O SCRISOARE PIERDUTĂ de Ion Luca Caragiale

RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

,,O scrisoare pierdută” este una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Ion Luca Caragiale, pentru faptul că
în ea sunt încadrate marile teme şi motive ale creaţiei autorului şi pentru că reflectă viziunea acestuia într-un mod cu
totul original.
Genul dramatic reuneşte opere scrise pentru a fi reprezentate pe scenă. Textul dramatic comunică mesajul prin
dialog şi replici, completate cu indicaţii scenice, informaţii privitoare la decor, lista de personaje de la început. De
asemenea, textul este împărţit în acte şi scene păstrând ideea de unitate de timp, spaţiu şi acţiune.
Între speciile dramatice, comedia are câteva trăsături specifice: stârneşte râsul, punând în lumină defecte morale
sau fizice, conflictul este derizoriu, bazat pe contrastul dintre aparenţă şi esenţă, personajele sunt ridiculizate, iar finalul
e fericit. Formele de realizare a efectului comic sunt: comicul de situaţie, de nume, de limbaj, de caracter, de moravuri.
Titlul este alcătuit dintr-un substantiv şi un adjectiv care, în sens denotativ reprezintă un obiect de şantaj, iar în
sens conotativ devine un obiect cu mare putere, deoarece împarte personajele în două tabere, cei puternici şi cei slabi,
care îşi schimbă componenţa în funcţie de posesia sau pierderea ei. Prin rolul pe care îl are în plan politic, scrisoarea are
puterea unei legi electorale, putând să construiască sau să distrugă cariere şi destine.
Tema e pusă în evidenţă prin dezvăluirea particularităţilor societăţii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-
lea. Fiind o comedie de moravuri, autorul satirizează aspecte din viaţa politică şi de familie a marii burghezii. Atacul la
adresa burgheziei, aflate în poziţii-cheie ale puterii, dezvăluie ipostaze ale ,,formelor fără fond”.
Compoziţional, comedia este alcătuită din patru acte cu scene reprezentative, construite pe tehnica bulgărelui
de zăpadă sau a amplificării treptate a conflictului.
Indicii spaţio-temporali sunt ironic precizaţi şi au rolul de a orienta cititorul în universul ficţiunii. Acţiunea
este plasată ,, în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, pe durata a trei zile. Indicaţia referitoare la timp
sugerează eternizarea unei situaţii care se actualizează de fiecare dată când textul e pus în scenă sau este citit.
Varietatea şi banalitatea conflictelor este o trăsătură fundamentală a comediei. Conflictul principal antrenează
două tabere care se confruntă în plan politic: partidul aflat la putere (prefectul Tipătescu, Zaharia Trahanache şi Zoe) şi
gruparea independentă a lui Nae Caţavencu, aspirant la funcţia de deputat. În conflictul secundar, un rol important îl are
grupul Farfuridi-Brânzovenescu, obsedat de trădare din partea celor de la putere.
Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Două personaje importante ale
comediei sunt Ştefan Tipătescu şi Zoe Trahanache.
Tipătescu este prefectul judeţului, stâlp al puterii şi întruchipează tipul amorezului. Prietenul cel mai bun al lui
Zaharia Trahanache, o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, tipul cochetei adulterine. Ea este singurul personaj feminin al
piesei, iar statutul social îi este fixat prin raportare la soţul ei ,,soţia celui de sus”. Cele două personaje nu sunt
ridiculizate prin comicul de limbaj, deoarece nu au greşeli de exprimare, dar sunt ironizate pentru legătura lor
extraconjugală prin comicul de nume. Aşa se explică diferenţa dintre prenume (ceea ce vor să pară) şi diminutivul
familiar (ceea ce sunt în realitate) Zoe-Joiţica, Ştefan-Fănică.
Intriga, pierderea scrisorii de amor, evidenţiază raportul neaşteptat dintre cele două personaje. Zoe e cea
puternică şi Tipătescu, cel slab. În ciuda văicărelilor, a leşinurilor, dar şi a faptului că toţi o protejează pentru că e ,,damă
simţitoare”, Zoe e în fond ,,femeia bărbată”, stăpână pe sine, care ştie foarte bine ce vrea. Tipătescu, în schimb trăieşte o
dramă, deoarece îşi sacrifică o carieră promiţătoare la Bucureşti, de dragul unei femei pe care trebuie să o împartă cu
cineva. Fiind onest politic, el refuză compromisul şi îi propune Zoei să fugă împreună. Ea intervine energic şi refuză
,,nebunia”, pentru că nu vrea să renunţe la poziţia de primă doamnă a oraşului de provincie. De aceea îi răspunde
ferm ,,Eşti nebun? Dar Zaharia? Dar poziţia ta?” Replica sa la întrebarea amantului ,,Zoe! mă iubeşti?” arată ipocrizia
relaţiei condiţionate ,,Te iubesc, dar scapă-mă.”
Finalul comediei aduce împăcarea ridicolă a adversarilor. Odată ce intră în posesia scrisorii compromiţătoare,
Zoe devine triumfătoare şi îşi recapătă superioritatea la care renunţase pentru scurt timp. Tipătescu se retrage, ca şi
înainte, în umbra ei.
În concluzie, comedia ilustrează strălucit o lume de carnaval, ridicolă, o lume a ambiţiilor şi orgoliilor
nejustificate. Din această perspectivă, Caragiale este un scriitor extrem de actual, creator al farsei moderne şi un
neîntrecut pictor al unei lumi în derivă morală.