1

CURS NR. 1
INTRODUCERE

Este cunoscut faptul că, datorită diverşilor factori care au contribuit la dispariţia frontierelor şi la întalnirea culturilor, societatea contemporană
şi bineînţeles şi societatea românească, devine din ce în ce mai mult pluriculturală ignorând diferenţele spaţio-temporale .
Trăim într-o perioadă în care se manifestă mai mult poate ca niciodată conflictele interetnice şi crizele identitare accentuate în ultima vreme de
procesul globalizării.
După căderea sistemului mondial bipolar, se manifestă diverse situaţii critice :
- contradicţia dintre integrarea politică pe baza intereselor comune şi dezintegrarea statală pe criterii identitare;
- contradicţia dintre uniformizarea din punct de vedere economic şi desfiinţarea din punct de vedere cultural;
- se manifestă dorinţa de a evita viitoare conflicte şi neînţelegeri şi de a promova colaborarea între state.
Pe de altă parte, multe grupuri culturale care ar fi putut accesa facilităţile acestei ere noi nu au făcut-o pentru că rămâne viabil un set de valori
culturale şi se manifestă inerţia sau chiar imposibilitatea adaptării şi asumării noilor cerinţe.
De-a lungul evouţiei istorice, orice cultură pierde unele trăsături şi câştigă altele. Culturile sunt vii şi este necesar să rămână aşa iar păstrarea
identităţii , indiferent de natura ei, nu trebuie să reprezinte staticitate culturală.
Marea problemă şi sfidare a contemporaneităţii este cum trebuie procedat pentru a accelera şi controla evoluţiile diverselor culturi pe direcţia
convergenţei şi a pune astfel convieţuirea interculturală în locul conflictelor culturale, fără riscul de a forţa diversitatea culturală să intre pe calea
asimilării unei culturi de către alta. La fel de important, este necesar a fi înfiinţate în fiecare ţară organisme responsabile cu realizarea unităţii în
diversitate păstrând însă specificul şi identitatea proprie dar răspunzând permanent la provocările lumii contemporane.
Noua Europă nu are cum să ignore mulţimea limbilor, diversitatea tradiţiilor sau pluralitatea culturilor care, probabil, îi va contura identitatea.
„Unitate în diversitate” este deviza care defineşte marea familie a Uniunii Europene. Se doreşte a fi nu o extindere a „imperiului european” peste etnii şi
popoare cu scopuri ascunse sau instaurarea unei culturi unice în defavoarea celorlalte ci dezvoltarea unui spirit comun şi a conştiinţei unei identităţi
culturale comune. A avea însă o identitate culturală europeană înseamnă să conştientizezi şi să păstrezi specificitatea propriei culturi dar, în acelaşi timp,
să stabileşti contacte cu ceilalţi membri. Realizarea unităţii în diversitate reprezintă, poate, una dintre cele mai importante provocări ale modernităţii şi se
manifestă încă destul de puternic conflictul etnic şi religios, violenţa domestică, închistarea în valorile naţionale, dificultăţile relaţionale la toate
nivelurile, migraţii de populaţie dintr-o zonă în alta a lumii. Poate oare educaţia să ajute la depăşirea barierelor ce continuă să existe între oameni datorită
limbii, culturii şi deosebirilor de sex?
Problema esenţială ce se pune în faţa educaţiei este de a transforma tensiunile ce pot determina consecinţe negative asupra devenirii
personalităţii celor implicaţi, în diferenţe „compatibile”. Prin urmare este necesară recunoaşterea existenţei unui fond comun tuturor fiinţelor umane de
aptitudini, capacităţi, abilităţi dar care se dezvoltă variat în funcţie de condiţiile culturale oferite de mediu şi educaţie. Este o realitate importantă faptul că
dificultăţile în comunicare încă separă culturile Europei şi nici mass media, nici turismul, nici o altă activitate nu apropie indivizii îndeajuns de mult.
Însuşirea limbilor şi cunoaşterea culturii altor ţări precum şi realizarea de relaţii interculturale pot constitui baza unei culturi europene în condiţiile în care
are loc interacţiunea şi confruntarea propriilor elemente culturale cu altele străine. Percepţia reală a alterităţii are ca efect eliminarea falselor aprecieri
asupra “normalităţii” făcute în virtutea obişnuinţei cu un anume sistem cultural iar experienţele interculturale trebuie asumate total şi utilizate conştient
pentru a se ajunge la consens şi la un profit comun maxim şi pentru depăşi imaginea convenţională pe care o avem despre sine şi despre ceilalţi.
Referitor la ţara noastră, menţionăm că mediul social al României s-a caracterizat dintotdeauna prin diversitate culturală însă complexitatea
relaţiilor între grupuri poate fi evidenţiată numai la o examinare mai profundă a componenţei societăţii. Referindu-ne la relaţiile interetnice, în România
nu numai că locuiesc reprezentanţii ai multor grupuri etnice, ci, mai mult, în componenţa fiecărui grup etnic există diverse categorii de persoane care
diferă prin provenienţă, mentalitate şi atitudini. Deşi sunt încercări pentru a favoriza apropierea între grupurile etnice - este elaborat cadrul legislativ
favorabil minorităţilor naţionale, există diferite societăţi etnoculturale, organe de presă, radio şi emisiuni consacrate culturii etniilor conlocuitoare -
calitatea relaţiilor interetnice este departe de a fi mulţumitoare. În aceste condiţii, educaţia interculturală rămâne unica perspectivă pentru un stat
multicultural ca România.
Actualmente în România trăiesc, învaţă şi muncesc împreună apartenenţi ai mai multor etnii precum: români, maghiari, saşi, secui, bulgari,
armeni, ruşi-lipoveni etc., fiecare cu particularităţile culturale proprii, particularităţi cunoscute prea puţin sau chiar necunoscute de către ceilalţi. De

1
 2
asemenea putem vorbi de apartenenţă religioasă diferită, de apartenenţă socială diferită sau, de ce nu, de apartenenţă geografică diferită. Fiecare
asemenea grup îşi constituie de regulă propria cultură care mai apoi este transmisă din generaţie în generaţie şi apoi apărată ori de câte ori este nevoie.
Este adevărat că de foarte multe ori apar conflicte alimentate de diferenţele culturale şi de necunoaşterea celuilalt neexistând nici măcar intenţia de a
întelege alteritatea.
În faţa unei asemenea realităţi nu trebuie să se rămână doar la perspectiva multiculturalistă sau, mai grav, să se adopte punctul de vedere
asimilaţionist potrivit căruia cultura minorităţii să fie absorbită de cultura majorităţii. Perspectiva de abordare cea mai potrivită este cea interculturalistă
care pleacă de la premisa că toate culturile sunt egale între ele cu focalizare pe interacţiunile între persoane, grupuri sau subgrupuri. Perspectiva
interculturalistă valorifică şi valorizează diferenţele culturale şi condiţiile sociale şi facilitează cunoaşterea reciprocă şi schimbul între diferitele
comunităţi.

1. CULTURĂ ŞI IDENTITATE. RAPORTUL IDENTITATE-ALTERITATE

Cultură
Un simbol lingvistic cheie, cu o încărcătură conceptuală deosebită, utilizat atât în Europa şi nu numai, este cel de "cultură". După Edward B.
Taylor “la culture est ce complexe qui comprend la connaissance, la croyance, les arts, la morale, le droit, les coutumes et toutes les autres aptitudes et
habitudes acquises par l'homme en tant que membre d' une societe”. Ea reprezintă "imaginea realităţii" dar nu trebuie ignorat faptul că linia de demarcaţie
care separă realitatea obiectivă de conceptele noastre despre aceasta este, practic, imposibil de cunoscut.
Conform documentelor UNESCO, cultura înseamnă un sistem de valori ce presupune valorizarea lui de către membrii cărora se adresează şi
care este compus dintr-o multitudine de elemente interactive fiind foarte dinamic; un ansamblu de cunoştinţe achiziţionate şi transmise în interiorul unui
grup, concretizat în convenţii, credinţe, reguli şi maniere care formează comportamentul individului; o putere de creaţie, cultura fiind teritoriul unde se
nasc noi valori, ajungându-se la forme de expresie din ce în ce mai înalte;
În cadrul acestui sistem dinamic se pot distinge două mari dimensiuni :
1. Cea dintâi este dimensiunea culturala propriu-zisă caracterizată de: elemente cognitive ( limba, cunoştinţe, credinţe), elemente normative
(valori,norme); elemente afective (sentimente, afinităţi); elemente etice şi estetice (sensul a ceea ce este bun sau nu, savuros sau nu, distractiv sau nu);
elemente comportamentale (cutume, moduri de viaţă).
2. Cea de-a doua este dimensiunea structurală concretizată în : apartenenţa la grupuri primare ( familie, prieteni, vecini); apartenenţa la asociaţii
(sindicate, partide politice, religie, cluburi); prestarea de servicii educaţionale, medicale, sociale; locul ocupat în societate din punct de vedere juridic, po-
litic, profesional;
În fapt, cultura unei comunităţi presupune existenţa şi interacţiunea, în cadrul unui tot unitar, a patru mari sisteme :
a) Un sistem de reprezentări cuprinzând ansambluri conceptuale şi simbolice prin care diferitele grupări ce constituie colectivitatea tind să se integreze
şi să interpreteze lumea din care fac parte precum şi acele metode sau mijloace cu ajutorul cărora colectivitatea îşi îmbogăţeşte cunoştinţele şi practicile
acţionale.
b) Un sistem de norme cuprinzând tot ceea ce ţine de valorizare şi prin care sunt apreciate acţiunile şi situaţiile, sunt justificate acţiunile membrilor
precum şi regulile particulare ce organizează relaţionările umane;
c) Un sistem de expresii reunind modalităţile materiale şi formale prin care reprezentările şi normele îşi găsesc întruchipările concrete la nivelul
sensibilului;
d) Un sistem acţional alcătuit din medieri tehnice ce permit perfecţionarea mediului social şi din mijlociri sociale care facilitează organizarea
colectivităţii în vederea administrării propriului destin.

1. În definirea clasică a culturii, aceasta prezintă trei trăsături importante :

• nu este înnăscută ci dobândită
• diversele aspecte ale culturii constituie un sistem

• cultura este împărtăşită (ceea ce îi dă o dimensiune colectivă şi, prin aceasta, delimitează, diferitele grupuri culturale).

2
 3
2. Camilleri (1990) ne determină „să considerăm cultura ca o formaţiune care se construieşte, între altele, în funcţie de provocările mediului,
ca un ansamblu de dispoziţii destinate a răspunde acestora". Atât Camilleri cît şi Christiane Perregaux (1999) vorbesc despre ideea de construcţie
culturală; cultura nu mai este înţeleasă static, ca formă finită de trăsături particulare care perpetuează stereotipuri. Cultura nu este numai un ansamblu
moştenit social şi perpetuat prin conduite şi simboluri purtătoare de semnificaţii, un sistem de reprezentări şi un sistem de limbaj care se exprimă sub
forme simbolice. Cultura presupune ideea de modificare şi de creaţie.

3. Din încercările de definire a termenului de cultură, prima aparţinând lui Taylor (1877), Bennegadi (1986) extrage patru puncte comune:
• cultura furnizează răspunsuri pentru toate acţiunile individului asupra problemelor vieţii;
• oferă mijloace de interacţiune cu mediul înconjurător;
• aduce linişte individului şi-l orientează printr-un ansamblu de tradiţii religioase şi folclorice
• poate veni cu partea sa de influenţe ameninţătoare care dau un aspect periculos mediului ambiant.
Astfel, cultura propune o imagine a lumii şi un loc al omului în univers şi devine, mai ales, sursă de protecţie care poate dezvolta inevitabil
etnocentrismul.

4. Accepţiunile curente sunt în favoarea unei definiţii largi a culturii care cuprinde „viaţa de zi cu zi, modele generale de comportament,
cunoştinţele comune, convenţiile şi semnele specifice de identificare împărtăşite de membrii unei comunităţi date şi transmise atât conştient cât şi
inconştient”.

