Sunteți pe pagina 1din 10

UNIVERSITATEA ”DUNĂREA DE JOS” GALAȚI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE

DISCURSUL ÎN SISTEMUL
JURIDIC

Conf. dr. ANDREEA MATIC

RETORICĂ JURIDICĂ

Student MUNTEANU MIHAI

DREPT ANUL III ZI GRUPA III

GALAȚI 2020
DISCÚRS, discursuri, s.n. Expunere făcută în fața unei adunări; cuvântare. ♦
(Franțuzism înv.) Tratare în scris a unui subiect de natură științifică sau literară. –
Din fr. discours, lat. discursus.
(Dictionar: Dicționarul explicativ al limbii romane - DEX '98 )

Termenul “discurs” se referă mai mult la problematica vastă a unui câmp de


cercetare decât la un anumit mod de înţelegere a limbajului. Faptul că termenul
presupune relaţia limbajului cu parametri ai realităţii nonlingvistice face ca “discursul” să
fie un domeniul al cercetării interdisciplinare.

În acest caz, termenul “discurs” nu are plural, el desemnează un domeniu generic.

Discursul poate fi definit ca ansamblu de enunţuri ale unui emiţător 1, care se referă
la un subiect unic(topic, în terminologia anglo-saxonă).

Din perspectivă pragmatică, discursul reprezintă “o enunţare ce presupune un


locator şi un auditor, precum şi intenţia locutorului de a-l influenţa pe celălalt”
(Benveniste).
Alte interpretări ale discursului vizează echivalenţa sa cu:
a) un text, în cadrul căruia perspectiva comunicaţională și cea tematică coincid în
general (de exemplu, în cazul comunicării scrise);

b) un ansamblu de texte, care ilustrează interacţiunea dintre două sau mai multe
discursuri centrate în jurul unei singure teme; în cazul conversaţiei, fiecare discurs este
alcătuit din mai multe texte (fiecare replică este o unitate comunicaţională, deci un text în
sine).

Opoziţia discurs/frază.

Fraza reprezintă un “enunţ în structura căruia se cuprind cel puţin două propoziţii”,
având caracteristica autonomiei sintactice şi de comunicare.

1
Emițător - adj., s. n. 1. Adj. Care emite; emisiv. ◊ Post emițător = post de radioemisiune. 2. S. n. Dispozitiv, aparat sau
instalație care emite unde sonore ori electromagnetice sau impulsii de curent. Emițător radio = radioemițător. – Emite +
suf. -ător (după fr. émetteur).
2
Discursul reprezintă o unitate lingvistică 2 constituită dintr-o succesiune de fraze.
Din perspectiva acestei definiţii, studiul discursului va fi numit de Harris (1952) “analiza
discursului”, în timp ce alţi cercetători consideră mai potrivită sintagma “gramatica
discursului”. Acestei ramuri de cercetare a discursului şi a obiectului său de studiu îi sunt
atribuite astăzi conceptele lingvistică textuală - text.

Opoziţia discurs/enunţ.

Dincolo de caracterul său de unitate lingvistică (adică de “enunţ”), discursul


reprezintă o unitate de comunicare legată de condiţii de generare strict determinate (cu
alte cuvinte, reprezentând un gen determinat de discurs; de exemplu, discursul mediatic,
discursul românesc, discursul publicitar, discursul ştirilor etc.). Din această perspectivă,
termenii “discurs” şi “enunţ” au sensuri diferite: enunţ acoperă sfera conceptuală a
“textului ca structurare în cadrul limbii”, în timp ce discurs va desemna “studiul
lingvistic al condiţiilor de producere a acestui text”.

Opoziţia discurs/limbă.

Limba definită ca sistem de valori virtuale se opune discursului, adică folosirii


limbii într-un context specific, care poate restrânge aceste valori, sau poate genera, la fel
de bine, noi valori. Această distincţie este relevantă, în special, pentru domeniul
lexicului. Astfel, neologia lexicală aparţine domeniului discursului.

