Romantismul a apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, opunându-

se raționalismului clasicilor și iluminiștilor prin promovarea desprinderii de lumea reală, prin vis, prin
regresiune în timpurile mitice, în basm. G. Călinescu observa antiteza dintre ei și clasici, aceștia
trăind în regim diurn, în timp ce romanticii în nocturn.

În cultura română, prima formă a romantismului a fost reprezentată de generația pașoptistă când s-
au cultivat teme ca istoria, mitul și specii noi ca meditația și elegia. În poezie, reprezentanții sunt G.
Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, V. Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu etc. A doua etapă a
romantismului românesc este ilustrată de creația lui M. Eminescu, cel care a creat o limbă a poeziei
capabilă să exprime cele mai profunde gânduri și sentimente într-un stil “inefabil și inanalizabil”,
după cum afima G. Călinescu. El a adus poezia românească în universalitate, iar ca romantic
reprezintă în plan cronologic ultima etapă a curentului. Supratema creației sale poetice este timpul,
iar temele caracteristice sunt istoria, nașterea și moartea universului, condiția geniului, iubirea și
natura. Motivele literare caracteristice au fost grupate de Călinescu după regnuri: regnul vegetal
(codrul, teiul, plopul, iarba, florile), regnul animal (lebăda, căprioara, cerbul), regnul mineral (stânca,
marmura), adaugându-se astrele, miturile (zburătorul), elementele biblice (îngeri și demoni), motivul
visului. Poetul a promovat diferite specii romantice ca meditația, poemul epico-liric, elegia, idila. O
trăsătură importantă comună tuturor romanticilor este folosirea antitezei ca viziune asupra lumii
(genii și neghiobi, împărați și cerșetori), model de structurare a poemelor, mijloc de caracterizare și
figură de stil.

Un poem reprezentativ pentru romantismul eminescian și european este poezia “Floare albastră”
publicată în 1873, așadar în etapa de tinerețe care anticipează viziunea despre lume din marile
poeme prin temă și motive. Ca specie este o idilă dialogată, cu elemente de meditație și de elegie.
Tema iubirii este asociată temei naturii și proiectată într-o viziune filozofică. Pe de o parte, cuprinde
ipostaza iubirii paradiziace ca în “Sara pe deal”, pe de altă parte, este o meditație pe tema condiției
geniului. Titlul este un simbol preluat de Eminescu de la scriitorul german Novalis, la care avea
semnificație de tendință spre absolut și șpre atingerea îndepărtatei patrii a poeziei pure. În creația
eminesciană, albastrul este culoarea infinitului și a idealului, iar floarea simbolizează viața cu
fascinația dorului. În poem, sintagma este folosită și pentru a o numi pe femeie ideal. Compoziția
poemului se bazează pe două planuri, al bărbatului și al femeii. Structura este dialogată, iar replicile
femeii ocupă un spațiu larg, în timp ce intervenția bărbatului se reduce la două comentarii ale
acestuia. Simetria celor patru secvențe este susținută în primul rând de monologul liric al fetei. Ea
ilustrează lumea comună, iubirea pură, idealul atingerii fericirii prin dragoste, în mijlocul naturii
ocrotitoare. Bărbatul reprezintă planul cunoașterii abstracte, teritoriu al omului superior, care în
teoria lui Schopenhauer se ridică deasupra dorinței oarbe de a trăi, deasupra egoismului, pentru a
contempla lumea în mod obiectiv și în solitudine. În prima secvență lirică, fata îi reproșează
înstrăinarea în sferele pure ale cunoașterii. Bărbatul este preocupat de stele, nori, ceruri înalte, are o
fire analitică, cercetând “râuri în soare”, “câmpiile asire”, “întunecata mare”, “piramidele-nvechite”.
Aceasta este lumea lui, enumeratia cuprinzând simboluri ale istoriei, ale cosmosului, ale genezei.
Interogația din incipit sugerează o atitudine a femeii care consideră că fericirea nu poate fi atinsă în
acel teritoriu, “în depărtare”. Tonul este familiar, afectuos (“sufletul vieții mele”) și îl sfătuiește.
Meditând la sfatul ei, bărbatul recunoaște că ea are dreptate, dar nu se decide (“eu am râs, n-am zis
nimica”). În teoria eminesciană, geniul este solitar și trist, dar este fascinat de farmecul lumii comune
reprezentată simbolic prin tabloul descris aici de femeie. Aceasta îl cheamă simplu, într-un decor
fabulos. Tabloul de natură este compus din codrul cu verdeață, izvoare care “plâng în vale”, stâncă și
prăpastie, un ochi de pădure cu trestia cea lină și cu balta cea senină. Luna este astrul tutelar al
îndrăgostiților, proiectând visul romantic. Scenariul întâlnirii este acela obișnuit din idilele poetului:
chemarea, întâlnirea în mijlocul naturii ocrotitoare, jocul îndrăgostiților, secvența erotică, visul.
Cuplul se izolează, fata afirmând “cui ce-i pasă că-mi ești drag”. Se reface astfel cuplul adamic într-un
spațiu sacru. Apar și elemente de portret feminin: părul de aur, roșie că mărul. Ultima secvență
reprezintă un alt comentariu al bărbatului, redus la două strofe, în momente de timp diferite. Iubirea
este efemeră, deși îndrăgostitul exclamă “Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare”.
Contrastul dintre vis și realitate, ca și incompatibilitatea dintre cele două forme ale cunoașterii pot fi
interpretate și ca o trecere de la dionisiac la apolinic. Omul superior are o atitudine apolinică, fiind
detașat, contemplativ, dar este atras de o dimensiune dionisiacă, de o atingere a fericirii simple. Și în
alte poeme eminesciene este exprimată această tensiune între cele două dimensiuni alea omului
superior. Erosul poate fi o cale de accedere la absolut, idee exprimată și într-o romanță ca “Pe lângă
plopii fără soț” și într-un poem filozofic ca “Luceafărul” (motivul orei de iubire). În ultima strofă,
verbele la perfect compus sugerează încheierea visului de iubire. Tonul este elegiac, dubla chemare
“floare-albastră” accentuează nostalgia, iar versul final “totuși este trist în lume” reprezintă o
meditație în legătură cu imposibilitatea atingerii absolutului.

Poezia cuprinde, așadar, pe lângă idilă o meditație în legătură cu cele două tipuri de cunoaștere, cu
ceea ce s-a numit “departele și aproapele” în opera sa, cu tensiunea dintre apolinic și dionisiac.

Din punct de vedere stilistic, opera se integrează în lirica de tinerețe, având multe podoabe: epitete
(“prăpastia măreață”, “trestia cea lină”), comparații (“roșie ca mărul”), metafore (“râuri în soare”),
repetiții, personificări etc. La nivel morfologic se regăsesc alternanța persoanelor întâi și a doua ca
mărci ale subiectivității lirice (lirismul măștilor), timpul verbelor, la nivel lexical termenii familiari și
regionali (“nu căta”, “nime”) și câteva neologisme (“asire”, “piramide”). Versificația este simplă, cu
ritm trohaic, rimă îmbrățișată, măsură scurtă.

În concluzie, poezia “Floare albastra” reprezintă dezvoltarea unui motiv romantic de circulație
europeană, într-o viziune proprie și cuprinzând “în germene” marile teme și idei poetice din poezia
de maturitate.