Perioada interbelică reprezintă a doua mare etapă în evoluția liricii românești după Mihai Eminescu.

În epocă s-au impus două direcții opuse, pe de o parte modernismul, promovat de Eugen Lovinescu
la revista și cenaclul “Sburătorul”, pe de altă parte tradiționalismul susținut la revista “Gândirea”.
Direcția modernistă a fost reprezentată de operele unor scriitori ca G. Bacovia, L. Blaga, I. Barbu și T.
Arghezi.

Tudor Arghezi este un poet complex, care a depășit curentele și tendințele timpului. El este
modernist prin ambiguizarea limbajului, tendința spre lirismul pur, prin estetica urâtului, dar
totodată a menținut și tema satului și a țăranului, poezia de revoltă socială, rime, imagini din poezia
populară. A debutat târziu, în 1927, după mai mult de două decenii de la primele sale poezii.
Volumul “Cuvinte potrivite” este reprezentativ pentru universul său poetic, pentru teme și motive:
poezie de cunoaștere (mai ales în Psalmi), poezie erotică, socială, ludică, poezia micului univers.
Volumul debutează cu cea mai cunoscută dintre artele poetice argheziene, “Testament”. Arta
poetică este o specie a liricii de meditație, având ca temă exprimarea concepției scriitorului despre
misiunea sa și despre poezie. Titlul “Testament” are o valoare simbolică, desemnând creația ca
moștenire pe care scriitorul o lasă generațiilor următoare. Prin conotație, substantivul trimite și la
cărțile sfinte în care sunt concentrate învățăturile adresate omenirii. Textul este organizat ca un
monolog adresat de poet urmașilor. Așadar se împletesc persoanele I și a II-a. Poezia are șase strofe
cu număr inegal de versuri, această libertate prozodică fiind o particularitate a modernismului.
Cuvântul-cheie este substantivul “carte” ca esență a vieții spirituale, a muncii intelectuale și a
moștenirii lăsate de “părinte” fiului său.

În prima secvență, poetul numește cartea ca bun material ce îl reprezintă și ca o legătură spirituală
între generații. Pentru ca aceasta să apară în istorie, a fost nevoie de lupta străbunilor care au urcat
“Prin râpi și gropi adânci”, “pe brânci”. Metafora “seara răzvrătită” sugerează un capăt de drum în
evoluție, saltul făcut de oameni la munca spirituală. Definiind cartea, autorul o numește metaforic “o
treaptă” și îl îndeamnă pe urmaș să o așeze “căpătâi”, ca pe un hristov sfânt. Scriitorul își asumă
istoria poporului de rând, fapt ilustrat de structura metaforică: “Al robilor cu saricile, pline / De
oseminte vărsate-n mine”. În strofa a treia, poetul fixează trecerea de la munca fizică la cea
intelectuală prin antitezele sapă – condei, brazdă – călimară. Originea artei este, în concepția lui
Arghezi, muncă socială: “Bătrânii au adunat, printre plăvani, / Sudoarea muncii sutelor de ani”.

Limbajul poetic nu mai este înțelept ca în romantism, un domeniu al cuvintelor alese, și își are
originea în graiul cu îndemnuri pentru vite, în limba comună. Misiunea poetului este de a potrivi
cuvintele, de a le supune unui proces de transfigurare în plan artistic. Mai multe verbe aparțin
câmpului lexical al creației, evidențiind acest proces: “am ivit”, “le-am prefăcut”, “am preschimbat”,
“torcând”, “frămânțate”. Printr-o serie de structuri oximoronice, este sugerată această transformare
a aspectelor realității în valori estetice: “Făcui din zdrențe muguri și coroane. / Veninul strâns l-am
preschimbat în miere”. Arta are, așadar, o finalitate estetică, alături de una socială, ceea ce este
subliniat și prin antiteza “Am pus-o când să-mbie, când să-njure”. Prin reprezentarea simbolică a
trecutului, arta reprezintă un “Dumnezeu de piatră”, având și o funcție sacră. Funcția socială este
reprezentată prin motivul poetului mesianic. Acesta vorbește în numele tuturor, folosind persoana I
plural, iar vioara este simbolul exprimării în plan artistic a durerii surde și amare. Poezia devine astfel
o armă de luptă, cuvântul este comparat cu un bici împotriva crimei tuturor. În acest pasaj, Arghezi
folosește elemente proprii esteticii urâtului. Sintagme ca “ciorchin de negi”, “țap înjunghiat”
ilustrează o accepțiune a esteticului care apărut prima oară în literatura noastră în opera lui
Macedonski, dar a fost dezvoltată de Tudor Arghezi. Acesta a tradus volumul lui Baudelaire, “Florile
răului” și a creat un volum propriu, “Flori de mucigai”, ilustrând noua concepție atât prin teme, cât și
prin motive și vocabular poetic.

În poemul analizat, estetica urâtului este exprimată în versurile “Din bube, mucigaiuri, noroi / Iscat-
am frumuseți și prețuri noi”. Ideile ultimei strofe pot avea interpretări multiple, ceea ce ilustrează
ambiguitatea ca o trăsătură a liricii moderne. După ce definește din nou creația (“Slova de foc și
slova făurită”), având ca origine atât inspirația, cât și meșteșugul, sunt introduse câteva personaje
lirice: domnița, robul și domnul. O posibilă interpretare este a domniței ca reprezentare a poeziei, a
robului ca ipostază a creatorului și a domnului ca reprezentare a fiului. Astfel, misiunea artistului
este de a exprima într-un limbaj artistic esența vieții, legătura dintre generații, revolta socială,
frumosul. Pentru aceasta el are libertatea de a folosi orice zonă a lexicului. În poem apar cuvinte
învechite sau populare (slovă, brânci, hrisov, sarică), cuvinte “urâte” (bube, plăvan, sudoare). Figurile
de stil sunt caracteristice esteticii argheziene, cu metafore “materializate” cum ar fi “râpi și gropi
adânci”, asocieri oximoronice neașteptate, versuri interpretabile pe pricipiul ambiguizării moderne.
Versificația este clasică, cu rimă, măsură susținută, dar cu strofe variabile.

În concluzie, poezia “Testament” este o artă poetică modernă pentru că poetul devine, în concepția
lui Arghezi, un născocitor, iar poezia presupune meșteșugul, truda creatorului. Autorul introduce în
literatura română, prin această creație literară, estetica urâtului, arta devenind un mijloc de
reflectarea complexității aspectelor existenței și o modalitate de amendare a răului. Opera se
încadrează în lirica modernistă și prin valorificarea diferitelor straturi lexicale în asocieri
surprinzătoare, strofe inegale ca număr de versuri, cu metrica și ritmul variabile.