5. Alte definiţii preferă termeni mai cuprinzători prin care este explicat conţinutul unei culturi : „toate activităţile materiale şi spirituale ale
fiinţelor umane – cadrul de referinţă exterior, societal, precum şi imaginea de sine interioară a subiecţilor la un anumit moment dat şi într-un anumit
mediu.”

6. Alte abordări, precum cea a lui James Lull, accentuează componenta subiectivă, personală a culturii şi a discursului meta-cultural,
argumentând că „a vorbi despre cultură înseamnă, în multe privinţe, a te referi la forme biologice, materiale, sociale şi spirituale relativ stabile, care ne
înconjoară şi ne influenţează de la naştere (...) Moştenim limba, naţionalitatea, religia, clasa socială şi diferite obiceiuri care compun viaţa de zi cu zi,
precum tipul de mâncare pe care o consumăm şi modelele noastre de comunicare verbală şi nonverbală” .
Din acest motiv, consideră James Lull, „cultura poate fi în esenţă un concept social dar este înţeleasă în mod foarte personal. Cultura este un mediu care
leagă persoane individuale şi grupuri mici cu comunităţi mai largi, experienţele şi modurile de expresie comună.”
James Lull atrage atenţia că în definiţia culturii nu ne referim doar la „lucruri, valori şi moduri de a fi, ci şi la modul în care acestea sunt
interpretate şi aduse în mod conştient în conştiinţă prin comunicare uzuală şi practică socială", ceea ce conferă culturii calitatea ei principală, aceea de a
fi discursivă.

Concluzia la care au ajuns autorii preocupaţi de clarificarea acestui termen este că acesta desemnează un ansamblu moştenit social şi transmis
de conduite şi simboluri purtătoare de semnificaţii, un sistem de reprezentări şi un sistem de limbaj care se exprimă sub forme simbolice, un mijloc prin
care oamenii comunică, îşi perpetuează şi dezvoltă cunoştinţele şi atitudinile faţă de viaţă.

Contactul dintre culturi reprezintă o procesualitate deosebit de complexă. Interculturarea este acel ansamblu de procese prin care
indivizii sau grupurile interacţionează, ele aparţinând la două sau mai multe ansambluri ce reclamă culturi diferite sau se pot raporta la
culturi. Înţelegerea şi apropierea faţă de alteritate presupune parcurgerea mai multor etape:
1. Subiectul se exprimă în codul lui specific - confruntat cu un nou cod, el îl traduce pe cel nou conform datelor ştiute.
Codul nou este asimilat în cel vechi.
2. Subiectul realizează că propriul cod cultural se dovedeşte incapabil să exprime date ale noii realităţi. Subiectul intră
în codul cultural al altuia şi îşi va apropria noul cod sau acesta îl va apropria pe subiect. Acest tip de apropiere are niveluri
diferite: instituţional, relaţional, intrapersonal, şi poate fi coercitiv sau la libera alegere a subiectului. Subiectul devine un altul

3
 4
prin operarea cu noul cod cu toate că poate reveni oricând la codul vechi care nu dispare complet. Pendularea între cele două
coduri poate genera crize.
3. Dezechilibrul sau conflictul generat prin prezenţa a două coduri diferite poate implica căutarea unei medieri în
scopul realizării unirii celor două coduri.
4. Subiectul va confrunta realităţile celor două coduri culturale, situându-se fie într-un cod, fie în celălalt, fie într-unul
exterior acestora. Se creează un al treilea spaţiu cultural care împrumută câte ceva din cele două coduri de referinţă.
Concluzia
- Primul pas reduce pe celălalt la propriul cod cultural şi defineşte poziţia etnocentrică sau culturo-centristă.
- În al doilea pas se intră în codul cultural al altuia. Prin implicare subiectul încearcă să devină un altul dar fără ca acest lucru să fie
posibil.
- În al treilea pas intervine de-centrarea, prin raportare la coduri culturale diferite, al sinelui şi al celuilalt. Codurile au caracter relativ.
- Ultimul pas creează medieri, simboluri comune ce permit deplasări între coduri culturale diferite, prin relaţionarea la un spaţiu
intermediar valabil oricând.

Identitate
Putem afirma, fără îndoială, că identitatea se construieşte dar nu ştim încă dacă ea este înnăscută sau dobândită. În fapt, identitatea este
determinată, în mod esenţial de : sex, genealogie, inserţia socială a familiei din care face parte individul şi de condiţia acestuia în contextul existenţei
sale. La vîrsta adultă, sentimentul identităţii poate fi reconsiderat dacă şi persoana respectivă se implică şi doreşte acest lucru. Cert este că sentimentul
identităţii posedă şi o dimensiune socială care nu trebuie neglijată.
Dimensiunea socială a identităţii noastre este susţinută de sentimentul apartenenţei la un grup sau la mai multe grupuri sociale mai mari sau mai
mici. Aceste grupuri din care facem parte sunt variabile din punct de vedere cultural şi nu numai : clase sociale, naţiuni, regiuni, oraşe, cartiere, străzi,
comunităţi religioase, comunităţi etnice, etc.. Din punct de vedere social, apartenenţa unui individ la cel puţin o parte din grupurile sociale este
predestinată şi deseori se întâmplă ca cel în cauză să răstoarne tiparele pentru a-şi contura o nouă identitate. Astfel, identitatea se schimbă permanent, este
dinamică, pluralistă, interactivă.

1. Identitatea individuală este înţeleasă ca identitate a sinelui, subiectul aflându-se în centrul interesului. Identitatea individuală constituie acea
structură subiectivă, suficient de stabilă, pe care o posedă subiectul ca efect al recunoaşterii de sine. Chiar dacă identitatea include elemente repetitive
(tendinţe, atitudini, sentimente, reprezentări), această constanţă trebuie să aibă puterea de a integra şi noul. (Cucoş, C., 2000)
Paul Henri Stahl relevă faptul că identitatea prezintă mai multe faţete:
• Identitatea spirituală asigurată, de regulă, prin botezul efectuat conform unor reguli bine stabilite şi într-un cadru ceremonial precis;
• Identitatea statală asigurată prin înscrierea în registrele de stare civilă a persoanei căreia i se atribuie un nume şi un prenume. Nou-născutul va
avea astfel o identitate bine stabilită putând fi recunoscut oriunde în lume;
• Identitatea etnică asigurată de apartenenţa la un anumit grup cu un anumit specific, grupul dominând individul.
Identitatea ridică probleme din ce în ce mai diverse şi cu un grad de complexitate tot mai ridicat, la cei doi poli situându-se, pe de o parte
singularitatea (deconectantă dătătoare de siguranţă dar care nu oferă cunoaşterea celuilalt), iar pe de altă parte, unitatea globală (ce respectă foarte puţin
diferenţele sporind starea de confuzie).
Diversitatea etnică şi lingvistică omniprezentă presupune analiza noţiunii de identitate, concept polimorf, dificil de înţeles datorită raporturilor
care stau la baza reţelelor conceptuale cu care poate fi asociat.
Identitatea poate fi abordată ca „un dat, un fapt aproape natural şi se înscrie în limitele unui tezaur care se moşteneşte” (Cucoş, C., 2000).
La nivel instituţional sunt recunoscute identitatea naţională şi socială dar nu trebuie neglijată nici
identitatea personală. Identitatea naţională reprezintă apartenenţa la o naţiune iar naţionalitatea conferă un număr de drepturi şi de obligaţii.Termenul
naţiune este mai mult sau mai puţin sinonim cu cel de stat dar, cu siguranţă identitatea naţională nu se confruntă cu cea statală. Apartenenţi ai unor
naţiuni diverse sunt cetăţeni ai aceluiaşi stat, cu aceleaşi drepturi şi îndatoriri.
Identitatea socială este dată de apartenenţa la o categorie socială şi la un grup dintr-o societate dată.

4
 5
Identitatea personală este o identitate de valori, de construcţie a eului în consens cu o tablă sau ierarhie valorică. Din punct de vedere valoric,
putem avea o identitate prescrisă, pusă la dispoziţie de instanţe suprapersonale, societale. Cu această referinţă intrăm permanent în contact şi negociem.
În acelaşi timp, identitatea se prefigurează şi în funcţie de dispoziţii care sunt unice şi particulare.

Spre deosebire de identitatea naţională şi socială, identitatea culturală nu este recunoscută din punct de vedere instituţional. Cultura este
înţeleasă nu în sensul restrictiv al unui ansamblu de elemente care ţin în principal de arte şi litere („cultura înaltă”), ci într-o accepţiune mai largă
(antropologică) care să înglobeze şi ansamblul produselor rezultate din interacţiunea omului cu mediul său (unelte, habitat, instituţii etc.) şi cu semenii.
Identitatea culturală reprezintă un sistem dinamic de sentimente axiologice şi reprezentări prin care actorul social, individual sau colectiv,
orientează conduitele sale, organizează proiectele sale, construieşte istoria sa, caută să rezolve contradicţii şi să depăşească conflicte legate de problemele
sale în funcţie de diversele determinări ale condiţiilor de viaţă, ale raporturilor de putere în care se află implicat şi ale relaţiilor constante cu ceilalţi actori
sociali fără de care el nu se poate defini şi nici recunoaşte. Nu se poate vorbi de identitate fără apelul la alteritate, al celălalt, aceste două stări sprijinindu-
se şi alimentându-se reciproc. Renunţarea la "celălalt" sau ignorarea acestuia implică sporirea confuziei în ceea ce priveşte propria identitate.
Integrarea individului într-o nouă cultură îl obligă să revadă identitatea proprie şi, dacă este cazul, să şi-o reformuleze. Identitatea este dată de
inserţia individului într-o ordine de valori recunoscută de către grup sau de comunitate. Identitatea se exprimă nu numai în funcţie de ceea ce este
individul ci şi în funcţie de ceea ce ar trebui să fie, deci în concordanţă cu valorile grupului.
Identităţile nu pot deveni explicite decât într-un context comparativ, iar contactul cultural este mecanismul sociologic principal care permite
această comparaţie.

Menţionăm că factori precum integrarea, regionalizarea, globalizarea, influenţează puternic viaţa popoarelor, identitatea naţională, cultura,
contribuind fie la îmbogăţirea lor cu aspecte noi, dezvoltate pe cele vechi, într-o benefică simbioză şi convergenţă, fie la sărăcirea şi uniformizarea lor,
minimalizându-le aportul în construirea pe baze valorice a identităţii naţionale a individului şi comunităţii. Odată cu extinderea procesului de globalizare
a apărut şi reacţia naţiunilor ai căror promotori pledează cauza popoarelor şi a identităţii lor naţionale. Adepţii globalizării vor susţine, în virtutea
intereselor marilor trusturi şi concerne transfrontaliere, necesitatea depăşirii graniţelor sau frontierelor naţionale devenite prea strâmte, chiar frâne, pentru
libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi oamenilor, pe când susţinătorii naţiunilor şi ai identităţii naţionale vor milita pentru păstrarea
acestora ca garanţii ale infinitei diversităţi şi bogăţii de manifestare a spiritului uman, fără să împiedice, totuşi, cea mai largă universalizare a bunăstării
materiale şi spirituale a membrilor naţiunilor.
Chiar dacă integrarea şi globalizarea au şi efecte, să le numim negative, ceea ce rămâne însă notabil este faptul că identitatea culturală, deşi este
un dat, este dinamică implicând o permanentă raportare la alteritate. Ea se construieşte în cadrul unei relaţii de diferenţă-asemănare cu ceea ce este altul
(Cucoş, C., 2000).