Pe de altă parte, limba definită ca sistem folosit de membrii unei comunităţi


lingvistice se opune discursului, considerat ca folosire a unei secvenţe a acestui sistem.
Această utilizare secvenţială a sistemului se poate referi la aspecte diverse, cum ar fi
plasarea într-un anumit câmp discursiv: discurs comunist, discurs ecologist, discurs
suprarealist, discurs postmodernist3, discurs socialist. M. Foucault (1969:153) face
următoarea precizare: ”Se numeşte discurs un ansamblu de enunţuri care aparţin aceluiaşi
mod de formare discursivă ”. Aşadar, condiţiile definitorii ar fi:

• apartenenţa la o tipologie discursivă (discurs jurnalistic/publicistic, discurs


pedagogic, discurs romanesc, discurs administrativ, discurs juridic etc.)

2
Lingvistic - s. f., adj. 1. S. f. Știință care studiază limba (II) și legile ei de dezvoltare. ◊ Lingvistică generală = domeniu al
lingvisticii care studiază limba din punctul de vedere al trăsăturilor ei generale, de mijloc de comunicare specific omului.
Lingvistică diacronică = studiu al faptelor de limbă privite în evoluția lor. Lingvistică sincronică = studiu al faptelor de limbă
așa cum se prezintă ele la un moment dat. 2. Adj. Care aparține lingvisticii (1), privitor la lingvistică. [Var.: linguístic, -ă s. f.,
adj.] – Din fr. linguistique

3
Postmodernism - s. n. curent artistic, tendință care urmează după modernism. (< engl. postmodernism)
3
• apartenenţa la o categorie specifică de locutori (discursul medicilor, discursul
sociologilor, discursul mecanicilor etc.);
• privilegierea unei funcţii a limbajului (discurs polemic, discurs prescriptiv
etc.).
Legile discursului.

Legile discursului reprezintă regulile, variabile din punct de vedere cultural, pe


care fiecare dintre parteneri le respectă ş i, în acelaşi timp, presupune că sunt respectate
de către intelocutor în cadrul “schimbului verbal”.
Încadrarea şi definirea acestor “legi” fac obiectul unor ample dezbateri. Unii
cercetători136 au propus distincţia teoretică între “principiile discursive generale”şi “legile
specifice ale discursului”.
Astfel, în principii generale s-ar putea încadra principiul cooperării, al relevanţei şi
al sincerităţii.
Clasificarea legilor specifice discursului pune în evidenţă două criterii importante:
criteriul lingvisticşi criteriul axat pe codurile de comportament.
După criteriul lingvistic există următoarele legi:
1. legea informativităţii (a nu vorbi pentru a nu spune nimic, a nu spune ceea ce
interlocutorulştie deja etc.);
2. legea exhaustivităţii4 (a furniza volumul maxim de informaţie pertinentă,
susceptibilă de a
interesa pe interlocutor la un moment dat);
3. legea modalităţii (a fi clarşi concis în formulări).
Criteriul axat pe codurile de comportament reglate social relevă faptul că
interacţiunea verbală este supusă unui ansamblu de norme variabile în timp şi spaţiu.
Aceste norme sunt, în general, cele care reglează comportamentul agresiv faţă de
imaginea/face pozitivă sau negativă a partenerului. Astfel, - pe de o parte se clasează aici
reguli care guvernează comportamentul locutorului faţă de partenerul său (a nu fi agresiv,
ironic, a nu exagera cu lauda, a nu monopoliza5 discuţia etc.);
- pe de altă parte, regăsim norme care reglează imaginea proprie a locutorului (a nu
fi exagerat de respectuos sau, invers, extrem de pretenţios etc.).

4
Exhaustiv - [At: CĂLINESCU, C. O. 217 / P: ~ha-us~ / Pl: ~i, ~e / E: fr exhaustif] (Liv) 1 a (D. o expunere, o lucrare etc.) Care
epuizează un subiect Si: complet. 2 av În mod complet. 3 av (Rar) În mod exclusiv Si: total.

