Perioada interbelică reprezintă a doua mare etapă în evoluția liricii românești după Mihai Eminescu.

În epocă s-au impus două direcții opuse, pe de o parte modernismul, promovat de Eugen Lovinescu
la revista și cenaclul “Sburătorul”, pe de altă parte tradiționalismul susținut la revista “Gândirea”.
Direcția modernistă a fost reprezentată de operele unor scriitori ca G. Bacovia, L. Blaga, I. Barbu și T.
Arghezi.

Ion Barbu (numele de scriitor al matematicianului Dan Barbilian) reprezintă modernismul interbelic
prin ermetism, prin originalitatea limbajului poetic, prin intelectualizare. În creația lui se disting trei
etape. Cea dintâi cuprinde creații parnasiene, lirică descriptivă, cu o tensiune oscilând între dionisiac
și apolinic. A două etapă este baladică și orientală și cuprinde poeme narativ-lirice, spațiul descris
fiind autohton sau balcanic. Ultima etapă este aceea propriu-zis ermetică, încifrarea datorându-se
limbajului neologic cu ecouri din matematică, conciziei extreme a versului (elimină predicate, verbe
copulative), topicii nefirești și conținutului de idei. Poetul a respins poezia intimistă și numea
versurile tradiționale de acest fel “poezie leneșă”. Considera că există și o emoție a construcțiilor
abstracte și că există undeva un punct în care “poezia se întâlnește cu geometria”. Poemele sale
oscilează între decourile pitorești cu personaje legendare ca Nastratin Hogea și poezia de idei.

O operă reprezentativă este arta poetică supranumită fie “Din ceas dedus…”, fie “Joc secund”,
deoarece ea nu are titlu, iar cele două catrene reprezintă o artă poetică a volumului “Joc secund”,
care cuprinde etapa ermetică. Ca artă poetică, în prima strofă este definită natura poeziei, iar în
strofa a doua se precizează menirea poetului. Limbajul este abstract, cu termeni neologici din
domeniul științelor și cu imagini artistice neobișnuite. Concepția lui despre poezie este asemănătoare
modelului platonician, după care Ideea, ca origine a lumii, se materializează în formele realului care
revine la Idee prin reflectare. După Ion Barbu sunt două verigi ale cunoașterii prin artă: realitatea ca
factor prim și arta ca factor s ecund. Procesul reflectării este reprezentat în operă prin simbolul
oglinzii. Actul artistic înseamnă ieșirea din timpul real, cronologic, numit în poezie “ceas” și intrarea
în timpul absolut, etern. Verbul “dedus” sugerează surprinderea esenței pure numite metaforic
“adâncul acestei calme creste”, iar spațiul pur al poeziei este numit printr-o imagine vizuală și
metaforică “mântuit azur”. Trecerea de la concretul perisabil la imaginea sublimă se face așadar prin
oglindire, proces reluat și prin verbul “a tăia” “în grupurile apei”. Înecarea cirezilor agreste este o
evocare a procesului de anulare a concretului perisabil și de reflectare pură. În concluzie, poezia este
un joc, așadar, nu are o finalitate practică, de ordin secund, mai pur decât realitatea însăși “un joc
secund, mai pur”. Remarcăm că prima strofă este nominală, nu are niciun predicat, verbele fiind la
participiu sau la gerunziu.

În strofa a doua este definită misiunea poetului și singularitatea lui între oameni. Exclamația “Nadir
latent!” este singura manifestare a unei participări emoționale în poem. Nadirul este un termen
geografic care înseamnă punctul opus zenitului, între tăierea dintre verticala dusă dintr-un loc de
referință cu bolta, dar în emisfera opusă, așadar nevăzută, în stare de latență. Aceasta înseamnă că
poecitatea lumii există, dar ea nu este percepută decât de aceia care au harul, de artiști. Capacitatea
lumii de a deveni artă este sugerată de imaginea harfelor răsfirate, iar misiunea poetului este de a
ridica însumarea acestora și de a îmbina inspirația, harul, cu efortul creator: “Poetul ridică însumarea
/ De harfe resfirate […] / Și cântec istovește”. Poezia este asociată muzicii cântecului, ca la poeții
moderni, ca act artistic pur. În finalul poemului, poetul este comparat în mod original cu o meduză
care trăiește în mare, este purtată de valurile acesteia, dar își are propriul univers “sub clopotele
verzi”. Tot așa, poetul trăiește în lume, dar își are universul lui. Culoarea verde este un element
pitoresc care, printre multe alte simboluri, îl reprezintă și pe acela al creației.

Concepția lui Ion Barbu despre creație este, așadar, clasică, dar limbajul său este abstract până la
ermetic. Imaginile și figurile de stil sunt originale: metafore precum “adâncul acestei calme creste”,
“nadir latent”, “harfe resfirate”, comparația poetului cu meduzele. Topica este în concordanță cu
gândirea despre poezie (topică poetică), de exemplu comparația dezvoltată cu meduzele nu se poate
analiza sintactic, gramatical. Ermetismul lui Ion Barbu nu se datorează unei încifrări intenționate, ci
esențializării percepției lirice, conciziei, eliminării cuvintelor de relație (verbe copulative) și noțiunilor
științifice, ca și vocabularului. Din punct de vedere prozodic, opera este clasică: două catrene cu rimă
și ritm.

În concluzie, “Din ceas dedus… ” este o artă poetică modernă, Ion Barbu înțelegând poezia ca o
reflectare sublimată a realității, un act gratuit mai pur decât realitatea, iar poetul însumează harul
divin cu efortul său creator.