată și cu care Otilia se va
căsători ulterior. Dezamăgit de personalitatea complexă și
volatilă a Otiliei, Felix are o relație și cu Georgeta, o prostituata
de lux. În final, Felix se va căsători și va deveni un medic
cunoscut.
Încă de la început, naratorul, prin intermediul caracterizării
directe îi alcătuiește un portret fizic sugestiv, care denotă
perseverența caracterului, delicateţea și superioritatea spirituală:
"un tânăr de vreo optsprezece nouăsprezece ani, îmbrăcat în
uniformă de licean", "un aer bărbătesc și elegant", "fața îi era
juvenilă și prelungă, aproape feminină din privința şuviţelor mari
de par ce-i cădeau de sub șapcă, dar culoarea măslinie a
obrazului și tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă
voluntară întâia impresie." În raport cu celelalte personaje ale
romanului, tânărul își dovedește superioritatea, fiind considerat
"un om inteligent și ambițios" chiar şi de membrii familiei Tulea,
care îl jicnesc și îl detestă, considerându-l un posibil pretendent la
moștenirea lui Costache.
Indirect, deși Felix este un adolescent lucid şi hotărât, un fin
observator al psihologiei umane, nu poate descifra taina
personalității celei pe care o iubește, căci aceasta alternează
stările de profundă afecțiune față de el cu cele de indiferență.
Rivalitatea inițială cu bătrânul Pascalopol se metamorfozează
într-o profundă simpatie pentru bărbatul ajuns la vârstă
senectuții, care are nevoie de afecțiunea Otiliei, pe care o iubește
ca un părinte. În raport cu acesta, tânărul dovedeşte noblețea
caracterului său.
O trăsătura de caracter a tânărului Felix Sima este naivitatea. O
prima scena prin care se reflecta aceasta trăsătura este Scena
intrării lui Felix în casa lui Costache Giurgiuveanu- acesta intră în
casă, care la început i se pare ospitalieră, prezența bătrânului
Costache înrăutățește starea de emoție a băiatului. Aceasta este
a doua încercare a băiatului de a intra în casă, prima dată fiind
respins de răspunsul bătrânului “Aici nu stă nimeni! “ ce l face pe
Felix confuz pe de-o parte de atitudinea unchiului său, iar pe de
altă parte de statul său de străin în casa lui Costache, statutul de
provincial venit în capitală pentru studii. O a doua scena
ilustrativă pentru aceasta trăsătura de caracter este scena ultimei
întâlniri dintre Felix și Otilia– scena este amplasată la finalul
romanului înainte de plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol. Cei
doi tineri petrec împreună noaptea de dinaintea plecării aceștia
discută marile probleme ale vieții: statutul femeilor și al fetelor,
viața de familie și consecințele unui cuplu tânăr sau importanța
carierei în viața lui Felix. Acesta își pune încrederea în Otilia, este
foarte vulnerabil în fața ei, rămânând clar dezamăgit după ce se
trezește și observă ca Otilia a plecat.
Felix trăiește un conflict interior: complexat de percepția celor
din jur despre faptul că e orfan, dar pe de altă parte acest lucru
stârnește o revoltă în interiorul său și își face ambiție.
Planul formării lui Felix, student la Medicină, urmăreşte
experienţele trăite de acesta în casa unchiului său, dar în special
iubirea adolescentină pe care o poartă pentru Otilia. Este gelos
pe Pascalopol, însă nu ia nicio decizie, primând dorinţa de a-şi
face o carieră. Otilia îl iubeşte pe Felix, iar, după moartea lui moş
Costache, îi lasă tânărului libertatea de a-şi îndeplini visul şi se
mărită cu Pascalopol, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie.
In opinia mea, ilustrativ pentru caracterul tânărului Felix este
principiul sau de viața “Să-mi fac o educație de ok. Voi fi
ambițios, nu orgolios!”
In concluzie, Felix ajunge un om realizat, care nu a făcut
compromisuri pentru a-și îndeplini scopurile. Acesta este un
personaj evolutiv care în finalul romanului este profesor
universitar și are o familie.
 Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
razboi
-particularități de construcție a unui roman
modern, psihologic, al experienței-

Camil Petrescu este cel ce pune capăt romanului tradițional și

rămâne în literatura română, în special, ca inițiator al romanului
modern, reuşind sincronizarea cu valorile europene.
Creatia lui Camil Petrescu, romanul “Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de razboi” este publicat in perioada interbelica, in
anul 1930, la “Editura de stat pentru literatura și arta”
Opera aleasă pentru analiză aparține modernismului, fiind si
primul roman de acest tip din literatura româneasca, astfel este
unul modern, subiectiv, inspirat din mediul citadin, dar si
psihologic. Modernismul este un curent literar apărut la sfarşitul
secolului al XIX-lea, fiind teoretizat în literatura românească de
către Eugen Lovinescu. O primă trăsătură a modernismului
regăsită în textul dat este reprezentată de tema duală, dragostea
si războiul, iar a doua trăsătură este reprezentată de noile tehnici
narative, precum tehnica fluxului conştiinţei, ce inseamnă în
literatură comemorarea propriilor gânduri. De asemenea, tot aici
putem adăuga tehnica monologului interior si introspecția, ce
conferă romanului atât caracter modernist, cât si caracter
psihologic.
"Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" este un
roman subiectiv, deoarece a fost scris de un narator-personaj
care a trait prin intamplarile relatate, renuntandu-se la pretentia
de omniscient a prozatorului realist.
De asemenea, este un roman psihologic prin conflictul interior
din constiinta lui Stefan Gheorghidiu, care traieste stari si
sentimente contradictorii fata de sotia sa, Ela. Acest conflict
interior este generat de raporturile diferite pe care protagonistul
le are cu realitatea inconjuratoare. Conflictul interior este dublat
de un conflict exterior generat de relatia protagonistului cu
societatea, acesta fiind plasat in categoria inadaptatilor social.
Titlul este simbolic anticipativ, intrucat se contureaza cele doua
experiente majore: iubire/ razboi, iar prin repetitia termenului
“noapte” se anticipeaza experiente dureroase, incerte, dupa cum
corelativele "ultima", "intaia" pun in valoare caracterul evolutiv,
anticipand devenirea personajului: are de invatat din tot ceea ce
traieste, intalneste.
Incipitul propriu-zis: se deschide textul cu detalii de ordin realist,
care intretin dimensiunea veridica la nivel de cronotop:
"primavara anului 1916” si tehnica fundametala de constructie a
romanului: retrospectia subiectiva: “eram concentrat"-
evenimente care se acumuleaza si se pune in valoare devenirea
personajului.
Timpul nu mai este cronologic, ci evenimentele sunt analizate în
funcție de memoria afectivă. Naratorul folosește analiza și
autoanalizapentru a înțelege lumea și pentru a se elibera de
trecut. În capitolul I, „La Piatra Craiului, în munte”, în primăvara
anului 1916, eroul se află pe front ca tânăr sublocotenent.
Capitolele 2-5 reprezintă retrospectiva celor doi ani și jumătate
de căsătorie (1914-1916), iar în ultimul capitol se revine în 1916,
când eroul pleacă la Câmpulung în permisie, chemat acolo de
soția sa, Ela. Cartea a II-a are la bază jurnalul de front al autorului
din Primul Război Mondial
Tema o reprezintă condiția intelectualului superior ce trăiește
două experiențe: iubirea și războiul. El crede în dragostea
absolută, dar realitatea nu permite atingerea acestui absolut.
Eroul înțelege că drama colectivă a confruntării cu moartea în
război este superioară dramei individuale. O prima scenă
ilustrativă pentru tema este discuția de la popotă ce conturează
noul tip de personaj și reprezintă stimulul exterior al memoriei
involuntare. Se discută despre o știre conform căreia un bărbat
care și-a ucis soția infidelă a fost achitat. Ofițerii emit păreri
diferite, iar Ștefan Gheorghidiu așteaptă "cu suflet de slugă" un
moment prielnic să ceară permisie. Refuzat, îi jignește pe
superiori ("discutați mai bine ce vă pricepeți") și astfel își
demască inadaptarea, dar și suferința interioară determinată de
o dramă a geloziei. Pentru el "O iubire mare e mai curând un
proces de autosugestie" și crede că "cei ce se iubesc au drept de
viață și de moarte unul asupra celuilalt". A două scenă reflectă
punctul culminant al suferinței din dragoste, căci eroul bănuiește
că Ela îl înșală cu domnul G. Ei pleacă la Odobeștiîntr-un grup
mare, dar drumul și cele trei zile petrecute acolo devin un prilej
de nesfârșită suferință. Ștefan analizează cu luciditate fiecare
gest al Elei și îi conferă proporții catastrofale neputând suporta
atenția pe care soția sa o acordă celuilalt. Ela face lucruri pe care
Ștefan credea că ea le face doar pentru el. Întorși la București, ei
se despart o vreme, apoi se împacă, iar personajul pleacă pe
front voluntar, dezamăgit de atitudinea soției. El afirmă "n-am
fost niciodată gelos, deși am suferit din cauza iubirii" și trăiește
nu doar o dramă a iubirii, ci și una a cunoașterii, acceptând cu
durere faptul că nu există iubire absolută. În final cei doi se
despart definitiv, nu pentru că are dovada trădării, ci pentru că
nu o mai iubește.
In opinia mea, opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război" de Camil Petrescu este un roman modern de
analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al autenticităţii şi
al experienţei prin temele abordate (iubirea şi războiul), prin
complexitatea personajelor, prin concentrarea naraţiunii asupra
evenimentelor vieţii interioare, prin deplasarea interesului spre
estetica autenticităţi şi prin valorificarea trăirii cât mai intense, în
plan interior, de către personaje, a unor experienţe definitorii,
înscriindu-se, prin valoarea sa, în seria capodoperelor literaturii
române.
