Nume: Mațincu Alexandra

Anul: III

Grupa: RI

Particularități stilistice în opera lui Ion Creangă

 
Ion Creanga este unul dintre marii clasici ai literaturii romane care s-au afirmat in cercul
literar al Junimii, in a doua jumatate a secolului al XlX-lea. Scriitor realist, Creangă este unul
dintre cei mai cunoscuti si mai iubiti, povestitori. El a reusit sa ridice proza romaneasca din
secolul trecut valorificand vorbirea omului simplu si ridicand-o la un nivel de neegalat pana
astazi . In Creanga traiesc „credintele, eresurile, datinile,, obiceiurile, limba,  morala, filosofia
poporului”, scria G. Ibraileanu.
Amintiri din copilarie este o opera compusa din patru parti, care apare in
cea mai prestigioasa revista a timpului Convorbiri literare, intre anii 1881-1882, exceptie
facand partea a IV-a, scrisa in 1888, si aparuta postum, in 1892. Publicarea in volum a
amintirilor s-a facut la Iasi, in anul 1892. Cartea cuprinde o imagine luminoasa a vietii satului, a
obiceiurilor si a traditiilor poporului, avand in centru intamplarile si peripetiile lui Nica a lui
Ștefan a Petre. Eroul central apare, asadar, infatisat de autor, din copilarie pana in pragul
adolescenteiintr-un prim plan, sunt zugravite procesul de formare a lui Nica si evolutia lui
spirituala,strans legate de mediile pe care le strabate.
 Iorgu Iordan afirma în cartea ” Studii despre Ion Creangă” că opera lui Creangă ”
înfățișează un adevărat univers – universul vieții rurale românești de acum un secol – tot așa
limba folosită de autorul lor reprezintă chintesența vorbirii noastre populare în aceeași epocă.”
Perioada în care opera lui Creangă a apărut, a fost cea în care limbajul popular era clar
diferențiat de cel cult, iar acest aspect era cel mai bine reprezentat în aria vocabularului și al
expresiilor folosite. Limbajul folosit spre exemplu în „Amintiri din copilărie” nu era identificat
ca fiind neapărat regional, ci popular, diferența semnificativă înregistrându-se, mai ales,  la nivel
fonetic, lexical, dar și morfologic.
Din punct de vedere stilistic, analizând la nivel fonetic, opera lui Creangă am putut
observa ca ea este caracterizată, în mare parte, de folosirea regionalismelor, dar și de cuvintele
considerate „inovații fonetice”, care la rândul lor, ocupă un important loc în acestă operă.
Deasemenea, trebuie menționat faptul că acele cuvinte care în opera lui Creangă reprezintau
regionalisme, în vorbirea actuală,  sunt caracterizate ca fiind arhaisme fonetice care nu mai sunt
reprezentative numai pentru zona Moldovei, ci pentru mai multe zone ale țării. Iată câteva forme
întâlnite în opera lui Ion Creangă si care sunt specifice zonei Moldovei: mîne, pîne, cînește,
mîni- dimineață, mînile, prezintă reducerea diftongului îi  la i; băiet, spăriet, împrăștiet, sunt
forme ale cuvintelor în care diftongul ia este inlocuit de diftongul ie. Din limba veche, autorul
păstrează formele unor cuvinte în care apar sufixele –ariu și –oriu (coțcariul, povestariu), acest
lucru datorându-se, cel mai probabil, datorită faptului ca finalul cuvintelor este nearticulat.
Totodată, forme ca : bini, galbini, tini, barbat, macar, sunt caracterizate ca fiind specifice
graiului moldovenesc și marchează închiderea lui  e la i.
 Inovațiile fonetice, întâlnite în opera Amintiri din copilărie, reprezintă un aspect
important pentru caracterul popular al acesteia și fac parte tot din aria regionalismelor. Printre
cele mai întâlnite inovații fonetice, amintim: reducerea diftongului ea la e accentuat ( cole, măse,
pute, păre, etc.), apariția cuvintelor în care diftongul  ia este înlocuit de ie  (băiet, s-a muiet, ieu,
etc.), folosirea numeralelor, dar cu pronunțare și scriere populară (tus-șese, șesezeci), dar și
folosirea pronumelor ( ista pentru ăsta / acesta, cela pentru acela sau pentru celălalt, aistora
pentru aceștia). Tot în aria inovaților fonetice, se observă și utilizarea verbelor perdut, împetrită,
verbe care sunt caracterizate de depalatalizarea labialelor.
Observăm așadar că nivelul fonetic al limbii este dat de manifestarea ei in substanta sonora,
prin sunete cu un anumit ton, cu inaltimea, durata sau amplitudinea lor, la care se adauga
silabele, accentul, ritmul, intonatia având valori expresive.
La îmbogățirea expresivitătii contribuie și onomatopeele și cuvintele derivate de la acestea (Iar
Setila dand fundurile afara la cate o bute, horp !
Din punct de vedere lexical, vocabularul utilizat în opera „Amintiri din copilărie” este de tip
omogen, în sensul că acesta înglobează toate criteriile. Cuvintele utilizate au caracter popular, iar
