DOINA, specie a genului LIRIC

DEFINIŢIE:
Doina este o creație lirică (vocală sau instrumentală), specifică poporului român, prin intermediul căreia se
exprimă în mod direct sentimente profunde, puternice (de dor, de jale, de înstrăinare, de revoltă, tristețe,
iubire, ură impotriva asupritorilor, regret, etc.). Sentimentele de dor, jale sunt specific românului, puternic
înrădăcinate în structura lui spirituală.
TRĂSĂTURI:

 Fiind opera populară are caracter anonim (nu are un autor cunoscut), oral (s-a transmis din generație
în generație prin viu grai), colectiv (este opera mai multor autori anonimi talentaţi), sincretic (se imbină
muzica, poezia și dansul), tradiţional (reflectă mentalitatea, credinţele, tradiţiile, obiceiulrile poporului
român).

 Se inspiră din viața poporului român, iar tema comuniunii omului cu natura este frecventă în doine,
deoarece omul din popor a resimţit natura ca pe cineva foarte apropiat care i-a oferit adăpost, care i-a
fost alături la bine şi la rău. Doina reflectă, de asemenea, atitudinea omului față de viață, faţă de
moarte, față de scurgerea timpului, faţă de asuprire, este expresia directă a unui sentiment de dor:
dorul de părinți, de casă, de mamă, de iubită, de natură, de pribegie etc. În funcţie de aceste trări
exprimate, doinele pot fi: haiduceşti, de jale, de cătănie, de înstrăinare.

 Autorul anonim exprimă în mod direct, nemijlocit, profund și intens o varietate de sentimente, idei,
aspirații, întâlnim mărcile lexico-gramaticale ale eului liric, verbe şi pronume la persoana I şi a II-a, mai
ales dativul etic – exprimat prin formele neaccentuate ale pronumelui personal -mi ce nu are functie
sintactică, ci stilistică, aratând participarea afectivă a eului liric la cele ce exprimă: De-mi mai mângâ zilele.
Eul liric apare în diferite ipostaze: îndrăgostit (mândra, feciorul), haiduc, meditativ, revoltat. Este
prezentă confesiunea, autoexprimarea, subiectivitatea, iar monologul liric (adresat sau nu) este modul
de exprimare predominant.

 Timpul prezent al verbelor arată că doina este o prezență constantă în sufletul românului, întreg neamul
românesc de-a lungul existenţei sale a vieţuit găsindu-şi refugiul sufletesc în creaţiile literare ale
poporului şi în mijlocul naturii ocrotitoare, care a vibrat la toate simţămintele lui.

 Expresivitatea susține lirismul textului şi se caracterizează print‐o suită de figuri de stil variate şi

imagini artistice: personificări (a codrului, a doinei), epitete, enumeraţii, metafore, invocații retorice,
paralelismul sintactic (Procedeu de compoziție, specific în general poeziei populare, constând în succesiunea unor sintagme
identice sau asemănătoare ca schemă a structurii sintactice).

