Sunteți pe pagina 1din 189

Ş COALA NA Ţ IONAL Ă DE STUDII POLITICE Ş I ADMINISTRATIVE

CURSUL:

Lect.univ.drd. Silvia S ĂVULESCU

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

Cursul î ş i propune nu numai prezentarea unor cunoş tinţ e fundamentale, ci ş i s ă-i deprindă pe studen ţ i cu reflecţ ia, critica ş i analiza discursiv ă.

Analiza discursului reprezint ă o direcţ ie nouă în ş tiinţ ele comunică rii. Termenul discurs se referă mai mult la problematica vastă a unui câmp de cercetare decât la un anumit mod de înţ elegere a limbajului şi presupune relaţ ia acestuia cu parametri ai realităţ ii nonlingvistice. Din acest punct de vedere “discursul” este un domeniul al cercetă rii interdisciplinare (ş i nu doar al celei strict lingvistice). Cursul oferă un model integrator al organiz ării cunoş tinţ elor fundamentale din acest domeniu transdisciplinar la configurarea că ruia contribuie retorica, pragmatica, analiza conversaţ iei, sociologia, etnometodologia.

Structura cursului

PARTEA I CAPITOLUL I .Cadrul teoretic al analizei discursului. Capitolul II. Noţ iuni fundamentale ale analizei discursului (limbă, vorbire, limbaj; act de limbaj, macroact de limbaj, cod de limbaj, competenţă, enunţ , enunţ are, text, opoziţ ia scris- oral). CAPITOLUL III. Tipologia discursului (discurs fondator ş i discursul prim, discursul raportat, discurs închis, discurs deschis, metadiscurs, intradiscurs ş i interdiscurs, discurs specializat). Legile discursului. CAPITOLUL IV. Universul discursului (cîmpul discursiv, practica discursivă ş i memoria discursivă); universul intern al discursului (preconstruct, implicit, presupoziţ ie, subînţ eles, implicatură, inferenţă). CAPITOLUL V. “Actorii discursului” (subiectivitate ş i ethos;subiect vorbitor, locutor şi emi ţător; cadru participativ, polifonie, rol ş i statut) CAPITOLUL VI. Tipuri de acţ iuni discursive (interacţ iune verbal ă; schimb, conversaţ ie)

PARTEA a II-a DEZBATEREA (studiu de caz)

PARTEA a III-a DISCURSUL PUBLICITAR

PARTEA a IV-a DISCURSUL POLITIC

ANEXE

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

ANALIZA DISCURSULUI

INTRODUCERE

“Orice discurs este o construcţ ie colectivă ” E.A. SCHEGLOFF

Modelul teoretic al analizei discursului pe care îl prezentăm încearc ă s ă ofere o sintez ă a numeroaselor studii ş i cercet ări dintr-un domeniu nou ş i extrem de dinamic al ş tiinţ elor comunicării. Realizarea unui model integrat al analizei discursului este dificilă, în special, datorit ă existenţ ei faţ etelor multiple ale domeniului, neunificării terminologice ş i lipsei compatibilit ăţ ii conceptuale.

Introducerea noastră în analiza discursului î ş i propune următoarele obiective:

- prezentarea principalelor puncte de vedere asupra termenilor “discurs” ş i “analiza discursului”

- o expunere metodică a principalelor concepte ale analizei discursului;

- analiza unor tipuri de discurs public de interes pentru viitorii specialiş ti în comunicare:

dezbaterea ş i discursul publicitar (analiza discursului politic este inclusă în cursul de “Analiz ă a limbajului politic”)

- sugestii implicite pentru elaborarea discursului public.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

CAPITOLUL I CADRUL TEORETIC AL ANALIZEI DISCURSULUI 1

Defini ţii

1 . Termenul discurs se referă mai mult la problematica vastă a unui câmp de cercetare

decât la un anumit mod de în ţelegere a limbajului. Deoarece termenul “discurs” presupune relaţ ia limbajului cu parametri ai realităţ ii nonlingvistice face ca “discursul” să fie un domeniul al cercetării interdisciplinare (ş i nu doar al celei strict lingvistice).

În acest caz, termenul “discurs” nu are plural, el desemnează un domeniu generic.

2. Discurs reprezint ă un termen complex care poate fi definit ca ansamblu de enunţ uri ale

unui emi ţător, care se referă la un subiect unic (topic, în terminologia anglo-saxon ă).

3. Dintr-o perspectivă pragmatică, discursul reprezintă "o enunţ are ce presupune un locutor ş i

un auditor, ş i intenţ ia locutorului de a-l influenţ a pe celălalt." (Benveniste).

4. Alte interpret ă ri ale discursului vizeaz ă echivalenţ a sa cu:

a) textul (în cadrul că ruia perspectiva comunicaţ ională ş i cea tematică coincid în general, cum

ar fi, de exemplu, în cazul comunicării scrise);

b) un ansamblu de texte (conversaţ ie) care ilustreaz ă o interacţ iune între dou ă sau mai multe

discursuri centrate în jurul unei singure teme ş i alcătuite fiecare din mai multe texte (deoarece

fiecare replică a schimbului conversaţ ional constituie o unitate comunicaţ ional ă, ş i deci un text, în sine).

Analiza conceptelor fundamentale este utilă pentru definirea termenului discurs prin delimit ări faţă de acestea.

Astfel, termenul “discurs” intră într-o serie de opozi ţ ii în care ia valori semantice precise:

1 .

Opozi ţia discurs/frază

Fraza reprezintă un “enunţ în structura căruia se cuprind cel puţ in dou ă propozi ţ ii” 2 , având caracteristica autonomiei sintactice ş i de comunicare.

Discursul reprezint ă o unitate lingvistică constituit ă dintr-o succesiune de fraze.

Observa ţ ie. Din aceast ă perspectivă a defini ţ iei, studiul discursului va fi numit de Harris (1 952) “analiza discursului”, în timp ce al ţ i cercet ători consideră mai potrivit ă sintagma “gramatica discursului”. Acestei ramuri de cercetare a discursului ş i a obiectului s ău de studiu îi sunt atribuite astăzi conceptele lingvistică textual ă - text.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

Dincolo de caracterul să u de unitate lingvistică (adică “enunţ ”), discursul reprezint ă o unitate de comunicare legat ă de condi ţ ii de generare strict determinate (cu alte cuvinte reprezentând un gen determinat de discurs; de exemplu, discursul mediatic, discursul romanesc, discursul publicitar, discursul ş tirilor etc.) Din această perspectivă, discurs ş i enunţ au sensuri diferite: termenul enunţ acoperă sfera conceptual ă a “textului ca structurare în cadrul “limbii”; în timp ce discurs va desemna “studiul lingvistic al condi ţ iilor de producere a acestui text”. 3

3. Opozi ţia discurs /limb ă

Limba definit ă ca sistem de valori virtuale se opune discursului, adic ă folosirii limbii într-un context specific, care poate restrânge aceste valori sau, la fel de bine, poate genera noi valori. Aceast ă ultim ă distincţ ie este relevant ă, în special, pentru domeniul lexicului. Astfel, neologia lexical ă aparţ ine domeniului discursului.

Pe de alt ă parte, limba definit ă ca sistem folosit de membrii unei comunităţ i lingvistice se opune discursului, considerat ca folosire a unei secvenţ e a acestui sistem.

Aceast ă utilizare secven ţ ial ă a sistemului se poate referi la aspecte diverse cum ar fi:

- plasarea într-un anumit câmp discursiv (discurs comunist, discurs ecologist, discurs suprarealist, discurs postmodernist, discurs socialist 4 etc.).