În concluzie, tema și viziunea sunt redate din perspectiva
intelectualului superior, un analist lucid al realității ce consideră
că "luciditatea nu omoară voluptatea, ci o sporește". Naratorul
utilizează tehnici de analiză psihologică precum fluxul conștiinței,
introspecția, monologul interior, tehnici moderne ce conferă
autenticitate romanului.
 Caracterizare Ștefan Gheorghidiu
-particularități de construcție a unui
personaj aparținând unui roman modern,
psihologic, al experienței-

Ştefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului fiind

în acelaşi timp şi personajul - narator care oferă o perspectivă
narativă subiectivă asupra întâmplărilor, fiind un alter-ego al
autorului. El trăieşte în două realităţi temporale: cea a timpului
cronologic (obiectiv), în care povesteşte întâmplările de pe front
şi cea a timpului psihologic (subiectiv), în care analizează drama
iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate în
jurnalul de front, în care Gheorghidiu investighează cu luciditate
atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi pe cea obiectivă a
razboiului.
Conflictul interior al personajului-narator este de natură
filozofică: el caută cu încăpăţânare adevarul, fiind un pasionat al
certitudinii absolute. Caracterizarea directă este realizată prin
autocaracterizare, autoanaliză lucidă şi introspecţie: „mă
chinuiam lăuntric ca să par vesel şi eu mă simţeam imbecil şi
ridicol şi naiv".
Caracterizarea indirectă se constituie treptat, din faptele,
gesturile şi cuvintele lui cât şi din relaţia protagonistului cu
celelalte personaje protagonistului
Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid,
inadaptatul superior, care trăieşte drama îndrăgostitului de
absolut. Prima experienţă a cunoaşterii, iubirea, este trăită sub
semnul incertitudinii. Fire pasională, puternic reflexivă şi
hipersensibilă, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale
neliniştii, ale îndoielilor sale chinuitoare, pe care le analizează
minuţios, cu luciditate. Personalitatea sa se defineşte în funcţie
de acest ideal - dragostea, Ştefan sperând să găsească în Ela
idealul său de iubire şi feminitate către care aspira cu toată ființa.
În ceea ce priveşte statutul psihologic, Ştefan Gheorghidiu, este
un tânăr inteligent măcinat de incertitudini şi multe îndoieli,
neputând să se încadreze în lumea aristocrată din capitală, fiind
frământat de un puternic conflict interior, deoarece toate
idealurile îi erau contrazise de realitate, analizând profund orice
aspect al vieţii sale,,Niciodată nu m-am simțit mai descheiat de
mine însumi, mai nenorocit".
Ca statut fizic, personajul Ștefan Gheorghidiu este un tânăr,
înalt și elegant", „Începusem totuşi să fiu măgulit de admirația pe
care o avea mai toată lumea pentru mine...", „Lipsit de orice
talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-
aş fi putut realiza - şi am încercat-o - decât într-o dragoste
absolută”.
O trăsătură definitorie a personajului este orgoliul
superiorității.
Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II, “Diagonalele
unui testament”, ilustrează orgoliul superiorității personajului
prin antiteza între atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a
membrilor familiei sale, caracterizaţi de tarele sociale
ale parvenitismului, inculturii şi suficienţei. În casa sa mare ca o
cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte de sufragerie, birou şi
dormitor, locuieşte personajul Tache Gheorghidiu, avar, bogat,
bătrân şi ursuz. Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea
moştenire. Gheorghidiu observă cu ochi critic și satiric tipologii
balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu, deputat,
îmbogăţit prin zestrea nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi
periculos. Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui
naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia leafa
scoţând gazete, Ştefan are apără orgolios principiile acestuia,
învinuind pe cei care acceptă moştenirile în bloc. O moştenire se
însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil
să digere orice, şi o coloană vertebrală foarte flexibilă.
Consternarea generală este adâncită de muţenia în care cade
unchiul Tache. Ulterior acesta se va dovedi impresionat de
îndrăzneala eroului. Ela îl privește cu admirație și Gheorghidiu
este mulțumit de alegerea soției sale, făcută din dragoste.
Diferenţa între “intelectualii” figurilor bucureştene şi adevărata
factură a intelectualului ce se dedică unei idei subliniază
superioritatea morală a personajului. Un alt episod ilustrativ
pentru orgoliul superiorității este cel de la popota ofiţerilor din
capitolul ”La Piatra Craiului, în munte…”, unde are loc o discuţie
generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în
flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele privind
rolul tradiţional al căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa căsă,
dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”-căpitanul Corabu, la
cele idealiste-femeia trebuie să fie liberă să plece oricând
doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou
orgoliul și poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă.
Părerea lui este că cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul
asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară
conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet
investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru
totdeauna. Concluzia sa tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce vă
pricepeţi” este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii
absolute, care respinge cu vehemenţă ceea ce este mai puţin.
In concluzie, Prin acest personaj, Camil Petrescu introduce o
noua tipologie in literatura romana: intelectualul inadaptat,
aspirand spre absolut