Maica Domnului ca mijlocitoare şi vindecătoare,

după Imnul Acatist

Cosmin BUFNEA∗

Abstract: The Mother of God as intercessor and healing, according

to the Akathist Hymn. The Akathist Hymn is a song dedicated to the Incarnation
of the Son of God, well anchored in the doctrine of faith of the first four
ecumenical councils. The Incarnation is like a principle without which there can
be no spiritual life. The Hymn is also valuable for developing a real Orthodox
Mariology chapter. The Mother of God is praised as the main instrument of the
Incarnation of the Son of God and at the same time as a model and intercessor for
God's indwelling in the soul of every believer. Based on Christology, the
Mariology doctrine witnessed by the Akathist Hymn is inextricably linked to the
ecclesiological reality. The meaning of the Virgin Mary’s intercession for the
salvation of believers should be seen in the meaning of the intercession of the
Church for the salvation of the faithful Church. The way this thing happens is a
mystery that neither the Hymn nor the Orthodox Faith has tried to explain it, but
just to confess it.
Keywords: Akathist Hymn, Incarnation, Christology, Mariology, Church,
healing, intercessor.

∗
PhD candidate, Faculty of Orthodox Theology at „1 Decembrie 1918” University of
Alba Iulia, Romania
Cosmin BUFNEA

1. Introducere

Imnul Acatist aparţine genului imnografic al condacului1. În

imnografie, condacul reprezintă un gen poetic cultivat în literatura
bizantină începând cu secolul al V-lea şi al VI-lea2. Epoca Împăratului
Justinian (527-565) reprezintă perioada de înflorire a acestui gen de
poezie imnografică, atunci când religiozitatea bizantină îşi găseşte
expresia ei cea mai originală. Prin mijlocirea poeziei şi a muzicii,
teologia este transpusă din sfera domeniului dogmatic în planul vieţii
duhovniceşti3.

1
Condacul desemnează un poem cu reguli precise, dar al cărui subiect poate fi foarte
variat. Grosdier de Matons vede în condac o omilie metrică cu caracter adesea
narativ sau dramatic. Două sunt legile fundamentale ce caracterizează acest gen şi
care-l deosebesc clar de regulile metricii clasice. Acestea sunt: numărul egal de
silabe (metru silabic) şi coincidenţa accentului pe aceleaşi silabe (accentul tonic).
Părintele Petre Vintilescu oferă şi o explicaţie a alegerii acestei reguli:
„Artificialitatea din metrica savantă clasică, precum şi cea a versului politic
bizantin, era pentru Biserică un motiv pentru ca ea să le ignoreze. Creştinismul este
viaţă, el a ţinut dintru început să deştepte viaţa spiritului şi s-o toarne în forme noi.
El trebuia, deci, să se adreseze inimilor în atitudinile lor naturale, neangajate şi
nerobite de creaţii omeneşti, care diferenţiază prea mult pe muritori. Legile poeziei
populare erau deci, mai proprii pentru scopurile spirituale ale religiei creştine,
decât versul clasic ori bizantin. Iată de ce ea ridică în cinste poezia imnografică
guvernată de accentul tonic şi de metrul silabic”, în Petre Vintilescu, Despre poezia
imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, Bucureşti, Edit. Pace,
1937, p. 35.
2
Ibidem, pp. 82-83.
3
Henri-Irénée Marrou completează: „Pe lângă valoarea ei intrinsecă, această
literatură religioasă prezintă un mare interes istoric: prin ea cunoaştem mai bine
pietatea bizantină şi îi putem descoperi fervoarea şi bogăţia. Ce imagine falsă ne-
am face asupra vieţii interioare a Bisericii Orientale, dacă nu am reţine din istoria
ei decât disputele teologice, atât de aride uneori în tehnicitatea lor!”, în „Biserica în
Antichitatea târzie, 303-604”, Bucureşti, Edit. Teora, 1999, p. 203.

134
 Maica Domnului ca mijlocitoare şi vindecătoare, după Imnul Acatist
 
Denumirea de Imnul Acatist4 îşi are originea, după cum explică
Triodul, într-un eveniment istoric petrecut în anul 626. În timp ce
împăratul Heraclie (610-641) se afla cu armata sa departe în Orient,
Constantinopolul este atacat de persani şi avari. Patriarhul Serghie face
procesiuni pe zidurile capitalei cu relicvele Crucii, cu icoana nefăcută
de mână a lui Hristos şi cu veşmântul Maicii Domnului. Râvna
locuitorilor capitalei a fost atât de intensă încât au reuşit să respingă
inamicul. În semn de mulţumire întreg poporul capitalei şi-a petrecut
noaptea victoriei cântând în picioare imnul Acatist în Biserica Maicii
Domnului de la Vlaherne5. De atunci, acea zi a rămas pentru poporul
capitalei o zi de comemorare solemnă a ajutorului pe care l-a dat Sfânta
Fecioară Maria împotriva vrăjmaşilor ce împresurau pe pământ şi pe
mare Constantinopolul. Această zi a fost apoi transferată în săptămâna a
V-a a Postului Mare adăugându-se şi memoria altor asedii ale
Constantinopolului din anii 677, 717-718 şi 8606, făcând din Acatist
imnul prin excelenţă al încrederii poporului bizantin în ocrotirea Maicii
Domnului aşa cum declară prima cântare a imnului „Apărătoare
Doamnă, pentru biruinţă, mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem
ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi robii tăi. Ci ca una ce ai stăpânire
nebiruită, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să-ţi cântăm ţie: Bucură-
te Mireasă, pururea Fecioară”7. Este sigur că Acatistul exista cu mult

4
Denumirea de „acatist” este de origine grecească. Cuvântul este compus din „a” (alfa
privativ) = fără, ne (prefix negativ) şi „catistis” (participiu aorist pasiv), de la verbul
„catizo” = a aşeza, a sta jos. Deci, cuvântul „acatistis” înseamnă cel ce nu stă jos pe
ceva, neaşezat, în picioare. În unele tipice, acatistul este numit imn neşezător,
neşezând. S-a folosit acest cuvânt de formă negativă pentru a se indica mai precis că
în timpul cântării acestui imn nu trebuia să se stea jos. Badea Cireşeanu, Tezaur
Liturgic, Tom II, Bucureşti, Tipografia „Gutemberg”, 1911, p. 509; Marin Apostol,
Ultimul gen imnografic: acatistul, în „Glasul Bisericii”, Anul XXXII, nr. 11-12,
noiembrie-decembrie 1973, p. 1336.
5
Triod, Bucureşti, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
(în continuare EIBMBOR), 2000, p. 456-458.
6
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Sibiu, Edit.
Deisis, 2000, p. 369.
7
Triod, ed. cit., p. 445.

135
Cosmin BUFNEA

înainte de victoria din 626 şi că el a fost cântat atunci pentru că

ajunsese extrem de popular8.
Imnul Acatis9, numit şi al Maicii Domnulu10 sau, al Bunei
Vestiri11, numit impropriu aşa deoarece „Imnul Acatist” se referă prea
puţin la episodul Bunei Vestiri, este un imn dedicat Întrupării Domnului
şi consecinţelor spirituale ale Întrupării. Maica Domnului este lăudată
în Imn ca instrument principal al Întrupării Domnului şi mijlocitoare a
mântuirii oamenilor.
Acatistul nu este ultimul gen imnografic apărut în Biserică. Chiar
dacă procesul compunerii acatistelor nu s-a încheiat nici astăzi, acatistul
în general nu este „ultima specie imnografică a Bisericii noastre”12, aşa
cum consideră părintele Apostol Marin, ci îşi are originea şi modelul în
specia imnografică a condacului13.

8
Părintele Makarios Simonopetritul ne explică transferul ce a avut loc şi legătura dintre
Acatist şi sărbătoarea Bunei Vestiri: „Prăznuirea eliberării miraculoase a
Constantinopolului cântată împreună cu Acatistul a fost transferată la începutul
secolului VIII, de pe 7 august pe 25 martie, de către patriarhul Gherman în virtutea
legăturii intime a acestui imn cu Buna-Vestire. Dar cum cel mai adeseori Buna-
Vestire cade într-o zi de post, în secolul IX, patriarhul Metodie (842-847), sau, după
alte surse, patriarhul Fotie (858-886) a deplasat încă o dată această prăznuire a
Acatistului într-o sâmbătă de la sfârşitul Postului Mare. Aceasta însă pare să se fi
fixat destul de târziu în Săptămâna a V-a, fiindcă în redacţia sa din secolul IX,
Typikon-ul Marii Biserici din Constantinopol lasă încă patriarhului libertatea de a
fixa oficiul Pannychis al Născătoarei de Dumnezeu în Săptămâna a IV-a sau în
Săptămâna a V-a.”, în Makarios Simonopetritul, op. cit., p. 370.
9
Tipiconul Bisericii Constantinopolitane, tipărit în 1838 consemnează numele de
„Imnul Acatist”, de asemenea Triodul tipărit în 1820 la Veneţia consemnează
numirea de „Sâmbăta Acatistului” apud O. Tafrali, Iconografia imnului Acatist, în
„Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, Anul VII, (aprilie-iunie 1914), Fasc.
26, p. 51. Triodul foloseşte numele de „Imnul Acatist” în Sinaxarul prescurtat, în
Triodul, ed. cit., p. 456.
10
Ene Branişte, Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase,
Caransebeş, Edit. Diecezană, 2001, p. 718.
11
Acatistier, Bucureşti, EIBMBOR, 1994; Ceaslov, Bucureşti, EIBMBOR, 1992.
12
Marin Apostol, art. cit., p. 1338.
13
Părintele Ene Branişte notează că „acest vechi condac a servit drept model
numeroaselor imne liturgice alcătuite mai târziu după modelul lui, în cinstea
diferiţilor sfinţi sau a diferitelor sărbători, dar, care deşi au forma şi extensiunea
condacelor de odinioară – nu se mai numesc condace, ci acatiste. Textul lor se află
în Ceaslovul mare, în cărţi deosebite, numite Acatistiere, însă nici unul nu se ridică