M. Foucault (1 969: 1 53) face urm ătoarea precizare:”Se numeş te discurs un ansamblu de enunţ uri care aparţ in aceluiaş i mod de formare discursiv ă ”.

- apartenenţ a la o tipologie discursiv ă (discurs jurnalistic/publicistic, discurs pedagogic, discurs romanesc, discurs administrativ, discurs juridic etc.);

- apartenenţ a la o categorie specifică de locutori (discursul medicilor, discursul sociologilor, discursul mecanicilor etc.);

- privilegierea unei funcţ ii a limbajului (discurs polemic, discurs prescriptiv, discurs injonctiv etc.).

4. Opozi ţia discurs/text.

Discursul este adesea privit ca un ansamblu format dintr-un text ş i contextul său .

Concluzii:

“Conceptul de discurs trimite deci la o entitate mai largă, aceea de formaţ iune discursivă activă în text, entitate care nu poate fi înţ eleas ă decât ţ inând cont de parametri de natură social ă”. 5 Discursul ar fi un “…sistem de operaţ iuni subiacente, aplicate conţ inutului ş i contextului, în cadrul unei formaţ iuni discursive determinate ş i conducând la un ansamblu organizat de unit ăţ i lingvistice care constituie un text; la acest nivel, orientat cu necesitate spre exterior, vorbim despre discurs” 6 .

“Limbajul este în primul rând ş i înainte de toate o activitate discursivă, legat ă strîns de activitatea umană pentru care constituie în acelaş i timp reflexul ş i instrumentul principal.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

În mod fundamental diverse, prin istoria lor, prin inserţ ia lor social ă ş i prin instrumentele pe care le folosesc, activit ăţ ile umane definesc ş i delimiteaz ă contexte diferite, la care se articuleaz ă discursuri sau texte. Categoriilor de contexte le corespund tipuri de texte (sau genuri de discurs), care se caracterizeaz ă printr-o organizare specifică de unit ăţ i lingvistice. Relaţ iile de interdependenţă dintre domeniul textual ş i domeniul contextual trebuie să fie analizate în termeni de operaţ ii de limbaj, acestea din urm ă constituind – de drept- un subansamblu de operaţ ii psihologice construite de Umanitate ” J-P.Bronckart et al. (1 985:8):

Activitatea de limbaj este “o superactivitate motivată de nevoile de comunicare-reprezentare ş i articulată la alte forme de activitate (non verbală ) în care îş i au originea aceste motive.” 7 Activitatea de limbaj se desfăş oară în zone de cooperare social ă determinate (“loc social”) ş i ia forma de acţ iuni de limbaj, adică de ansambluri de conduite verbale orientate spre scopuri comunicative determinate/specifice. Fiecare acţ iune de limbaj se realizeaz ă sub forma unuia sau mai multor discursuri definite prin modul lor de ancorare socio-enunţ iativ 8 . Astfel, aceeaş i acţ iune definit ă prin scopul s ău poate să se traducă în formaţ iuni discursive diferite: ele constituie produsul socio-istoric-cultural al unui grup dar constituie ş i obiecte verbale concrete, adic ă texte.

Dup ă ce am trecut în revistă principalele valori semantice ale termenului discurs, vom încerca s ă propunem câteva definiţ ii pentru disciplina ce are ca obiect de studiu discursul.

ANALIZA DISCURSULUI

Ca ş i termenul discurs, “analiza discursului ” cunoaş te mai multe sensuri, nu întotdeauna precise sau delimitate clar.

1 . Accepţ iunea cea mai larg ă priveş te “analiza discursului drept “analiz ă a uzului limbii 9

(Brown ş i Yule 1 983: 1 ) sau “Studiul uzajului real al limbajului de către locutori reali în situaţ ii reale” (Van Dijk 1 985:

t.IV, cap.2).

2. Dintr-o perspectivă larg împă rt ăş it ă în spa ţ iul anglo-saxon, analiza discursului este echivalent ă cu analiza conversaţ ional ă, iar discursul este considerat ca activitate interacţ ional ă prin excelenţă. Aceste definiţ ii vagi fac dificil ă precizarea tră s ăturilor prin care analiza discursului se deosebeş te de alte discipline care au ca obiect de studiu discursul.

3.Analiza discursului privită ca ” …disciplina care, în loc să procedeze la o analiz ă lingvistică a textului sau la o analiză sociologic ă ori psihologic ă a “contextului” său, vizeaz ă articularea enunţării sale (a textului, n.n.) la un anumit loc social” încearc ă s ă rezolve problematica genurilor discursului, fie că este vorba de apartenenţ a acestora la anumite câmpuri discursive (politic, ş tiinţ ific etc.), fie de relaţ ia funcţ ional ă în spaţ iul social (instituţii, organizaţ ii etc.). 1 0 Acest tip de analiz ă armonizeaz ă perpectivele mai multor discipline încercând să ofere o imagine integratoare asupra discursului. Această imagine se formeaz ă dintr-un ansamblu de

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

faţ ete care corespund punctelor de vedere specifice fiecărei discipline făr ă îns ă a se identifica cu acestea.

În funcţ ie de perspectiva adoptat ă se poate aprecia caracterul multi-, inter-, ş i, mai ales transdisciplinar al analizei discursului. Astfel analiza discursului integrează faţ ete diverse, de la retorică (argumentare, figuri etc.) la analiza conversaţ ional ă (dialog, strategii etc.), de la sociolingvistică (diversit ăţ i ş i comunităţ i lingvistice) la psiholingvistică (utilizarea codului lingvistic).

Orice disciplin ă, pentru a-ş i sus ţ ine statutul legitim, trebuie să -ş i afirme identitatea, tr ăs ăturile care o disting de alte discipline. Circumscrierea delimitării în triada obiect de studiu-metode de studiu- terminologie specifică este completat ă de probleme legate de filiaţ ie ş i de ceea ce se poate numi opţ iune strategică sau (c ăutarea unui) ideal 11 .

Se poate considera că analiza discursului, aş a cum se prezint ă ea ast ăzi, a fost pregătit ă de trei tendinţ e importante ale anilor 60:

- lingvistica textual ă

- etnografia comunicării

- ş coala francez ă de analiz ă a discursului.

Idealul analizei discursului poate fi rezumat la:

- studierea producţ iei verbale în ansamblul ei,

- analiza tuturor enunţ urilor în situaţ ii de comunicare specifice (spre deosebire de studiul limbii în afara contextului).

Acceptând c ă discursul reprezint ă o unitate transfrastic ă, orientat ă, (inter)activă. atunci corpusul pe care se face analiza discursului este o noţ iune deschis ă care poate îngloba unit ăţ i diverse de la conversaţ ii amicale pân ă la tratate ş tiinţ ifice, inclusiv lucrări de analiz ă a analizei discursului.

În faţ a dificult ăţ ii imense de delimitare cantitativă a acestui câmp de investigaţ ie se pune în primul rând problema definirii conceptului analiz ă de discurs.

