Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui.

Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură.
(Romani 12:7)

STUDIEREA ŞI APROFUNDAREA
DIVERSELOR ASPECTE ŞI PROBLEME
LA POEZIA „DOINA” de Octavian Goga
Lecţii recapitulative pentru elevii din clasa a VIII-a
Prof. IOAN HAPCA
 o oglindă a vieţii şi a sufletului omului
• Cel care intenţiona să realizeze un adevărat
Georgicon şi care a cântat figuri reprezentative
din lumea satului (Dascălul, Dăscăliţa, Lăutarul
ş.a.) sau, jalea înstrăinatului Ardeal” (Noi, Oltul
etc.) nu putea să nu-şi îndrepte atenţia asupra
creaţiei populare văzute ca o oglindă a vieţii şi a
sufletului omului din popor.
• Aşa se explică prezenţa în creaţia sa a poeziei
Doina, inclusă în volumul Din umbra zidurilor, în
ciclul Coarde vechi).
 dă glas sentimentelor sale de admiraţie
• Deşi, prin volumul amintit, „în poezia lui
Octavian Goga se aude tot mai puţin glasul
pătimirii obşteşti şi tot mai mult durerea sa
proprie” (I.D. Bălan), poetul reuşeşte să
revină la „coarde vechi”, aşa cum o face prin
această creaţie lirică în care dă glas
sentimentelor sale de admiraţie faţă de
doina românească, a cărei prezenţă se simte
pretutindeni: în sufletul poetului şi în
imensitatea întregii naturi, ea identificându-se
cu viaţa întregului popor.
admiraţia nereţinută faţă de frumuseţea doinei

• Poezia este structurată în două părţi.

• Prima parte este constituită din cinci strofe, în
care poetul îşi exprimă admiraţia nereţinută faţă de
frumuseţea doinei, manifestată prin melodia ei
duioasă şi jalnică în acelaşi timp, blândă şi
mângâietoare, îngemănându-se cu tot ce o
înconjoară.
• Ea este asemenea unui izvor ale cărui unde
limpezi se revarsă jalnic din fluier în tăcerea tainică,
solemnă, a pădurilor de brad: „O doină plânge sus
pe culme,/ Din fluier unde limpezi cad,/ Şi legănate
lin s-afundă/ în pacea codrilor de brad...”.
 o oglindă a trecutului de luptă al poporului