136
 Maica Domnului ca mijlocitoare şi vindecătoare, după Imnul Acatist
 
2. Izvoare scripturistice şi patristice

Sfânta Scriptură constituie izvorul principal al subiectelor

condacelor şi icoaselor din Imnul Acatist. Condacele şi icoasele se
prezintă, mai ales în prima parte, ca parafrazări ale cuvintelor Scripturii.
De exemplu, în icosul întâi, Arhanghelul Gavriil vine la Sfânta Fecioară
şi vesteşte voinţa Celui de Sus. Icosul este o parafrazare a textului din
Luca 1,26-28. Parafrazările – fragmente în proză – sunt însoţite de
comentarii, de asociaţii şi legături dogmatice. La acelaşi icos, textul
Imnului Acatist ne spune că Întruparea a avut loc deodată cu glasul
Arhanghelului.
Imnul Acatist foloseşte din plin interpretarea tipologică a
Scripturii cu privire la Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi la rolul Maicii
Domnului în actul mântuirii. Întâmplările din trecut se împlinesc prin
venirea Fiului lui Dumnezeu în lume. Tipurile Vechiului Testament
anticipează antitipurile din Noul Testament. De exemplu: Maica
Domnului este scara lui Iacob (Icos 2,5) prin care s-a pogorât
Dumnezeu, aluzie la scara lui Iacob din Facere 28,12. Maica Domnului
este chivot poleit cu Duhul, aluzie la chivotul legii de la Ieşire 25,1014.

la înălţimea şi valoarea literară şi teologică a condacelor originale ale lui Roman

Melodul”, în Ene Branişte, Liturgica Generală, Bucureşti, EIBMBOR, 1993, p. 719-
720.
14
Textele Scripturii la care face referire Imnul Acatist: Luca 1,26-38 (Icos 1, condacul
2, icos 2); Luca 1, 39-55 (Icos 3); Matei 1,18-25 (Condac 4); Luca 2,1-20 (Icos 4);
Matei 2,10-12 (Condac 5, icos 5, condac 6); Matei 2,13-15 (Icos 6); Luca 2,22-38
(Condac 7); Facere 28,12 (Icos 2, 5) – scara lui Iacob; Facere 3,1-20 (Icos 1,3-4) –
Adam şi Eva; Luca 2,11 (Icos 2, 3) – începutul minunilor; Ioan 15,1 (Icos 3, 3) –
Lucrătorul; Ioan 15,1-6 (Icos 3, 1 ) – viţa şi mlădiţele; Ioan 1, 29, 36 (Icos 4, 1) –
Mielul; Ioan 10, 11 (Icos 4, 1) – Păstorul; Ioan 10,1-30 (Icos 4, 2) – staulul şi oile;
Numeri 24, 17 (Icos 5, 1) – steaua; Daniel 3,1-30 (Icos 5, 3) – cuptorul înşelăciunii;
Ieşire 14,1-31 (Icos 6, 5) – înecarea lui Faraon; Ieşire 17,1-7 (Icos 6, 6) – piatra;
Ieşire 13, 21 (Icos 6, 7) – stâlpul de foc; Ieşire 16,10-36 (Icos 6, 9) – mana; Iosua 1,
12 (Icos 6, 12-13) – pământul făgăduinţei; 2 Corinteni 5, 10 (Icos 7, 9) –
Judecătorul; Facere 3, 21 (Icos 7, 11) – hainele de piele; Facere 2, 16-17 (Icos 7,5-6)
– pomul şi copacul; Iezechiel 44, 2 (Icos 2, 8) – uşa; Iezechiel 10, 2 6 (Icos 8, 5) –
heruvimii; Isaia 6, 2 (Icos 8, 6) – serafimii; Facere 3, 6-12 (Icos 8, 9) – porunca dată
lui Adam; Facere 3,23-24 (Icos 8, 10) – raiul; Numeri 13, 26 (Icos 6, 12) – miere şi
lapte; Ieşire 25, 10 (Icos 12, 3) – chivotul.

137
Cosmin BUFNEA

Imnul Acatist foloseşte cu multă măiestrie cuvintele Sfinţilor

Părinţi de dinaintea lui, fie împrumutând idei şi înţelesuri, fie uneori
luând expresii întregi, mai ales din omilii. Omilia datorată Patriarhului
Proclu († 446), apără într-un panegiric foarte frumos termenul de
Theotokos – Născătoare de Dumnezeu, dat Maicii Domnului:
„O, ce taină! Văd minunile şi proclam divinitatea. Văd pătimirile şi
nu tăgăduiesc umanitatea. Ca om, Emanuel a deschis porţile firii, dar ca
Dumnezeu n-a rupt zăvorul fecioriei. Ci a ieşit din pântec aşa cum a
intrat prin auz; S-a născut aşa cum S-a zămislit. A intrat în chip
nepătimitor, a ieşit în chip negrăit, […] Iată o dovadă limpede a sfintei
şi Născătoarei de Dumnezeu Maria”15.
Asemănări izbitoare cu Imnul Acatist aflăm în omiliile Sfântului
Chiril al Alexandriei († 444) şi ale Episcopului Vasile al Seleuciei (†
468). Sfântul Chiril al Alexandriei se adresează Maicii Domnului cu
cuvintele:
„Să te bucuri primind de la noi această salutare, Marie, Născătoare
de Dumnezeu, vasul august al întregii lumi, făclia nestinsă, cununa
fecioriei, sceptrul ortodoxiei, templul de nesurpat, locul de încăput al
Celui Neîncăput, mama şi fecioara, prin care primeşte nume în
Evanghelii Cel binecuvântat Care vine în numele Domnului (Mt. 21, 9).
Să te bucuri, cea care ai încăput într-un pântec fecioresc sfânt pe cel
Neîncăput, prin care Sfânta Treime e slăvită şi închinată în toată lumea
locuită, prin care cerul se veseleşte, prin care îngerii şi arhanghelii se
bucură, prin care demonii sunt puşi pe fugă, prin care diavolul ispititor
a căzut din cer, prin care toată firea ţinută în nebunia idolilor a venit la
recunoaşterea adevărului, prin care se face credincioşilor botezul sfânt,
prin care vine untdelemnul veseliei, prin care au fost întemeiate
bisericile din toată lumea[...]”16.

15
Proclu Episcopul Cyzicului, Omilie rostită în prezenţa lui Nestorie în Marea Biserică
a Constantinopolului, în Ermanno M. Toniolo, Acatistul Maicii Domnului explicat:
Imnul şi structurile lui mistagogice, Sibiu, Edit. Deisis, 2009, p. 348.
16
Sfântul Chiril al Alexandriei, Omilia 4 împotriva lui Nestorie, când au coborât cei
şapte la Sfânta Maria, în Ermanno M. Toniolo, op. cit., p. 349-350.

138
 Maica Domnului ca mijlocitoare şi vindecătoare, după Imnul Acatist
 
Aceleaşi asemănări cu Imnul Acatist întâlnim şi în Omilia 39 a
episcopului Vasile al Seleuciei, intitulată „Întru lauda Preasfintei
Născătoarei de Dumnezeu”:
„Bucură-te, cea plină de har! Ia un chip luminos! Căci din tine se va
naşte bucuria tuturor şi va înceta blestemul cel vechi desfiinţându-se
stăpânirea morţii şi dăruindu-se tuturor nădejdea învierii. Bucură-te, cea
plină de har, raiul neveştejit al curăţiei, în care sădit fiind pomul vieţii
va odrăsli tuturor roade de mântuire şi de unde izvorul cu patru guri al
Evangheliilor ţâşneşte credincioşilor râuri de îndurări. Bucură-te, cea
plină de har, care mijloceşti între Dumnezeu şi oameni, ca să surpi zidul
din mijloc al duşmăniei şi să uneşti cele pământeşti cu cele cereşti.
«Domnul este cu tine!» Fiindcă eşti templu cu adevărat vrednic de
Dumnezeu înmiresmat cu miresmele curăţiei, de aceea va locui în tine
Arhiereul cel Mare, «cel după rânduiala lui Melchisedec, fără mamă şi
fără tată» (Evr. 6, 20; 7,3): fără mamă din Dumnezeu Tatăl şi fără tată
din tine, Mama Lui”17.
Un alt izvor îl reprezintă opera imnografică a Sfântului Efrem
Sirul († 375):
„Ea singură este Maica Ta şi sora Ta împreună cu toţi. Ţi s-a făcut
Maică, şi Ţi s-a făcut soră. Ba chiar e şi mireasa Ta împreună cu toate
fecioarele curate. Întru toate, iată, ai împodobit-o Tu Cel ce eşti
Frumuseţea maicii Tale”18.
Comparaţia dintre Eva şi Maica Domnului o întâlnim la Sfântul
Iustin Martirul şi Filosoful: „Eva, care era fecioară şi curată, a născut
totuşi neascultarea şi moartea pentru că a ascultat cuvintele şarpelui.
Dar Fecioara Maria a născut credinţa şi bucuria”19. Sfântul Irineu de
Lyon vorbeşte şi el de acest paralelism dintre Eva şi Fecioara Maria:
„Eva cea dintâi a fost înşelată prin cuvântul îngerului căzut, neascultând
de cuvintele Domnului şi a osândit pe om. Tot aşa şi Mariei i s-a