Cercet ătorii au propus mai multe formule metalingvistice, care ar putea fi circumscrise tipologiei următoare:

1 . Defini ţ ii explicite extrem de cuprinz ătoare, vagi, Dijk (1 985):

“studiul enunţ urilor efective în situaţ ii efective”. 2.Defini ţ ii exclusive, cum ar fi cele date de ş coala americană pentru care discursul este în relaţ ie de sinonimie cu interacţ iunea oral ă (ceea ce conduce inevitabil la echivalarea analizei discursului cu analiza conversaţ ional ă) 1 2 . 3. Discursul este un obiect de studiu pe care ş i-l disput ă un ansamblu de discipline cu identitate puternică, precum analiza conversaţ ional ă, sociolingvistica, retorica argumentativă, analiza lingvistică etc. Aceste discipline constituie faţ ete de abordare specifică a discursului. 4.Refuzul defini ţ iei poate reprezenta o reacţ ie de apărare la imposibilitatea circumscrierii no ţ ionale a imensit ăţ ii ş i diversităţ ii faptelor de analizat. Refuzul unei definiţ ii poate fi suplinit însă ş i de o explicaţ ie: analiza discursului este suma tuturor practicilor analitice care prezintă interes într-un anumit spaţ iu ş i la un anumit moment. 1 3

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

D. Maingueneau (1996) propune urm ătoarea defini ţ ie: “analiza discursului reprezintă analiza articul ă rii textului ş i a locului social în care acesta se produce.” Textul reprezint ă obiectul de studiu al lingvisticii textuale; în timp ce discipline ca sociologia sau etnologia studiaz ă locul social. Analiza discursului se va situa deci într-o poziţ ie transdisciplinară în care va încerca să armonizeze diverse perspective. Textul ş i locul social sunt precum părţ ile recto ş i verso ale unei foi de hârtie: discursul va reprezenta deci un text, un loc social ş i un mod de enunţ are care le articuleaz ă 1 4 . Această defini ţ ie se opune defini ţ iei analizei discursului în cadrul sociolingvisticii care se interesează, în primul rând, de varietatea lingvistică prezent ă în cadrul unei societ ăţ i. Defini ţ ia este diferit ă ş i de perspectiva analizei conversaţ ionale care studiaz ă modul de cooperare ş i regulile de conversaţ ie determinate de norme culturale chiar în interiorul aceleiaş i limbi 1 5 .

Sociolingvistica ş i analiza conversaţ ional ă au privilegiat anumite accente antropologice ş i psihologice pentru a sublinia astfel faptul că discursul nu poate fi redus la statutul de obiect de studiu în proprietatea exclusiv ă a unei discipline.

Analiza discursului este studiul acestui “de ce”; limbajul este utilizat “într-un anume mod”, într-o anumit ă situaţ ie de comunicare. Genul de discurs va depinde deci de instituţ ia discursivă, iar dimensiunea instituţ ional ă a “vorbirii” va defini scopul său.

Concluzii:

Analiza discursului nu reprezint ă o disciplină omogen ă. Privind discursul, analiza discursului este ea îns ăş i un discurs prin definiţ ie, determinat ă de parametri spaţ iali ş i temporali. Aceş ti parametri explică diversitatea curentelor care traverseaz ă câmpul de cunoaş tere a discursului. În acest vast câmp problematic se intersecteaz ă tradi ţ ii culturale ş i ş tiinţ ifice diferite: tradi ţ ia european ă marcat ă de tendinţ e puternic raţ ionaliste ş i cea americană mai empiric ă ş i mozaicată.

ANALIZA DISCURSULUI – DOMENIU MULTI- Ş I INTERDISCIPLINAR

Analiza discursului este o intersecţ ie a disciplinelor umaniste: psihanaliz ă, antropologie, sociologie, istorie, psihologie social ă ş i cognitivă etc. Aceste discipline î ş i produc propriul discurs, ele au simultan o funcţ ie critică ş i auxiliară în analiza discursului.

Se remarcă, de asemenea, manifestarea unor tendinţ e clare care atest ă:

- preferinţ e, materializate în existenţ a unor ş coli specializate, pentru studierea anumitor corpusuri, cum ar fi discursul politic, discursul mass media etc. Acest fenomen nu este fără consecinţ e: studierea aceluiaş i corpus imprim ă tendinţ a spre dezechilibru: discursul publicitar este mult mai atractiv decât cel filozofic (din perspectiva vizibilităţ ii instituţ ionale ş i a mobilizării resurselor materiale ş i umane).

- formularea explicită a unor aplicaţ ii care pot fi extrem de diverse, de la creaţ ia publicitar ă la rezolvarea unor patologii (surzenia) sau la discursul feminist. Se remarcă, de asemenea, dezvoltarea unei analize critice a discursului (eng. Critical Discourse Analysis), cum ar fi, de ex., discursul antirasist, antisexist etc.

- revendicarea instituţ ional ă din partea sociologilor, psihologilor etc. care face s ă apese asupra textului o ameninţ are de dizolvare pe seama ş tiinţ elor limbajului. Astfel analiza de conţ inut ş i analiza discursului au scopuri diferite:

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

- analiza de conţ inut (practicat ă de sociologi pentru care discursul este înainte de toate o surs ă de informaţ ie iar din orice text trebuie extrase informaţ ii)

- analiza discursului î ş i propune să înţ eleagă funcţ ionarea discursului, ca instituţ ie discursivă

Pe de alt ă parte, nici disciplinele limbajului, lingvistica enunţării, analiza discursului etc. nu

sunt scutite de rivalitate în ceea ce priveş te afirmarea importanţ ei în cadrul studiului analizei discursului.

Ş COALA FRANCEZĂ DE ANALIZĂ A DISCURSULUI

O importan ţă deosebită în promovarea studiilor despre analiza discursului o are Ş coala

franceză ale c ărei caracteristici ar putea fi sintetizate astfel:

- Ş coala francez ă 1 6 apare în anii ‘60 ş i se caracterizeaz ă printr-un discurs critic 1 7 . Astfel, afirmaţ ia potrivit căreia “ideologia ş i inconş tientul locuiesc incognito în limbaj ş i că trebuie s ă fie înl ăturate (de acolo,n.n.)“ era un reflex al alienării într-o epoc ă dominat ă de ideologia burghez ă.

Maniera de abordare a Ş colii franceze se poate caracteriza prin:

1 . Un interes mai mare pentru discursurile marcate de “constrângeri” din partea unor norme,

faţă de interacţ iunile orale spontane. Acest interes pentru “rutine” cum ar fi, de ex., cursul universitar, jurnalul tv etc. reprezintă fixarea ca obiect de studiu a unui corpus de discursuri care au în comun realizarea dup ă modele. Aceste modele 1 8 se caracterizeaz ă printr-un grad mare de stabilitate ş i se supun unor constrângeri puternice chiar dac ă au o dinamică proprie, o tendinţă spre schimbare, spre evoluţ ie etc. 1 9

2. Insisten ţ a pe materialitatea lingvistică

Analiza discursului nu poate să nu se sprijine pe lingvistică. Dac ă analiza discursului se

intereseaz ă de funcţ ionarea unui semn o face mai ales pentru a c ăuta o legătur ă cu substan ţ a

sa lingvistică. 20

3.Interesul pentru teoriile de enun ţ are lingvistică. Teoriile care privesc enunţ area lingvistică reprezint ă un curent pragmatic, dar o pragmatică mai puţ in fondat ă pe teoriile lingvistice. De fapt, este vorba despre trecerea de la analiza lingvistică la folosirea propriu-zis ă a limbii 2 1 .