2. ENCULTURAŢIE ŞI ACULTURAŢIE

Enculturaţia reprezintă procesul prin care un grup cultural incorporează la descendenţi elemente valorice specifice în vederea integrării optime
în viaţa comunitară. Această acţiune nu este întotdeauna conştientă şi nu presupune neapărat un cadru formal de transmitere a zestrei culturale.
Prin enculturaţie se poate valoriza cumulul cultural achiziţionat în cursul vieţii, adică ce este disponibil în mediu, fără a exista învăţare
deliberată, prin contrast cu socializarea, care relevă acţiunile voluntare de integrare socială. Prin urmare, inserţia unei persoane în cultura sa se face în
mare parte într-un mod inconştient. Enculturaţia se reduce la o limitare progresivă a comportamentelor biologic posibile la cele care sunt socialmente
acceptabile. Aceasta produce paradoxul prin care persoanele cele mai puternic enculturate sunt cele care sunt cel mai puţin conştiente de influenţa pe care
cultura o exercită asupra lor .
Mediul predilect de realizare a enculturaţiei îl constituie informalul. În general, educaţia informală include totalitatea mesajelor educogene
neintenţionate, difuze, eterogene, voluminoase - sub aspect cantitativ - cu care este confruntat individul în practica de toate zilele şi care nu sunt selectate,
organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic. Se pare că educaţia informală precede şi depăşeste ca durată, conţinut şi modalităţi de insinuare
practicile educaţiei formale. Cele mai semnificative mesaje informale sunt cele emise de mass-media. Pentru ca o informaţie parvenită prin mass-media
să devină funcţională, adică o cunoştinţă, ea trebuie integrată, conexată şi semnificată valoric în sistemul de reprezentări şi cunoştinţe achiziţionate

5
 6
anterior. O importantă valoare o prezintă, pentru educaţia informală, încercările şi trăirile existenţiale, care cumulate şi selectate pot propensa raporturi
noi, de adecvaţie, din ce în ce mai eficiente faţă de realitatea înconjurătoare.

Aculturaţia este un termen care descrie fenomenul de împrumut al unor conduite şi valori de către un grup de la un alt grup cu care vine în
contact. Factorii gradului de aculturaţie sunt: nivelul şi amplitudinea educaţiei formale (ani obligatorii de şcoală), extensiunea câmpului de interacţiuni în
reţeaua socială şi de muncă, vârsta la care se intră în relaţie cu grupul cultural diferit, statutul socio-economic al celor în cauză etc.
Aculturaţia poate deveni patologică din cauza incapacităţii inserţiei simultane a persoanei în două sisteme culturale, sensibil diferite. În acest
context apar crize de identitate culturală, cu repercusiuni importante asupra indivizilor în cauză sau asupra colectivităţilor din care fac parte.
Aculturaţia are ca efect apariţia unui amestec cultural datorită interferenţei bagajelor culturale relativ eterogene, conducând la crearea unei
structuri simbolice de un cu totul alt aspect. În centrul acestei interferenţe se află amestecul axiologic, respectiv procesul de recreare a semnificaţiilor
valorice, în funcţie de diferitele sisteme existenţiale de referinţă.
Se poate vorbi de stres al aculturaţiei care se materializează în anxietate, depresie, sentimente de marginalizare şi excluziune, identitate
confuză, boli cu manifestare psihosomatică. Factorii care favorizează apariţia stresului acultural sunt:
• modalităţile de aculturare (prin integrare, asimilare, segregare, marginalizare);
• fazele aculturaţiei (contact, conflict, criză, adaptare);
• natura societăţii dominante (multiculturală sau asimilaţionistă, cu prejudecăţi sau cu discriminare deschisă);
• caracteristicile grupului aculturat (vârsta, statusul, suportul social);
• caracteristicile aculturaţiei la nivel individual (atitudinal, comportamental, afectiv).
Aculturaţia este spontană când nu există contact permanent între populaţiile respective, dar există mediatori suficient de puternici ca piaţa economică,
exportul de produse, importul de ideologii politice.
Aculturaţia este forţată când situaţia o impune sau când ritmul şi modalităţile sunt impuse prin forţă, cum ar fi, de exemplu, colonizarea.
Sunt identificate cinci procese de aculturaţie:
- reinterpretarea – adoptarea trăsăturilor şi modelelor culturii dominante în sectorul public, menţinând propriul cod cultural în sectorul privat, ceea ce este
frecvent în comunităţile emigrante;
- sinteza – care afectează în principal copiii de la a doua generaţie; aceştia probează modele noi de gândire şi simţire, care reprezintă o motivaţie în raport
cu una sau alta din culturile în contact;
- sincretismul – naşterea unei noi culturi în întregime eterogenă în raport cu culturi care au provocat-o, ca lumea religioasă provenită din catolicism şi
miturile sau ritualurile africane din Brazilia;
- asimilarea – procesul negativ care ar fi o formă de eşec al aculturaţiei şi care poate duce la depersonalizare; asimilarea mai este considerată în unele
medii ca o bună adaptare la un nou context;
- contra-aculturaţia – procesul de respingere brutală, bruscă, a culturii care se află în curs de dispariţie într-o situaţie colonială şi care poate produce o
reîntoarcere la izvoare.

3. RELATIVISMUL CULTURAL
Relativismul cultural este o concepţie potrivit căreia nici un comportament nu poate fi judecat decât prin raportarea la contextul cultural în care
acesta apare. Înainte de a valoriza conduitele unor indivizi, acestea vor fi relaţionate la fondul cultural de credinţe şi expectanţe presupus de mediul
cultural de bază.
A te întreba asupra locului culturii tale în multitudinea culturilor lumii, a renunţa la impunerea acesteia şi a nu o mai considera ca singura
demnă de a fi împărtăşită, toate acestea ţin de conceptul de relativism cultural, considerat deseori ca un principiu de bază al abordării interculturale în
educaţie. Respectarea diversităţii este pozitivă când este însoţită, într-o situaţie multiculturală, de o interogaţie asupra referinţelor comune negociate.
Relativismul poate să conducă şi la acceptarea pasivă a formelor culturale aberante, chiar dacă acestea sunt incompatibile cu propriile
convingeri şi angajamente. Se poate admite orice în numele relativităţii culturii. Apare însă, din perspectiva relativismului cultural, dificultatea de a
atribui, în situaţii interculturale, semnificaţii comportamentelor.

6
 7
Prof. Sorin-Gabriel Dănilă

CURS NR. 2 - INTERCULTURAL ŞI PLURICULTURAL

1. SEMNIFICAŢII ACTUALE

În actualele societăţi complexe şi ierarhizate, selecţia, împărţirea pe categorii, diferenţierea sunt omniprezente. Putem opera o clasificare în
rândul diferenţelor în urma căreia obţinem trei mari tipuri :
a. Diferenţe de clasă, de recunoaştere socială, de putere;
b. Diferenţe ale mijloacelor economice şi de acces la bunăstare precum şi diferenţe ale bunurilor culturale;
c. Diferenţe culturale, de limbă, de valori şi de mijloace necesare recunoaşterii.

Diferenţierea se constituie într-un act ce se poate înscrie într-un proces de egalizare a şanselor şi de integrare socială sau într-unul de
marginalizare. Accentuarea caracterului pluricultural al societăţii moderne, datorită migraţiei, înmulţirii contactelor şi dispariţiei frontierelor nete, a
impus căutarea unor soluţii.
Prima soluţie găsită de unii este reprezentată de asimilaţionism - care reclamă din partea populaţiilor găsirea unui mijloc de primire, de
asimilare, de „topire” până la dispariţie a culturilor străine în cultura-gazdă.
Pentru alţii, ca reacţie contra primei atitudini, soluţia este „multiculturalismul - are loc afirmarea culturii unui grup uman într-o formă închisă,
fără comparaţii sau contaminare reciprocă cu riscul „închiderii” în ea însăşi împiedicându-se dezvoltarea ei.
Cultura unui spaţiu multicultural apare ca un mozaic de elemente juxtapuse, fără posibilitatea de comunicare şi difuzare între ele.
Fiecare din cele două păreri prezintă riscuri şi nu poate funcţiona singură.
Soluţia cea mai bună şi totodată convenabilă se situează la nivelul unei atitudini culturale autentice care să ia în considerare cel puţin
două elemente:
• fiecare cultură posedă propriile reguli, norme şi valori;
• manifestarea deschiderii către celelalte culturi în scopul construirii unei noi culturi comune.

Întâlnirea şi dialogul culturilor, în ciuda distanţelor care le separă în timp şi spaţiu, sunt inevitabile şi generează probleme complexe. Se pot
constata numeroase efecte disfuncţionale precum :
• eşecul în adaptarea mutuală;
• ambiguităţi identitare sau de comportament;
• refuzul şi percepţia slabă a alterităţii etc. .
Persoana care penetrează într-un alt orizont cultural se va vedea confruntată cu un alt sistem de percepţii ale realului şi cu un mod diferit de
relaţionare faţă de altul. În această situaţie, este necesară exploatarea simbolurilor comune, elementelor culturale asemănătoare care pot facilita trecerea
dintr-o lume (cu valorile ei) în alta mai permisivă sau nu la valori eterogene. Elementele comune pot deveni suporturi pentru procesul de integrare iar în
acest proces, “prima” identitate se va eroda sau va intra într-o “a doua”, pe cale de a se naşte, dar care va fi mai largă. Într-o interacţiune culturală
autentică este de dorit să se realizeze un continuum valoric şi nu o ruptură sau o negare, chiar şi parţială, a unor valori preexistente.
O definiţie comprehensivă asupra interculturalului vom găsi la Micheline Rey (Universitatea din Geneva) : „Când spunem intercultural
spunem în mod necesar interacţiune, schimb, reciprocitate, interdependenţă, solidaritate. Spunem recunoaşterea valorilor, a modurilor de viaţă,
a reprezentărilor simbolice la care se raportează fiinţele umane, individul sau grupurile în relaţiile cu semenii şi în înţelegerea lumii,
recunoaşterea interacţiunilor care intervin la un moment dat între multiplele aspecte ale aceleiaşi culturi şi între culturi diferite în timp şi
spaţiu”.

7
 8
Termenul intercultural are o conotaţie interacţionistă, dinamică şi se referă la realizarea decentrării şi la găsirea unor forme de dialog
princreara de raporturi de schimb, reciprocitate şi interdependenţă.
Inteculturalismul presupune :
o recunoaşterea diversităţii reprezentărilor, referinţelor şi valorilor;
o dialog şi schimb între persoanele şi grupurile ale căror referinţe sunt diverse, multiple şi, adesea, divergente;
o interogaţie (“inter” = interogaţie) în reciprocitate, prin raport cu viziunea egocentrică (sau socio- etno-, culturo-, europeano- etc.
centrică) din lume şi din relaţiile umane;
o relaţii generatoare de schimbări reale în spaţiu şi timp.

Abordarea interculturală presupune două dimensiuni :

• Dimensiunea realităţii, a descrierii obiective şi ştiinţifice- presupune a lua act de dinamica interacţiunilor realizate prin comunicare, migraţie,
mişcări ale populaţiei (regionale sau transcontinentale) şi de a recunoaşte că aceste interacţiuni transformă comunităţile. Abordarea
interculturală presupune ca aceste interacţiuni să concureze la respectul reciproc şi la îmbogăţirea unuia prin celălalt.
• La nivel acţional – realizarea de demersuri concrete interculturale.

Termenul de intercultural are o dimensiune interacţionistă, dinamică; el trimite la schimb, reciprocitate, interdependenţă, invită la
decentrare, la găsirea unor forme de dialog.
La unii autori întâlnim concepte corelate precum educaţie multietnică şi educaţie globală.
Educaţia multietnică este un concept ca s-a impus în USA, Canada, Australia etc. după 1960 şi vizează pregătirea pentru înţelegerea şi
acceptarea dintre exponenţii etniilor diferite.
Scopurile educaţiei multietnice sunt (cf. Banks, 1988)):
• cunoaşterea de către fiecare grup etnic a propriilor valori particulare;
• familiarizarea grupurilor etnice cu principalele elemente ale culturii altor grupuri, înţelegerea şi respectarea acestora;
• facilitarea confruntării preocupărilor alternative;
• înzestrarea elevilor cu priceperi, cunoştinţe, atitudini necesare desfăşurării activităţilor în cadrul profesiunii, dar şi în conturarea culturii
generale;
• reducerea discriminării şi segregării dintre membrii unor grupuri etnice în şcoli şi în societate;
• dezvoltarea competenţelor culturale "de graniţă"; procesul în cauză presupune cinci niveluri: observaţii superficiale, contacte directe cu grupuri
sau membri ai unor grupuri etnice, biculturalitate, resocializare completă şi asimilare de către cultura străină.
Alături de conceptul de educaţie multietnică mai este folosit şi termenul de educaţie globală în accepţiunea de educaţie pentru înţelegerea
interdependenţelor dintre naţiuni în lumea contemporană, clarificarea atitudinilor faţă de alte naţiuni şi reflectarea personală asupra acestor probleme.
Atitudinea interculturală facilitează apariţia unei sinteze de elemente comune, ca fundament al comunicării şi înţelegerii reciproce între
diferitele grupuri culturale. Şcoala, acceptând principii precum toleranţa, respectul mutual, egalitatea sau complementaritatea dintre valori, va exploata
diferenţele spirituale şi valorile locale, ataşându-le la valorile generale ale umanităţii. Orice valoare locală autentică trebuie păstrată de cei ce aspiră la
apropierea faţă de cultura mondială.