17
Vasile al Seleuciei, Omilia 39 Întru lauda Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în
Ermanno M. Toniolo, op. cit., p. 366.
18
Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului¸ trad. şi prezentare de diac.
Ioan I. Ică jr., Sibiu, Edit. Deisis, 2000, p. 68.
19
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, apud Adrian Lucian Dinu, Maica Domnului în
teologia Sfinţilor Părinţi, Iaşi, Edit. Trinitas, 2004, p. 31.

139
Cosmin BUFNEA

binevestit prin cuvântul îngerului, dar a ascultat cuvintele lui

Dumnezeu şi aşa a izbăvit pe om. Şi aşa cel dintâi (Adam) a fost înşelat
neascultând pe Dumnezeu, dar Fecioara Maria a devenit apărătoarea
fecioarei dintâi, Eva”20.
Sinodul de la Efes din anul 431, punând accentul pe rolul
important al Fecioarei Maria în Întrupare, a dat un mare impuls
literaturii mariologice şi a făcut din episodul Bunei Vestiri un episod
important al Naşterii cu care era strâns legată. Teologia mariologică a
Sfântului Chiril al Alexandriei a fost folosită ca model pentru
formularea dogmatică a Sinodului al III-lea ecumenic de la Efes (431).
Datorită unirii celor două firi în persoana Logosului Întrupat, Sfintei
Fecioare Maria i se cuvine numirea de Născătoare de Dumnezeu
(Theotokos):
„Deoarece Sfânta Fecioară a născut trupeşte, pe Dumnezeu Cel unit
cu trupul în mod ipostatic, zicem că ea este Născătoare de Dumnezeu.
Dar nu ca şi când firea divină a Cuvântului ar avea începutul existenţei
de la trup, deoarece El «era la început şi Dumnezeu era Cuvântul şi
Cuvântul era la Dumnezeu»”21. Iar în Anatematismele sale, acelaşi
părinte rezumă concis: „Dacă cineva nu mărturiseşte că Emanuel este
cu adevărat Dumnezeu, iar Sfânta Fecioară pentru aceasta Născătoare
de Dumnezeu (căci a născut trupeşte pe Cuvântul lui Dumnezeu cel
Întrupat) să fie anatema”22.
Sinodul de la Efes acceptă şi validează ca dogmă universală
termenul „Theotokos”, Născătoare de Dumnezeu, un titlu de sfinţenie
dat Fecioarei Maria şi în acelaşi timp expresie rezumativă a hristologiei.
Termenul „Theotokos” se găseşte în Imnul Acatist în şase locuri: icosul
întâi, trei, şase, nouă, zece şi doisprezece. Termenul a fost folosit în
literatura teologică încă de la începutul secolului al III-lea. Părinţi ai
Bisericii ca Origen, Alexandru din Alexandria, Sfântul Atanasie cel
Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Chiril al Alexandriei,
folosesc acest titlul de „Theotokos” dat Maicii Domnului. Sfântul

20
Sfântul Irineu de Lyon, apud Adrian Lucian Dinu, op. cit, p. 42.
21
Sfântul Chiril al Alexandriei, apud Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, volumul II,
Iaşi, Edit. Trinitas, 2000, p. 98.
22
Ibidem, p. 99.

140
 Maica Domnului ca mijlocitoare şi vindecătoare, după Imnul Acatist
 
Atanasie spune despre Maica Domnului: „ […] că El a fost pururi
Dumnezeu şi Fiu, fiind Cuvântul şi Strălucirea şi Înţelepciunea Tatălui
şi că pe urmă, luând trup din Fecioara Maria, Născătoarea de
Dumnezeu (Theotokos), S-a făcut om”23.
Sinodul de la Calcedon (451) aduce o completare creatoare
hristologiei24. Sinodul defineşte clar unirea celor două firi prin
conceptul de „communicatio idiomatum”, „comunicarea însuşirilor”, cu
ajutorul a patru adverbe negative: neamestecat şi neschimbat,
neîmpărţit şi nedespărţit. Prin aceste adverbe, Sinodul excludea orice
pretenţie de a exprima pe deplin, în termeni omeneşti, taina Întrupării.
Acest duh de a mărturisi Taina Întrupării se întâlneşte de la un capăt la
celălalt al Imnului Acatist.

3. Hristologia Imnului Acatist

Imnul Acatist este un imn dedicat Întrupării Domnului Iisus

Hristos. Dogma Întrupării a fost formulată de Sinodul I ecumenic de la
Niceea (325). Potrivit acesteia, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul
lui Dumnezeu, „S-a Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi
S-a făcut om”. Întruparea constituie marea taină a credinţei creştine,
„Dumnezeu S-a arătat în trup” (1 Tim. 3,16).

23
Sfântul Atanasie cel Mare, apud Nicu Dumitraşcu, Hristologia Sfântului Atanasie cel
Mare, Cluj-Napoca, Edit. Napoca Star, 1999, p. 151.
24
„Drept aceea, urmând Sfinţilor Părinţi, noi toţi într-un glas mărturisim pe Domnul
nostru Iisus Hristos, unul şi acelaşi Fiu, desăvârşit în dumnezeire şi acelaşi
desăvârşit în omenitate, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, constând din suflet
cugetător şi din trup, de o fiinţă cu Tatăl, după dumnezeire, de o fiinţă cu noi după
omenitate, asemenea nouă în toate, în afară de păcat; născut din Tatăl mai înainte
de veacuri, după dumnezeire şi acelaşi în vremurile din urmă, născut pentru noi şi
pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, unul şi
acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul Născut, cunoscut în două firi în chip neamestecat
şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit; deosebirea firilor n-a fost nicicum anulată
din pricina unirii, ci, dimpotrivă, păstrându-şi fiecare însuşirea caracteristică,
întâlnindu-se împreună într-o singură persoană (prosopon) şi un singur ipostas, nu
ca şi cum Hristos ar fi împărţit sau despărţit în două persoane ci unul şi acelaşi Fiu,
Unul Născut Dumnezeu, Cuvântul, Domnul Iisus Hristos” apud John Meyendorff,
Hristos în gândirea creştin-răsăriteană, Bucureşti, EIBMBOR, 1997, p. 23.

141
Cosmin BUFNEA

Imnul Acatist afirmă clar acest adevăr de credinţă: Întruparea

Domnului înseamnă luarea firii omeneşti, enanthropeseos: „Toată firea
îngerească s-a minunat de lucrul cel mare al Întrupării Tale” (condac
9). Imnul mai foloseşte expresiile: somatoumenon (icos 1, „Bucură-te!
şi împreună cu glasul lui cel netrupesc văzându-Te, Doamne, întrupat”)
şi sarkoseos (icos 1,10, „Bucură-te, pântecele dumnezeieştii întrupări”)
pentru a arăta aceeaşi realitate minunată, asumarea deplină a firii
omeneşti.
În timpul controversei ariene, Sfântul Atanasie cel Mare şi
Părinţii Capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de
Nazianz şi Sfântul Grigorie de Nyssa, au afirmat clar că mântuirea se
dobândeşte prin întâlnirea reală dintre Dumnezeu şi om. Cuvântul
Întrupat a fost Dumnezeu adevărat, nu o făptură, căci numai Dumnezeu
putea să împace cu sine omenirea căzută. În acelaşi timp arătând că
Mântuitorul a luat firea omenească întreagă, Imnul Acatist combate pe
Apolinarie, care susţinea că firea umană asumată de Hristos era
deficitară, lipsită de intelect. Apolinarie vedea în Hristos „un om
ceresc” a cărui vitalitate şi dinamism se găsesc în Logos25.
Combătându-l pe Apolinarie, Sfântul Grigorie de Nazianz spunea că
„firea noastră a fost asumată în totalitatea ei de Cuvântul căci ceea ce
nu este asumat, nu este vindecat, iar ceea ce este unit cu Dumnezeu,
este mântuit”26.
Existenţa distinctă a celor două firi, unite şi nedespărţite în
aceeaşi persoană a Domnului Hristos, este şi ea clar afirmată în Imnul
Acatist: „Cu totul a fost între cei de jos, iar de cei de sus nicicum nu s-a
depărtat Cuvântul cel necuprins, că dumnezeiască pogorâre a fost, iar
nu mutare din loc” (icos 8). În braţele lui Simeon, Domnul Hristos este
în acelaşi timp şi prunc şi Dumnezeu: „Vrând Simeon să se mute din
veacul acesta înşelător, Te-ai dat lui ca un prunc; dar Te-ai făcut lui
cunoscut şi ca Dumnezeu desăvârşit” (condac 7). Îngerii se minunează
şi ei de Taina Întrupării: „Toată firea îngerească s-a minunat de lucrul
cel mare al Întrupării Tale; că pe cel neapropriat ca Dumnezeu l-au
văzut om apropiat tuturor” (condac 9).