4. Introducerea unor termeni-martor în analiz ă, cum ar fi arhiva:

a) termen-martor al concep ţ iei lui M. Foucault (1 969: 1 7 1 ) care desemneaz ă prin arhivă un tip de “analiz ă arheologică” al cărei domeniu de interes s-ar plasa “între limbă, care defineş te sistemul de construcţ ie al frazelor posibile ş i corpus, care primeş te pasiv vorbele pronunţ ate” . Astfel, “arhiva” defineş te un nivel particular: cel al unei practici care face s ă apară o multitudine de enun ţ uri ca tot atâtea evenimente regulate, ca tot atâtea lucruri oferite prelucr ării ş i manipulării”.

b) Pentru Pêcheux (1 975) termenul marcheaz ă opozi ţ ia dintre corpusurile experimentale (care sunt produse de locutori în situa ţ ii experimentale, de test) ş i corpusul de arhivă (care cuprinde enunţ urile p ăstrate, cele care fac obiectul analizei istoricilor).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

c) Pentru D.Maingueneau (1 975) 22 arhivă este termenul care poate înlocui sintagma “formaţ iune discursivă”. Aceast ă înlocuire ar avea ca obiectiv:

-a delimita tipurile de corpusuri, adică enunţ uri aparţ inând unei aceleiaş i pozi ţ ionări socio- istorice; - a sublinia prin etimologie 23 că aceste corpusuri sunt inseparabile de o memorie ş i de instituţ iile care le conferă autoritate în acelaş i timp afirmându-ş i legitimitatea prin ele.

Tendinţ a francez ă în analiza discursului nu este legat ă de un spaţ iu geografic delimitat - Franţ a; ea este un mozaic, un conglomerat ş i reprezint ă nu o doctrină, ci, mai ales, un anume “aer de familie” 24 specific cercet ărilor.

Cele mai importante direcţ ii de cercetare care se intersecteaz ă în cadrul analizei discursului vor fi prezentate dintr-o perspectivă tipologică ş i istorică.

RETORICA

Retorica rediviva ocup ă un loc central în studiul procesului de comunicare. Retorica general ă se va axa pe studiul discursivit ăţ ii în contexte ş i situaţii diverse: “De la prietenie la dragoste, de la politică la economie, relaţ iile se fac ş i se desfac prin exces sau lipsa retoricii” 25 .

Unii autori 26 consideră performanţ a în activitatea discursivă ca:

1 )

2)

intenţ ionalitate, direcţ ionare spre act; analiz ă a mecanismelor performanţ ei cognitive pentru optimizarea comunicării 27 .

Performan ţ a în activitatea discursivă ar presupune deci, intersectarea, integrarea într-un ansamblu echilibrat al faţ etelor urm ătoare :

- retorică argumentativă

- retorică metafizică 28 : “influenţ area interlocutorului se realizeaz ă prin intermediul fascinaţ iei ideii…”

- retorică textualist ă: “modalitatea construcţ iei discursive”

- retorică poetică cu accent pe studiul mijloacelor stilistice

- retorica aplicat ă la diferite domenii ale cunoaş terii umane (filozofie, politică, educaţ ie, religie, ecologie, justi ţ ie etc.)

- retorici speciale pe genuri discursive: retorica discursului politic, retorica propagandei, retorica demagogică etc

Analiza discursului se va sprijini, de asemenea, pe disciplina al că rei obiect de studiu îl constituie limba, privit ă nu ca ansamblu de semne, ci ca (inter)acţ iune comunicativă – pragmatica.

PRAGMATICA

Pragmatica

intedisciplinare.

este

o

lingvistică

a

uzului

ş i

reprezint ă

un

termen

cu

multiple

sensuri

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

filozoful american Ch. Morris 29 în 1 938, care distingea trei domenii în în ţ elegerea oric ărui limbaj, formal sau natural:

- sintaxa care priveş te relaţ iile semnelor cu alte semne;

- semantica care se refer ă la relaţ iile semnelor cu realitatea;

- pragmatica care se intereseaz ă de relaţ iile semnelor cu utilizatorii acestora, de folosirea lor ş i de efectele produse. În aceast ă accepţ iune restrâns ă, pragmatica desemneaz ă disciplina sau disciplinele care se ocupă cu studiul componentei pragmatice a limbajului. 30

2. Pragmatica este specifică ş i unei anumite concepţ ii asupra limbajului, ş i, mai general, asupra comunic ării, care se opune celei structuraliste.În aceast ă calitate, pragmatica se regăseş te în ansamblul ş tiinţ elor umane; ea desemneaz ă mai puţ in o teorie particulară cât o

intersecţ ie a diverselor curente care î ş i împart un anumit număr de idei-for ţă. Acestea ar fi:

- Semiotica lui C.S. Peirce;

- Teoria actelor de vorbire, iniţ iat ă de filozoful englez Austin, dezvoltat ă de J.R.Searle pe dimensiunea “ilocuţ ionară ” a limbajului, asupra a ceea ce se face prin vorbire;

- Studiul inferenţ elor pe care le realizeaz ă participan ţ ii la o interacţ iune verbal ă (Grice 1 979), Sperber ş i Wilson (1 989);

- Studiile asupra enunţării lingvistice, care s-au dezvoltat în Europa prin contribuţ iile lui Bally, Jakobson, Benvensite, Culioli ş .a.

- Studiile asupra argument ării;

- Cercet ă rile asupra interac ţ iunii verbale;

- Anumite teorii asupra comunicării, cum ar fi cele ale Ş colii de la Palo Alto etc.

Concluzii:

Aceste concep ţ ii asupra limbajului subordonate pragmaticii încearcă, într-un anume sens, s ă înlocuiască retorica tradiţ ional ă ş i s ă rafineze anumite direcţ ii ale acesteia cum ar fi:

- eviden ţ ierea caracterului activ al limbajului, a reflexivităţ ii sale fundamentale (faptul că acesta se referă la lume arătându-ş i propria activitate enunţ iativă );

- punerea în prim plan a forţ ei semnelor, a caracterului interactiv al limbajului, raportul s ău continuu cu un cadru care permite interpretarea enunţ urilor;

- dimensiunea normat ă a limbajului (activitatea de vorbire este dirijată de o structură de adâncime de drepturi ş i obligaţ ii)

ANALIZA CONVERSAŢ IONAL Ă 3 1

Motto:

“Am observat puţ ine subiecte atât de la îndemâna oricui, care s ă fie atât de rar, sau, cel pu ţ in, atât de superficial analizate cum este conversaţ ia; ş i, într-adevăr, cunosc pu ţ ine subiecte care s ă fie atât de dificil de tratat cum ar trebui, sau asupra c ărora s ă fie atâtea de spus.”

Conversaţ ia reprezintă un prototip al interacţ iunii verbale ale cărei forme sunt foarte diferite în funcţ ie de loc, timp, parteneri sau scop. De unde ş i polisemia termenului “conversaţ ie”.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

Conversaţ ia prin caracterul său imediat, familiar face dificil ă abordarea sa ş tiinţ ifică de la distan ţă, în condi ţ ii de laborator. Conversaţ ia devine obiect de studiu 32 în anii ‘60 în SUA printr-o abordare descriptivă din perspectivă etno-sociologic ă 33 .

J.J.Gumperz consideră c ă “a vorbi înseamnă a inter-acţ iona”; ne aflăm întodeauna în faţ a unui num ăr de participanţ i legaţ i într-o reţ ea 34 de influenţ e reciproce; în conversaţ ie îi schimbi pe al ţ ii ş i te schimbi pe tine însuţ i sub acţ iunea celorlal ţ i. Aceast ă abordare se opune concepţ iei “monologale” a comunic ării ş i celei a analizei discursului 35 , deosebindu-se în acelaş i timp de lingvistica enunţă rii 36 , de teoria actelor de limbaj 37 .