5
Monopoliza - t [At: PONTBRIANT, D. / Pzi: ~zez / E: fr monopoliser] 1 A exercita un monopol (1). 2 A organiza sau a
concesiona ceva pe bază de monopol 3 (Fig) A acapara, a-și atribui în mod exclusiv un obiect, un privilegiu, un domeniu de
activitate etc. 4 (Fig) A concentra întreaga atenție, întreg interesul cuiva.
4
Aceste legi se circumscriu, în linii generale, domeniului numit de Grice “maxime
conversaţionale” sau de alţi cercetători (O. Ducrot) - “legile discursului” sau “postulate
conversaţionale”.

O trăsătură caracteristică a acestor legi pare a fi extinderea, între anumite limite, de


la domeniul strict al conversaţiei la toate discursurile. Deşi domeniul de referinţă este
general, aceste legi capătă un caracter specific în funcţie de genul de discurs analizat.

Problema clasificării discursurilor este dificilă, mai ales datorită criteriilor multiple
care pot fi luate în considerareşi a imposibilităţii de a le cuprinde pe toate într-o schemă
ideală. Petitjean (1989) consideră că tipologiile discursului pot fi împărţite în trei clase:
tipologii enunţiative, tipologii comunicaţionale şi tipologii situaţionale.

Genurile de discurs.

Analiza discursului pune în evidenţă utilizarea cu sensuri diferite a termenilor gen


de discurs şi tip de discurs. Tendinţa generală pare a privilegia folosirea sintagmei gen de
discurs pentru dispozitivele de comunicare definite socio-istoric: faptul divers,
editorialul, consultaţia medicală, interogatoriul, mica publicitate, conferinţa universitară,
raportul etc.
Diversitatea genurilor de discurs este foarte mare de la genuri care ar putea fi
caracterizate ca stabile (rugăciunea, conferinţa, reţeta etc.) la genuri foarte dinamice
(jurnalul tv).

În concepţia tradiţională, se consideră genurile drept cadre în care se poate


introduce un conţinut care ar fi independent de acestea. Sub influenţa pragmaticii se
consideră genurile mai mult activităţi care nu pot avea o dezvoltare legitimă și “reuşită”
decât dacă sunt în conformitate cu regulile care le constituie.

Caracteristicile definitorii pentru un gen de discurs vizează:


- statutul colocutorilor;
- circumstanţele temporal şi spaţiale ale enunţării;
- suportul şi modul de difuzare (suportul joacă un rol important în apariţiaşi
dezvoltarea unui gen: apariţia microfonului a modificat predica religioasă, telefonul a
modificat definiţia conversaţiei, epopeea6 este inseparabilă de recitare etc.) (vezi
mediologie);
6
Epopee - 1 Poem epic de mari dimensiuni în care se povestesc, în versuri, fapte eroice, legendare sau istorice (dominate
de personaje extraordinare), adesea de o însemnătate deosebită pentru viața unui popor Si: epos (1). 2 (Pex) Producție
epică de mare amploare Si: epos (2). 3 (Îla) De ~ Epopeic. 4 Șir de evenimente (mărețe), de fapte eroice sau glorioase, care
prin dimensiunile și importanța lor se aseamănă cu cele dintr-o epopee (1) Si: narațiune, epos (3).
5
- temele care pot fi introduse;
- lungimea, modul de organizare a discursului etc.

Discurs prim, discurs fondator şi discursul raportat.

Din perspectivă cronologică și constitutivă, discursurile pot fi: discurs prim


(iniţial), discurs
Fondator şi discursul raportat
a) Discurs prim şi discurs fondator
- Discurs fondator (discurs constitutiv)
- Discurs iniţial/prim discurs
- Discurs care joacă un rol “fondator” în raport cu altele.
- Doar un discurs care se constituie prin tematizarea propriei constituiri este cel
care joacă un rol fondator în relaţia cu celelalte discursuri. De exemplu, discursul creştin,
poate pretinde că este un discurs fondator în raport cu altele prin instituirea unei legături
cu revelaţia.
- Orice discurs constitutiv este prins într-o reţea de relaţii conflictuale cu alte
discursuri constitutive şi mobilizează comunităţi discursive specifice, care generează
înscrierea enunţurilor sale într-o memorie colectivă, într-o memorie culturală.
- Termenul desemnează în sens strict textul care reprezintă sursa pentru alte
discursuri.
- Prin extensie, se vorbeşte de discurs iniţial în cazurile în care există un decalaj
cronologic şi/sau calitativ între două discursuri: între o carte şi recenzia sa, între Biblie şi
lucrări de interpretare a acesteia etc.

