În perioada interbelică, proza românească s-a îndreptat în două direcții estetice opuse: una modernă,

promovată la revista și cenaclul “Sburătorul” și o alta tradițională, susținută la reviste precum “Viata
Românească” și “Gândirea”. În opinia lui Eugen Lovinescu, romanul modern trebuia să fie obiectiv,
analitic, iar G. Călinescu susținea că romanul românesc era prea tânăr pentru a trece direct la
modelul proustian și că “noi putem fi încă multă vreme tolstoieni, balzacieni”. Susținând că etapa
balzaciană este necesară în formarea prozei moderne, el însuși a creat mai multe astfel de romane.

Apărută în 1938, “Enigma Otiliei” ilustrează câteva teme balzaciene – paternitatea, moștenirea,
familia – și supratema realiștilor, raportul individ-societate, dar într-o formulă nouă având în vedere
că opera a fost scrisă la aproape un secol după Balzac. Prezența unor metode narative moderne și
amestecul stilurilor îl determină pe N. Manolescu să considere balzacianismul lui Călinescu “fără
Balzac”.

Tema este așadar ilustrarea vieții burgheze bucureștene la începutul secolului al XX-lea, iar
principalele aspecte tematice și motive sunt familia, moștenirea, paternitatea.

Titlul inițial al operei a fost “Părinții Otiliei” cu accentul pe latura balzaciană, pe când titlul definitiv
relevă aspectul modern al romanului. Viziunea asupra lumii aparținându-i scriitorului este critică,
deoarece acesta înfățișează o lume în care moralitatea și onorabilitatea sunt sufocate de interesele
unei clase sociale în curs de formare, coruptă chiar înainte de a se constitui, excepție făcând câteva
personaje.

Ca dimensiuni, opera este amplă, iar structural este divizată în capitole ordonate cronologic, cu
simetrie între incipit și final.

Perspectiva narativă este în general obiectivă, dar atât omnisciența, cât și obiectivitatea sunt de
gradul al doilea, deoarece naratorul sugerează o atitudine critică și folosește un personaj critic, Felix
Sima, din perspectiva căruia prezintă o bună parte a acțiunii. Planurile narațiunii evidențiază pe de o
parte problema moștenirii, iar pe de altă parte formarea lui Felix. Trecerea de la un plan la altul se
face prin alternanță, iar succesiunea secvențelor se realizează prin înlănțuire cronologică și prin
inserția unor micro-narațiuni. Scriitorul folosește și un procedeu caracteristic realiștilor, aducând în
scena de început majoritatea personajelor pentru a le prezenta și a prefigura intriga. Astfel, când
tânărul orfan Felix vine în București la tutorele sau legal, unchiul Costache Giurgiuveanu, găsește în
salonul acestuia pe verișoara sa Otilia, întreaga familie Tulea, pe Stănică Rațiu și pe Leonida
Pascalopol. La observația Aglaei adresată lui Costache – “nu știam că faci azil de orfani” – Otilia îi ia
apărarea, spunând că tânărul are și el moștenirea sa.