Eviden ţ ierea relaţiei de determinare reciproc ă în care se unesc fazele de emitere ş i receptare. Abordarea interacţ ional ă se opune viziunii unilaterale sau lineare a comunică rii având ca izvor de inspiraţ ie comunicarea telegrafică. Ea dă prioritate studiului formelor dialogale ale produc ţiei discursive. Competenţ a comunicativă, concept elaborat de D. H. Hymes, vede codul lingvistic drept un ansamblu de virtualit ăţ i atât de “decorporalizate” încât nu prind viaţă decât în interacţ iune.Resursele comunicative nu se reduc la un corpus lingvistic; ele cuprind:

unit ăţ i verbale ş i nonverbale, gestionarea ş i construirea conversaţ iei (rândul la cuvânt, reluări, punct ări, deschidere, închidere, marcatori, modalizatori etc.) ş i, ceea ce este cel mai important, realizarea unor relaţ ii interpersonale. Dimensiunea relaţ ional ă este esen ţ ial ă în analiza conversaţ iei, dup ă cum o dovedeş te ş i importanţ a politeţ ii. Concepţ ia informaţ ional ă asupra conversaţ iei este restrictivă conversaţ ia este un loc unde se construiesc atât relaţ iile interpersonale, cât ş i identitatea social ă, care modeleaz ă conflictele ş i consensul, egalitatea sau ierarhiile etc.

Analiza conversaţ ional ă reprezint ă un domeniu de mare interes pentru analiza discursului. Domeniul de studiu al analizei conversaţ ionale depăş eş te adesea conversaţ ia în sens strict. Unii cercet ători 38 consider ă c ă ar fi mai potrivit să se vorbească despre analiza interacţ iunilor verbale.

Cele două direcţ ii principale de cercetare ale analizei conversaţ ionale sunt:

1 . Studiul relaţ iilor dintre constituenţ ii lingvistici ai interacţ iunii care se afl ă la diferite niveluri într-o organizare ierarhic ă 39 :

- unit ăţ i elementare: acte de limbaj

- intervenţ ie

- schimb

- ansamblul interacţ iunilor.

2. Studiul relaţ iilor care se stabilesc între participanţ i în cursul interacţ iunii (incluzând aspecte ca agresivitatea, gradul de intimitate etc.). Problemele de interes sunt cele care ţ in de înscrierea la cuvânt, problematica imaginii /eng. face colocutorilor etc.

În sens larg, analiza conversaţ ional ă studiaz ă interacţ iunile comunicaţ ionale la nivel verbal, paraverbal ş i chiar non verbal 40 .

Studiu prin excelen ţă multi- ş i interdisciplinar, analiza conversaţ ional ă încearc ă o sintez ă între:

- lingvistică

- sociologie (etnometodologia 4 1 – Garfinkel 1 967)

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

- abord ări preponderent psihologice (Ş coala de la Palo Alto- Watzlawick 42 1 972).

Ş COALA DE LA PALO ALTO 43

Este reprezentat ă de grupul de cercet ători 44 care în anii 1 950-1 960 au dezvoltat în SUA “pragmatica (în domeniul) comunicării umane” ş i au influenţ at semnificativ evoluţ ia analizei discursului. Prin analiza unor paradoxuri care însoţ esc comunicarea, studiul lor s-a concentrat pe “cum indivizii pot să ajungă s ă întreţ ină raporturi delirante, precum ş i diferitele viziuni asupra lumii care rezult ă din acestea” (Watzlawick 1 978:7). 45 Pe lângă Bateson, Watzlawick ş i Jackson, “noua comunicare” include cercet ători ca Goffman sau Birdwhistell (interesat în special de studiul gestualit ăţ ii-kines/tică) ş i Hall (preocupat de proxemică – studiul percepţ iei ş i al folosirii spaţ iului de către om). Watzlawick introduce noţ iunea de “noua comunicare” care schimbă perspectiva clasică asupra comunică rii. Comunicarea nu mai este o alternanţă de emitere-recepţ ie ci: “un sistem cu multiple canale la care actorul social participă în fiecare secundă, fie c ă vrea, fie c ă nu; prin gesturile sale, prin privirea sa, prin t ăcerea sa, ş i chiar ş i prin absenţ a sa…În calitatea sa de membru al unei anumite culturi, el face parte din comunicare, aş a cum muzicianul face parte din orchestră. Dar în aceast ă mare orchestră cultural ă, nu este nici dirijor, nici partitură. Fiecare cânt ă “acordându-se” cu cel ălalt ”. 46

ETNOGRAFIA COMUNICĂRII

Reprezint ă un curent 47 apărut în cadrul cercet ă rii antropologice americane, care a avut o mare influenţă asupra analizei discursului.

Etnografia comunicării a pus accent pe eterogenitatea comunităţ ilor lingvistice, pe diversitatea extrem ă a codurilor care modeleaz ă identitatea partenerilor în interacţ iunile verbale. Gumperz ş i Hymes (1 964) 48 abandoneaz ă calea tradiţ ional ă de studiere a structurii limbii ş i î şi îndreapt ă cercet ările spre observarea ş i descrierea cu precizie a mul ţ imii de “evenimente de comunicare” surprinse în contextul lor natural. “Vorbirea” este considerat ă un sistem cultural, o activitate determinată de norme implicite în cadrul c ăreia nu se pot separa de o manier ă net ă socialul ş i verbalul. Hymes 49 (1 972) a propus un model practic numit “speaking” în cadrul c ăruia s ă se studieze funcţ iile limbajului în acte concrete de comunicare la nivelul componentelor: participanţ i, scopuri, norme etc. Chiar dacă nu ş i-a atins idealul de realizare a unei comparaţ ii sistematice a funcţ ionării vorbirii în cadrul unei diversităţ i de comunităţ i, marele merit al etnografiei comunicării a fost orientarea spre aplicaţ ii în domeniul pedagogiei ş i, mai ales, al comunică rii interetnice.

ETNOMETODOLOGIA

Acest curent sociologic a avut o contribuţ ie important ă la dezvoltarea analizei conversaţ ionale 50 . Etnometodologia a ap ărut în SUA ca direcţ ie de cercetare care are ca obiect implicitul social (dobândit) (Garfinkel 1 967) 5 1 .

Scopul cercet ării îl constituie metodele care permit actorilor sociali să st ă pâneasc ă actele de comunicare în viaţ a de zi cu zi. Etnometodologia se bazeaz ă pe “interacţ ionismul simbolic” (Universitatea din Chicago, 1 920-

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

În perspectiva lui Mead (1 963) 53 schimburile verbale cu cel ălalt sunt locul unde se formeaz ă simultan subiectul ş i ordinea social ă. Concep ţ iile comune ale societăţ ii nu trebuie considerate ca idei false ci trebuie tratate ca moduri de organizare a experienţ ei sociale, drept cunoş tinţ e. Pentru a înţ elege comportamentele actorilor sociali ş i reprezent ările lor despre lume trebuie ca perspectiva să-i plaseze în interiorul situaţ iilor în care sunt angajaţ i ş i s ă ia în calcul proiectele lor de făurire a universului cotidian.

Ş i cercet ările lui Goffman au contribuit la dezvoltarea etnometodologiei. Concepţ ia sa se bazeaz ă pe faptul c ă partenerii unei interacţ iuni verbale sunt prinş i într-un fel de dramaturgie, că viaţ a de zi cu zi este o permanent ă punere în scen ă aflat ă într-un echilibru determinat de raporturile între forţ e instabile.