b) Discursul raportat
Acest termen surprinde de reprezentarea într-un discurs a unor elemente care
aparţin unor surse diferite de emiţător. Discursul raportat se referă atât la tipologia
tradiţională:
- discurs direct, discurs indirect şi discurs indirect liber,
- cât şi la fenomene ca: punerea între ghilimele, italice etc., la modalizare prin
trimitere la un alt discurs (“după spusele lui x…”), la diversele forme de aluzie
la discurs anterioare.
Discursul raportat în sens strict se referă la cazul în care emiţătorul are ca obiect al
enunţului său un alt act enunţiativ (“Ion povesteşte că eşti bolnav”).
Modalizarea în discursul secund se referă la prezentarea propriului enunţ ca
secundă în raport cu un alt discurs. Modalizarea poate privi:

6
- adevărul/validitatea/credibilitatea conţinutului din aserţiune (“Este bolnav, dacă
ar fi să ne luăm după spusele lui Vasile”);
- folosirea unui cuvânt sau termen (“Sunt tufă, cum se zice”)

Discurs închis şi discurs deschis.

În funcţie de raportul dintre emiţătorişi receptori, discursurile pot fi: discurs închis
şi discurs deschis.
Discursul închis pentru care există o coincidenţă calitativă și cantitativă între
ansamblul emiţătorilorşi cel al receptorilor.
Discursul deschis pentru care există o diferenţă mare calitativă ş i cantitativă între
ansamblul emiţătorilorşi cel alreceptorilor.

Discurs specializat şi discurs nespecializat.

După domeniul în care sunt folosite, distingem discurs specializat (care se poate
atribui unui domeniu de specialitate) şi discurs nespecializat.
Termenul discurs specializat se referă la modul în care limba este utilizată într-un
domeniu de activitate. Astfel, există discursulştiinţific (în sociologie, matematică, fizică
etc.), discursul tehnic (de ex., în telecomunicaţii, petrochimie etc.), discursul profesional
(în ramuri precum turismul, ceasornicăria, jurnalistica etc.). Unii autori consideră că
discursul specializat poate includeşi discursul politic.

Discursul specializat reprezintă obiectul de studiu al lingvisticii aplicate.


Cercetarea în acest domeniu priveşte în special lexicul, terminologiile, aspectele
formalizate, “ritualizate” ale discurs.

Metadiscurs, intradiscurs şi interdiscurs.

Din perspectiva relaţiilor ce se pot stabili înşi între discursuri se poate vorbi despre
metadiscurs, intradiscurs şi interdiscurs.
Aceste concepte caracterizează starea discursului care se află într-un continuu
proces de negociere în cadrul unui spaţiu saturat de cuvinteleşi enunţurile celorlalţi.
Metadiscursul este un fenomen caracteristic atât interacţiunilor verbale spontane,
cât şi discursurilor elaborate fie orale, fie scrise.

Reprezentarea discursului ca un ansamblu format din două universuri distincte,


unul interior –al intradiscursuluişi unul exterior – al interdiscursului- poate fi făcută doar
dintr-o perspectivă teoretică. În realitate, intradiscursulşi metadiscursul se intersectează
7
cu interdiscursul, aşa cum se poate vedea în cadrul dialogismului 7 sau al eterogenităţii8
constitutive.

Interdiscursul desemnează relaţiile discursului cu ansamblul unităţilor discursive.