25
Ibidem, p. 11.
26
Sfântul Grigorie de Nazianz, apud John Meyendorff, op. cit., p.11.

142
 Maica Domnului ca mijlocitoare şi vindecătoare, după Imnul Acatist
 
Firea omenească a Domnului Hristos a fost reală şi deplină:
„Fiind om ca noi” (condac 10), dar ca o persoană divino-umană, Cel ce
a plăsmuit pe oameni cu mâna a luat chip de rob (icos 5), în braţele lui
Simeon fiind prunc şi Dumnezeu (condac 7). Luarea firii omeneşti
înseamnă o smerire, o micşorare sau o golire de sine (chenoză): slava
Lui pe care a avut-o înainte de Întrupare (Ioan 17,5), a luat chip de rob
(icos 5), Preaînaltul Dumnezeu pe pământ S-a arătat om plecat
(condacul 8), toate mărturisind Taina Întrupării Sale.
Zămislirea s-a făcut „de la Duhul Sfânt” (condac 4) şi prin
umbrirea celui Preaînalt (condac 3), „din pântecele curat” al Fecioarei
(icos 2), fără de sămânţă (condac 2, icos 7). Naşterea din Fecioara
Maria a fost „o naştere străină” (condac 8). Maica Domnului a unit
fecioria şi naşterea (icos 8, 8), născând a rămas fecioară (icos 9),
Domnul Hristos „păzindu-i pântecele întreg precum era” (icos 7).
Numeroase expresii acordă o serie de numiri Mântuitorului, toate
făcând referire la consecinţele Întrupării pentru credincioşi. Domnul
Iisus Hristos este „Lucrătorul iubirii de oameni” (icos 3, 3), „Săditorul
vieţii noastre” (icos 3, 4), este în acelaşi timp „Miel” şi „Păstor” (icos
4, 1), este „Iubitorul de oameni” (icos 5, 6), este „Îndreptătorul celor
rătăciţi” (icos 7, 7), este „Mântuitorul celor robiţi” (icos 7, 8), este
„Judecătorul cel drept” (icos 7, 9), este „Împodobitorul tuturor”
(condac 10), este „Soarele cel înţelegător” (icos 11, 1), este „Lumina
cea neapusă” (icos 11, 2), este „Dezlegătorul tuturor datoriilor
omeneşti” (condac 12), „S-a arătat om plecat, vrând să tragă la
înălţime pe cei ce cântă lui Aliluia” (condac 8). Întruparea Domnului
Hristos este strâns legată de mântuirea omului, de opera Sa
răscumpărătoare. Întruparea apare ca principiu fără de care nu poate
exista viaţă duhovnicească, nici biruinţă asupra patimilor, căci în fond,
fiecare creştin e chemat la realizarea mistică a Întrupării în sine însuşi27.

4. Maica Domnului – Theotokos

Titlul de „Theotokos” dat Fecioarei Maria se găseşte în Imnul

Acatist în şase locuri: icosul 1, 3, 6, 9, 10 şi 12. Laudele pe care Imnul

27
Makarios Simonopetritul, op. cit., p. 374.

143
Cosmin BUFNEA

le aduce la adresa Maicii Domnului au scopul de a arăta că ea este

„Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos). Pentru că a născut pe
Dumnezeu, Fecioara Maria este cinstită şi lăudată cu cuvintele:
„Bucură-te că eşti scaun Împăratului” (icos 1, 7), „Bucură-te că porţi
pe Cel ce pe toate le poartă” (icos 1, 8), „Bucură-te prin care prunc se
face Făcătorul” (icos 1, 12), „Bucură-te încăperea lui Dumnezeu celui
neîncăput” (icos 8, 8), „Bucură-te purtătoarea cea preasfântă a Celui
ce este pe heruvimi” (icos 8, 5), „Bucură-te sălaşul cel preamărit al
Celui ce este pe serafimi” (icos 8, 6), „Bucură-te ceea ce ai adunat
lucruri potrivnice întru una” (icos 8, 7), „Bucură-te locaşul lui
Dumnezeu Cuvântul” (icos 12, 1). Termenul „Theotokos” este
consecinţa unirii ipostatice a celor două firi, dumnezeiască şi
omenească, în Iisus Hristos.
Pentru că este Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului este
punte între cer şi pământ, uneşte cerul cu pământul: „Bucură-te scară
cerească pe care s-a coborât Dumnezeu” (icos 2, 5), „Bucură-te podul
care-i treci la cer pe cei de pe pământ” (icos 2, 6), „Bucură-te că cele
cereşti împreună se bucură cu cele pământeşti” (icos 4, 5), „Bucură-te
că cele pământeşti împreună dănţuiesc cu cele cereşti” (icos 4, 6).
Maica Domnului e împlinirea şi desăvârşirea imaginii vechi-
testamentare a scării lui Iacob. Atributul scării se raportează la
evenimentul Întrupării, pe ea se coboară din cer nu numai îngerii din
viziunea lui Iacob, ci Dumnezeu însuşi.
O mulţime de prefigurări vechi-testamentare sunt atribuite Maicii
Domnului ca Născătoare de Dumnezeu, arătând totodată sfinţenia:
Maica Domnului este steaua care arată Soarele (icos 1, 9). Steaua e
simbolul lui Hristos. Domnul Hristos este steaua lui Iacob, după cum
mărturiseşte profeţia mesianică de la Numeri 24, 17. Dar, şi Maica
Domnului este steaua care oglindeşte Soarele. Maica Domnului este
„Maica Mielului”. Mielul de Paşti din Vechiul Testament, este înlocuit
în Noul Testament de Hristos, adevăratul Miel al lui Dumnezeu. Maica
Domnului este cea care a stins cuptorul înşelăciunii (icos 5, 3), este
„mare care a înecat pe netrupescul Faraon” (icos 6, 5), „piatră care ai
adăpostit însetaţii de viaţă” (icos 6, 6), „stâlp de foc care-i călăuzeşti
pe cei din întuneric” (icos 6, 6), „hrană şi cupă cu mană” (icos 6, 9),

144
 Maica Domnului ca mijlocitoare şi vindecătoare, după Imnul Acatist
 
„pământul făgăduinţei” (icos 6, 11), „izvorâtoare de miere şi lapte”
(icos 6, 12).
Imnul Acatist preamăreşte pe Maica Domnului ca principalul
instrument al Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi în acelaşi timp ca model
şi mijlocitoare pentru sălăşluirea lui Dumnezeu în sufletul fiecărui
credincios. În teologia ortodoxă, mariologia este o parte a hristologiei.
Părintele John Breck remarcă în acest sens: „Fecioara Maria poate fi
înţeleasă cu adevărat, taina ei poate fi sărbătorită cu deplină credinţă,
doar revelată de persoana şi lucrarea mântuitoare a Fiului său”28.
Imnografia ortodoxă şi în special Imnul Acatist o laudă şi o preamăreşte
pe Maica Domnului aproape întotdeauna în legătură cu Domnul
Hristos.
Sinodul de la Efes (431), punând accentul pe rolul important al
Fecioarei Maria în Întrupare, a dat un mare impuls literaturii
mariologice. Sub influenţa acestui Sinod, a fost compus şi Imnul
Acatist. Sinodul recunoaşte oficial titlul de „Născătoare de Dumnezeu”
(Theotokos) Fecioarei Maria29.
Titlul „Theotokos” devine dintr-o alcătuire liturgică, pioasă, la
adresa Fecioarei Maria, un termen teologic care confirmă adevărata
hristologie. În controversa cu Nestorie, Sfântul Chiril al Alexandriei a
ajuns să afirme: „Dacă cineva nu vrea să mărturisească faptul că
Emanuel este Dumnezeu adevărat şi că deci Sfânta Fecioară este
Născătoare de Dumnezeu, întrucât a născut în trup pe Cuvântul lui
Dumnezeu făcut trup, să fie anatema”30. Părintele Dumitru Stăniloae
sublinia că prin acest termen, Biserica mărturiseşte că „Cel ce S-a
născut din Fecioara Maria nu e o persoană omenească deosebită de
cea dumnezeiască, ci Iisus Fiul lui Dumnezeu S-a născut din ea, după
firea sa omenească […] Persoana care se naşte din Fecioara Maria

28
John Breck, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii¸ trad. de Ioana Tămăian, Cluj-
Napoca, Edit. Patmos, 2003, p. 208.
29
Ioan G. Coman, „Şi Cuvântul Trup s-a făcut”. Hristologie şi mariologie patristică,
Timişoara, Edit. Mitropoliei Banatului, 1993, p. 404.
30
Sfântul Chiril al Alexandriei, apud Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică
Ortodoxă, volumul II, Bucureşti, EIBMBOR, 2003, p. 81.