Modelul 54 este structurat astfel:

- fiecare individ este preocupat în mod constant s ă-ş i defineasc ă identitatea astfel încât să se facă recunoscut ca membru legitm al societ ăţ ii;

- normele care determină comportamentele sunt încontinuu reactualizate de către chiar aceste comportamente, astfel încât asistăm la o reconstrucţ ie interactiv ă neîntrerupt ă a oridinii sociale.

LEXICOMETRIA 55

Disciplină auxiliară a analizei discursului 56 lexicometria î ş i propune s ă caracterizeze o formaţ iune discursivă prin raportare la alte forma ţ iuni discursive care aparţ in aceluiaş i câmp discursiv prin realizarea unei reţ ele 57 cuantificabile (informatizate) de relaţ ii semnificative între unităţ ile sale. Abordarea este comparativ ă iar rezultatul calculului este destinat să facă obiectul unei interpret ări 58 care plaseaz ă ideologic locutorii unui enunţ . Acest tip de cercetare 59 a fost sistematizat pentru spaţ iul francez de Laboratorul de lexicologie politică de la Ş coala Normal ă Superioar ă de la Saint-Cloud, devenită mai târziu echipa “Lexicometrie ş i texte politice”, care, după 1 960, a dezvoltat programe (software) complexe:

pe lângă tradi ţ ionala statistică lexical ă “în afara contextului” se studiaz ă cuvintele în contexte, prin intermediul co-ocurenţ elor unui termen ales ca reper, ceea ce conduce la un studiu al frazeologiei 60 . Frazeologia reprezint ă un termen-umbrel ă sub care se plaseaz ă un ansamblu vast de combinaţ ii mai mult sau mai puţ in fixe. Principala caracteristică a acestor unit ăţ i 6 1 este tendinţ a de pierdere a independenţ ei lexicale, ş i, ca o consecin ţă, capacitatea lor de a fi memorizate în bloc 62 . Aceste combinaţ ii pot fi:

1 ) integrate în limbă: proverbe, sintagme 63 : putere de cumpă rare, linie de apă rare, ma ş ină de sp ă lat etc. 2) specifice unui individ, unui tip de discurs, unei formaţ iuni discursive (revoluţ ie naţ ional ă , lupt ă de clasă etc.) Acest fenomen este accentuat în mod special de mass media: atentat la drepturile omului, a aduce o lovitur ă dur ă procesului de pace în…

Lexicometria este pregătit ă s ă repereze unit ăţ ile frazeologice, adică acele “segmente repetate”, asocierile de cuvinte cele mai frecvente într-o forma ţ iune discursivă 64 . Fixarea/îngheţ area permite dezgheţ area care “î ş i propune să fac ă s ă ţ âş nească, parţ ial sau integral, sensul de origine al elementelor” 65 . Lexicometria se poate sprijini ş i pe analizatori sintactici pentru a pune în evidenţă relaţ iile dintre vocabular, sintax ă ş i enunţ are.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

METODA TERMENILOR-CHEIE 66

Metodă de analiz ă a corpusului, impus ă de lucrările Ş colii franceze de analiz ă a discursului, s- a inspirat din cercet ările lingvistului american Harris (1 952) 67 . Metoda const ă în a selecţ iona a priori câteva cuvinte-cheie, considerate a fi reprezentative pentru o formaţ iune discursivă, iar apoi a construi un corpus cu toate unit ăţ ile lingvistice în care apar aceste cuvinte. Metoda se bazeaz ă pe o serie de procedee destinate reducerii diversităţ ii sintactice 68 . Confruntarea termenilor-cheie cu vecinăt ăţ ile se face comparativ, de ex., se studiaz ă aceleaş i cuvinte în discursuri de acelaş i tip 69 . Aceast ă metodă se bazeaz ă pe postulatul potrivit căruia cuvintele î ş i schimbă valoarea în funcţ ie de formaţ iunile discursive în care apar ş i c ă se poate condensa ideologia unei formaţ iuni discursive în enunţ urile (= fraze de baz ă) în care se afl ă termenii-cheie. Aceast ă metodă, deş i util ă, este adesea criticat ă deoarece subestimeaz ă dimensiunea intrinsecă de natură textual ă ş i enunţ iativă a discursivit ăţ ii şi reduce sensul la conţ inuturi doctrinale. De altfel, termenii-cheie sunt selectaţ i în funcţ ie de o cunoaş tere care este exterioar ă discursului, ceea ce pune problema unei circularităţ i imposibil de evitat 70 .

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

CAPITOLUL II NO Ţ IUNI FUNDAMENTALE ÎN ANALIZA DISCURSULUI

În acest capitol ne propunem o expunere metodică a noţ iunilor fundamentale pentru analiza discursului. Acestea vor viza limba ş i trăs ăturile caracteristice ale ansamblului text-discurs.

În primul rând vom face o prezentare a principalelor probleme ce ţ in de importanţ a limbii în cadrul discursului.

A. LIMB Ă, VORBIRE, LIMBAJ; ACT DE LIMBAJ; MACROACT DE LIMBAJ;COD DE LIMBAJ; COMPETENŢĂ

Dintre numeroasele sensuri ale termenului “limb ă ” ne intereseaz ă cel ce desemneaz ă un ansamblu de sisteme legate unele de altele; aceste sisteme sunt formate din unităţi cum ar fi sunetele, fonemele, morfemele, lexemele, cuvintele.

Limba intervine ca “mediator între dou ă zone amorfe: pe de o parte, expresia sonoră ş i, pe de alt ă parte, con ţ inutul no ţ ional. De aceea, limba este considerat ă o form ă ş i nu o substanţă, o convenţ ie adoptat ă de o comunitate uman ă în care funcţ ioneaz ă ca sistem de semne ş i ca instituţ ie social ă 7 1 ”. Limba reprezintă nivelul istoric al limbajului (E. Co ş eriu). Din aceast ă perspectiv ă, limbajul reprezintă “institu ţia limbii, ca institu ţie social ă comun ă tuturor subiecţilor care o vorbesc, ş i a discursului, ca realizare individual ă a vorbirii în texte sau mesaje concrete. 72 Spre deosebire de limb ă, vorbirea are un caracter individual ş i variabil, iar pentru unii lingvi ş ti (Saussure) vorbirea este echivalentă cu discursul.

Aptitudinea pe care o au locutorii unei limbi de a produce ş i înţ elege un num ăr nelimitat de fraze diferite se numeş te competen ţă (Chomski 73 ). Acestei competen ţe gramaticale i se adaugă o competen ţă pragmatică axat ă pe regulile ce permit unui subiect să interpreteze un enunţ prin raportare le un context particular. Acestei competenţ e pragmatice i se subordoneaz ă legile discursului. Etnografia comunică rii a introdus no ţ iunea de competen ţă a comunică rii sau competen ţă comunicativ ă : pentru a putea vorbi trebuie de asemenea s ă ş tii s ă foloseş ti limba într-o manieră adecvată într-un mare număr de situaţ ii diferite (Hymes 1 962).

Se apreciaz ă c ă aceast ă competen ţă comunicativ ă are un caracter implicit, ea se cap ăt ă în ş i prin interacţ iuni. Competenţă comunicativ ă subsumeaz ă un set de reguli referitoare la diverse aspecte cum ar fi:

- a ş ti s ă gestionezi problemele legate de “accesul la cuvânt”;

- a ş ti despre ce să vorbeş ti într-o anumit ă situaţ ie;

- a ş ti s ă realizezi sincronizarea mimicii cu propriile spuse sau cu cele ale coemi ţătorului;

- a ş ti s ă menajezi imaginea celuilalt;

- a ş ti s ă st ăpâneş ti comportamentele cerute de genurile de discurs abordate.