• În continuare, admiraţia poetului este exprimată direct

prin vocativele „cântare, meşteră cântare”, dar el constată,
cu regret, că, o dată cu înserarea, doina se stinge „încet-
încet”, trimiţându-şi reverberaţiile asupra peisajului care-i
preia farmecul indescriptibil: „Cântare, meşteră cântare,/
Te stingi acum încet-încet,/ Şi-adormi pierdută-n
tremurarea/ Oftării blânde din brădet...”.
• Poetului îi rămâne însă satisfacţia preaplinului său
sufletesc determinat de contactul direct cu doina care l-a
înfiorat şi i-a transmis „taina vremii de demult / Şi plânsul
veacurilor duse/”, căci ea este şi o oglindă a trecutului de
luptă al poporului, a suferinţelor îndurate de acesta de-a
lungul veacurilor.
 îndoieli asupra dăinuirii acesteia în timp
• Dispariţia doinei în noapte („Cum te-ai
topit acum în noapte”), peisajul nocturn, taina
propice visării îi oferă poetului prilejul de a
medita sfâşiat de îndoieli asupra dăinuirii
acesteia în timp: „În care brad, de care
creangă / Plânsoarea ta s-a aninat ?...// Şi cât
vei mai trăi acolo,/ Tu, soră pururea cu voi, /
Când va fi mort de mult ciobanul, / Şi moartă
turma lui de oi?...”.
 gingăşie, zbor, sensibilitate şi duioşie
• Partea a doua este alcătuită din ultimele două strofe şi
constituie o concluzie, un răspuns dat tulburătoarelor
întrebări anterioare, exprimate printr-o serie de interogaţii
retorice.
• Astfel, poetul, oscilând între prezumţie şi certitudine,
nutreşte speranţa că doina va dăinui peste veacuri, întrucât
generaţiile viitoare (sugerate prin substantivele „călător” şi
„lume”) îi vor pune în valoare frumuseţile de netăgăduit,
căci ea înseamnă gingăşie, zbor, sensibilitate şi duioşie:
„Trecând pe-aici un călător,/ Te va culege dintr-o ploaie,/
De dup-o aripă de nor...// Te-a coborî în largul văii,/ Şi-o
lume te va asculta,/ Şi-o lume-ntreagă va începe/ Să
plângă cu durerea ta...”.
 o odă închinată frumuseţii
• După cum se observă, din întreaga poezie se
desprind sentimentele de admiraţie ale poetului faţă
de doină ale cărei trăsături caracteristice le
evidenţiază şi, din acest punct de vedere, ea este o
odă închinată frumuseţii acestei creaţii literare.
• Uneori îşi fac loc şi sentimentele de regret şi de
tristeţe şi, de aceea, tonul de odă capătă accente
elegiace, ca, în final, speranţa dăinuirii doinei în
timp să strecoare o undă de optimism în sufletul
poetului.
Sentimente diverse, complexe şi profunde
• Sentimentele exprimate sunt nu numai diverse şi
complexe, ci şi profunde, dovadă fiind folosirea
interogaţiilor retorice. „În brad, de care creangă /
Plânsoarea ta s-a aninat?... Şi cât vei mai trăi acolo...?/”,
„ - cine ştie? –” . Acestora li se adaugă câteva expresii
metaforice în vocativ şi personificarea doinei: „Cântare,
meşteră cântare”, „Tu, soră pururea cu noi”. De fapt,
personificarea este figura de stil care concentrează esenţa
întregii poezii, întrucât doina este prezentată ca o fiinţă
dragă, apropiată, soră a poetului şi a tuturor românilor,
căreia i se adresează direct, sincer, neconvenţional. De
aceea, pe lângă vocativele menţionate, se observă
întrebuinţarea unor forme pronominale de persoana a doua
singular („te”, „ta”, „tu”), la aceeaşi persoană aflându-se şi
verbele („te stingi”, „adormi”, „ai picurat”, „vei trăi” etc.).
 legătura strânsă dintre poet şi doină
• Pe lângă formele pronominale de persoana a doua se
află şi câteva de persoana întâi singular sau plural („mi”,
„mă”, „eu”, „noi”), în felul acesta reliefându-se atât
prezenţa eului liric, cât şi legătura strânsă dintre poet şi
doină, cu care cel dintâi se identifică.
• Pe lângă doină, sunt personificate şi câteva
elemente din natură - codrii de brad, brădetul, floarea,
norul -, care devin depozitare, păstrătoare a frumuseţilor de
netăgăduit ale doinei.
• Codrii ascund în liniştea lor undele limpezi ale fluierului,
plânsul şi legănarea doinei, iar brădetul oftează blând la
stingerea domoală a acestei „meştere cântări”. Totodată, ea
va dăinui peste timp în parfumul şi coloritul florilor sau în
zborul norilor, de unde, reînviată de tradiţie, va inunda
văile şi va reverbera în sufletul tuturor, al unei lumi întregi.
 DESCHIDEREA SPRE FANTASTIC
• Cadrul natural realizat de poet este
unul tainic, discret, care sugerează o
atmosferă melancolică, cu unduiri
molcome propice visării, asemenea
melodiei doinei.
• Astfel, cititorul trăieşte impresia că
se află într-un ţinut al armoniei, al
legănării perpetue şi fabuloase în ritmul
răscolitor al doinei.
 incertitudine şi speranţă
• Aşa se explică şi prezenţa unor imagini auditive („o
doină plânge”, „Din fluier unde limpezi cad/ Şi legănate
lin s-afundă”, „tremurarea oftării blânde din brădet”,
„plânsul veacurilor” etc.) realizate printr-o diversitate de
procedee artistice: personificări, epitete şi metafore.
Imaginilor auditive li se alătură cele vizuale, care
sugerează o atmosferă de linişte nocturnă, în care totul se
pregăteşte de trecere în somn, în odihnă. Noaptea,
întunericul înseamnă, totodată, extincţie, un spaţiu al
nefiinţei în care, doina se integrează, dovedindu-se, totuşi
vitalitatea şi veşnicia.
• Tocmai în această contradicţie (nefiinţă-vitalitate) îşi
are izvorul zbuciumul sufletesc al poetului care oscilează
între incertitudine şi speranţă, stare de spirit exprimată pe
întregul parcurs al discursului liric.
 Doina şi speranţa în perpetuarea ei în timp