neologismele sunt absente în totalitate. Autorul folosește cuvinte uzuale (regionalisme) pentru
mediul în care se desfășoară acțiunea (țintirim, zăplaz, holtei, bernevici, pocinog, cociorva, dihai,
făină de păpușoi, etc.), iar proverbele și zicătorile utilizate au rolul de marca și accentua
caracterul vorbit al vocabularului folosit.
Umorul "Amintirilor" este realizat si prin folosirea unor expresii si cuvinte,zicale si termeni
familiari cu o semnificatie aparte . Expresii ca "benchi boghet","ridicam casa in slava","de le
mergea colbul","pughibale spurcate","va croiesc de va merg peticile","stropsitul de Ion" etc.
starnesc voia buna,iar zicalele sunt uimitoare fie prin asocierile ce le realizeaza ("Daca-i copil sa
se joace;daca-i cal sa traga;si daca-i popa sa ceteasca"),fie prin rima lor surprinzatoare ("pielea
rea si rapanoasa/ori o bate,ori o lasa").In aceste situatii comicul este de limbaj,deoarece hazul
provine din cuvintele pe care le folosesc personajele,din modul cum se exprima ele.
Ca si in vorbirea populara, sunt prezente imprecatiile: "Fir-ar afurisit safie!", sau chiar invectiva: "patruzecile
mane-sa de golan" care aduc un plus de umor în context .Expresiile comparative: "ca la urs", "ca vai de noi" sunt si
ele dovezi ale celei maivizibile oralitati, la care se alatura repetitiile specific populare: "incet-incet","multe-multe",
prin care se exprima ideea de intensitate a sentimentelor sau aactiunii.Se remarca, de asemenea, inversiunile
specific populare: "pe prispa unui rotariuputin de nu era sa ramanem chiori", prin folosirea carora autorul
creeazaimpresia unei exprimari familiare.
Fregvente în operă sunt și expresiile, locutiunile cu rol afectiv (tipenie de om nu le deschidea
usa"sau „m-a varat in toti sparietii"). Ca
resursele afective ale derivarii întâlnim diminutive, augmentative ca „dragalita doamne", dragut
de biciusor", vaduvoi batran", „hotomanul de Paval" sau proverbele  şi zicătorile precum:
„Pentru că știi vorba ceea: Omul sfințește locul.”, „Vorba ceea: Părinții mănâncă aguridă și
fiilor li se strepezesc dinții.”, „Au tunat și i-au adunat.”, „Milă mi-e de tine, dar de mine mi
serupe inima.”,  „La plăcinte / Inainte, / La război/ Înapoi.”, „Voinic tânăr, cal bătrân / Greu
se-ngăduie la drum.”, „apără-mă de găini, că de câini nu mă tem.”, etc."Capul de-ar fi sănătos,
că belele curg gârlă"; "Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale"; "Nu-i după cum
gândeşte omul, ci-i după cum vrea Domnul"; "frica păzeşte bostănăria"; "omul sfinţeşte locul";
"Să nu dea Dumnezeu omului, cât poate el suferi".
ori versuri populare sau fraze ritmate: ”Din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din târg
de la Sălcaţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi",
tot la îmbogățirea expresivității contribuie și cuvintele  şi expresiile populare, regionalisme ca:
"m-ai băgat în toate grozile morţii" (m-ai îngrozit -n.n); "n-ai cui bănui" (n-ai pe cine da
vina ~n.n); "o lua în porneală" (se ducea la păscut - n.n); "a mâna porcii la jir" (a sforăi
- n.n); "hatârul" (plăcerea - n.n.); "a se chiurchiului" (a se chercheli, a se ameţi
- n.n.); "farmazoană" (vrăjitoare, şireată - n.n.); "arzuliu" (fierbinte - n.n.); "teleagă" (partea de
dinainte a plugului - n.n îngrozit -n.n); "n-ai cui bănui" (n-ai pe cine da vina ~n.n); "o lua în
porneală" (se ducea la păscut - n.n); "a mâna porcii la jir" (a sforăi - n.n); "hatârul" (plăcerea
- n.n.); "a se chiurchiului" (a se chercheli, a se ameţi - n.n.); "farmazoană" (vrăjitoare, şireată
- n.n.); "arzuliu" (fierbinte - n.n.); "teleagă" (partea de dinainte a plugului - n.n.)etc.
În ceea ce privește caracteristicile morfologice, acestea nu sunt foarte numeroase, însă apar
câteva care sunt specifice operei. Pe lângă caracterul regional, verbele utilizate în acestă operă,
au și un caracter popular. Fiecare mod al verbului este marcat în diferite exemple. De exemplu,
verbe ca: venise, luase, plecase, sunt forme ale modului mai- mult – ca- perfect, iar în vorbirea
populară acestea apar fară sufixul –ră (numai la persoana a 3 plural); la modul viitor, verbele
apar fără litera v, iar formele sunt construite cu infinitivul: I-oi zice, te-oi omorî, te-oi alege; iar
verbe ca a lua, a pune, a da, a sta sunt folosite la modul conjuctiv prezent cu forme ca: să ieie,
să deie, să steie, să puie  ( acestea sunt forme iotacizate și aparțin limbii populare utilizate în
Moldova).
Folosirea dativului etic ca în acest exemplu "Şi odată mi ţi-1 înşfacă cu dinţii de cap, zboară
