Tema

Dramaturgia romaneasca interbelica dezvolta, prin operele lui Lucian Blaga si Camil Petrescu,
formule estetice moderne, deplasand accentul de la o inlantuire lineara a faptelor inspre drama de idei,
privita ca tentatie a absolutului (dramele camilpetresciene), sau ca lupta a constientului cu irationalul
(teatrul blagian). Piesele dramatice ale lui Lucian Blaga respecta estetica expresionista, aducand in
prim-plan elemente ale mitologiei autohtone (Zamolxe, Mesterul Manole), mistere medievale
(Tulburarea apelor), personalitati istorice proiectate in fabulos folcloric {Avram iancu), trairi ale
subconstientului eliberate prin gesturi simbolice (Daria, Fapta). Drama Mesterul Manole, publicata la
Sibiu, in 1927, dezvolta ideea blagiana conform careia omul traieste "intru mister", reveland conflicte
intre el si "fondul universului".
Piesa re-construieste mitul creatorului de frumos, conferindu-i alte sensuri decat cele prefigurate in
balada populara. Reducerea personajelor la esente, refuzand tipicul, individualul, in favoarea
simbolului, a conceptului, ca intruchipari ale marilor stihii, in maniera expresionista, impune o
constructie a subiectului relativ simpla: mesterul Manole, impreuna cu zece zidari lucreaza la ridicarea
unei biserici. Munca le este insa zadarnicita de "puterile" Pamantului, astfel ca "de saptezeci si sapte de
ori" biserica se va surpa. in deznadejde, mesterii apeleaza la o practica magica precrestina, gratie careia
numai o fiinta omeneasca, zidita din temelie poate opri Furiile, jertfa avand, astfel, un rol ocrotitor.
"intamplator", jertfa-victima este chiar Mira, sotia lui Manole, actul sacrificial fiind potentat la
maximum, cu atat mai mult cu cat Mesterul, si nu oricare dintre zidari, va trebui sa indeplineasca
sacrificiul. Astfel, tema piesei, conditia tragica a destinului creator, se bazeaza pe constientizarea din
plin a insuficientei propriei jertfiri; patima cere renuntarea la tot si adoptarea unei atitudini catabasice,
de intoarcere spre abis, pentru o inaltare prin cadere. in final, Manole moare, iar ceilalti zidari,
transformati esential de actul creator, nu se mai pot integra vietii cotidiene. Actiunea piesei e plasata in
anistorie, cu indicii spatiali si temporali nedefiniti, "pe Arges in jos", in "timp mitic romanesc".
E vorba, aici, de un timp si spatiu de germinatie. in aceasta germinatie, personajul Manole primeste
dimensiuni demiurgice. Textul incepe ex abrupto, dupa vagi trimiteri spatio-temporale, cu imaginea de
Mare Mester in constructii medievale a unui Manole chinuit, inconjurat de multe lumanari (semn al
fondului sau spiritual), masurand - iar si iar - "chinuit si framantat". in exterior, Manole e inconjurat de
credinta, dar nu e "patruns" de ea, divinul aparandu-i ca un Deus Otiosus, determinandu-l sa-si asume,
el, conditia de creator. Atmosfera creata nu este doar stranie, ci si terifianta, staretul Bogumil (personaj
aflat la granita dintre malefic si benefic) considerand-o ca o razvratire a adancurilor, ca un blestem
asupra lumii: "intr-o seara am iesit pe malurile Argesului. Apele erau crescute pana-n gura vadului. Si,
in navala apelor, un sicriu plutind vazui. Apoi altul, pe urma altul, pe urma cinci, pe urma zece, si tot
mai multe, pe urma tot mai multe, pe urma fara numar - ca o plutire de trunchiuri spre marile
fierastraie. (...) Zidurile tale s-ar prabusi, fiinca le clatina strigoi nelinistiti.