De-aş avea o puiculiţă, Mă jur p-astâ cruciuliţâ Cu flori galbene-n cosiţă, Să te ţin ca un bădiţă!" Cu flori roşii pe guriţă! Şi i-aş zice: "Voinicele, De-aş avea o mândrulică Să te-ntreci cu rândunele Cu-ochişori de porumbică Peste dealuri şi vâlcele!" Şi cu suflet de voinică! Şi le-aş zice: "Şapte fraţi, De-aş avea o bălăioară Faceţi cruce şi juraţi Naltă, veselă, uşoară, Vii în veci să nu vă daţi!" Ca un pui de căprioară! Hai, copii, cu voinicie, Face-m-aş privighetoare Să scăpăm biata moşie De-aş cânta noaptea-n răcoare De păgâni şi de robie! Doina cea dezmierdătoare! * Doina este cea mai vie expresie a sufletului românesc. Doina, doinitâ! Ea cuprinde simţurile sale de durere, de iubire De-aş avea o puşculiţâ si de dor. Şi trei glonp în punguliţâ Melodia doinei, pentru cine o înţelege, este chiar plângerea Ş-o sorioară de bărdiţă! duioasă a patriei noastre după gloria sa trecută! De-aş avea, pe gândul meu, Un cal aprig ca un leu, Negru ca păcatul greu!
De-aş avea vro şapte fraţi,
Toţi ca mine de bărbaţi Şi pe zmei încălecaţi!
Face-m-aş un vultur mare,
De-aş cânta ziua, la soare, Doina cea de răzbunare!