Moștenirea adună în jurul lui Costache forțe acaparatoare și forțe ocrotitoare. Costache
Giurgiuveanu, un bătrânel de vârstă incertă, are o avere substanțială și este rentier. Fusese căsătorit
de două ori, iar a doua soție, care murise, venise cu o fiică, Otilia Mărculescu, pe care el o iubea
sincer, dar amâna să o înfieze atât din zgârcenie, cât și din cauza presiunilor surorii lui. Atitudinea lui
este nedreaptă pentru că mama Otiliei adusese o avere importantă pe care el o investise. Tot clanul
Tulea (Aglae, Simion, copiii Olimpia, Aurica și Titi, ginerele Stănică Rațiu) pândește averea bătrânului.
De altfel momentele subiectului sunt determinate de boala lui Costache și acțiunile clanului. Cel care
îl surprinde singur și îi fură bani este arivistul Stănică Rațiu. Furtul determină moartea bătrânului și
împărțirea a ceea ce mai rămăsese.
Planul formării lui Felix – bildungsroman - include și tema iubirii. Felix și Otilia reprezintă tipul
orfanului, prezent atât în literatura lui Balzac, cât și în cea a lui Călinescu. Felix are la început
timidități provinciale, dar este sigur pe el, vrea să devină un medic renumit ca tatăl său, este cinstit,
muncitor și corect. În casa lui Costache cunoaște lumea (fusese crescut într-un internat). Se
îndrăgostește sincer de Otilia, ei formând cuplul romantic al adolescenților care idealizează
sentimentul, dar legătura lor nu se poate realiza din cauza constrângerilor familiei și a celor legate de
vârstă. Otilia, cu o înțelegere matură a vieții, a propriei personalități și a ambițiilor lui Felix, îl preferă
pe Pascalopol, un moșier elegant, rafinat, dar mult mai în vârstă. Felix cunoaște și senzualitatea
erotică prin relația cu Georgeta, dar se dedică meseriei sale. Finalul are valoarea unui epilog,
deoarece prezintă evoluția personajelor într-un interval mare de timp. Stănică, căsătorit cu Georgeta,
face carieră politică, Felix, căsătorit cu o fată de familie, se realizează profesional și social. Otilia,
eliberată de Pascalopol, se căsătorește cu un nobil sudamerican. Clanul Tulea este înfrânt, Aglae
moștenește casa, dar o lasă în paragină, fetele rămân singure, iar Simion este internat la ospiciu.

În roman se dezvăluie o importantă frescă a burgheziei bucureștene la începutul secolului al XX-lea,

creată prin viziunea critică și caricaturală a autorului. Tehnica balzaciană de a descrie în detaliu
interioarele, cu ecouri în personalitatea personajelor, ilustrează o lume cu pretenții, mimetică, dar
fără educație. La fel arată vestimentația personajelor, prețiozitatea Aglaei în constrast cu vulgaritatea
limbajului și atitudinii.

Romanul trăiește în mare măsură prin diversitatea tipologică a personajelor, reprezentând tipuri
balzaciene: Costache, tipul avarului, Aglae “baba absolută fără cusur în rău”, Aurica fata bătrână,
Olimpia fata plată, Stănică arivistul, Pascalopol bonomul. Personajele Titi și Simion sunt realizate în
cheie naturalistă, amândoi fiind alienați mintal. Otilia este un personaj modern, caracterizat prin alte
tehnici decât cele realiste clasice. Scriitorul folosește reflectarea poliedrică, adică el expune opiniile
divergente ale celorlalte personaje, fără a opta pentru una sau alta din acestea. Ea este “fetiță”
pentru Costache, iubirea ideală și întruchiparea feminității pentru Felix, copil și iubită, dar și enigmă
pentru Pascalopol, dezmățată pentru Aglae și Aurica. O altă metodă modernă este
comportamentismul, constând în observarea gesturilor, atitudinilor, fără explicarea resortului interior.

Opera este eclectică din punct de vedere estetic deoarece îmbină formula realist-balzaciană cu
elemente moderne, estetica naturalismului, pasaje descriptive romantice, detașarea moralizatoare
de origine clasică și chair cu literatura absurdului. Limbajul prozei narative este uniform, scriitorul
folosind neologismele în descrierea arhitecturii, dar când se ascunde în spatele măștilor sale, autorul
îi individualizează și prin limbaj (vulgaritatea și agresivitatea Aglaei).

Sunt de origine balzaciană temele, tipologia personajelor, arta personajelor, descrierile de interior,
expozițiunea amplă.

În concluzie, “Enigma Otiliei” este un roman realist balzacian, cu elemente moderene, având o temă
complexă și caracterizat printr-o viziune critică, parodică a autorului față de lumea evocată.