145
Cosmin BUFNEA

este identică cu Persoana Cuvântului dumnezeiesc, care prin Întrupare

se face şi persoana firii omeneşti”31.

5. Maica Domnului – Mireasă şi Pururea Fecioară

Refrenul „Bucură-te Mireasă nemiresită” sau „Pururea

Fecioară”32 este o invocaţie, o laudă şi în acelaşi timp o caracterizare
adusă Maicii Domnului. În limba română acest refren cunoaşte destule
variante. Ultima ediţie a Triodului, a Acatistierului sau a Ceaslovului,
foloseşte refrenul „Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară”. Această
traducere nu este tocmai fidelă originalului: „Chaire Nymphe
anympheute” („Bucură-te Mireasă nemiresită”). În cartea „Triodul
explicat, mistagogia timpului liturgic” a părintelui Macarie
Simonopetritul, refrenul este tradus „Bucură-te Mireasă nemiresită”33.
Traduceri asemănătoare am mai întâlnit de pildă la Filothei Sin Agăi
Jipei, care foloseşte refrenul în traducerea „Bucură-te Mireasă
nenuntită”34. În „Cartea Pavecerniţa mică” de la Neamţ de la 1816,
întâlnim aceeaşi traducere: „Bucură-te Mireasă nenuntită”35.
Liturghierul de la Sibiu din 1902 are o altă variantă interesantă:
„Bucură-te Mireasă fără de mire”36.

31
Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 79.
32
Refrenul este foarte important într-un condac. El determină structura strofei şi
conţinutul teologic al întregii compoziţii. Nu sunt permise variaţii sau schimbări în
refren. Unul din motive este că refrenul se cânta de către toţi cei prezenţi la o slujbă
după modelul psalmistului care zice „Toată suflarea să laude pe Domnul” (Ps.
150,6). Imnul Acatist are două refrene: „Bucură-te Mireasă nemiresită” sau
„Pururea Fecioară” şi „Aliluia”. Dacă al doilea refren îl întâlnim şi la alte condace
sau acatiste, primul refren este propriu imnului Acatist. Primul refren este o
exclamaţie scurtă şi caracterizează pe Maica Domnului. Refrenul „Bucură-te
pururea Fecioară” se întâlneşte la sfârşitul condacului întâi şi la sfârşitul celor
douăsprezece icoase. Al doilea refren, „Aliluia” se întâlneşte la sfârşitul condacelor.
33
Makarios Simonopetritul, op. cit., p. 370.
34
Sebastian Barbu – Bucur, Filothei Sin Agăi Jipei, Psaltichie Rumânească, I,
Catavasier, Bucureşti, Edit. Muzicală, 1981, p. 220.
35
Pavecerniţa cea mică cu Octoihul de canoane ale Maicii Domnului nostru Iisus
Hristos¸ Fundaţia Dosoftei, 1996, p. 517.
36
Dumnezeieştile liturgii ale sfinţilor ierarchi Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi
Grigorie Teologul împreună cu Renduela chemării Duhului Sfânt, Sibiiu,Tiparul

146
 Maica Domnului ca mijlocitoare şi vindecătoare, după Imnul Acatist
 
Ceea ce s-a petrecut cu Fecioara Maria este o taină de neînţeles.
Taina nu se înţelege, este mai presus de mintea noastră pentru că de
neînţeles şi necuprins de mintea omenească este şi taina Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om în acelaşi timp, născut din Maica
Domnului. „Mireasă nenuntită” o caracterizează foarte bine pe Maica
Domnului, dar în acelaşi timp ne trimite să preamărim indirect pe Fiul
ei şi mântuirea pe care El a împlinit-o pentru toţi oamenii. Sfântul
Grigorie de Nyssa exprimă foarte bine minunea care s-a întâmplat cu
Maica Domnului: „O minune! Fecioara devine maică, dar rămâne
fecioară. Tu vezi această rânduială a firii: o femeie obişnuită, nu este
maică, atâta timp cât e fecioară; iar dacă devine maică, nu mai e
fecioară. Aici însă (adică în ceea ce priveşte pe Maica Domnului),
aceste două calităţi (de maică şi fecioară) concurg în unul şi acelaşi
lucru. Căci aceeaşi persoană este şi maică şi fecioară în acelaşi timp.
Şi nici fecioria n-a împiedicat naşterea, nici naşterea n-a desfiinţat
fecioria”37.
În literatura patristică se face o apropiere până la identificare a
Maicii Domnului cu mireasa din „Cântarea Cântărilor” (cap.1,8-16;
cap.2,1,10; cap. 3, 4,6; cap. 4, 3-9) şi cu partea a doua a psalmului
mariologic 44, v. 10-16. Maica Domnului este numită mireasă în raport
cu Domnul Hristos care este mirele (Matei 25,1-2; Matei 9,15; Marcu
2,19-20; Luca 5,34; Ioan 3,29). În acelaşi timp, refrenul o numeşte
„nemiresită”, „nenuntită”, „pururea fecioară” în raport cu omenitatea,
cu starea naturală firească, neunită prin căsătorie, ceea ce s-a petrecut
fiind un paradox şi mai presus de legile naturii. Maica Domnului naşte
şi în acelaşi timp rămâne fecioară. Este evident o formă de mărturisire a
hristologiei celei adevărate într-o formă minunată. Limbajul antinomic
pe care-l dezvoltă întregul imn, nu numai refrenul, este o formă de
teologie apofatică, teologie negativă, o cale de a mărturisi în limbaj
omenesc ceea ce este dincolo de omenesc. Părintele Dumitru Stăniloae
arată că acest lucru „depăşeşte puterea de definire prin cuvinte şi e mai

Tipografiei Archidiecesane, 1902, p. 328. Această traducere observăm că o preferă

şi părintele diac. Ioan I. Ică jr. în traducerea cărţii părintelui Ermanno M. Toniolo,
op. cit.
37
Sfântul Grigorie de Nyssa, apud D. I. Belu, Maica Domnului în lumina imnelor
liturgice, Caransebeş, Tiparul Tipografiei şi Librăriei Diecesane, 1941, p. 60.

147
Cosmin BUFNEA

adecvată lui Dumnezeu decât cunoaşterea catafatică sau afirmativă,

care ne îngăduie cunoaşterea Lui numai în calitate de cauză creatoare
şi susţinătoare a lumii. Prin teologia apofatică avem un fel de
experienţă directă a prezenţei Lui tainice, care depăşeşte simpla
cunoaştere a Lui în calitate de cauză, investit cu unele atribute
asemănătoare celor ale lumii”38.
Părinţi ai Bisericii, ca de exemplu Origen sau Grigorie de Nyssa,
au văzut în „Cântarea Cântărilor”, în relaţia de iubire dintre mire şi
mireasă, o alegorie care trimite la Hristos şi la Biserică. Sfântul Apostol
Pavel spune că mireasa lui Hristos este Biserica şi o încredinţează lui
Hristos ca pe o fecioară neprihănită (2 Cor. 11,2; Efes. 5,25-27). Relaţia
de iubire dintre Hristos şi Biserică este văzută asemenea relaţiei de
iubire dintre mire şi mireasă în Taina Nunţii. Prin jertfa Mântuitorului,
Biserica a devenit mireasa Lui cea neprihănită, aşa cum fără prihană e
trupul iubitei ce se apropie de mire. Mireasa din „Cântarea Cântărilor”
este o prefigurare şi a Maicii Domnului şi a oricărui suflet care îşi caută
mirele ceresc şi care se uneşte cu El prin iubire39. Biserica simbolizează
pe Maica Domnului. În Biserică prin puterea harului Duhului Sfânt,
Hristos se naşte în sufletul fiecărui credincios aşa cum Maica Domnului
a născut pe Domnul Hristos. Sfântul Simeon Noul Teolog va dezvolta
în secolul al XI-lea o întreagă teologie despre naşterea duhovnicească a
Cuvântului Întrupat în sufletul sfinţilor, plecând de la naşterea
Cuvântului din Maica Domnului. Maica Domnului, potrivit aceluiaşi
Sfânt Părinte, este modelul nostru duhovnicesc de a naşte pe cuvântul
lui Dumnezeu în sufletul nostru40.

