În perioada interbelică, romanul românesc a cunoscut cea mai complexă dezvoltare de până atunci.

Pe de o parte Eugen Lovinescu și colaboratorii lui de la “Sburătorul” promovau formula modernă a

romanului analitic, citadin, cu eroi problematizanți, formulă ilustrată de scriitori ca Mircea Eliade și
Camil Petrescu. Pe de altă parte, reviste ca “Viața Românească” și “Gândirea” promovau formula
tradițională, cu specific național și cu structuri prelungite din secolul al XIX-lea. Romanul tradițional
are o structură închisă, finalul rezolvând toate conflictele și cu o desfășurare cronologică a
evenimentelor. Temele sunt inspirate din existența social-istorică a comunităților țărănești, fiind
preferate tema parvenirii, a luptei pentru pământ, a moștenirii, a formării etc. Narațiunea este
heterodiegetică, cu narator omnipresent, omniscient și în general obiectiv. Personajele au o mare
coerență și sunt tipologice.

O astfel de operă este “Baltagul”, publicat de Mihail Sadoveanu în 1930 (în același an cu “Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război”). Întreaga creație a lui Sadoveanu aparține prozei
tradiționale, de specific național, fie că este vorba de tema socială a satului și a țăranului sau de viața
târgurilor și de istorie.

Incipitul stă sub semnul legendei, proiectând viața muntenilor în mit. Vitoria rememorează o
legendă, pe care Nechifor o spunea la petreceri despre darul primit de muntenii păstori de la
Dumnezeu, o viață “ca din soare ruptă”, să se bucure de ce e al lor. Finalul stă sub semnul realului,
după înmormântarea lui Nechifor și pedepsirea vinovaților, Vitoria îi spune lui Gheorghiță ce planuri
de viitor are și cu multă forță își asumă noile responsabilități.

Titlul este un simbol al justițitei pe care o împlinesc Vitoria și Gheorghiță, unealta fermecată care în
basme este însușită de răufăcători și recuperată de erou. Faptul că asasinul este lovit cu același
baltag cu care fusese comisă crima asupra lui Nechifor este de asemenea simbolic, pentru că baltagul
sfințit, cu care cei doi au plecat la drum, a rămas nepătat. Acțiunea se petrece mai întâi în satul
Măgura din munții Tarcăului, apoi în localitățile ce compun ultimul drum al lui Nechifor. Timpul este
relativ scurt, din toamnă, în apropiere de Sf. Andrei, până primăvară. Acțiunea este lineară, element
tradițional, cu episoade bine marcate, înlănțuite cronologic. Subiectul respectă succesiunea clasică a
celor cinci momente, iar capitolele se grupează în trei secvențe narative. Capitolele I-VII cuprind o
expozițiune dezvoltată și intriga. Din perspectiva Vitoriei Lipan este descrisă viața muntenilor,
legătura lor cu natura, apoi familia ei, cu Nechifor pe care îl iubea de douăzeci și mai bine de ani, cu
cei doi copii, acum adolescenți, și mai ales cu viața grea a femeilor care adeseori rămân văduve de
tinere “ca dânsa”. Intriga este provocată de dispariția bărbatului și hotărârea femeii de a pleca
împreună cu Gheorghiță în căutarea acestuia. Naratorul evocă o lume trăind în obiceiuri de pe
vremea “regelui nostru dintâi Burebista”. Viața oamenilor urmează reguli nescrise, în care orice
surpriză nu poate avea drept cauză decât o tragedie și, de aceea, Vitoria știe că această întârziere a
soțului ei nu poate fi datorată decât morții acestuia. Visul ei, semnele, mersul la ghicitoare nu sunt
decât superstiții care îi întăresc convingerea. Desfășurarea acțiunii este cuprinsă în capitolele VIII-XIII
și cuprinde drumul celor doi. Călătoria începe în zorii zilei și se va încheia spre apus, ca legătura
simbolică dintre viață și moarte. Femeia s-a pregătit îndelung, atât în plan material, lăsând în ordine
gospodăria, cât și în plan spiritual, prin post negru, spovedanie, respectarea tradițiilor. Călătoria ei
labirintică a fost comparată de Al. Paleologu cu drumul zeiței Isis, însoțită de fiul ei, în căutarea
rămășițelor împrăștiate în tot Egiptul ale zeului Osiris și pregătirea pentru viața eternă. Tot așa
Vitoria își împlinește datoria sacră față de soțul ei de a-i găsi rămășițele, de a-i pregăti ritualul de
trecere creștin și de a îndeplini actul justițiar. În capitolele XIV-XVII sunt prezentate punctul
culminant și deznodământul. Cu ajutorul câinelui Lupu, al Sfintei Ana și al lui Nechifor, Vitoria îl
găsește pe acesta într-o râpă, îl înmormântează după obicei, apoi la praznic recompune scena
omorului, determinându-l pe Bogza să-și recunoască fapta. Omul este omorât de Gheorghiță cu
același baltag, iar celălalt asasin este arestat. Paralel cu firul epic principal este evocată viața
muntenilor. Fundalul monografic este reprezentat de descrierea obiceiurilor de botez, de nuntă, de
înmormântare, a gospodăriei țărănești de la munte și din văi.

Personajele sunt tipuri reprezentative, fie că sunt individualizate, fie că sunt colective. Vitoria se
detașează prin dimensiunea ei morală, fiind un personaj arhetipal, model de mamă, soție,
munteancă. Deși are un simț al adaptării la realitate, la progresul științei și tehnologiei (tren,
telegraf), ea trăiește și într-un orizont magic, mitic. Astfel, pentru că pe parcursul călătoriei vântul
bate mereu din spate, ea crede că este un semn de la Sf. Ana pentru a înainta. Când între Sabasa și
Suha vântul stă, ea consideră că Sf. Ana îi spune că acolo îl va găsi pe Nechifor. Se simte însoțită de
soț și când asasinii se miră cum a descoperit adevărul, Vitoria spune “mortul a vorbit”. Nechifor, deși
personaj absent, este realizat foarte complex, ca un erou baladesc, prototip al oierului obișnuit să
trăiască în singurătate “cu Dumnezeu și cu sălbăticiunile”. Cei doi copii sunt crescuți exigent,
Gheorghiță îndrumat în meseria de oier de tatăl său și mai apoi de mama sa, iar Minodora inițiată de
Vitoria în spiritul tradiției pe care femeile trebuie să o ducă mai departe.

Astfel M. Sadoveanu impune un model etic și estetic cu personaje memorabile, evoluând într-o lume
“omogenă, coerentă și plină de sens” (N. Manolescu).

Toate aceste aspecte ale operei sunt caracteristice romanului tradițional. Limpezimea expresiei,
ritmul rapid al narațiunii, autenticitatea dialogului, pasajele descriptive ca tablouri sau portrete, la
care putem adăuga limbajul cu expresii învechite și regionalisme sunt, de asemenea, caracteristici
ale operei sadoveniene și ale romanului tradițional.

În concluzie, tema operei se înscrie în universul romanului tradițional și se realizează prin structuri
epice, caracteristice acestuia. Viziunea despre lume este arhaică, pentru că o comunitate de păstori
continuă un mod de viață străvechi, având o perspectivă etică bine conturată.