Orice demers care vizează interculturalismul ar trebui să fie gândit în termeni de strategie :
• pentru a ne interoga asupra certitudinilor ego-, socio- sau etnocentriste şi a normelor noastre monoculturale;
• pentru a transforma imaginile şi reprezentările stereotipe şi pentru a depăşi prejudecăţile generatoare de judecăţi şi acţiuni;
• pentru a transforma şi diversifica raporturile de forţă şi pentru a face loc, în mod egal celor (indivizi sau grupuri) care sunt trataţi inegal precum
şi competenţelor, referinţelor lor culturale şi modalităţilor lor de expresie;
• pentru a favoriza decompartimentarea, recunoaşterea complexităţii şi relaţiilor existente între culturi, clase sociale, instituţii, niveluri de
învăţământ, discipline şcolare, etc. cât şi între fiinţele umane indiferent de vârstă, limbă, etnie, cultură sau religie;

8
 9
• pentru a învăţa şi dezvolta negocierea şi comunicarea între indivizi, grupuri şi comunităţi şi a le face să fie benefice pentru fiecare dintre părţi;
• pentru a articula responsabilităţile care revin fiecăruia prin raportare la comunităţile locale şi naţionale, ca şi prin raportare la comunitatea
internaţională.

2. AVANTAJE ALE ABORDĂRII PERSPECTIVEI INTERCULTURALE

Examinarea situaţiilor locale relevă că la diversitatea problemelor apărute în teren corespunde o mare varietate de soluţii concrete. Iniţiativa
interculturală poate să aparţină unor instanţe diferite cu singura condiţie ca demersurile efectuate să contribuie la decompartimentare şi cooperare.
Din punct de vedere educaţional, interculturalismul nu va reuşi niciodată să substituie sarcinile actuale ale şcolii şi nici să ajute o disciplină sau
alta. El se constituie într-un principiu fundamental care susţine toată activitatea şcolară şi care îmbogăţeşte preocupările şcolii, reprezentând mijlocul cu
ajutorul căruia instituţia şcolară poate îndeplini în mod optim obiectivele propuse vizând democraţia, egalitatea şanselor şi dezvoltarea culturala.
Interculturalismul presupune recunoaşterea reciprocă a culturilor de origine şi a celor gazdă ca şi a diversităţii expresiilor culturale în cadrul
aceleiaşi comunităţi. Aceste culturi nu sunt şi nu vor fi niciodată statice ci au capacitatea de a se modifica în funcţie de interacţiunile existente. Ele nu pot
fi păstrate aşa cum sunt pentru totdeauna. Recunoaşterea egalei valori a diverselor culturi nu trebuie să ascundă faptul că, în realitate culturile ţărilor de
primire sunt într-o relaţie de dominare în raport cu expresiile culturale ale migranţilor şi cu culturile din ţările de origine.
Implicarea şcolii pare a fi soluţia salvatoare în măsura în care instituţia educativă, prin recunoaşterea diverselor limbi şi culturi şi în virtutea
puterii de legitimare cu care este investită, va încerca revalorizarea culturilor migranţilor în noul context.
Aplicarea interculturalismului presupune respectarea a patru teze:
1. Imperativul protecţiei sociale a migranţilor şi familiilor lor asigurat prin două categorii de măsuri;
• măsuri în favoarea ameliorării condiţiilor de viaţă, a formării şi dezvoltării infrastructurii în ţările de origine;
• măsuri în vederea unei mai bune protecţii juridice, sociale, medicale şi profesionale a migranţilor în ţările-gazdă.
2. Pentru dezvoltarea normală a copilului este necesar şi esenţial să se cunoască rădăcinile reale şi cultura părinţilor şi strămoşilor săi ;
3. Formarea iniţială şi continuă a educatorilor să vizeze familiarizarea lor cu diferitele culturi prezente în şcoală, astfel încât ei să dobândească motivaţia
şi capacităţile necesare în practica dinamicii interculturale;
4. Interculturalismul trebuie să devină parte integrantă a politicii sociale şi educative europene prin promovarea înţelegerii mutuale şi a cooperării şi prin
iniţierea de demersuri practice. Actualmente, opţiunea pentru interculturalism se înscrie în cadrul preocupărilor Consiliului Europei dar şi ale altor
organizaţii naţionale şi internaţionale. Ea se constituie într-un punct de referinţă, într-o metodă, într-o modalitate de stimulare în vederea realizării
programelor propuse, încurajării dezvoltării culturale şi recunoaşterii minorităţilor.

Perspectiva interculturalistă nu se focalizează pe cultivarea diferenţelor dar nici pe exigenţele asimilării. În fapt, este vorba de a pleca de la
considerarea diferenţelor culturale şi condiţiilor sociale, de a facilita cunoaşterea reciprocă şi schimbul între diferitele comunităţi astfel încât să se evite
efectele dezastruoase ale segregării. Succesul va fi asigurat dacă se va depune efortul articulării tradiţiei cu realitatea, dacă sistemele de învăţământ nu
vor mai fi rigide şi refractare şi dacă se va realiza o educaţie prin promovarea de programe interculturale.
În interculturalism nu este necesară înţelegerea relaţiei între culturi în sens abstract ci a interacţiunilor între persoane, grupuri sau subgrupuri si
instituţii, negociind noua redistribuire a resurselor. Dacă el presupune o recunoaştere a culturilor ca fiind egale între ele, raporturile economice inegale
între grupurile sociale au drept consecinţă faptul că această negociere este foarte precară sau chiar imposibilă. Se impune depăşirea stereotipurilor şi
posibilitatea reinterpretării valorilor în lumina unei mai bune cunoaşteri a propriei expresii culturale ca şi a expresiilor partenerilor.
Adoptarea perspectivei interculturale reclamă noi exigenţe :
1. deschidere, atitudine creatoare a comunităţii;
2. coerenţa acţiunilor concretizată într-o reţea coordonată care să solicite participarea tuturor membrilor comunităţii;
3. competenţa persoanelor implicate;
4. mijloace şi metode adecvate.
Interculturalitatea nu este dreptul la diferenţă ci este dreptul la egalitate şi prilej de dialog, este recunoaştere a interdependenţelor şi a locului
alterităţii. Contactele cu altul constituie o ocazie nu doar pentru o mai bună integrare ci şi pentru a ne interoga propria identitate culturală.

9
 10
Interculturalitatea reclamă depăşirea asimilaţionismului şi a coexistenţei pasive a mai multor culturi şi dezvoltarea respectului de sine şi a respectului
şi înţelegerii culturii altuia.
Educaţia de tip “inter” vizează mai multe componente (M. Rey, 1996):
o politica educativă şi lingvistică (adesea depinzând de politica economică), legislaţia şcolară;
o coordonarea diferitelor instituţii şi gestionarea fiecăreia dintre ele;
o organizarea şcolilor, selecţia şi repartizarea elevilor, orarelor, localurile, mijloacele de învăţământ, gestiunea timpului de muncă etc. nu sunt
indiferente. Acestea antrenează compartimentări care favorizează comunicarea, permiţând sau nu activităţi diversificate şi cooperarea
interdisciplinară, determinând calitatea modului de transmitere a cunoştinţelor;
o viaţa clasei şi a şcolii;
o alegerea priorităţilor educative;
o criteriile de evaluare a competenţelor şi comportamentelor;
o activităţile extraşcolare;
o formarea formatorilor şi a altor persoane (cadre şi autorităţi şcolare, asistenţi sociali, psihologi, personal sanitar, secretare, portari);
o relaţiile cu părinţii şi comunitatea socială, cu universitatea şi comunitatea ştiinţifică, cu instanţele ce se ocupă de formarea profesională, de
formarea continuă şi de piaţa muncii cu educatorii din sectorul educaţiei informale;
o relaţii internaţionale.

Prof. Sorin-Gabriel Dănilă

CURS NR. 3 – EDUCAŢIA INTERCULTURALĂ

– CONCEPT, PRINCIPII, OBIECTIVE, COORDONATE MAJORE -

După al doilea război mondial, educaţia interculturală a suscitat atenţia specialiştilor şi nu numai, impunându-se adoptarea ei în cadrul
învăţământului. În fapt,este vorba despre :
• a oferi copiilor de imigranţi egalitate de şanse în învăţământ;
• a oferi imigranţilor posibilitatea dezvoltării propriei limbi şi culturi;
• a pregăti toţi copiii să trăiască într-o societate pluriculturală.
Educaţia însă nu poate rezolva toate problemele societăţii. Ea poate contribui la înţelegerea realităţii pluriculturale şi pregăti viitoarele generaţii
să trăiască în această realitate.
Educaţia trebuie să îndeplinească patru funcţii :
• funcţia economică - să permită obţinerea unei calificări profesionale;
• funcţia socială - să vizeze democratizarea şi emanciparea;
• funcţie culturală - asigurată prin transmiterea valorilor;
• funcţia pedagogică - să urmărească dezvoltarea personală a individului dar nu izolat ci în contextul relaţiilor sale cu ambientul.
Ca educaţia să devină interculturală va trebui să realizeze un echilibru între aceste funcţii, echilibru dificil de realizat ţinând cont de contextul
actual.
Educaţia interculturală reprezintă totalitatea activităţilor pedagogice privind relaţiile între grupurile etnice. Acest caracter general
implică faptul că ea vizează toate şcolile dar si comunităţile în care se află aceste şcoli. Mai mult, educaţia interculturală priveşte toţi copiii, toate
cadrele didactice, toţi părinţii şi toţi partenerii de educaţie, atât din ţările de primire cât şi din cele de origine. Sistemele de învăţământ existente în
diferitele ţări primitoare de migranţi trebuie să facă legătura şi să stabilească contacte între culturi în vederea interpelării valorizatoare a fiecăreia.

10
 11
Educaţia interculturală tratează şi problemele educaţionale care apar în societăţile eterogene sau multiculturale vizând grupele
sociale şi culturale marginalizate de societate. De multe ori, ea este consecinţa educativă a principiilor democratice care provoacă multiple
diferenţieri .
Educaţia interculturală consideră îmbinarea culturilor ca fiind mijlocul de a transforma nu numai aceste culturi dar şi relaţiile sociale şi
culturale impregnate de inegalităţi între state şi în sânul fiecăruia. Dacă se vrea să se ajungă la atenuarea inegalităţilor culturale şi a inegalităţilor între
grupuri, va trebui să ne aşteptăm la serioase repercursiuni asupra structurilor şi practicilor actuale de educaţie. Educaţia interculturală se constituie într-un
pilon central pentru iniţierea şi dezvoltarea unor mutaţii sociale profunde, axate pe egalitate şi dreptate socială.
Educaţia interculturală se constituie într-o strategie de pregătire a societăţile democratice viitoare astfel încât persoanele să se relaţioneze
convenabil unii la alţii şi la culturile pe care le poartă. Adaptarea la mutaţia şi diversitatea culturală este necesară atât pentru “minorităţi”, cât şi pentru
“majoritari”, în interacţiunile prezente şi viitoare. Demarcaţia clasică intre majoritari şi minoritari este tot mai dificilă şi periculoasă de realizat. În funcţie
de multiple perspective de referinţă, toţi indivizii pot fi minoritari, racordându-se la subcoduri culturale oarecum diferite. Sunt, de asemenea, situaţii,
când nu se mai ştie, cu claritate, cine este minoritar şi cine este majoritar.
Perspectiva interculturală de concepere a educaţiei poate să conducă la atenuarea conflictelor şi la eradicarea violenţei în şcoală, prin formarea
unor comportamente precum :
• aptitudinea de a comunica (a asculta şi a vorbi);
• cooperarea şi instaurarea încrederii în sânul unui grup, cum ar fi grupurile de tineri, de muncă, de joacă etc.;
• respectul de sine şi al altora, toleranţa faţă de opiniile diferite;
• luarea de decizii în chip democratic;
• acceptarea responsabilităţii altora şi a propriului eu;
• soluţionarea problemelor interpersonale;
• stăpânirea emoţiilor primare;
• aptitudinea de a evita altercaţiile fizice etc.