38
Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. cit., p. 113.
39
Serghie Bulgakov, Rugul care nu se mistuie. Studiu de interpretare dogmatică a unor
elemente ale cultului Maicii Domnului în Ortodoxie, Bucureşti, Edit. Anastasia,
2001, p. 163; Bartolomeu Valeriu Anania, Introducere la Cântarea Cântărilor, în
„Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod”, Bucureşti,
EIBMBOR, 2001, p. 868-871.
40
„Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, intrând în pântecele Prea Sfintei Fecioare şi luând
trup din ea şi făcându-Se om S-a născut, precum spuneam, om desăvârşit şi
Dumnezeu desăvârşit, Acelaşi fiind amândouă lucrurile fără amestecare […]
Fiecare dintre noi oamenii credem în El, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Pururi-fecioarei
şi Născătoarei-de-Dumnezeu Maria, şi crezând în El, primim cu credinţă în inimile
noastre cuvântul despre El, pe care mărturisindu-L cu gura şi căindu-ne din suflet

148
 Maica Domnului ca mijlocitoare şi vindecătoare, după Imnul Acatist
 
Sfântul Efrem Sirul o numeşte şi el pe Maica Domnului,
„Mireasă”: „Ea singură este Maica Ta şi sora Ta împreună cu toţi. Ţi
s-a făcut Maică şi Ţi s-a făcut soră. Ba chiar e şi Mireasa Ta împreună
cu toate fecioarele curate. Întru toate, iată, ai împodobit-o Tu, Cel ce
eşti frumuseţea maicii Tale”41.
Maica Domnului este văzută prin acest titlul de „Mireasă” ca un
model ideal al relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Maria este singura
mireasă pentru care nunta sfântă este literalmente consumată „în
cămara de nuntă a trupului ei, în timpul istoric”42. Sfântul Efrem Sirul
spune: „Prin firea ei feciorelnică ea era deja mireasa Ta / încă înainte
ca Tu să vii, ea a zămislit într-un chip mai presus de fire, după ce ai
venit, Tu, Cel Sfânt; Şi era fecioară atunci când Te-a născut în cel mai
sfânt chip”43. Termenul „Mireasă” exprimă în chip minunat alegerea
făcută de Dumnezeu pentru Maica Domnului, pentru a-l naşte pe Fiul
Său, precum şi hotărârea de a primi fericita povară a maternităţii
feciorelnice. Maica Domnului întruchipează poporul vechiului Israel
precum şi noul Israel, Biserica. Părintele John Breck surprinde foarte
bine acest lucru: „Ea (Maica Domnului) îmbrăţişează vocaţia de
mireasă a Domnului pentru a naşte din propriul său trup pe Cel Care
primeşte de la ea firea căzută a omului, «enipostaziată» de El (Leonţiu
de Bizanţ), pentru a o îndumnezei, pentru a o transfigura prin unire cu
propria Lui fire dumnezeiască”44.

6. Maica Domnului ca mijlocitoare şi vindecătoare

Imnul Acatist atribuie Maicii Domnului şi rolul de vindecare

(therapeia) şi mântuire (soteria) în viaţa duhonicească: „Bucură-te,

pentru fărădelegile noastre dinainte, de îndată Dumnezeu Cuvântul Tatălui, aşa

cum a intrat în pântecele Fecioarei, aşa şi în noi înşine se găseşte ca o sămânţă
cuvântul pe care-l primim atunci când suntem învăţaţi dreapta credinţă”, în Sfântul
Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, Sibiu, Edit. Deisis,
1998, p. 143.
41
Sfântul Efrem Sirul, op. cit., p. 68.
42
Sebastian Brock, Efrem Sirul, I O introducere, II Imnele despre Paradis, trad. de
Mircea Ielciu, stud. introd. şi trad. de Ioan I. Ică jr., Sibiu, Edit. Deisis, 1998, p. 136.
43
Ibidem.
44
John Breck, op. cit., p. 214.

149
Cosmin BUFNEA

vindecare a trupului meu, Bucură-te, mântuire a sufletului meu” (icos

12, 11-12)45. Soteriologia este învăţătura despre mântuire, iar în sens
restrâns însuşirea de către fiecare credincios a mântuirii câştigată de
Domnul Hristos. Imnul Acatist sugerează că toate actele mântuirii,
Întruparea Domnului şi toate minunile mai presus de gând şi de cuvânt
în legătură cu aceasta, s-au săvârşit „pentru noi” (condac 10), oamenii,
„că pentru aceasta Preaînaltul Dumnezeu pe pământ S-a arătat om
plecat, vrând să tragă întru înălţime pe cei ce cântă Aliluia” (condac
8). Domnul Hristos a venit „pentru a secera mântuire sufletelor
noastre” (condac 3). Însăşi Maica Domnului este un ajutor, o
mijlocitoare de mare preţ şi de mare cinste a lui Dumnezeu (condac 13)
în mântuirea oamenilor. Mântuirea se săvârşeşte de „Lumina cea
neapusă” (icos 2, 9), de „Rodul nestricăcios” (icos 3, 2), de „Mielul şi
Păstorul” (icos 4, 1), de „Soarele cel înţelegător” (icos 11, 1), de
„Dumnezeu-Cuvântul” (icos 12, 1). Mântuirea a fost posibilă prin rolul
avut de Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu, dar acest rol
continuă să existe prin rolul ei de mijlocitoare a mântuirii oamenilor
(condac 13)46. Însuşirea mântuirii se face prin conlucrarea omului cu
Dumnezeu, prin lumina învăţăturii şi prin harul Sfintelor Taine (icos
11), prin înnoirea firii omeneşti (icos 1, 1; icos 7), printr-o renaştere
duhovnicească (icos 10, 3), prin înstrăinarea de lumea păcatului
(condac 8).

45
Chaire, chrotos tou emou therapeia, Chaire, psyches tes emes soteria
46
Ermanno M. Toniolo sublinează foarte bine acest rol al Maicii Domnului pe care
Imnul Acatist îl dezvoltă şi vorbeşte despre o maternitate pascală a Fecioarei Maria:
„Nu trebuie uitat că în veacul V Părinţii Răsăritului cel puţin nu vorbeau încă de o
participare personală directă a Mariei la opera mântuitoare a lui Hristos; ar fi deci
o forţare a epocilor să afirmăm (în Răsărit cel puţin) că Maria conlucrează activ la
actualizarea misterului pascal, şi totuşi optica Acatistului o include pe Fecioară în
întreaga taină a mântuirii, mai cu seamă în extinderea efectelor ei eminamente
pascale, din care amintesc aici câteva: nimicirea Satanei, prădarea iadului,
renunţarea la idolatrie şi vicii, primirea lui Hristos ca Domn, cufundarea
baptismală, mirungerea, îmbrăcarea în slavă etc. În definitiv deci, maternitatea
Mariei în perspectivă eclezială poate fi definită drept o «maternitate pascală», care
deschide şi susţine calea Poporului lui Dumnezeu spre pământul ultim al
făgăduinţei”, în Ermanno M. Toniolo, op. cit, p. 264-265.

150
 Maica Domnului ca mijlocitoare şi vindecătoare, după Imnul Acatist
 
Alte simboluri capătă şi un caracter eclesiologic. În iconografie,
acest caracter e reflectat prin aşezarea chipului Maicii Domnului în
absida Bisericii, ca rugătoare şi în acelaşi timp ca simbol şi
personificare a Bisericii47. În imnografie, trăsăturile Maicii Domnului
de Născătoare de Dumnezeu se împletesc cu cele eclesiologice.
Imaginea corăbiei sugerează trăsături eclesiologice: „Bucură-te,
corabia celor ce vor să se mântuiască” (icos 9, 11), „Bucură-te limanul
vieţii celor ce umblă cu corăbiile acestei vieţi” (icos 9, 12). Alte
simboluri care indică trăsături eclesiologice sunt cristelniţa („Bucură-te
ceea ce ne-ai arătat chipul cristelniţei” – icos 11, 7), cupa („Bucură-te,
cupă care ai dat gust bucuriei” – icos 11, 10). Cea care a născut pe
Dumnezeu Cuvântul este „Biserică însufleţită” (icos 12), „locaşul lui
Dumnezeu Cuvântul” (icos 12, 1), „chivot poleit cu Duhul” (icos 12, 3),
„lauda de cinste a preoţilor” (icos 12, 6), „stâlpul Bisericii” (icos 12, 7).
Imaginile eclesiologice care sunt atribuite Maicii Domnului ne
ajută foarte mult să înţelegem taina mijlocirii ei pentru toţi creştinii.
Spunem, pe de o parte, că harul ni se dă de Domnul Iisus Hristos, că
Domnul Hristos ne mântuieşte, iar, pe de altă parte, că harul ni se dă de
Biserică sau prin Biserică, în care se află de la Cincizecime, că „extra
Ecclesiam nulla salus”, adică „în afară de Biserică nu este mântuire”.
Părintele Dumitru Stăniloae spune că în problema mijlocirii întâlnim un
paradox: „Hristos sau Duhul Sfânt vine de sus în suflet şi în acelaşi
timp Hristos sau Duhul Sfânt vine din Biserică sau prin Biserică”48, iar
în altă parte, „Hristos ne dă harul Său, sau stă în relaţie cu noi în
Biserică sau prin Biserică, adică îl întâlnim pe El Însuşi aşa cum
comunicăm cu soarele însuşi, dar prin aer, sau cu un soare aşezat în
cer, nu cu un soare izolat, sau aşa cum ne încălzim de focul ce s-a
concentrat în lemne şi ni se comunică prin lemne, nu de un foc detaşat
de orice şi aflător oriunde […] Fără ea (Biserica), în afară de ea, nu-l
putem avea pe Hristos, aşa cum fără un combustibil n-avem focul, fără
aer n-avem sunetul şi lumina”49.

47
Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei eclesiale. Înnoirea teologiei ortodoxe
contemporane, Sibiu, Edit. Deisis, 1999, p. 149.
48
Stăniloae Dumitru, Maica Domnului ca mijlocitoare, în „Ortodoxia”, Anul IV, nr. 1,
ianuarie-martie 1952, p. 120.
49
Ibidem, pp. 119-120.

