Doina

Doina este o specie a liricii populare româneşti în care sunt exprimate sentimente
profunde de dor, de dragoste, de jale, de revoltă sau de tristeţe. Ca specie a liricii
populare, doina se remarcă prin: caracter oral, sincretic, tradițional și anonim, fiind
însoțită de o melodie lentă, cu sunete alungite.

Textul……………… de …………………este o doină, în care sunt exprimate

sentimente de ………….(dragoste/jale/revoltă), acestea fiind exprimate de autorul
anonim într-un moment decisiv al vieţii sale.

În primul rând, eul liric, aflat în ipostaza…………………(dezamăgitului

îndrăgostitului etc.), este prezent prin mărci lexico-gramaticale precum: verbe la persoana
I…………………., forme pronominal la persoana I…………………. El dă glas unui
univers lăuntric încărcat de……………(dragoste, jale, durere), textul având astfel un
caracter intim. Autorul popular creează imagini artistice vizuale………………………
(exemple), auditive .……………(exemple), olfactive…………………….(exemple), cu
ajutorul figurilor de stil………………………….(numirea a trei-patru figure de stil
diferite) (versuri).

În al doilea rând, sentimentul dominant este cel de……………………, fiind

vorba, deci, despre o doină……………………..(de jale/de dor/de dragoste/ de haiducie/
de înstrăinare) (versuri).

În concluzie, textul............................aparţine speciei doină, fiind o creaţie în care

eul liric își exprimă liber sentimentele. Poezia exprimă legătura profundă dintre ființa
umană și ceea ce îl înconjoară, sugerând faptul că aromonia cântecului doinei este o
formă de expresie a celor mai diverse stări și sentimente umane.
Foaie verde fir mohor
Toată lumea are dor
Și-i ca fulgul de ușor.
Numai dorulețu meu
E ca pământul de greu!
Doru meu unde se lasă
Lasă inimioara arsă;
Doru meu unde se pune
Lasă inima cărbune
Și arde ca un tăciune…
Foaie verde mărăcine,
Cine n-are dor pe lume
Să vină seara la mine.
Să vie să-l împrumut
Că la mine e dor mult,
Ca nisipul de pe prund;
Să umblu din poartă-n poartă
Să vând dor la lumea toată.
(Foaie verde fir mohor)
Doina, doiniță!
De-aș avea o puiculiță
Cu flori galbine-n cosiță,
Cu flori roșii pe guriță!
De-aș avea o mândrulică
Cu-ochișori de porumbică
Și cu suflet de voinică!
De-aș avea o bălăioară
Naltă, veselă, ușoară,
Ca un pui de căprioară!
Face-m-aș privighetoare
De-aș cânta noaptea-n răcoare
Doina cea dismierdătoare!
Doina, doiniță!
De-aș avea o pușculiță
Și trei glonți în punguliță
Ș-o sorioară de bărdiță!
De-aș avea, pe gândul meu,
Un cal aprig ca un leu,
Negru ca păcatul greu!
De-aș avea vro șepte frați,
Toți ca mine de barbați
Și pe zmei încălecați!
Face-m-aș un vultur mare,
De-aș cânta ziua, la soare,
Doina cea răzbunătoare!
*
Doină, doiniță!
Și i-aș zice: „Mândruliță,
Mă jur p-astă cruciuliță
Să te țin ca un bădiță!“
Și i-aș zice: „Voinicele,
Să te-ntorci cu rândunele
Peste dealuri și vălcele!“
Și le-aș zice: „Șepte frați,
Faceți cruce și jurați
Vii în veci să nu vă dați!“
Hai, copii, cu voinicie,
Să scăpăm biata moșie
De păgâni și de robie!