Eficacitatea aplicării educaţiei interculturale depinde de rezolvarea a trei categorii de probleme:

1. Problemele minorităţilor etnice:
a. Limba ţării de primire - pentru copiii născuţi în ţara de primire intraţi în şcoală şi care nu vorbesc decât limba lor maternă este necesară învăţarea
limbii ţării de primire în şcoala maternă şi cea secundară;
b. Limba minorităţilor - trebuie să se ofere copiilor intraţi în şcoala maternă şi în şcoala primară posibilitatea de a supravieţui debutului învăţării lor
cognitive şi conceptuale prin intermediul limbii materne, în acelaşi timp învăţând şi limba ţării primitoare; trebuie să li se ofere posibilitatea aprofundării
studiului limbii materne în şcoala secundară, cu scopul facilitării dezvoltării personale şi îmbogăţirii gamei de limbi învăţate; cadrele didactice autohtone
vor trebui din ce în ce mai mult să dea dovada competenţei lor, să acorde o mai mare atenţie cunoştinţelor lingvistice ale copiilor precum şi experienţei de
viaţă pe care o aduc cu ei în şcoală; învăţământul în limbi minoritare să fie încurajat în ţările de primire şi încredinţat acestora cu condi ţia menţinerii
contactului cu ţările de origine.
c. Valorile sociale - minorităţile etnice şi migrante vor trebui să se adapteze la un anumit număr de valori sociale fundamentale pentru societatea în care
trăiesc, precum libertatea de alegere individuală, egalitatea de şanse a băieţilor si fetelor ca şi a bărbaţilor şi femeilor, apărarea democraţiei şi participarea
totală la aceasta. În acelaşi timp, este necesar ca ele să apere un anumit număr de trăsături culturale proprii precum credinţele, practicile religioase, limba
proprie, structurile şi relaţiile familiale.
d. Nivelul reuşitei şcolare în rândul comunităţilor minoritare este încă scăzut. Pentru sporirea proporţiei membrilor acestor minorităţi în învăţământ şi în
alte profesiuni ale sectorului social, este necesar să se iniţieze cursuri speciale care să faciliteze obţinerea calificărilor dorite.
e. Trebuie revăzut sistemul de învăţământ actual, în sensul îmbogăţirii sale cu materiale pedagogice străine, care să răspundă nevoilor particulare ale
minorităţilor etnice.

2. Problemele populaţiei ţării de primire:

11
 12
a. Este necesară iniţierea de demersuri pentru cunoaşterea, de către populaţia autohtonă, a culturilor diferitelor grupuri minoritare ce o compun şi
pentru tratarea cu tact şi înţelegere a aspectelor vieţii sociale şi culturale ale acestora;
b. În ceea ce priveşte problema rasială, concretizată în manifestări deschise de ostilitate sau în discriminare neintenţionată, sistemul educativ public
trebuie să o atace chiar în cursuri
de sensibilizare la diversitatea rasială.

3. Problemele ansamblului populaţiei:

a. Se impune introducerea în cadrul programelor de bază ale şcolii şi instituţiilor de învăţământ superior de modificări care să reflecte caracterul
multicultural al societăţii;
b. Personalul educativ şi decidenţii educaţionali trebuie familiarizaţi cu realitatea multiculturală existentă în societate;
c. Să existe şi să fie respectate anumite valori fundamentale comune, valori prevăzute atât în programele şcolare cât şi în formarea cadrelor didactice,
precum respectul altor naţionalităţi, respectul fată de structurile familiale, faţă de alte credinţe religioase, respectul persoanelor în vârstă, dreptul tuturor la
educaţie, dreptul de a participa plenar la viaţa socială, civică, economică şi politică.

Obiectivele educaţiei interculturale :

Educaţia interculturală îşi propune să pregătească indivizii şi societăţile să fie mai atente la dimensiunea culturală a existenţei lor. În condiţiile
sporirii contactelor, ale interacţiunilor posibile, se pot decela două mari seturi de obiective ale şcolii interculturale:
1. Păstrarea şi apărarea diversităţii culturale a populaţiei şcolare. Şcoala, ca instanţă de transmitere a valorilor se va centra pe pluralitatea
culturilor pe care mediul multicultural îl presupune. Trebuie evitat să se instituie primatul unei culturi asupra alteia. Acest obiectiv presupune
două aspecte:
- pe de o parte, ea vizează adaptarea educatului la mediul propriu, al regiunii, oraşului, culturii sale particulare, cu toate trăsăturile;
- pe de altă parte, acest tip de şcoală îşi propune să asigure adaptarea educatului la mediu în contextul coexistenţei mai multor grupuri
culturale
2. Prezervarea unităţii şcolii. Specificitatea şcolii interculturale constă în aceea că ea refuză de a se lăsa închisă în false alternative, promovând
interacţiunea culturală. Ca instrument de transmitere a moştenirii culturale, acest tip de şcoală îşi propune să privilegieze toate culturile ambientale şi de a
le evidenţia pe toate.

Aceste două seturi de obiective presupun specificări materializate în conduite interculturale concrete precum:
- Deschiderea spre altul, spre străin, spre neobişnuit . Această deschidere este dificilă, pentru că ne obligă să ne interogăm încrederea în noi,
propria noastră viziune despre lume. Dar această interogativitate constituie un prealabil indispensabil pentru capacitatea de a trăi experienţe noi.
- Aptitudinea de a percepe ceea ce ne este străin. Avem obiceiul de a aranja ceea ce este străin după grile de lectură ce ne sunt proprii, de a nu
percepe pe altul decât prin modul obişnuit de a simţi sau gândi.
- Acceptarea celuilalt ca fiind altul. În întâlnirea cu alteritatea, avem obiceiul de a-l interpreta pe altul ca fiind similar sau identic, fie de a-l
percepe ca pe un duşman şi a ne îndepărta de el.
- Trăirea situaţiilor ambigue, ambivalente. Situaţiile ambivalente ne derutează. Nu dorim ambiguitate. Ea ne provoacă frică. Aceste trăiri pot
constitui preambulul pentru acceptarea diferitului.
- Aptitudinea favorabilă de a experimenta. În linie generală, noi pretindem reţete, reguli bine fixate. Doar aşa ne simţim în siguranţă. Este
posibil să ne apropiem de altul având curajul de a experimenta, explorând moduri existenţiale diferite.
- Alungarea fricii faţă de altul. Sentimentul de xenofobie face parte din zestrea cea mai veche pe care istoria ne-a transmis-o. Această frică
trebuie să dispară pentru a-l primi pe celălalt.
- Capacitatea de a pune în chestiune propriile norme. Privirea spre altul este determinată de sistemul referenţial socio-cultural care ne
fasonează comportamentul. Cu cât ne dovedim a fi mai incapabili să ne recunoaştem relativitatea propriului sistem de referinţă,cu atât rămânem orbi sau
insensibili faţă de ceilalţi.
12
 13
- Neacceptarea utopiei “discursului comunicaţional egalitar”. În caz de divergenţe de interese, nu trebuie să cedăm principiului după care
cel mai tare îşi pune puterea la încercare, în faţa celui mai slab. Dimpotrivă, trebuie continuată discuţia până când cele două părţi se regăsesc pe un
proiect comun.
- Aptitudinea de a asuma conflicte. Există două tipuri de conduite în cazul divergenţelor de interese: una de a refuza să vezi realitatea, punând-o
între paranteze, alta de a transforma divergenţa în ostilitate. Conflictele trebuie asumate cu calm şi rezolvate într-o manieră productivă.
- Capacitatea de a recunoaşte şi a relativiza propriile repere etno şi socio-centriste. Asta nu înseamnă să-ţi renegi propriile tradiţii, ci să nu le
transformi în ceva absolut.
- Performanţa de a cuceri identităţi mai largi, de a dezvolta o loialitate de tip nou. Nu trebuie renunţat la identitatea noastră (de român, ungur,
ţigan etc.), dar trebuie să accedem la alte tipuri de identităţi mai înglobante, precum cea de european, cetăţean al lumii etc.

Instituţia şcolară poate concretiza toate aceste obiective dacă vor fi respectate o serie de exigente pedagogice vitale pentru educaţia
interculturală :
1. Modificarea structurii sistemelor educative posibilă prin reforme parţiale sau prin reformă totală;
2. Practica integrării culturale în instituţiile şcolare:
• Şcoala trebuie să fie reprezentativă pentru compoziţia societăţii, asigurând integrarea diferitelor minorităţi etnice;
• Este necesară modificarea politicii educative astfel încât să poată fi asigurată realizarea obiectivelor menţionate anterior;
3. Programele şcolare:
• trebuie să fie eliminate toate elementele de discriminare socială din cadrul planurilor de studii;
• se impune abandonarea distincţiilor rigide între diferitele tipuri de învăţământ - general, ştiinţific, tehnic şi profesional. Formarea elevilor,
începând încă din ciclurile primar şi secundar, trebuie să fie simultan teoretică, tehnică şi practică astfel încât el să poată descoperi domeniile de
interes propriu şi să acţioneze în direcţia dezvoltării înclinaţiilor şi aptitudinilor personale înainte de a fi dirijaţi spre o filieră specială;
• elevii diferitelor secţii ale şcolii să aibă posibilitatea întrunirii pentru practicarea în comun a unor activităţi perişcolare;
• să existe posibilitatea organizării de spectacole cu caracter policultural la care să participe familiile elevilor şi locuitorii cartierului astfel încât
fiecare să aprecieze mai bine şi în cunoştinţă de cauză valorile culturale proprii fiecăruia;
4. Formarea cadrelor didactice să fie în concordanţă cu caracterul multicultural al societăţii. Persoana educatorului trebuie să fie pentru elevi un bun
exemplu de multiculturalism în acţiune. Un
profesor autentic va fi "pătruns” de sentimentul valorii culturilor minoritare mult mai adânc decât unul care nutreşte o apreciere diferită riscând
accentuarea conflictelor.

Principii ale educaţiei interculturale:

a. Empatia - presupune să învăţăm a-1 înţelege pe celălalt, să vedem problemele sale şi să le împărţim cu el. Văzută sub unghiul empatiei,
educaţia are ca primă sarcină încurajarea individului de a se preocupa de celălalt, de problemele sale, de a-1 găsi "simpatic" pentru a putea să-l înţeleagă;
b. Solidaritatea - reprezintă un apel la conştiinţa colectivă ce transcende separările, delimitările între grupuri, state şi rase, este un apel la
atenuarea inegalităţii si injustiţiei sociale;
c. Respectul intercultural - se constituie într-o valoare de importanţă capitala pentru educaţie, fiind indispensabil într-o societate multietnică şi
multiculturală. Se bazează pe principiul: "deschizând o cultură străină, invităm pe celălalt sa ia parte la propria noastră cultură."
d. Lupta contra naţionalismului - se realizează prin educaţie care-şi poate asuma misiunea de a anula prejudecăţile, de a deschide calea spre
un dialog sincer între popoare diferite fără riscul apariţiei naţionalisnului. Fiecare posedă o anumită doză de naţionalism dar aceasta nu trebuie exacerbată
prin căderea în extrema accentuării totale.