151
Cosmin BUFNEA

Biserica mijloceşte pentru oameni mântuirea, mijloceşte harul

Duhului Sfânt. Imaginile eclesiologice ce se dau Maicii Domnului în
Imnul Acatist vizează tocmai acest rol de mijlocitoare a mântuirii după
modelul Bisericii. Imnul Acatist este foarte clar în acest sens şi
cuprinde afirmaţii care pentru unii ar putea părea exagerate, riscante sau
îndrăzneţe. Imnul Acatist laudă pe Maica Domnului ca una care
mântuieşte, ca una care poate să mântuiască: „Bucură-te mântuirea
sufletului meu” (icos 12, 12), „Mântuieşte de toată ispita şi scoate din
chinul ce va să fie pe toţi cei ce-ţi cântă: Aliluia” (condac 13),
„Bucură-te îndreptarea oamenilor” (icos 6, 1), „Bucură-te căderea
demonilor” (icos 6, 2), „Bucură-te curăţia a toată lumea” (icos 3, 10),
„Bucură-te ceea ce ne-ai mântuit din slujba păgânească” (icos 5, 7),
„Bucură-te ceea ce ne curăţeşti de cele necurate” (icos 5, 8). În mod
paradoxal, Maica Domnului este rugătoare, mijlocitoare şi în acelaşi
timp dăruitoare directă de bunătăţi, de daruri, vindecătoare, este cea
care ne mântuieşte. Părintele Dumitru Stăniloae completează acest
paradox când susţine că: „ […] nici un Părinte şi scriitor bisericesc din
vechime n-a spus că harul Sfintelor Taine se dă prin Maica Domnului,
această expresie n-a fost folosită de nimeni nici de la ei încoace, până
în ziua de astăzi. Şi credem că nu trebuie folosită nici de aici înainte”50.
Gândirea antinomică, paradoxală nu este un semn de ignoranţă,
ci de un mod de a înţelege taina, un semn al maturităţii duhovniceşti:
„De aceea este bine să fie lăsată neatinsă o astfel de problemă până la
acel moment de maturitate ştiut de Dumnezeu. E un lucru pe care l-a şi
făcut până acum teologia ortodoxă, ocolind cu sfială o asemenea
problemă, dar respectând cu sfinţenie termenii tradiţiei cu privire la ea
(Maica Domnului), ceea ce încă este un semn al înţelegerii ce a avut-o
pentru marea taină ascunsă aici”51. Rolul de mijlocitoare a Maicii
Domnului nu numai în sens moral, ci şi ontologic, îl explică acelaşi
teolog: „Dacă Hristos ni se dă prin Biserică, se poate spune că ni se dă
şi prin Maica Domnului, unită şi apropiată de Hristos, în Biserică, fără
asemănare mai mult decât toate mădularele Bisericii. A elimina pe
Maica Domnului din raportul dintre mine şi Hristos înseamnă a

50
Ibidem, p. 117.
51
Ibidem, p. 121.

152
 Maica Domnului ca mijlocitoare şi vindecătoare, după Imnul Acatist
 
elimina însăşi Biserica, dat fiind că cel mai nemijlocit unit cu Hristos
mădular al acesteia, deci cel mai central mădular al ei, este Maica
Domnului”52.
Maica Domnului e preamărită ca instrument al Întrupării lui
Hristos şi ca mijlocitoare a înălţării şi îndumnezeirii naturii umane.
Fiecare creştin e chemat la realizarea duhovnicească a Întrupării în sine
însuşi după modelul Fecioarei Maria. Biserica Ortodoxă nu a făcut din
mariologie o temă dogmatică independentă. „Întemeiată pe Hristologie,
dogma Maicii lui Dumnezeu primeşte un puternic accent
pnevmatologic şi, prin dubla iconomie a Fiului şi a Duhului Sfânt, se
află indisolubil legată de realitatea eclesiologică”53. Vorbind despre
Maica Domnului, Sinoadele ecumenice folosesc numele de
„Theotokos” prin care Biserica mărturiseşte în mod solemn
maternitatea dumnezeiască a Fecioarei. Tema dogmatică a lui
„Theotokos” e afirmată împotriva nestorienilor, este o temă înainte de
toate hristologică, e apărată unitatea ipostatică a celor două firi în Iisus
Hristos, firea omenească şi firea dumnezeiască. Evlavia Bisericii faţă de
cea care a născut pe Dumnezeu după trup, îşi găseşte în mod indirect o
confirmare dogmatică. Toţi cei ce refuză Sfintei Fecioare această
calitate de „Theotokos”, pe care i-o atribuie evlavia, nu sunt adevăraţi
creştini şi se opun dogmei Întrupării Cuvântului. Această situaţie arată
legătura strânsă care uneşte dogma şi cultul în viaţa Bisericii54. Dogma

52
Ibidem, p. 121.
53
Vladimir Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Bucureşti, Edit.
Humanitas, 1998, p. 188.
54
Părintele profesor George Remete vorbeşte despre pericolul „aridităţii teologiei”dacă
scapă din vedere acest raport: „Teologia nu există dacă nu e, în primul rând, viaţă.
Teologia «pură», de dragul teologiei, strict specializată, nu mai e teologie ci
filozofie religioasă. Teologia există şi este teologie numai în măsura în care este
făcută accesibilă maselor de credincioşi, în măsura în care e receptată, asimilată şi
trăită de aceştia. O dovadă despre ariditatea şi neaderenţa multor lucrări
dogmatice este lipsa de exemplificări şi mai ales tratarea într-un limbaj încărcat de
neologisme şi extrem de tehnicizat. Or, toate dogmele creştine, mai ales cele
fundamentale şi profunde, există în Biserică nu pentru cunoaşterea intelectuală şi
deliciul rafinat, rezervate unei elite restrânse, ci tocmai pentru că sunt în chip
esenţial viaţa şi mântuirea oamenilor, deci accesibile tuturor.” în George Remete,
Teologia speculativă şi teologia pietistă, în „Credinţa Ortodoxă”, Anul VIII, nr. 2,
iulie-decembrie 2003, p. 21

153
Cosmin BUFNEA

Bisericii nu poate fi ruptă de viaţa ei, aşa cum nici Scriptura nu poate fi
ruptă de Tradiţie. Dogma hristologică ne obligă să recunoaştem
maternitatea divină a Fecioarei Maria.
Mărturia scripturistică ne învaţă că cinstirea Maicii lui Dumnezeu
nu constă numai în faptul unei maternităţi trupeşti, în faptul de a fi născut şi
hrănit pe Cuvântul Întrupat, ci o fericeşte şi pentru că a „ascultat şi a păzit”
cuvintele Domnului. Sfânta Scriptură consemnează că o femeie din
mulţime a exclamat către Mântuitorul Hristos: „Fericit este pântecele care
te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt”. Mântuitorul răspunde:
„Aşa este, dar fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l
păzesc” (Luca 11, 27-28). Iar o altă mărturie a Sfântului Evanghelist Luca
spune: „Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa”
(Luca 2, 19, 51). Acestea sunt mărturii despre viaţa duhovnicească a Maicii
Domnului. Sfântul Evanghelist Luca ne arată pe Maica Domnului nu
numai ca pe un instrument care în mod voit a servit la Întrupare, ci ca pe o
persoană care tinde să desăvârşească în conştiinţa sa faptul maternităţii ei
dumnezeieşti. Sunt câteva mărturii ale Scripturii care fundamentează şi
întăresc ceea ce Tradiţia Bisericii, ceea ce evlavia Bisericii, îi atribuie
Maicii Domnului, o venerare fără margini „mai cinstită decât heruvimii şi
mai mărită fără de asemănare decât serafimii”.
Despre sfinţenia Maicii Domnului vorbeşte şi teologul Vladimir
Lossky: „Dacă Maica lui Dumnezeu a putut realiza cu adevărat, în
persoana ei umană şi creată, sfinţenia care corespundea rolului său
unic, ea nu putea să nu atingă pe pământ, prin har, tot ceea ce Fiul ei
poseda în virtutea naturii sale divine ”55.
Neînţelegerea cinstirii fără margini a Fecioarei Maria care se
întemeiază pe experienţa vieţii Bisericii i-a făcut pe romano-catolici să
exagereze cultul Maicii Domnului, iar pe protestanţi să o ignore total şi
chiar să respingă orice cult al Maicii Domnului.
Mariologia romano-catolică a ajuns să afirme dogma „Imaculata
Conceptio” a Fecioarei Maria (1854), calitatea ei de „împreună
răscumpărătoare a neamului omenesc (coredemtrix)” şi dogma înălţării
Fecioarei Maria cu trupul la cer. Biserica Ortodoxă nu a fost de acord
cu dogma Imaculatei Concepţii, că Maica Domnului s-a născut fără