În funcţie de tipul dominant de relaţie interdiscursivă se pot delimita
- discursuri citate,
- discursuri anterioare (de acelaşi gen),
- discursuri contemporane aparţinând unor genuri diferite
Intradiscursul desemnează conceptul opus interdiscursului şi se referăla relaţiile ce
se stabilesc între elementele constitutive ale unui discurs.
1) Principalele funcţii ale metadiscursului sunt:
- de corectare
- autocorectare (am vrut să spun…mai exact…)
- de corectare a celuilalt participant al interacţiunii verbale (vrei să spui de fapt
că…)
- de marcare a inadecvării anumitor cuvinte (dacă se poate spune aşa…într-un anume
fel…)
- de a elimina de la început (“din start”) o eroare de interpretare (în sensul propriu
al
termenului…metaforic vorbind…în toate sensurile cuvântului…)
- de a formula scuze (dacă îmi pot permite să spun asta…nu-mi vine cuvântul…)
- de a reformula anumite enunţuri (altfel spus…în alţi termeni…)

2) Urmele interdiscursului în intradiscurs se regăsesc la nivelul preconstructului


(vezi în continuare). Preconstructul este astfel asociat unei teze esenţiale aŞcolii franceze,
aceea a existenţei unei “disimulări” a interdiscursului prin discurs.

Discursul raportat.
Discursul raportat reprezinta termenul atribuit conceptului de reprezentare intr-un
discurs a unor elemente care apartin unor surse diferite de emitator.
Discursul raportat se refera atat la tipologia traditionala: discurs direct, discurs
indirect si discurs indirect liber, cat si la fenomene ca: punerea intre ghilimele, italice
etc., la modalizare prin trimitere la un alt discurs (“dupa spusele lui x …”), la diversele
forme de aluzie la discurs anterioare. Unii cercetatori structureaza campul conceptual al
discursului raportat in conformitate cu ax a de opozitie - discurs raportat in sens strict /
modalizare in discurs secund.
7
Dialogism - Întrebuințare (cu artă) a dialogului (4) în expunerea ideilor, sentimentelor etc.

8
Eterogenitate - 1 Diversitate. 2 Dispersare. 3 Sistem fizico-chimic constituit din părți cu proprietăți structurale (sau
funcționale) diferite. 4 (Înv; îf eterogeneitate) Eterogenie (1).
8
Principalele elemente ale unui discurs.

Câmpul discursiv

Universul discursului poate fi văzut ca un ansamblu de discursuri care


interacţionează la un moment dat. Acest univers poate fi decupat în câmpuri discursive
distincte, cum ar fi diferite şcoli filosofice sau curente politice care se confruntă, explicit
sau nu, într-o anumită conjunctură.
Câmpul nu este o structură statică, delimitată ci un ansamblu dinamic care-şi poate
schimba configuraţia. Un câmp nu are o organizare omogenă: există întotdeauna
elemente dominanteşi elemente subordonate, poziţii centraleşi periferice.
Practica discursivă
Termenul “practică discursivă” este folosit pentru a sublinia faptul că discursul
este o formă de acţiune socială.

Pentru Foucault practica discursivă reprezintă “…un ansamblu de reguli anonime,


istorice, întotdeauna determinate în timpulşi în spaţiul care au definit, pentru o arie
soicală, economică, geografică sau lingvistică dată, condiţiile de exercitare a funcţiei
enunţiative”.

Retorica traditionala distinge trei categorii de discursuri,pe care le intalnim si azi,


in neoretorica:

1.discurs juridic-in fata unui auditoriu care reprezinta tribunalul,care judeca o fapta
si oratorul apara sau acuza inculpatul

2.discurs deliberativ(persuasiv)-autorul determina publicul sa gandeasca,sa


actioneze ca el

3.discursul epidictic-confirma valori admise de ambele subiecte ale


dialogului,emitator si receptor.

Bibliografie:

1. Aristotel, Retorica, Editura Iri, București, 2004.

9
2. Carbonell, Falvia; Dahlman, Christian; Feteris, Eveline, Legal argumentation
theory, în Christian Dahlman, Eveline Feteris, Legal Argumentation Theory:
Cross-Disciplinary Perspectives, Law and Philosophy Library, volumul 102,
Editura Springer, 2013.

3. Codul civil - Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil, republicat în Monitorul
Oficial nr. 505/2011.

4. Constituția României, actualizată şi republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din


31 octombrie 2003.

5. http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A6337/pdf

10