Coordonatele majore ele educaţiei interculturale pot fi sintetizate după cum urmează:
1. Recunoaşterea reciprocă a culturilor şi a interacţiunilor lor ţinând cont de dinamica acestora;
2. Recunoaşterea valorii culturilor să legitimeze culturile altora şi să împiedice relaţiile de dominare a uneia asupra alteia;
3. Educaţia interculturală să se constituie în principiu reglator al întregii activităţi şcolare;

13
 14
4. Reconsiderarea criteriilor de evaluare socio- şi etnocentrice precum şi a normelor sociale în funcţie de realitatea pluriculturală;
5. Abordarea din perspectivă interculturală a vieţii şcolare prin cooptarea şi a altor organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale
(naţionale sau internaţionale);
6. Şcoala să devină un spaţiu de viaţă în comun, de solidaritaţe, de acceptare şi înţelegere reciprocă;
7. Prezenţa limbilor materne în şcoală să aibă rolul simbolic de recunoaştere a identităţii culturale;
8. Cunoştinţele să se dobândească prin traversarea şi analizarea mai multor puncte de vedere. Asimilarea cunoştinţelor să se facă prin
cât mai multe mijloace astfel încât să fie scoase în evidenţă toate apropierile posibile gi toate reperele comune;
9. Arta să devină cale privilegiată de acces în aprecierea diferitelor culturi;
10. Îmbogăţirea practicii interculturale a elevilor prin calitatea cooperării în cadrul echipelor educative şi între cadrele didactice
autohtone şi străine;
11. Condiţia necesară unei învăţări eficiente va fi comunicarea între şcoală, familie, mediul social în care locuiesc copiii şi ansamblul
comunităţii;
12. Educaţia interculturală să promoveze solidaritatea si cooperarea între ţările de primire şi cele de origine;
13. Formarea cadrelor didactice din punct de vedere intercultural reprezintă temelia unei educaţii bazate pe înţelegere interculturală.

Restructurarea interculturală a funcţiilor şcolii poate avea loc la trei niveluri:

1. Nivelul de transmitere a cunoştinţelor:
- revizuirea modului de abordare la istorie şi geografie, prin poziţionări mai puţin etnocentrice, prin critica
prejudecăţilor, deschidere internaţională, relevarea interdependenţelor;
- dezvoltarea învăţământului primar şi secundar în limbile minorităţilor, mai ales în regiunile transfrontaliere;
- extinderea unor abordări disciplinare, care au în vedere procesele formării identităţilor individuale sau colective
(mai ales prin filosofie sau antropologie culturală);
- cunoaşterea şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
2. Nivelul capacităţilor sau aptitudinilor dezvoltate:
- formarea aptitudinii de a comunica şi a intra în relaţii interpersonale, intercomunitare, de a intra în raport cu
alteritatea;
- întărirea spiritului critic faţă de identitatea proprie
- dezvoltarea aptitudinilor de lecturare corectă a imagisticului şi discursului mediatic actual.
3. Nivelul modelelor educative:
- impunerea unui sistem educaţional cooperativ, în care toate componentele spirituale ale comunităţii să se
reunească;
- crearea premiselor egalităţii şanselor pentru indivizi şi comunităţi, prin strategii şi politici coerente;
- revizuirea conceptului de laicitate şi crearea premiselor pentru valorizarea referinţelor religioase ale şcolarilor;
- deschiderea către internaţionalizarea informaţiilor provenite dinspre diferite civilizaţii, trecute sau prezente.

Educaţia interculturală în cadrul societăţilor democratice are încă statutul unei ideologii ce vizează pregătirea viitorilor cetăţeni astfel încât
aceştia să poată face cea mai fericită alegere în contextul înmulţirii sistemelor de valori. Ba mai mult, contribuie la ieşirea individului din starea de
confuzie ce l-a înlănţuit odată cu păşirea într-un alt teritoriu cultural oferindu-i mijloace de a-şi regăsi echilibrul. Educaţia interculturală ar trebui să fie
prezentă în toate ţările pluriculturale, şcoala devenind factorul de promovare a acesteia. Astfel, ea poate facilita crearea de ocazii favorabile descoperirii
marii diversităţi de gusturi, de forme de expresie, de limbi, de forme de organizare socială, de stiluri de viaţă, de reguli de comportament şi de relaţionare
în raport cu viaţa, timpul, obiectele reale sau imaginare, de culturi religioase, cu scopul învăţării respectului libertăţii celuilalt. Şcoala trebuie să-şi
analizeze propriile deficienţe pentru a deveni egalitară şi pentru a se putea constitui în agent de schimbare benefică pentru toţi. Întrebarea care apare este
cum poate şcoala să combată inegalitatea de şanse? Dacă i se oferă libertate în acţiunile sale, ea va putea, fie să diversifice ofertele educative şi mijloacele
pedagogice încât să ofere elevilor posibilităţi egale de acces spre cunoaştere, fie să depăşească propriul etnocentrism printr-o privire critică asupra

14
 15
normelor sale. Din păcate, de cele mai multe ori, deciziile privind învăţământul se iau de instanţe superioare ierarhic cum ar fi Ministerul de resort şi
de către persoane ce nu cunosc îndeajuns de bine şi de corect realitatea şcolară. Cu adevăratele piedici şi neajunsuri nu sunt confruntaţi decidenţii ci
personalul educativ care lucrează efectiv cu elevii şi care ar fi cel mai îndreptăţit să ofere sugestii de ameliorare şi corectare a activităţii. Când există
totuşi deschidere spre nou şi cooperare între diferitele nivele ale sistemului de învăţământ, şcoala poate deveni un pivot important al acţiunilor
interculturale.

CE NU ESTE EDUCAŢIA INTERCULTURALĂ:

• Nu e vorba de o educaţie compensatorie pentru străini, vizând aplanarea problemelor. În viziune interculturală, nu numai elevii apartenenţi ai
altor culturi sunt cei care au probleme, ci mai ales instituţia şcolară dă dovadă de dificultăţi de adaptare la diversitatea culturală. Şcoala trebuie
să ajute imediat aceşti elevi să se conformeze normelor şcolare locale, pentru a încerca să le ofere o anumită şansă de reuşită şcolară şi
profesională.

• Educaţia interculturală nu este o nouă disciplină şcolară, o extindere a programei prin “predarea culturilor” şi nici o folclorizare sau o formă de
manifestare a exotismului în cunoaştere. Educatorul care practică o pedagogie interculturală va profita efectiv de prezenţa elevilor de origini
diferite pentru a (re)valoriza cultura lor de origine şi a-i sensibiliza, în acelaşi timp, pe ceilalţi la diversitatea culturală, dar va evita să impună o
oarecare identificare, va evita să “stereotipizeze”, să prezinte culturile în mod static. Pentru o asemenea educaţie, ceea ce contează este
atitudinea şi comportamentul educatorului.

• Educaţia interculturală nu se confundă cu facilitarea sau încurajarea iniţierii în limba şi cultura de origine pentru elevii apartenenţi ai altor
culturi. Cursurile de acest tip ar putea să facă parte dintr-o educaţie interculturală, dacă ar fi oferite tuturor elevilor, iar aceasta încă din şcoala
primară.

Prof. Sorin-Gabriel Dănilă

CURS NR. 4 – FORME DE REALIZARE A EDUCAŢIEI INTERCULTURALE

A. Formele de realizare a educaţiei interculturale rămân cele generale, în care se face orice tip de educaţie: lecţiile obişnuite, activităţile nonformale din
şcoală sau influenţele informale exercitate în afara perimetrului şcolar. În ceea ce priveşte metodologia didactică, se vor prelua şi adapta procedeele
activizante cunoscute, care se vor combina în modalităţi cât mai inteligente pentru a favoriza şi forma comportamente interculturale. Va fi promovată o
pedagogie activă şi participativă, metode active care să solicite interesul şi creativitatea elevilor, care să facă apel la toate capacităţile lor şi care să le
permită să se exprime şi să colaboreze.
La aceasta pot concura mai multe tipuri de activităţi:
• realizarea de proiecte,
• cercetări, anchete prin interviuri,
• jurnale de clasă, recitări de poezii,
• povestiri, interpretări de roluri,
• manifestări teatrale cu sau fără marionete,
• dezbateri de idei plecând de la studii de caz, discuţii asupra unor probleme cu impact asupra vieţii şcolii,
• posibilitatea de a negocia şi ajunge la decizii consensuale,
• exerciţii de reflecţie critică şi constructivă.

15
 16
• utilizarea nu numai a documentelor pedagogice ci şi a unor "documente autentice", ca foile de jurnal, fotografii, diapozitive, emisiuni T.V.,
filme video, ce vor permite acumularea unor informaţii diverse şi reale asupra obiectelor, culturilor şi limbilor pe care le studiază elevii.

B. Un rol deosebit în sporirea sensibilităţii faţă de alteritate îl joacă mass media. Instanţele mediatice electronice (îndeosebi televiziunea şi Internetul)
presupun mai multe calităţi, printre care ubicuitatea (prezenţa peste tot) şi imediatitatea (prezentarea faptelor în direct). Lumea este prezentă aici iar
îndepărtatul este apropiat. Culturile se amestecă unele cu altele, trecerile de la un spaţiu cultural la altul se fac instantaneu, difuziunea modelelor culturale
este garantată. Străinul nu mai este străin, evenimentele petrecute aiurea marchează şi telespectatorul devine mai sensibil la alteritate.
Actualitatea mediatică vine cu un imens potenţial intercultural. Canalele specializate (în ştiri, documentare ştiinţifice) penetrează conştiinţele,
realizând o integrare cognitivă care, dincolo de funcţiile discutabile, uniformizatoare au şi avantajul de a crea premisele unei înţelegeri în planul
cunoaşterii la care se raportează fiecare.

C. Un alt cadru de realizare a educaţiei interculturale îl constituie sportul. Sportul nu este numai o practică fizică ci este şi una culturală. Fiecare
disciplină sportivă presupune mai multe grade de universalitate. Fotbalul în Europa sau base-ball-ul în SUA au în subsidiar şi funcţii interculturale.
Sportul vehiculează modele, vedete care întrec spaţiul limitat al unei ţări astfel încât marii sportivi nu mai au cetăţenie unică, au devenit “mondiali”.
Sportul poate uni, dar şi dezbina. El oferă oportunităţi pentru cunoaştere şi comunicare între oameni de origini diverse, dar constituie şi prilej de
distanţare şi reliefare a orgoliilor personale, comunitare, naţionale. Dacă nu este semnificat cum trebuie, sportul, practicanţii şi admiratorii lui îşi întăresc
apartenenţele, spiritul de castă, de adversitate, de opacitate faţă de “duşmani”, “străini” etc.

C. În practica şcolară se va recurge la mai multe formule:

• necesitatea de a apela la o pedagogie activă şi participativă;
• învăţarea cooperativă - ce antrenează mai mult pe copiii cu posibilităţi materiale modeste pentru a promova o egalitate a şanselor educaţionale;
• gestiunea democratică a învăţământului la nivelul clasei sau şcolii;
• educaţia pentru comunicare.
Gama de activităţi în şcoală se va lărgi, prin îmbinarea diferitelor forme de organizare cu noi mijloace de învăţământ şi împrumutarea unor practici sau
strategii specifice manifestărilor culturale de nivel comunitar sau global.