• Tonifiante rămân însă

admiraţia poetului faţă de doină şi
elogiul adus acesteia, precum şi
speranţa în perpetuarea ei în timp, în
veşnicia ei, poezia Doina a lui
Octavian Goga devenind astfel o odă,
o cântare a cântărilor, în care tonul
elegiac punctează profund şi constant
discursul liric.
Apartenenţa acestei creaţii la genul liric
• Apartenenţa acestei creaţii a lui O. Goga la genul liric
este dovedită chiar de titlul ei, pentru că doina este o operă
lirică în versuri în care autorul îşi exprimă direct o
diversitate de sentimente deosebit de profunde.
• Astfel, adresându-se direct doinei pe care o personifică,
el îşi exprimă în mod nemijlocit admiraţia faţă de această
doină ale cărei valori expresive le elogiază. Totodată, îşi
face loc şi un sentiment de melancolie, de regret, care, în
final, este înlocuit de optimismul tonifiant izvorât din
credinţa că doina va dăinui prin timp tocmai datorită valorii
ei şi identificării cu existenţa oamenilor, a întregului popor.
 osmoza perfectă dintre eul liric şi obiectul admiraţiei sale

• Lirismul textului este accentuat şi de prezenţa

formelor pronominale de persoana a doua cu cele de
persoana întâi, prin care se realizează osmoza
perfectă dintre eul liric şi obiectul admiraţiei sale,
minunata doină, care apare personificată.
• În afara personificării doinei, poetul apelează şi
la alte figuri de stil prin care realizează lirismul
textului poetic, un loc aparte ocupându-l
interogaţiile retorice, epitetele şi metaforele care
ajută la conturarea unor imagini auditive şi vizuale
integrate perfect atmosferei lirice.
 Caracteristicile unei doine culte :
• — specie a genului liric;
• — în versuri, în general lungă, în strofe
egale sau inegale;
• — întâlnim rimele de tip popular
(pereche, monorimă) dar şi pe cea
încrucişată;
• — poartă ca titlu, deseori, „Doina”;
• — eul liric este, în general, poetul,
poetul-cetăţean care dă glas sentimentelor
întregului popor;
 Caracteristicile unei doine culte :
• — ca şi în realitate, sentimentele sunt prezentate în
întrepătrunderea lor, unul singur fiind, adesea,
predominant;
• — se deprinde ideea veşniciei doinei, în strânsă
legătură cu cea a poporului;
• — în perioada contemporană, au început să apară,
ca specii înrudite cântecul tradiţional sau cel modern
(considerate de unii subcompartimentări interioare ale
acesteia), romanţele şi cântecele de lume, în ultimele
decenii ale secolelor al XVIII-lea, al XIX-lea şi al XX-lea.
Dintre creatorii acestora menţionăm pe: Anton Pann,
Iancu Văcărescu, Costache Conachi, Dimitrie
Bolintineanu, Ion Minulescu.
DESPRE LECŢIILE CUPRINZÂND

Poezia „DOINA”
Concept original şi realizare:
Numai pentru UZ INTERN la
ŞCOALA CU CLASELE I-VIII
Vişeu de Jos ~ Jud. MARAMUREŞ
str. Principală, nr. 1111
Tel. 0262-368013
E-mail: ihapca2002@[Link]
Adaptare > Prof. IOAN HAPCA