Este caracteristic acestei competen ţ e comunicative faptul de a se modifica continuu, în urma experien ţ ei acumulate. De altfel, un individ dispune de competen ţ e comunicative diverse atunci când se afl ă în interacţ iune cu reprezentanţ i ai unor comunităţ i diferite.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

Temenul competen ţă discursiv ă 74 este folosit pentru a desemna aptitudinea pe care trebuie s ă

o aibă un subiect pentru a produce enun ţ uri adecvate unei form ări discursive determinate (de

ex., aptitudinea unui emi ţător comunist de a produce enun ţ uri comuniste). Aceast ă competen ţă este fundamental interdiscursivă: a enunţ a în interiorul unei formaţ iuni discursive înseamnă, de asemenea, a ş ti cum s ă te pozi ţ ionezi în raport cu alte formaţ iuni discursive concurente (vezi, mai jos, interdiscurs).

În vorbire se poate pune în eviden ţă modul în care subiectul vorbitor utilizeaz ă codul limbii pentru a comunica, iar mecanismul de trecere al limbii în vorbire este numit actualizare (Ch. Bally). Limba ş i vorbirea au fost atribuite de E. Vasiliu categoriilor general ş i particular iar E. Co ş eriu consideră că între sistem 75 ş i vorbire se situeaz ă norma. Prin defini ţ ie, folosirea unei limbi în cadrul unui discurs este considerată doar din perspectiva în care acesta trebuie să fie enunţ at (norma lingvistică) 76 . Limbile naturale au calitatea de cod 77 deoarece servesc la elaborarea ş i fixarea formelor de cunoaş tere ş i utilizează ansamblul semnelor lingvistice, încadrate într-o schemă de comunicare. Codul de limbaj 78 nu se elaboreaz ă doar într-o limbă considerat ă omogenă, ci se afl ă într-un raport dinamic cu alte limbi (vii sau moarte) sau cu diversitatea uneia ş i aceleiaş i limbi (dialecte, nivele ale limbii, discurs specializat etc.). Actul de limbaj reprezint ă utilizarea limbii în situaţ ii concrete de comunicare. După Austin, orice act de limbaj este alcătuit din trei componente: locuţ ionar, ilocu ţ ionar, perlocuţ ionar.

Actul locu ţionar este cel prin care se realizeaz ă transmiterea unor anumite semnificaţ ii lexicale ş i gramaticale prin rostirea unui enunţ .

Actul ilocu ţionar const ă în exprimarea unei anumite intenţ ii comunicative.

Actul perlocu ţionar con ţ ine intenţ ia de realizare a unui efect asupra interlocutorului (cum ar

fi verbe ca a convinge, a flata, a consola, a lini ş ti etc.).

Genurile de discurs pot fi considerate ca macro-acte de limbaj care integreaz ă acte de limbaj elementare (a întreba, a promite etc…) Valoarea lor ilocuţ ionar ă este supusă realiz ării unui anumit num ăr de condi ţ ii de reuş it ă specifice care privesc în special, rolurile participanţ ilor, locul ş i momentul, canalul etc.

Un act de comunicare verbală poate fi caracterizat prin existenţ a a dou ă niveluri: situaţ ional ş i comunicaţ ional 79 .

Nivelul situa ţional sunt determinate condi ţ iile contractului de vorbire corespunz ă tor genului de discurs:

Nivelul comunica ţional Corespunde spa ţ iului intern, acela în care subiectul adopt ă diferite strategii pentru a-ş i îndeplini cu succes actul de limbaj

cum ar fi:

- finalitatea actului de limbaj

cum ar fi diversele moduri în care se poate realiza un discurs politic, un curs universitar sau un spot publicitar

- identitatea partenerilor

- temele în discuţ ie

cadrul fizic al schimbului (decor 80 , media etc.) etc.

-

 

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

În cadrul nivelului situaţ ional se exercit ă constrângerile care fac din comunicare un macro-act de limbaj reu ş it.

Actele de limbaj se deosebesc ş i dup ă poten ţ ialul lor agresiv intrinsec (a se compara de exemplu solicit ările, ordinele cu promisiunile, mul ţ umirile, complimentele). Actele de limbaj pot s ă pun ă în pericol imaginea individual ă reciprocă a interlocutorilor ş i implicit să afecteze relaţ iile dintre aceş tia.

No ţ iunea de imagine (pozitivă sau negativă ) a fost introdus ă de Goffman (1 974) 8 1 eng. face, care opune termenii imagine ş i teritoriu, pentru a caracteriza comportamentul participanţ ilor la o interacţ iune. Acest comportament se refer ă, în special, la constrângerile de “salvare” atât a imaginii proprii, cât ş i a partenerului.

Dimensiunea rela ţional ă ş i politeţea

Concep ţ ia despre politeţ e dezvoltat ă de Penelope Brown ş i Stephen Levinson se bazeaz ă pe no ţ iunea de imagine/eng.face introdus ă de Erving Goffman. Brown ş i Levinson (1 978) 82 au impus ansamblul coerent ş i indisolubil al imaginilor unui individ:

Imaginea negativă 83 Dorin ţ a fiecă ruia de a acţ iona conform propriilor principii ş i intenţ ii

Imaginea pozitiv ă 84 Dorin ţ a fiec ăruia de a se bucura de aprecierea ş i acordul semenilor

Conversaţ ia este un loc unde se manifest ă “teritorialitatea”, în care un subiect social este pus

în situaţ ia de a pune în acţ iune un ansamblu de strategii pentru a-ş i conserva imaginea ş i/sau a o menaja pe cea a interlocutorului. Astfel, o interacţ iune este un amestec de

- acte care amenin ţă imaginea (FTA -“face threatening acts”) cum ar fi: amenin ţ area, ordinul 85 , critica etc., temperate de

- acte de flatare a imaginii (FFA - “face flattering acts”) care pun în valoare imaginea partenerului, ş i tot ce ţ ine de manifestarea politeţ ii.

Unii cercet ători 86 consideră că regulile de politeţ e funcţ ioneaz ă la fel în actele verbale şi nonverbale pentru că este inutil a c ăuta s ă distingi comportamentul verbal de alte forme de comportament uman 87 .

Alte forme ale cascadei manifestărilor de politeţ e sunt mul ţ umirile; “mii de mulţ umiri”, “v ă mul ţ umesc frumos, pentru pu ţ in etc. 88 ”. FTA 89 sunt adesea neutralizate de către FFA. Astfel, în enunţ ul “deci mai vezi-ţ i ş i tu puţ in de treabă” con ţ ine un intensificator FTA (deci mai vezi-ţ i de treabă) ş i un minimizator FFA (ş i tu puţ in). Intensificatorul este un FTA fiindcă este un act directiv; dar el este atenuat de către minimizator. De asemenea, exist ă ş i acte mixte, cum ar fi oferta. Astfel, “luaţ i loc” este un act simultan directiv (FTA) ş i care este îndreptat spre optimizarea st ării de bine a celuilalt.

Actele verbale constituie ameninţări pentru una sau mai multe dintre imaginile puse în joc. În cadrul unei interacţ iuni cu doi participan ţ i sunt în joc patru imagini (imaginea pozitivă a locutorului; imaginea negativă a locutorului; imaginea pozitivă a interlocutorului; imaginea negativă a interlocutorului).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

Ca regul ă general ă, emi ţătorul trebuie să “menajeze” imaginea partenerului (prin complimente, scuze, marcarea deferenţ ei etc.) ş i s ă-ş i protejeze imaginea proprie (pentru a nu fiu judecat greş it sau agresat).