cu dânsul în înaltul ceriului şi apoi, dându-i drumul de-acolo, se face spânul până jos praf şi
pulbere." Are rol de a sporii gradul de expresivitate al discursului.
Un aspect care marchează oralitatea este aglomerarea verbelor. Autorul folosește cât mai
multe verbe într-o singură frază pentru a exprima cât mai multe acțiuni. De exemplu: „ și cum
ajung în dreptul teiului, pun demancarea jos, mă sui încetișor în tei, bag mâna în scorbură,
găbuiesc pupăza..”, „Și ne coborâm noi și ne tot coborâm cu mare greutate (…) și caii lunecau
și se duceau de-a rostogolul…”.
Impresia de autenticitate este data de numeroase locutini verbale: "si-ar tine limba acasa", "ti-a iesit un sfant din
gura", toate sporind expresivitatea textuluisub aspectul oralitatii.
Folosirea unor propozitii eliptice de predicat “lemne la trunchi sunt;slanina si faina in pod
este deavolna; branza in putina asemene;curechi in poloboc,slava Domnului”,”cu talanca la oi,cu
clestele si vatraiul”etc aduc un plus de expresivitate textului.
In intreaga opera oralitatea se manifesta si prin constructii exclamative, interjectiisi cuvinte in vocativ:
"Doamne fereste!", "halal pe noi", "hai-hai, hai-hai", prin carese invioreaza naratiunea si se evidentiaza starile
sufletesti ale pesonajelor.Vorbirea personajelor este foarte variata.
La nivel sintactic, autorul evită folosirea figurilor de stil preferând să le înlocuiască cu
structuri clare, concise, chiar concrete, iar pentru marcarea continuității unei idei, autorul
folosește conjuncția coordonatoare și; aceasta nu este folosită numai în interiorul propozițiilor ci
și la începutul acestora. În acest caz, și nu are funcție sintactică, ci doar marchează ideea de
repetiție și de continuitate.  Sintaxa frazei este marcată, în special, de coordonare (aceasta fiind
specifică scrierilor populare). În opera lui Creangă, coordonarea apare fie cu ajutorul
conjuncțiilor, fie prin juxtapunere. Așa cum am menționat și mai sus, principala conjuncție
folosită este și, fiind urmată de iar și dar ( „[…] umflu pupăza de unde era, sai cu dânsa pe sub
streșina casei și mă duc de-a dreptul în târgul vitelor, […].”, „Dar eu n-o vedeam pe dânsa,
căci eram în treabă.”, ” Dar nu merg pe drum, de rușine să nu întâlnesc vrun om; ci sar în
grădină la Costache și merg tupiluș prin păpușoi; apoi într-o hudiță, din hudință în grădina lui
Trăsnea și iar prin păpușoi […].”). O altă particularitate a sintaxei utilizate de Creangă este
folosirea propozițiilor introduse de adverbul unde („[…]în știoalna unde mă scăldam”, „[…]
Văraticul, unde și-a petrecut viața Brâncoveanca cea bogată și milostivă […]. „, „[…] unde nu
mă îmbărbătez în sine-mi și iar bag mâna să scot pupăza … pe ce-a fi …”.
În realizarea oralității un prim element important sunt interjecțiile. Acestea marchează
spontaneitatea și nu sunt cu mult diferite de construcțiile exclamative. La Creangă, interjecțiile
apar cu rol predicativ și de cele mai multe ori, fac parte din construcții eliptice: „fac țuști”,
„Asemene celui mijlociu, țuști”, „Nici una, nici două, haț”, „Pupăza zbîrrr”, „Și când răcnește
o dată cât se poate, eu zbîrr!”. În structurile interjecțiilor apar și repetițiile, care nu fac altceva
decât să accentueze ideea transmisă de anumite structuri sau cuvinte. De exemplu: „Na, na, na!
d-apoi pentru vrednicia lui mi la dat tata […]”, „Și o dată pornesc ei teleap, teleap,
teleap!”. Repetițiile nu apar numai în cazul interjecțiilor, ci și la verbe; de exemplu: „Și bocește
el și bocește, pînă îl apucă leșin.”. Elipsa este un alt procedeu stilistic des întâlnit în opera lui
Creangă. Structurile cele mai afectate de elipsă sunt cele fixe care sunt formate cu adverbe
demonstrative: când colo, când colea, ici colo, când iaca, Paula Diaconescu spunea că aceste
structuri: „mijlocesc reprezentările concrete ale acțiunilor.” Astfel, ele oferă întregii structuri un
grad mare de uimire.
Creangă reprezintă, la sfârşitul secolului al XIX-lea, o direcţie care valorifică, în
diverse moduri şi, mai ales, cu diverse funcţii, limba vorbită. Oralitatea
e s t e c a r a c t e r i s t i c a s t i l i s t i c ă dominantă, în opera lui Creangă ea fiind ilustrativă pentru o
oralitate de tip popular. Călinescu este acela care contestă primul autenticitatea" populară a
stilului Iui Creangă, arătând că opera sa dă dovada unei limbi şi a unui stil foarte elaborate,
caracterizate prin aglomerarea pe un spaţiu relativ restrâns a unui mare, număr de procedee
lexicale sau de sintaxă populară, printr-un umor bazat pe dialog, totul în defavoarea desfăşurării
epice lineare, care constituie specificul naraţiei populare.

