Sunteți pe pagina 1din 3

Moarte la Veneția

Thomas Mann

Thomas Mann s-a născut la 6 iunie 1875 la Lübeck (Germania), fiind fratele mai mic (cu
patru ani) al romancierului şi dramaturgului Heinrich Mann, fiu al lui Thomas Heinrich Mann,
senator şi bogat negustor de grâne.

Neîncrederea în capacitatea adevăratului artist de a fi fericit sau de a-şi permite „luxul”


plăcerii reprezintă, pentru Mann, mai mult decât o expresie concentrată a propriei vieţi, una a
vieţii artiştilor pe care îi zugrăveşte în operele sale. Că este vorba de nuvele sau romane,
aceştia se dăruiesc eroic artei, nedăruindu-se şi oamenilor. Nici personajul principal din
nuvela „Moartea la Veneţia”- Gustav Aschenbach nu face excepţie de la regulă.

Aflându-se în oraşul lagunelor pentru a-şi petrece, după o muncă încordată, zilele de odihnă
binemeritată, se îndrăgosteşte de chipul unui tânăr în a cărui armonie va descoperi
întruchiparea operei de artă. De aceea, va continua să rămână în Veneţia chiar şi atunci când
mirosul pestilenţial al canalelor prevesteşte apropierea unei groaznice epidemii, găsindu-şi
astfel moartea. Viaţa lui Aschenbach de până la plecarea la Veneţia stă sub semnul
apolinicului. Eroul este stăpânit încă din tinereţe de un simţ exagerat al perfecţiunii;
„socoteşte acest simţ ca fiind însăşi esenţa şi natura intimă a talentului şi de dragul lui îşi
strunise simţirea, potolind-o.”

Călătoria la Veneţia, privită chiar din această perspectivă a dezlănţuirii dionisiace, are şi o
conotaţie psihanalitică; ea echivalează cu o „coborâre” în inconştient. Mediul acvatic, cu
derivatele sale specifice (noroiul, mlaştina, mâlul), alături de mirosul fetid, de putreziciune
simbolizează domeniul neclar, ambiguu şi primejdios al inconştientului.

Descrierea oraşului începe, odată cu apropierea bărcii care aduce pe turistul german. Drumul
pe mare se face pe un vas vechi; cabina are aspect de peşteră, căpitanul are o barbă de ţap.
Vasul este, prin urmare, un fel de vehicul infernal, un fel de luntre care parcă face trecerea
către o altă lume. Această lume nu este altceva decât propriul inconştient

Aşadar, călătoria la Veneţia echivalează cu o defulare a personajului. Oraşul contaminat de


holeră simbolizează astfel conştiinţa invadată de pulsiunile inconştientului

Încă înainte de plecare, când abia are revelaţia „dorului” de a călători, Aschenbach are
viziunea manifestării involuntare a unor imagini din inconştient: „Înaintea ochilor păru că i se
arată o întindere tropicală, mlăştinoasă, sub un cer acoperit de ceţuri groase, o întindere
umedă cu o vegetaţie luxuriantă, un soi de lume primitivă şi sălbatică alcătuită din insule cu
râuri ce aduc noroiuri şi nămoale.”

1
Toată descrierea oraşului este pusă în strânsă legătură cu apa sau cu elemente ce ţin de apă

Un loc important îl reprezintă plaja care, fiind animată şi plină de străini, constituie, după
personaj, adevărata atracție a oraşului.

Dar oraşul are şi o altă latură pe care Aschembach o va simţi profund. Contrastul izbitor:
zidurile mucegăite inconjurate de grădini suspendate, potire înflorite ,ornamente , dar si
cerșetori,negustori de antichități , aer îmbâcsit si muzici lente. Într-o ideală formulare din
această nuvelă, Thomas Mann spune: „Cel mai neverosimil oraş din lume (…) generează
absurdul, falsul, disproporţionalul şi nepermisul”. Aşadar, oraşul Veneţia se prezintă, după
scriitor, ispititor de frumos dar, în acelaşi timp, plin de nesiguranţă. Chiar dacă este un oraş la
care visează toată lumea (marinarul i se destăinuie lui Aschenbach: „Frumos loc v-aţi ales,
domnule! Veneţia, ah, Veneţia! Ce minunat oraş! Ce irezistibilă atracţie pentru omul cult! Ce
istorie şi ce plăceri oferă!”), el pare un oraş grav, care ascunde un mister morbid.