Posibile tipuri de activităţi ce se pot contura şi se pot derula în şcoală:

- invitarea în şcoală sau în mediul educativ a unor persoane avizate din exterior - aceste contacte vor fi cu atât mai benefice şi mai instructive
dacă invitaţii reprezintă puncte de vedere diferite, medii sociale şi culturi diferite;
- utilizarea bibliotecilor, a centrelor de documentare audio-vizuale prezente în şcoală sau în comunitate sau chiar a unor bibliobuze, circulând
dintr-o localitate în alta. Aceste centre vor trebui să dispună de lucrări care să răspundă obiectivelor educaţiei interculturale: lucrări prezentând
drepturile omului şi libertăţi fundamentale accesibile diferitelor grupe de vârstă, documentaţii asupra condiţiilor unei dezvoltări durabile şi
asupra mediului înconjurător, expuneri ale unor evenimente istorice sau contemporane, invitând la reflecţie asupra problemelor supraînarmării,
rasismului şi excluderii minorităţilor etnice, naţionale sau religioase, documente capabile de a combate teoriile care vin să se opună înţelegerii
internaţionale şi interculturale, documente în diferite limbi (există din ce în ce mai multe cărţi bilingve pentru copii), documente şi jocuri cu
referiri la diferite culturi, mai ales (dar nu exclusiv) cele care sunt reprezentate în comunitate.
- utilizarea noilor tehnologii ale comunicării (teleînvăţarea, televiziunea educativă, cărţile - casetă), care permit accesul la educaţia continuă a
unor noi categorii sociale şi constituie o cale de tranziţie spre o altă formă de educaţie;
- utilizarea de reviste care pot să suplinească materialul pedagogic, frecventă în ţările în curs de dezvoltare;
- participarea la evenimentele culturale şi sărbătorile locale, la diversele activităţi care sunt propuse, vizitarea de muzee şi expoziţii;
- antrenarea în activităţile muzicale şi corale. Cântecul constituie un mijloc de participare şi de dezvoltare a unei culturi a păcii;
- studiul aportului reciproc al culturilor, care se poate realiza şi în afara unor evenimente culturale specifice. Ca şi muzica, arhitectura, artele
plastice şi motivele lor decorative, operele literare, ştiinţele oferă ocazii remarcabile de a ilustra legăturile existente între est şi vest, între nord
şi sud;

16
 17
- organizarea de întâlniri între persoane de culturi diferite, ca ocazii de stabilire a unor noi relaţii de prietenie;
- reacţia la evenimentele politice locale şi internaţionale. Dramele (războaie, foamete sau catastrofe ecologice) sau injustiţiile (acte rasiste,
respingerea cererii de război etc.) care se petrec zi de zi în întreaga lume şi cu care tinerii sunt confruntaţi, mai ales, prin televiziune, nu îi lasă
indiferenţi.
- înfrăţirile, care oferă o ocazie concretă a schimbului şi solidarităţii. Ele se pot realiza între clase ale aceleaşi şcoli, pentru a iniţia contacte
pozitive între grupuri, ca şi între clase din alte regiuni lingvistice sau chiar din alte ţări;
- corespondenţa şcolară, care poate fi realizată deja de către toţi copiii prin schimburi de desene, de casete audio sau video. Noile tehnologii
facilitează diferite forme de schimb;
- colaborarea cu asociaţiile locale sau internaţionale, mai ales cu diverse asociaţii nonguvernamentale ale căror obiective sunt în relaţie cu
înţelegerea internaţională şi educaţia interculturală, cu drepturile omului şi emanciparea grupurilor minoritare, pacea, dezvoltarea şi protecţia
mediului;
- vizitele, cursurile, zilele sau săptămânile de studiu centrate pe un aspect anume (mediul înconjurător, arhitectura, artizanat, limbi);
- participarea la activităţile propuse de unele organisme;
- celebrarea Zilei drepturilor copilului pe 20 noiembrie, data aniversară a "Declaraţiei drepturilor copilului" (1959) şi a "Convenţiei privitoare la
drepturile copilului" (1989) adoptată de ONU, ca şi celebrarea Zilei drepturilor omului pe 10 decembrie, dată aniversară a "Declaraţiei
universale a drepturilor omului" (1948) proclamată de ONU.

Prof. Sorin-Gabriel Dănilă

CURS NR. 5 – FORMAREA FORMATORILOR

DIN PERSPECTIVĂ INTERCULTURALĂ

Formarea cadrelor didactice trebuie realizată nu numai în perspectivă disciplinară sau psihopedagogică, ci şi în perspectiva unei
angajări ca facilitatori culturali, ca actori sociali, ca cetăţeni. A fi un bun profesor presupune să depăşeşti ca pregătire problemele clasei sau
şcolii, să ştii să gestionezi situaţii ce depăşesc spaţiul şcolar. Înţelegerea şi manevrarea unor fenomene socio-culturale constituie bune premise
pentru formatorul intercultural. Nu poţi face educaţie de tip intercultural dacă nu ai competenţa de a conexa sau corela simboluri culturale
diferite sau dacă nu cunoşti mizele diferitelor formaţiuni culturale ale spaţiului în care îţi desfăşori activitatea.
Formarea iniţială a profesorilor pentru educaţia interculturală este aproape inexistentă. Obstacolele întâlnite pot fi de mai multe
feluri :
- absenţa sau insuficienţa diagnozei, ca şi neglijarea realităţilor sociologice ale mediului respectiv;
- actualizarea parteneriatului este îngreunată de o slabă definire a competenţelor şi angajamentelor partenerilor;
- lipsa de timp sau slaba motivare a personalului didactic pentru a se pregăti în direcţia menţionată;
- marea mobilitate a actorilor din zonele problematice nu permite construirea unor strategii de durată, coerente;
- formarea în direcţia parteneriatului şcolii cu factorii comunităţii este deficitară sau lipseşte pur şi simplu;
- refuzul sau negarea valorilor neîmpărtăşite nu numai cu referire la purtători ai unor culturi diferite, ci şi între generaţii sau sexe
diferite;
- necunoaşterea sau desconsiderarea realităţilor istorice şi sociologice ale structurării identităţilor.
În universităţile noastre, formarea profesorilor urmează mai mult o traiectorie tehnicistă în direcţia specializării academice. Dincolo
de formarea de tip ştiinţific, prin achiziţionarea cunoaşterii specifice, chiar formarea de tip psihopedagogic, mai ales în universităţile
româneşti, lasă de dorit. Mai mult decât atât, profesorii formând elevii pentru lumea de mâine, nu sunt capabili să înţeleagă prezentul în care
aceştia trăiesc, laolaltă cu elevii lor. Probleme esenţiale precum urbanizarea, globalizarea informaţiilor, pluralitatea culturală, subculturile
tinerilor rămân pe dinafară în numele unui profesionalism îngust, adesea didacticist. Trebuie meditat mai profund la noi raporturi între

17
 18
dimensiunile formării, între partea academică şi cea psihorelaţională, între pregătirea generică şi cea specializată, între formarea iniţială şi cea
continuă.
Componenta formării profesorilor pentru educaţia pentru diversitate este urmărită în mod programatic de mai multe organisme
internaţionale. Cât priveşte formarea formatorilor, la nivelul Consiliului Europei, se invocă următoarele acţiuni:
- conştientizarea profesorilor faţă de diferitele întrupări ale expresiilor culturale diferite;
- recunoaşterea atitudinilor etnocentriste şi a stereotipurilor şi combaterea acestora;
- responsabilizarea educatorilor în legătură cu familiarizarea copiilor cu înţelegerea exponenţilor altor culturi;
- înţelegerea cauzelor şi a consecinţelor economice, sociale şi politice ale fenomenului migraţionist;
- integrarea deliberată a copiilor ce provin din alte culturi în noua cultură, simultan cu păstrarea legăturii cu vechea
cultură.
Profesorii implicaţi în educaţia interculturală ar trebui să fie atenţi la următoarele îndatoriri :
• de a asigura o gestionare democratică a clasei sau şcolii, pentru a permite fiecăruia posibilitatea de a se exprima, de a dezbate, de a
ţine cont de altul, de a-şi asuma responsabilităţi;
• de a da, rând pe rând, fiecărui elev şansa de a experimenta diferite roluri, inclusiv cel de animator sau lider, de a lua cunoştinţă de
diferite forme de conducere, de a percepe şi a analiza relaţiile de putere din grup, instituţie sau societate, de a depista abuzurile şi a lua act de
ele;
• de a veghea la locul acordat în şcoală limbilor, culturilor, convingerilor etice sau religioase, competenţelor diferite ale elevilor; spre
ce percepţii sau atitudini conduc acestea, de egalitate sau de marginalizare;
• de a supraveghea la calitatea interacţiunilor dintre elevi; se ştie că elevii participă din ce în ce mai mult la interacţiuni, iar gradul de
participare depinde de prestigiul pe care-l au în grup; prestigiul lor depinde, între altele, de situaţia socio-economică, de etnie, limbă,
competenţe fizice, rezultate şcolare; organizarea unui învăţământ care să suscite învăţarea cooperativă ar asigura o exercitare optimă a
prestigiului şi ar conduce la reducerea inegalităţilor instituite în şcoală;
• de a stăpâni fenomenele de violenţă; tinerii care au tendinţe autoritare trebuie trataţi cu înţelegere şi puşi în situaţia de a colabora în
diferite împrejurări cu cei către care îşi îndreaptă ura sau violenţa;
• faţă de persoanele cu nevoi speciale, e nevoie de o înţelegere suplimentară pentru a-i integra şi a-i pune alături de cei normali;
• de a asigura deschiderea grupului spre exterior şi a favoriza o atitudine de empatie cu membrii altor grupuri, mai apropiaţi sau mai
îndepărtaţi;
• de a extinde colaborarea dintre educatori cu părinţii elevilor sau cu lucrătorii sociali.
Viitorul profesor trebuie să dea dovadă de o competenţă deosebită în plan comunicativ. Comunicarea interculturală, în calitate de
competenţă a formatorului, trebuie avută în vedere cu prioritate. Iată câteva focalizări ale atenţiei cadrului didactic:
- procesele afective şi sociocognitive faţă de alteritate: frică, îngrijorare, teamă, curiozitate, atragere, categorizare, atribuire,
etnocentrism etc.;
- relaţiile ierarhice implicite ori explicite ce se instaurează între grupuri şi impactul lor asupra comunicării;
- fundamentele culturale ale personalităţii: raportul faţă de timp şi spaţiu, sistemul de valori şi de credinţe, modul de a simţi şi
gândi, tipuri de comportament, adică întreg habitus-ul pe care fiecare individ îl realizează prin socializare în mediul cultural determinat;
- strategiile identitare pe care participanţii le pun în practică pentru a se apăra împotriva destabilizării, pentru a-şi afirma
propria identitate, pentru a se integra în grup, pentru a-şi face o imagine pozitivă, pentru a se diferenţia, pentru a se individualiza. Cu alte
cuvinte, strategiile interactive pe care participanţii la stagii de formare le pun în practică pentru a comunica sau pentru a evita comunicarea cu
altul.
Profesorul se cere a fi format nu numai pentru gestionarea unor situaţii strict didactice, ci şi pentru a facilita permeabilitatea
spirituală şi culturală a elevilor. Cunoaşterea doar teoretică a caracteristicilor sau diferenţelor culturale nu imprimă competenţă culturală celui
care posedă acest bagaj. Cunoaşterea altuia nu favorizează cu necesitate comportamente interculturale. Cunoaşterea nu-i tot una cu re-
cunoaşterea. Se cunosc atâtea cazuri de oameni bine instruiţi pentru cultura altora, dar care se comportă lamentabil faţă de purtătorii
respectivelor valori.
18
 19
În urma unor stagii de formare s-au putut reţine o serie de reacţii faţă de întreg dispozitivul de formare:
1. Priza de conştiinţă a fiecăruia în legătură cu atitudinile, reacţiile, percepţiile faţă de alteritate. Această priză de conştiinţă
antrenează atât palierul cognitiv cât şi pe cel afectiv al funcţionării personalităţii. Acest proces se realizează prin sistemul mecanismelor
proiective şi prin luarea de distanţă faţă de propria identitate, de a gândi şi simţi altfel, de distanţare faţă de propriile coduri valorice.
Experienţa aceasta permite fiecărui participant să conştientizeze etnocentrismul fundamental care îl caracterizează.
2. Punerea în acţiune a imaginilor despre altul, a stereotipurilor sau prejudecăţilor care le suscită. Reprezentările sunt diferite
pentru că şi schemele de prejudiciere a imaginilor despre alţii sunt diferite. Animatorii care formează trebuie să fie foarte atenţi, să procedeze
cu tact şi inteligenţă pentru a nu afecta imagini despre sine, pentru a detecta pentru fiecare tip de comportament sistemul de înrădăcinare şi
fixare a reprezentărilor, mai ales negative.
3. Experienţele de formare de tip inter- favorizează deplasarea de la poziţiile etnocentriste deţinute anterior de participanţi.
Conflictul sociocognitiv instaurat prin şocul cultural conduce la o relativizare a sistemului cultural de apartenenţă, perceput la început drept
natural. Fiecare cursant realizează faptul că celălalt nu poate fi judecat prin prisma referinţelor mele culturale, şi că este necesar să ies din
perimetrul culturii date pentru a înţelege o altă logică culturală.
4. Conştientizarea culturii proprii şi a reprezentărilor asupra altuia, percepţia diferenţelor culturale şi a valorilor care le
caracterizează contribuie la instaurarea de interacţiuni mai bogate, mai profunde şi de asemenea, vine în întâmpinarea unei comunicări
efective. În măsura în care diferenţele sunt recunoscute şi acceptate ca fiind asemănătoare ca valoare, accesul la cultura altuia devine mai
autentică, depăşind simpla curiozitate exotică, etnologică sau turistică.
Demersurile de formare în perspectivă interculturală sunt dificile şi se confruntă cu două probleme:
• dificultatea inerentă pentru fiecare persoană de a percepe diferenţele culturale, a celor minoritare, mai ales. Percepţiile
sunt selective, etnocentriste minate de frica de celălalt, de preconcepţii, tendinţe de schematizare, de atitudini de devalorizare şi discriminare.
• identitatea noastă socioculturală colorează procesul de cunoaştere a celorlalţi, informează prin mecanisme proprii însuşi
procesul de cunoaştere a celorlalţi. Decodificările valorice privind culturile străine se fac prin paradigme valorice deja fixate şi care
influenţează calitatea percepţiei celuilalt.
Învăţarea pentru primirea alterităţii şi diversităţii constituie o obligaţie pentru viitorul dascăl. Şi această formare nu trebuie lăsată pe
seama conjuncturii şi întâmplării, ci este nevoie de o pregătire metodică şi structurată. Asta cu atât mai mult “străinul” , “străinătatea” şi
“straneitatea” ocupă din ce în ce un loc mai important în viaţa noastră.
Programele de formare a formatorilor, proiectate pentru a ajuta profesorii să devină adevăraţi mediatori culturali şi agenţi ai
schimbării, trebuie să-i ajute să achiziţioneze:
a) cunoştinţe din ştiinţele socio-umane: teorii şi concepţii despre stereotipuri, prejudecăţi, etnocentrism, minorităţi etc.,
caracteristici ale elevilor din diverse etnii, rase, spaţii culturale, grupuri şi clase sociale;
b) strategii de predare diferenţiată în funcţie de capitalul cultural al educatului;
c) clarificarea propriei identităţi culturale: trebuie să aibă o înţelegere clară a moştenirii sale culturale şi să înţeleagă cum
pot experimentele sale interacţiona cu cele ale unor grupuri de altă provenienţă culturală;
d) atitudini intergrupale şi interetnice pozitive;
e) aptitudini: de a lua decizii instrucţionale pozitive, de a rezolva conflicte intergrupale, de a formula o categorie de
strategii de predare şi activităţi care vor facilita reuşita şcolară a elevilor din diverse etnii, culturi, grupuri şi clase sociale.
Noul statut de educator ce-şi structurează practica în maniera interculturală presupune achiziţii, restructurări, modificări pe
numeroase registre ale profilului de personalitate a cadrului didactic:
- modificări de atitudini, concepţii, mentalităţi, convingeri;
- experimentarea unor noi trăiri afective;
- revalorizarea normelor, modelelor şi trăirilor socio – culturale de natură morală, politică, ştiinţifică etc.;
- reorientarea raţionamentelor şi judecăţilor valorice;
- învăţarea unui nou comportament interpersonal şi învăţarea unor noi stiluri interacţionale;
- învăţarea unor strategii de autocunoaştere şi intercunoaştere;