Bibliografie:

Creangă, Ion, Povești, Povestiri, Amintiri, Editura Regis,1968

Iorgu, Iordan, Limba lui Creangă în Studii despre Ion Creangă. Vol II, Editura Albatros,
București, 1973;

“D-apoi cu mos Chiorpec ciubotarul, megiesul nostru, ce nãcaz aveam! Ba adicã, drept vorbind,
el avea nãcaz cu mine, cãci una-douã, mã duceam la om si-l tot sucãleam sã-mi deie curele ca sã-
mi fac bici. Si cele mai de multe ori gãseam pe mos Chiorpec rãbuind ciubotele cu dohot de cel
bun, care face pielea moale cum îi bumbacul. Si dacã vedea omul si vedea cã nu se poate
descotorosi de mine cu vorbe, mã lua frumusel de bãrbie cu mâna stângã, iar cu cea dreaptã muia
felestiocul în strachina cu dohot si-mi trãgea un pui de rãbuialã ca aceea pe la bot, de-i bufnea
râsul pe toti ucenicii din ciubotãrie. Si când îmi da drumul, mã duceam tot într-o fugã acasã la
mama, plângând si stupind în dreapta si-n stânga. - Uite, mamã, Chiorpecul dracului, ce mi-a
fãcut!... - Doamne, parcã l-am învãtat eu, zicea mama cu pãrere de bine; am sã-l cinstesc, zãu
asa, când l-oi întâlni, cã sezi lipcã unde te duci si scoti sufletul din om cu obrãzniciile tale,
usernic ce esti! Dacã auzeam asa, mã spãlam binisor pe la gurã si-mi cãutam de nevoie... Si cum
uitam ciuda, fuga iar la mos Chiorpec dupã curele. Si el când mã vedea intrând pe usã, îmi zicea
cu chef: - He, he! Bine-ai venit, nepurcele! Si iar mã rãbuia, fãcându-mã de râs; si eu iar fugeam
acasã plângând, stupind si blãstãmându-l. Si mama avea un chin cu mine din pricina asta... - Of!
De-ar veni iarna, sã te mai dau odatã la scoalã undeva - zicea mama - si sã cer dascãlului sãmi
deie numai pielea si ciolanele de pe tine.” (Ion Creangã – fragment din Amintiri din copilãrie)