Prin acest spaţiu veneţian în care circula un aer asfixiant, maladiv, pe care spiritul artistic îl
respira până la extaz şi de care se lăsa învăluit, absorbit, pâna la limitele anularii voinţei, un
aer care fascineaza şi care ucide, dar unde frumuseţea si perfecțiunea asemănătoare operelor
antice grecești, întruchipată de tânărul Tadzio este adorată într-o formă de auto-oglindire:
artistul îşi vede valenţele interioare exprimate pe chipul desăvârşit al celuilalt.

Din momentul în care îl zărește pe Tadzio, Ashenbach începe să trăiască și nu-și mai reprimă
totul în virtutea scrisului său. Personajul suferă o transgresie de la echilibru la beţia extatică,
menţinându-se totuşi în perimetrul unei culturi asumate până la a o transforma în mod
existenţia. Contemplarea lui Tadzio devine, curând, punctul central al fiecărei zile, şi apoi al
existenţei lui Aschenbach. Pe puntea vasului ce îl ducea spre Veneţia, Aschenbach văzuse cu
oroare cum un bătrân cu un zâmbet prostesc pe faţa fardată se amestecă într-un grup de tineri.

La finele romanului, Aschenbach devine acel bătrân, pe măsură ce, furat de pasiune, îl
urmăreşte pe Tadzio prin pasajele şi canalele unui oraş viciat. Mann a declarat
că Moarte la Veneţia este un roman despre pierderea demnităţii unui artist, dar el studiază aici
şi relaţia dintre artă şi viaţă. Aschenbach crede că prin muncă şi disciplină poate stăpâni şi
modela viaţa, transformând-o în artă.

Mario Vargas Llosa lansează următorul comentariu: “Moartea la Veneţia este una dintre
marile opere ale lui Thomas Mann nu doar datorită frumuseţii cu care este scrisă, ci şi pentru
că aici Mann descrie aceste trăsături contradictorii ale condiţiei umane: aspiraţia către
civilizaţie, către o lume a ordinii şi a libertăţii, iar pe dedesubtul peliculei subţiri a civilizaţiei,
barbaria - instinctele, pasiunile, toată iraţionalitatea care ne cere o viaţă mai liberă, fără
obstacole şi frâne, pentru a ne putea satisface aceste instincte, care nu sunt doar ale plăcerii, ci
şi, cum arăta Freud, ale violenţei şi ale morţii.

Nu epidemia este boala oraşului, ci ambiguitatea. Ea stăpâneşte Veneţia.

De aceea, oraşul devine un vast labirint pe care personajul nu-l înţelege şi din care nu poate
scăpa. E o imensă „tentaculă” care îl prinde şi nu-i dă voie să plece. E o capcană misterioasă
ce nu ucide pe loc, ci lent, dar sigur. Aschenbach nu urmează treptele cunoaşterii frumosului

2
în sine, aşa cum le dezvăluie iubirea platonică. Pornind de la frumuseţea fizică a unui singur
trup (Tadzio), Aschenbach nu ajunge la frumuseţea morală şi la frumuseţea cunoştinţelor.

Falsa contemplare a frumosului în sine din finalul nuvelei îi va aduce prin urmare damnarea.
Aventura lui Aschenbach este una tragică. Tragismul său este cu atât mai acut cu cât el este
unul al întregii tipologii propuse de Thomas Mann. Tragismul este în primul rând al condiţiei
artistului care, deşi nu-şi pune problema necesarei existenţe a celorlalţi, are, totuşi, din când în
când, intuiţia faptului că a exista înseamnă a fi împreună cu ceilalţi, a participa. Vieţuirea în
sfera esteticului părându-i o frustrare, artistul are nostalgia imersiunii, a participaţiei, dar nu
reuşeşte să o realizeze, nu face actul. Condiţia artistului este una tragică tocmai în sensul
imposibilităţii realizării în plan social sau personal. Aschenbach este emblema vie a
sacrificiului pe care îl cere arta şi a tragismului care derivă din încercarea de a evita acest
sacrificiu.

Atunci cînd citim Moartea la Veneţia, regresăm într-o zonă primitivă, într-o lume în care nu
prevalează principiile morale, ci instinctele, dorinţele, toată acea realitate subterană care, dacă
ar fi liberă, ne-ar duce la violenţă şi la măcel. Iată de ce citim marile opere ale literaturii. Prin
ele putem trăi toate experienţele omeneşti, chiar pe cele mai teribile, fără să suportăm
consecinţele, fără a-i răni pe cei din jur şi dînd curs acelei experienţe frustrante, acelei părţi
reprimate din fiinţa noastră care pînă la urmă permite existenţa civilizaţiei. Arta şi literatura
trebuie să fie cu totul libere să poată exprima toate acele lucruri care, trăite în viaţa reală, ne-
ar duce la dezastru.

Veneţia este asemenea unui muribund care, în agonia sa, îi duce pe toţi la agonie.