După cel de-al Doilea Război Mondial, cultura a fost subordonată presiunii politice, astfel că între

1950-1960, “obsedantul deceniu” cum l-a numit Marin Preda, sincronizarea cu literatura occidentală,
începută în perioada interbelică, s-a întrerupt lăsând loc unor teme simpliste și unui limbaj
rudimentar. Câteva excepții au apărut totuși în această perioadă printre care romanul “Moromeții”.

Publicat în 1955, acesta a avut o continuare printr-un al doilea volum apărut 12 ani mai târziu.
Tipologic, opera se înscrie în proza realist-obiectivă și are o tematică socială, ilustrând destrămarea
familiei tradiționale țărănești și a satului patriarhal din cauza pătrunderii evenimentelor istorice
începând cu cel de-al Doilea Război Mondial. El reprezintă o altă vârstă a romanului realist, față de
“Ion”, atât prin viziunea despre lume, cât și prin tehnicile narative. De exemplu, Preda folosește
tehnica reflectărilor, evenimentele fiind relatate în primul volum din perspectiva lui Ilie Moromete,
iar în al doilea volum din perspectiva lui Niculae. De asemenea, autorul folosește și o tehnică
narativă modernă: decupajul (constând în relativa autonomie a unor secvențe).

La fel ca “Ion”, romanul are influențe dintr-o realitate trăită de scriitor: personajul Ilie Moromete
este inspirat din personalitatea tatălui scriitorului, familia ilustrează situația reală, Niculae este chipul
scriitorului copil, satul se numește tot Siliștea Gumești. Titlul operei indică un roman al familiei, o
saga. Viziunea despre lume corespunde concepției țăranului tradițional pentru care pământul este
singura valoare și sursă de venit, iar satul este un spațiu ocrotitor, închis.

Primul volum are o structură simetrică, circulară, motivul timpului fiind prezent în incipit și în final.
La început, timpul personificat “avea cu oamenii nesfârșită răbdare”, iar în final, când războiul se
apropia “timpul nu mai avea răbdare”. În centrul acțiunii se situează Ilie Moromete, personaj
complex, diferit de Ion. Este un țăran mijlocaș, împroprietărit după Primul Război Mondial (1924),
care făcea cu greu față datoriilor la stat (“fonciirea”) și ratelor la bancă. Are o familie grea, cu șase
copii proveniți din două căsătorii. Naratorul îi face un portret afirmând că “era la acea vârstă când
numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Un portret fizic nu-i face naratorul,
dar prin chipul de lut pe care i-l modelează în poiana lui Iocan un țăran priceput, se evidențiază
fruntea frumoasă, bombată, nasul drept și cam scurt. Totuși, el nu are expresia de bună dispoziție și
ironie de atunci, ci părea singur și trist. Este un portret anticipativ, în sens simbolic, pentru că în
finalul primului volum, după loviturile date de băieți, personajul se închide în sine. Din Moromete de
altă dată, comentează naratorul, n-a mai rămas decât “capul lui de humă arsă […] care acum privea
însingurat de pe polița fierăriei lui Iocan”. Niculae îl vede frumos și îl compară cu voievozii din cartea
de istorie.