55
Vladimir Lossky, op. cit., p. 201.

154
 Maica Domnului ca mijlocitoare şi vindecătoare, după Imnul Acatist
 
păcatul strămoşesc. Sfinţenia Maicii Domnului nu o aşează în afara
restului omenirii dinainte de Hristos. Maica Domnului nu era în
momentul Bunei Vestiri într-o stare asemănătoare cu cea a Evei
dinainte de păcat. Alegerea de a naşte pe Fiul lui Dumnezeu cu trup nu
a despărţit-o pe Maica Domnului de restul omenirii56. Dogma catolică
despre Imaculata Concepţie nu permite considerarea Maicii Domnului
la tronul slavei ca o chezăşie a nădejdilor noastre. După dogma catolică,
Fecioara Maria a ajuns în ceruri la o cinste deosebită pentru că n-a
pornit de unde pornim noi ca oameni pur şi simplu. Maica Domnului e
foarte frecvent lăudată în cultul ortodox ca „una fără prihană”, dar
imnele nu sunt interesate de momentul şi modul în care Maicii
Domnului i-a fost dăruită această „neprihănire”.
Prin învăţătura că Fecioara Maria este „împreună
răscumpărătoare a neamului omenesc”, catolicismul îi dă o cinste
paralelă cu a Domnului Hristos, o tendinţă de autonomizare a Maicii
Domnului de Fiul ei, de a scoate evenimentele vieţii ei din lumina
Mântuitorului. Învăţătura ortodoxă afirmă că cinstea deosebită de care
se bucură Maica Domnului se află în strânsă relaţie cu Hristos, nu în
afară de Hristos.
În ceea ce priveşte dogma catolică a „Înălţării Maicii Domnului
cu trupul la cer” (1950), mariologia ortodoxă este mai rezervată. Cultul
Bisericii Ortodoxe mărturiseşte că după adormirea Maicii Domnului,
Dumnezeu nu a lăsat trupul ei pradă putreziciunii, ci l-a înălţat la cer.
Biserica Ortodoxă vorbeşte la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului
despre „mutarea la cer” a Maicii Domnului, dar nu a dogmatizat acest
lucru57.
Protestanţii neagă şi resping orice rol al Maicii Domnului şi al
Bisericii în dobândirea mântuirii, în realizarea şi menţinerii unirii cu
Hristos. „Exagerările”, „transpunerile riscante” şi „imaginile
îndrăzneţe” la care fac referire protestanţii când vorbesc despre Maica
Domnului în cultul Bisericii Ortodoxe, nu pot fi înţelese decât din
Tradiţia Bisericii. Imnografia ortodoxă o laudă pe Fecioara Maria

56
Ibidem, pp.196-197.
57
Petru Rezuş, Mariologia ortodoxă, în „Ortodoxia”, Anul II, nr. 4, oct.-dec. 1950, p.
550.

155
Cosmin BUFNEA

întotdeauna în legătura ei cu Hristos şi o preamăreşte în primul rând ca

„Theotokos”, Născătoare de Dumnezeu58.

7. Concluzii

Imnul Acatist este un imn dedicat Întrupării Domnului Iisus

Hristos, bine ancorat în învăţătura de credinţă a primelor patru sinoade
ecumenice. Întruparea Domnului apare ca principiu fără de care nu poate
exista viaţă duhovnicească. De asemenea, Imnul Acatist este valoros
pentru că dezvoltă un adevărat capitol de mariologie ortodoxă. Maica
Domnului este lăudată ca principalul instrument al Întrupării Domnului şi
în acelaşi timp ca model şi mijlocitoare pentru sălăşluirea lui Dumnezeu
în sufletul fiecărui credincios. Imnul Acatist o preamăreşte pe Maica
Domnului întotdeauna în legătura ei cu Domnul Hristos. Întemeiată pe
hristologie, învăţătura mariologică pe care Imnul Acatist o mărturiseşte
apare indisolubil legată de realitatea eclesiologică. Învăţătura despre
Maica Domnului este derivată din experienţa şi credinţa eclesială, mai
mult decât din Scriptură. În afara acestei experienţe nu vom putea spune
niciodată către Maica Domnului „să ne vindece” sau „să ne mântuiască”
aşa cum afirmă Imnul Acatist. Sensul mijlocirii Maicii Domnului pentru
mântuirea credincioşilor trebuie văzut în sensul mijlocirii Bisericii pentru
mântuirea credincioşilor. Cum se petrece acest lucru este o taină pe care
nici Imnul Acatist şi nici învăţătura de credinţă ortodoxă n-a încercat să-l
explice, ci doar să-l afirme.

References:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Bucureşti,

Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
2001.
2. Apostol-Cernavodă, Marin, Ultimul gen imnografic: acatistul, în „Glasul
Bisericii”, Anul XXXII, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1973, p. 1335-
1348.

58
Karl Christian Felmy, op. cit., p. 139.

156
 Maica Domnului ca mijlocitoare şi vindecătoare, după Imnul Acatist
 
3. Barbu-Bucur, Sebastian, Filothei Sin Agăi Jipei, Psaltichie Rumânească,
I, Catavasier, Bucureşti, Edit. Muzicală, 1981.
4. Belu, D.I., Maica Domnului în lumina imnelor liturgice¸ Caransebeş,
Tiparul Tipografiei şi Librăriei Diecesane, 1941.
5. Branişte Ene, Branişte Ecaterina, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe
religioase, Caransebeş, Editura Diecezană, 2001.
6. Breck, John, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii¸ trad. de Ioana
Tămăian, Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2003.
7. Brock, Sebastian, Efrem Sirul, I O introducere, II Imnele despre Paradis,
trad. de Mircea Ielciu, stud. introd. şi trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu,
Edit. Deisis, 1998.
8. Bulgakov, Serghie, Rugul care nu se mistuie. Studiu de interpretare
dogmatică a unor elemente ale cultului Maicii Domnului în Ortodoxie,
trad. de Boris Buzilă, Bucureşti, Edit. Anastasia, 2001.
9. ***, Ceaslov, Bucureşti, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române,1992.
10. Chifăr, Nicolae, Istoria creştinismului, volumul II, Iaşi, Edit. Trinitas,
2000.
11. Cireşeanu, Badea, Tezaur Liturgic, tom II, Bucureşti, Tipografia
„Gutenberg”, 1911.
12. Coman, Ioan G., „Şi Cuvântul Trup s-a făcut”. Hristologie şi mariologie
patristică, Timişoara, Edit. Mitropoliei Banatului, 1993.
13. Dinu, Adrian Lucian, Maica Domnului în teologia Sfinţilor Părinţi, Iaşi,
Edit. Trinitas, 2004.
14. Dumitraşcu, Nicu, Hristologia Sfântului Atanasie cel Mare, Cluj-
Napoca, Edit. Napoca Star, 1999.
15. *** Dumnezeieştile liturgii ale sfinţilor ierarchi Ioan Gură de Aur,
Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul împreună cu Renduela chemării
Duhului Sfânt, Sibiiu, Tiparul Tipografiei Archidiecesane, 1902.
16. Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului¸ trad. şi
prezentare de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Edit. Deisis, 2000.
17. Felmy, Karl Christian, Dogmatica experienţei eclesiale. Înnoirea
teologiei ortodoxe contemporane, introducere şi trad. de Ioan I. Ică,
Sibiu, Edit. Deisis, 1999.
18. Lossky, Vladimir, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, trad. de
Anca Manolache, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1998.

157
Cosmin BUFNEA

19. Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic,

trad. de Ioan I. Ică jr., Sibiu, Edit. Deisis, 2000.
20. Meyendorff, John, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, trad. de
Nicolae Buga, Bucureşti, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1997.
21. *** Pavecerniţa cea mică cu Octoihul de canoane ale Maicii Domnului
nostru Iisus Hristos, Fundaţia Dosoftei, 1996.
22. Remete, George, Teologia speculativă şi teologia pietistă, în „Credinţa
Ortodoxă”, Anul VIII, nr. 2, iulie-decembrie 2003, p. 18-27.
23. Rezuş, Petru, Mariologia ortodoxă, în „Ortodoxia”, Anul II, nr. 4, oct.-
dec. 1950, p. 515-609.
24. Romans le Melode, Hymnes, tom. II, fNouveau Testament (IX-XX),
Introduction, texte critique, traduction et notes par Jose Grosdidier de
Matons, în „Sources Chretiennes” 110, Paris, Editions du Cerf, 1965.
25. Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, trad.
de Ioan Ică jr., Sibiu, Edit. Deisis, 1998.
26. Stăniloae, Dumitru, Maica Domnului ca mijlocitoare¸ în „Ortodoxia”,
Anul IV, nr. 1, ianuarie-martie 1952, p. 79-129.
27. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I şi II,
Bucureşti, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 2003.
28. Tafrali, O., Iconografia Imnului Acatist, în „Buletinul Comisiunii
Monumentelor Istorice”, Anul VII, fasc. 26, aprilie-iunie 1914, p. 49-
84; fasc. 27, iulie-septembrie 1914, p. 127-140; fasc. 28, octombrie-
decembrie 1914, p. 133-170.
29. Toniolo, Ermanno M., Acatistul Maicii Domnului explicat: Imnul şi
structurile lui mistagogice, prezentare şi trad. de diac. Ioan I. Ică jr.,
Sibiu, Edit. Deisis, 2009.
30. *** Triod¸ Bucureşti, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 2000.
31. Vintilescu, Petre, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi
cântarea bisericească, Bucureşti, Editura Pace, 1937.

158