Aplicarea regulilor de politeţ e 90 în comunicare contribuie la instalarea unui joc subtil ş i constant de negocieri.

B. ENUNŢ ; ENUNŢ ARE; TEXT; OPOZI Ţ IA SCRIS-ORAL

În acest capitol vom prezenta câţ iva termeni fundamentali la care ne vom referi în definirea discursului. O caracteristică a acestor termeni este posibilitatea de delimitare diferită în funcţ ie de criteriile utilizate.

Termenul enun ţ desemneaz ă generic orice produs al actului de enun ţare. Pentru Benveniste (1 974:80) enunţ area reprezint ă “utilizarea limbii printr-un act individual de utilizare”.

Enunţ area nu trebuie privită ca apropriere de c ătre un individ a sistemului limbii: subiectul nu ajunge la enunţ are decât respectând multiplele constrângeri ale genurilor de discurs.

Teoriile comunicării disting în cadrul unei enunţă ri, ca elemente interdependente, con ţinutul ş i relaţia. Con ţ inutul reprezint ă informaţ ia trimisă iar relaţ ia este cea pe care enunţ area o instituie între participanţ i, cadrul pe care ea îl implică. Relaţ ia reprezint ă o “metacomunicare”, ea indică modul în care enun ţ ul trebuie primit (vezi act de limbaj) fie implicit (vezi mai jos, ordinul), fie explicit (“era o glumă”). (Watzlawick et.al. 1 972:5) Diferenţ a între cele două elemente este evident ă în special când acestea sunt contradictorii sau instituie o stare de tensiune. Astfel, enunţ area “Iubeş te-m ă!” are dou ă elemente contradictorii:

conţ inutul (iubirea) ş i relaţ ia (ordin).

Enunţ area trebuie privit ă în interacţ iune. Benveniste (1 974: 85) 9 1 consideră că structura fundamental ă este dialogul, iar monologul trebuie privit, în ciuda aparen ţ elor, ca o varietate a dialogului.

Conceptul de polifonie face ca individul care vorbeş te s ă nu fie în mod necesar instanţ a care răspunde de enunţ are.

Ducrot (1 984: 1 79) 92 defineş te enunţ area independent de autorul vorbelor ca “eveniment constituit prin apari ţ ia unui enunţ ”.

Cercet ă rile asupra enunţă rii 93 au pus în eviden ţă dimensiunea reflexiv ă a activit ăţ ii lingvistice:

un enunţ nu se refer ă la lume decât reflectând actul enunţării care îl genereaz ă. Aceast ă “reflectare” se referă la urm ătoarele aspecte:

1 . persoanele, timpul enunţ ului sunt reperate prin raportare la aceast ă situaţ ie de

enunţ are;

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

3. enunţ area constituie pivotul relaţ iei dintre limbă ş i lume; enunţ area permite reprezentarea faptelor în enunţ , dar constuie ea îns ăş i un fapt, un eveniment unic definit în timp ş i spaţ iu.

Termenul enun ţ este polisemantic ş i sensurile sale se precizează printr-un sistem de opozi ţ ii:

1 .

Opozi ţ ia enunţ /fraz ă

Dacă definim enunţ ul ca “unitate de comunicare elementară, reprezentat ă de secvenţ a verbal ă având un sens ş i fiind complet ă din punct de vedere sintactic” iar fraza drept “enunţ în structura c ăruia se cuprind cel puţ in dou ă propozi ţ ii”, atunci fraza este un tip de enunţ .

Ducrot (1 984: 1 77) apud D.Maingueneau (1 996) consider ă că: “enunţ ul trebuie s ă fie distinct de fraz ă, care este o construcţ ie a lingvistului…” 94 .

2. Opozi ţ ia enunţ /text

La un nivel superior, enunţ ul este adesea considerat ca un echivalent al textului, adică drept o suit ă verbal ă legat ă de intenţ ia unui emi ţător unic ş i care formeaz ă un tot care aparţ ine unui anumit gen de discurs: un buletin meteo, un roman, un articol de ziar etc.

Unii cercet ători 95 consider ă, în cadrul lingvisticii textuale, că: “Un enunţ , în sensul de obiect material oral sau scris, de obiect empiric, observabil ş i descriptibil, nu este un text, obiect abstract…care trebuie s ă fie conceput în cadrul unei teorii (explicative) a structurii sale compozi ţ ionale”. 96

Enunţ urile se pot clasifica în 97 :

enunţ uri metadiscursive 98 -enunţ uri metacomunicaţ ionale 99 -enunţ uri metalingvistice 1 00 . Aceast ă clasificare este dificil de urm ărit mai ales în condiţ iile în care aceleaş i elemente de marcare pot fi atribuite mai multor clase, în funcţ ie de context.

TEXT

Caracterul complex al textului (ş i al discursului) poate fi mai bine înţ eles prin studierea

no

ţ iunilor fundamentale de analiz ă a acestuia.

3.

Opozi ţ ia scris-oral

Lingvistica modern ă a privilegiat scrisul sprijinindu-se pe corpusuri verficabile, scrise:”în timp ce viza limbajul oral, lingvistul a lucrat întotdeauna pe texte scrise” 1 0 1 . Aceast ă distincţ ie scris/oral este o surs ă permanent ă de echivoc deoarece amestecă dou ă registre diferite:

O opozi ţ ie între enunţ urile care trec prin canalul oral (unde sonore) ş i enunţ urile care trec prin

canalul grafic ş i între comunicarea scrisă ş i cea oral ă.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

Canalul oral

 

Canalul grafic

-

implică stabilirea ş i menţ inerea comunicării între emiţător ş i receptor prin intermediul vorbirii

- permite stabilirea ş i menţ inerea comunicării între emiţător ş i receptor prin intermediul scrierii

 

- stocarea informaţ iilor ş i transmiterea lor în timp ş i spaţ iu

Comunicarea orală

 

intrarea limbajului în domeniul vizualului face ca studierea enunţ urilor s ă se poat ă face independent de contextul lor (ceea ce conduce, implicit, la posibilitatea manipul ării acestora 1 07 ). Comunicarea scrisă

-

- are un grad de interactivitate mult mai ridicat 1 02

- are un grad de interactivitate scăzut

- biunivocitatea 1 03 relaţ iei emi ţător- receptor (reversibilitatea rolurilor)

- univocitatea relaţ iei emi ţător-receptor (ireversibilitatea rolurilor)

- libertate în alegerea variantei de cod utilizate

- restricţ ii în alegerea variantei de cod utilizate

- structura mesajului implică reformul ări pentru negocierea sensului între emi ţător ş i receptor

- structura mesajului implică formul ări definitive, care exclud negocierea sensului între emi ţător ş i receptor

- pondere important ă a structurilor de adăugare

- pondere important ă a structurilor de subordonare

- ansamblul datelor de comunicare ş i gramatica au un rol important în determinarea sensului 1 04

- gramatica are rol exclusiv în determinarea sensului

- preponderen ţ a funcţ iei de informare ş i a funcţ iei fatice

- preponderenţ a funcţ iei de informare ş i reducerea funcţ iei fatice

- coprezen ţ a participanţ ilor

 

- abstragerea emi ţătorului din contextul concret de comunicare

- egocentrism 1 05 explicit al discursului, caracterul participativ al comunicării

- o anumit ă impersonalizare a discursului, în urma izol ării emi ţătorului ş i a tendin ţ ei de obiectivare a acestuia