Portretul moral este realizat prin multiple mijloace de caracterizare. În mod direct este caracterizat
de Catrina care îi critică “suceala” și îl acuză că nu se mai satură de vorbă și de tutun. Băieții din
prima căsătorie – Paraschiv, Achim și Nilă – îl acuză că îi exploatează și că le favorizează pe surorile
vitrege, Ilinca și Tita. Comportamentul său față de copii, deciziile pe care le ia evidențiază modelul
străvechi al familiei ce se bazează pe autoritatea paternă. Acest lucru este evident încă din seara
cinei cu care se deschide acțiunea primului volum. Fetele și Niculae stau înghesuiți lângă mama lor,
spre vatră, Achim, Paraschiv și Nilă sunt așezați spre tindă, parcă gata de plecare, numai Moromete
stă mai lejer pe pragul celei de-a doua odăi, parcă deasupra tuturor. Ilie își asumă toate grijile
familiei, relația cu autoritățile și nu înțelege conflictul ce se iscă între el și băieți. Nu acceptă că un
țăran nu mai are cultul pământului, nu are încredere în negustorie și în bani, dar acceptă încă din
această scenă propunerea lui Achim de a fi lăsat să plece cu oile la București și crede în promisiunea
fiului de-ai trimite bani pentru plata datoriilor. Acest conflict între generații va conduce la
destrămarea familiei, personalitatea lui Moromete fiind profund afectată. Ca orice țăran, are o
pudoare a sentimentelor, iar scena de la serbarea școlară, când Niculae are o criză de friguri, îl
emoționează. Evoluția relației cu fiii este principala cauză a prăbușirii personajului. După ce fug și
ceilalți doi băieți mai mari cu caii și bunurile din lada de zestre, tatăl se retrage în singurătatea
câmpului, se așează pe o piatră de hotar și își face un proces de conștiință. Este o pagină magistrală
de analiză psihologică în care scriitorul împletește monologul interior cu stilul indirect liber, cu stilul
indirect și cu scurte secvențe descriptive. Ilie își dă seama că timpul pe care îl crezuse răbdător
fusese viclean și îi înstrăinase copiii. Își pune o avalanșă de întrebări, își răspunde că probabil toți
copiii rătăcesc și că datoria părintelui este să-i ierte. Își caută justificări și, orgolios, decide că dacă ei
s-au luat după lume și nu după tatăl lor, “n-au decât să piară odată cu lumea”. Această secvență
dezvăluie atât complexitatea personajului, cât și arta portretistică a lui M. Preda.

În raport cu lumea din sat, cu vecinii, Ilie își dovedește inteligența, spiritul critic, plăcerea de a
dialoga, umorul, talentul lingvistic. Între el și Bălosu există un conflict tacit pentru că vecinul îl
invidia. Comportamentul lui Moromete, marea lui capacitate de a disimula nu-i permit lui Bălosu de
a se bucura, chiar când obține o victorie. Moromete îi vânduse un lot de pământ pentru casă, iar
acum se vede obligat să îi vândă salcâmul asociat de tot satul cu proprietatea lui Moromete.
Momentul este dramatic, el se emoționează de bocetele femeilor din cimitir, copacul personificat nu
se lasă doborât, apoi se prăbușește spectaculos. Eugen Simion aprecia că salcâmul, un axis mundi,
reprezintă în plan simbolic “un dublu vegetal al lui Moromete”, iar tăierea lui semnifică începutul
înfrângerii personajului. La sfârșitul romanului, Niculae venit la înmormântarea tatălui după ani de
absență, este impresionat de imaginea a doi meșteri care ciopleau crucea din lemn de salcâm.

În relația cu pământul, Moromete manifestă aceeași atitudine tradițională a țăranului, dar nu mai
are frenezia lui Ion în al munci. El preferă să contemple spectacolul lumii, să mediteze, să facă haz.
Gândurile care îl frământă nu le împărtășește nimănui, convins că nimeni nu le-ar înțelege. Preferă,
astfel, să vorbească singur în spatele grădinii. Evoluția în cel de-al doilea volum dezvăluie un om care
nu se adaptează la vremurile noi. Nu reușește să-și reîntregească familia, doi dintre băieți mor,
Catrina pleacă de acasă o lungă perioadă, iar el are o aventură cu sora primei soții. Pe patul de
moarte îi mărturisește doctorului “Domnule, eu totdeauna am dus o viață independentă.”

Din perspectiva finalului, se poate susține că personajul are o condiție tragică, că reprezintă ultima
vârstă a satului tradițional, pe care timpul istoric îl va distruge. Criticii literari au vorbit de un concept
(morometianism) care cumulează plăcerea de a contempla lumea, profunzimea gândului,
disimularea, spiritul ironic, “suceala”.