 Doina se remarcă prin muzicalitate, acest lucru fiind reliefat prin elementele de versificaţie specifice:
versurile nu sunt, de obicei, structurate în strofe, sunt scurte, cu măsura de 6-8 silabe, rima împerecheată
sau monorimă, ritmul trohaic, dar şi folosirea refrenelor, a repetiţiilor, a aliteraţiilor ce asigură efecte
eufonice atât de necesare modalității de zicere a doinei –cântarea.
 Oralitatea/Limbajul popular este evidenţiat prin muzicalitatea versurilor, cât şi prin prezenţa
cuvintelor regionale, arhaisme, dimnutive, cuvinte specifice mediului rural, pastoral, haiducesc. Întâlnim
interjecţii, enunţuri exclamative sau interogative ce subliniază caracterul oral şi popular şi conferă
textului o expresivitate aparte.
- România este prezentă pe lista patrimoniului cultural imaterial al umanitățiii UNESCO cu Ritualul
Călușului (inclus la 25 noiembrie 2005) și cu Doina (inclusă la 2 octombrie 2009).
Doină, doină, cântec dulce!
Cândte-aud nu m-așmai duce!
Doină, doină, vers cu foc!
Cândrăsunieustauîn loc.
Bate vânt de primăvară,
Eucântdoinapeafară,
De mă-ngân cu florile
Șiprivighetorile.
Vine iarnaviscoloasă,
Eucântdoina-nchisîncasă.
De-mi maimângâizilele,
Zilelesinopțile.
Frunza-n codrucâtînvie,
Doinacânt de voinicie,
Cade frunzagiosîn vale,
Eucântdoinacea de jale.
Doinazic, doinasuspin,
Tot cu doinamămaițin.
Doinacânt, doinașoptesc,
Tot cu doinaviețuiesc.
VasileAlecsandri, Poesiipopulare ale
românilor, 1852
Doine de cătănie
Plânge-mă, mamă, cu dor
Căţi-am fostvoinicfecior
Şi de grijăţi-am purtat,
Ogorulţi l-am lucrat,
Iar de când m-am cătănit,
Viaţa mi s-a otrăvit
Cătânjescînţăristrăine
Şi tot plânggândind la tine.
Mult mi-e dor, mămucă, dor
De celcodrufrăţior
Şi de stânacea cu oi
Şi de cântec de cimpoi!
Mult mi-e dor, mămuca mea,
De ceamândrăviorea
Care măiubeam cu ea!
Mult mi-e dorul ne-mpăcat,
Şimă-ndeamnă la păcat,
Sămălas de cătănie
Şisă fug la ciobănie,
Orice-a fi cu mine, fie.
Doine de dragoste
“Frunză verde de migdale
Cîta boală-i pe sub soare
Nu-i ca dorul arzătoare!
Frunză verde şi-o alună,
Cîtă boală-i pe sub lună
Nu-i ca dorul de nebună.
………………………….
De amar ce-am suferit
Inima mi s-a-mpietrit.
Şi de mult ce pătimesc,
Nu mai plîng ,nu mai simţesc
Dar mereu mă prăpădesc!”
“Foaie verde fir mohor
De ţi-a fi de mine dor,
Răsădeşte-un pomuşor;
………………………
Pe mine de mi-i iubi,
Pomuşorul ţi-a-nflori.
Gîndeşte, dragă, la mine
Cît gîndesc şi eu la tine
Zile-ntregi şi nopţi senine,
Doar va fi odată bine .”
Doine de înstrăinare
“Frunză verde şi-un dudău,
Doamne, mult mi-i traiul greu!
Mult mi-e greu şi mult mi-a fi,
Prin străini cît oi trăi.
Doamne , cum puseşi la cale,
Ape seci, locuri de jale,
Munţi şi dealuri la hotar,
S-o duc, Doamne, mai amar.”
Doine de haiducie
◊◊◊
Codrule, frate mi-ai fost
Şi loc bun de adăpost
Când eram eu fugărit
Şi de jandari hăituit;
Când eram lotru-n pădure
Cu puşcă şi cu săcure.
Cu frunza m-acopereai,
Cu umbra mă răcoreai.
Acum de rele-am scăpat,
Da de tine n-am uitat.
Mi-a venit şi mie rândul 
Să îţi întorc crezământul.
 ◊◊◊
Codrule cu frunza lată,
Că mi-ai fost tare bun tată,
Când m-a urât lumea toată.
Codrule cu frunza lungă,
Că mi-ai ţinut cândva umbră,
Mi-ai fost ca o mamă dragă
Când m-a urât lumea-ntreagă.
Codru cu frunza domnească,
Gerul nu te veştejească,
Că eşti casă românească.
 (LUCIAN BLAGA, 
Antologie de poezie populară)
◊◊◊
Doine de jale
Celui ce-a lasatofatul 
Iarta-i, Doamne, pacatul!
Caomul dacă ofteaza
Parca se maiusureaza.
Doamne, cu al meuoftat
Si soarele s-a-ntunecat,
Parcaeu l-am blestemat;
De oftatce-am oftateu 
Pietul ma doare din greu;
De oftat ce-am oftat tare,
Furca pieptului ma doare."
Gr. G. Tocilescu, Materialuri
folcloristice