CANTAREA CANTARILOR

Cântarea Cântărilor. Compusă de regele Solomon, după cât se pare în jurul anului
1020 î. Hr., în prima parte a domniei lui de 40 de ani, această cântare este o poveste de dragoste a
unui păstor şi a unei fete de la ţară, o sulamită. Printre protagoniştii poemului sunt mama şi fraţii
fetei, ,,fiice ale Ierusalimului” (doamne de la curte) şi „fiice ale Sionului” (femei din Ierusalim)”
(Cântarea Cântărilor 1,5; 3,11).

Ca parte integrantă a Cuvântului lui Dumnezeu, mesajul transmis de Cântarea Cântărilor

este foarte valoros, şi aceasta din două motive (Evrei 4,12). Primul: ne învaţă ce înseamnă
adevărata iubire dintre un bărbat şi o femeie. Al doilea: cântarea poate fi o declarație de iubire a
lui Iisus Hristos față de creștini (II Corinteni 11,2; Efeseni 5,25–31).

Cântarea Cântărilor este una dintre capodoperele literaturii universale, ce transcede

timpul şi spaţiul în care a luat fiinţă. Deşi cartea biblică are dimensiuni mici (opt capitole,
respectiv 117 versete), ea este fermecătoare şi plăcută, plină de viaţă şi imagini artistice, dar nu e
citită şi înţeleasă la fel de toată lumea. Datorită frumuseţii şi farmecul unanim apreciate, poemul
de dragoste a generat în timp următoarele reacţii: dorinţa de lectură, de traducere, de comentare,
cât şi de reprezentare în artă.

Potrivit regulilor limbii ebraice, prin „Cântarea Cântărilor” înţelegem o cântare sublimă,
o cântare superioară oricărei cântări, o cântare care întrece prin frumuseţe pe toate celelalte”1.

Titlul cărţii ne arată că ea cuprinde un singur poem. Aceasta se desprinde şi din caracterul
intern al cărţii. De fapt, în întreaga compoziţie revin aceleaşi imagini, acelaşi fel de a vorbi,
aceleaşi asemănări, puţin obişnuite în alte cărţi. Peste tot aceleaşi sunt persoanele care vorbesc.
Acelaşi mire care se compară cu Solomon sau cu regele, aceeaşi mireasă, acelaşi cor al
fecioarelor din Ierusalim. Prin aceasta se exclude părerea unor exegeţi raţionalişti (Siegfried,
Haupt, Budde), care consideră Cântarea Cântărilor drept o colecţie de cântece populare, recitate
cu ocazia unor serbări nupţiale la evrei. Tot aşa de fără valoare este părerea acelor critici care
afirmă că ar fi vorba despre colecţia unor bucăţi separate, a căror grupare nu ar avea nimic
sistematic (L. Gauthier)2.

1
Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, op.cit., p. 311.
2
Ibidem.
 Exegeţii radicali, care văd în Cântarea Cântărilor nişte cântări de nuntă, se bazează pe
obiceiurile păstrate şi azi la ţăranii din Hauran. Pot aceşti exegeţi să susţină că au existat astfel de
obiceiuri, cu 2000 de ani înainte, la evrei? Nicidecum3.

Cât priveşte unitatea cărţii, răspundem celor ce văd în ea nişte cântece adunate fără
ordine şi metodă, că nu voim să susţinem o unitate riguroasă, cum se vede în poemele din ţările
europene4. În Cântarea Cântărilor este vorba mai curând despre o unitate în felul orientalilor, care
există mai mult în ideea generală, decât în desfăşurarea ei în părţile speciale. Exemplu concret:
iubirea reciprocă între mire şi mireasă simbolizează iubirea între Iahve şi poporul Său.

Primul verset al Cântării Cântărilor îl atestă pe Solomon drept autor. Cele două tradiții,
iudaică și creștină îl confirmă5. Teologul Origen a spus pe margine acestei cărți: ,,Nici unul
dintre oamenii care s-au angajat în urcușul spre cântările din Sfânta Scriptură, nu va fi în stare să
se ridice până la Cântarea Cântărilor”.

Pentru cititorii ,,care nu au acceptat dimensiunea alegorică sau mistică a acestei opere,
sau pentru cei ce nu au acces la straturile ei sacrale, Cântarea Cântărilor rămâne un imn al iubirii
desăvârșite dintre bărbat și femeie, al cărei corolar este împlinirea, nunta”6.

3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Bartolomeu Valeriu Anania, op.cit., p. 488
6
Ibidem.