19
 20
- capacitatea de a valorifica toate aceste caracteristici proprii şi de a le propune ca noi referinţe şi elevilor, ca dimensiuni
pasibile să determine schimbarea şi adaptarea la explozia cadrului de socializare şi şcolarizare contemporan.

Conţinuturi ale formării interculturale

Formarea interculturală presupune două dimensiuni: o dimensiune a "cunoştinţelor" (pe cât posibil obiectivă şi construită din
multiple unghiuri) şi o dimensiune a "experienţei" (subiectivă şi relaţională).
a) Achiziţionarea instrumentelor conceptuale se referă la:
- cunoaşterea drepturilor omului şi a instrumentelor internaţionale cu referire la acestea;
- o cunoaştere a principalelor probleme ale timpului nostru şi a violării drepturilor omului;
- cunoaşterea instituţiilor, a organizaţiilor guvernamentale şi nonguvernamentale, locale, naţionale, regionale,
internaţionale care ar putea facilita deschiderea către educaţia interculturală şi la care instituţiile educative ar putea să facă apel;
- o cunoaştere a reţelelor sociale, profesionale şi mediatice ale regiunii cu care s-ar putea colabora;
- cunoaşterea populaţiilor defavorizate ale regiunii, a situaţiei lor şi a nevoilor acestora;
b) Achiziţiile metodologice se realizează prin:
- ajutarea educatorilor sau a altor categorii profesionale pentru a răspunde la nevoile diversificate ale publicului şcolar,
mai ales ale celui defavorizat sau cu nevoi speciale;
- facilitatea depistării, aprecierii şi fructificării competenţelor elevilor care provin din medii defavorizate, chir dacă
acestea nu se ridică la altitudinea cerută de şcoală;
- iniţierea în metodele active şi participative, în organizărea unui învăţământ pe grupe cooperative, în organizarea unor
proiecte colective, prin animaţie sau joc de rol, prin dezbateri, negociere etc.;
- ajutarea la pregătirea activităţilor vizate (vizite la muzee, monumente arhitectonice, intreprinderi, proiecte de utilitate
publică) pentru ca elevii să-şi materializeze experienţele de care dispun;
- familiarizarea cu utilizarea documentelor autentice, lectura critică a manualelor şcolare şi a informaţiei;
- obişnuirea cu aplanarea conflictelor, reperarea prejudecăţilor, a stereotipurilor şi a funcţionării acestora;
- atenţionarea la neînţelegerile care ar putea surveni între persoane de limbi, culturi sau religii diferite şi a-i ajuta să le
depăşească;
- încurajarea adoptării unor strategii novatoare, cooperarea cu ansamblul de parteneri ai comunităţii şi transformarea
instituţiilor educative în centre de promovare a interculturalităţii la nivel comunitar;
- familiarizarea cu tehnologia educativă, cu învăţământul de la distanţă şi obişnuirea de a colabora cu media;
- evaluarea învăţământului şi a educaţiei nu numai în termeni de selecţie şi competiţie, ci şi în funcţie de relaţiile sociale
dezvoltate ca urmare a unei educaţii dimensionate după principiile interculturalităţii.
Reguli procedurale de bază în formarea interculturală:
1. Înţelegerea logicii fiecărei culturi. Fiecare individ trebuie asigurat că face parte dintr-o cultură ce are toate atributele demnităţii
şi valorii. Nu este onest să decretezi alte culturi ca fiind minore, bizare, şocante sau să avansezi ierarhii valorice între culturi.
2. Educarea în perspectiva relativismului. Sistemele culturale trebuie judecate “în relaţie cu”, într-un mod detaşat, de-centrat,
pentru a ieşi de sub tutela judecăţilor etnocentriste.
3. A nu sacraliza culturile. Legitimând anumite culturi, ca practici acceptabile, nu trebuie ajuns la a le sacraliza, a le
supradimensiona în defavoarea altora.
4. A lua în serios eterogenitatea. Trebuie învăţat că eterogenitatea nu are nimic blamabil în sine, atunci când apare în mod
natural, fără a fi impusă. Trăim din ce în ce mai mult în spaţii culturale multiforme, diferenţiate şi a fi contra rasismului, spre exemplu,
constituie o conduită ce se cere a fi achiziţionată de cel chemat să realizeze educaţie pentru diversitate.

20
 21
5. A recunoaşte neînţelegerile şi conflictele. A sesiza realitatea aşa cum este, chiar dacă este deficitară sub aspect intercultural,
constituie un examen de onestitate şi probitate profesională. Conflictele între culturi sau între persoanele aparţinând unor topici culturale
diferite sunt evidente, iar a le conştientiza constituie primul pas în a le rezolva.

Niveluri şi tipuri de activităţi

Pregătirea profesorilor pentru gestionarea situaţiilor multiculturale trebuie să fie multiformă, prin seminarii de formare, stagii de
pregătire, grupe de lucru, echipe de cercetare, elaborarea de suporturi curriculare, vizite de studii.
Pregătirea presupune patru dimensiuni:
• dimensiunea personală, cu privire la propriul profil psihocomportamenta, prin depăşirea prejudecăţilor şi stereotipurilor
personale;
• dimensiunea cognitivă, de cunoaştere a premiselor istorice, geografice, antropologice, sociologice privind generarea şi
consecinţele fenomenelor interculturale;
• dimensiunea metodologică, de acumulare a metodelor şi procedeelor de păstrare şi cultivare a diferenţelor, de aplicare a
metodelor de diferenţiere şi particularizare a valorilor;
• dimensiunea relaţională, de cunoaştere aprofundată a datelor reale despre elevii cu care se lucrează.
Practica formării cadrelor didactice se situează la două niveluri: pregătirea iniţială, în timpul studiilor universitare, şi pregătirea
continuă (perfecţionările), în timpul practicii didactice curente după angajarea în producţie.
A. Formarea iniţială – îi vizează pe viitorii educatori, îndeosebi pe cei care vor preda discipline precum: literatura română, istorie,
geografie, limbi moderne, filosofie, educaţie civică. În cadrul cursurilor şi seminariilor de pedagogie generală, metodică şi psihologie şcolară
ar putea fi tratate teme precum:
• relaţii intergrupuri şi consecinţe ale raportării prin imagini stereotipe la autoritate;
• formarea şi funcţionarea stereotipurilor în societate;
• adolescenţă şi societate – perspective interculturale;
• dialectica identitate-alteritate socio-culturală;
• surse de conflict şi modalităţi de rezolvare a lor.
Tot la acest nivel ar fi oportun să se parcurgă cursuri facultative/opţionale precum:
• Consiliere psihopedagogică;
• Pedagogie interculturală;
• Psihologie socială;
• Sociologia educaţiei;
• Psihologia cooperării şi rezolvării conflictelor;
• Cultură şi civilizaţie universală;
• Antropologia şi filosofia culturii;
• Istoria şi filosofia religiilor;
• Ecumenism şi relaţii interconfesionale.

B. Formarea continuă – îi vizează pe toţi profesorii iar această activitate se poate realiza prin module de perfecţionare în
problematica interculturalităţii, desfăşurate la Casele Corpului Didactic, Departamentele de specialitate din Universităţi, sediile şcolilor sau
liceelor. Titulaturile acestor module vor fi diversificate şi negociate cu profesorii, în funcţie de trebuinţele concrete (“Gestionarea culturilor
minoritare”, “Dimensionarea interculturală a curriculum-ului”, “Strategii de formare a competenţelor de comunicare şi de participare
socială”).
Atelierele de lucru vor reuni specialişti şi studenţi în ştiinţele educaţiei, filozofi, politologi, sociologi pentru dezbaterea unor teme
precum:

21
 22
- Democraţie şi diversitate;
- Dreptul şi îndatoririle minorităţilor;
- Statul şi comunităţile multiculturale ;
- Cetăţeanul ;
- Integrarea europeană: posibilităţi şi bariere culturale;
- Avatarurile prezervării identităţii;
- Noi ipostaze ale culturo-centrismului;
- Sensibilizare şi competenţă interculturală;
- Strategii de mediere interculturală;
- Postmodernitate şi relaţii interetnice;
- Strategii de depăşire a etnocentrismului la diferite discipline şcolare;
- Globalism educaţional şi învăţământ transnaţional.
Se pot imagina diferite exerciţii practice de simulare sau trăire a interculturalităţii. Se poate prescrie ca fiecare profesor să-şi
organizeze şi să petreacă o zi în stil intercultural, interacţionând în mod premeditat cu stimuli culturali diferiţi (citind diferite cărţi, vorbind
limbi străine, întâlnind persoane de alte etnii, preparând o mâncare ce ţine de bucătăria unui popor oarecare, mergând la o biserică ce aparţine
altui cult etc.). Tot în acelaşi scop, putem fi puşi în situaţia de a ne analiza propriul arbore genealogic, identificând multitudinea intersecţiilor
culturale care ne-au predeterminat (s-ar putea să avem surpriza să aflăm că antecesorii noştri au aparţinut unor culturi minoritare, entităţi
etnice etc.).

O virtuală programa de formare interculturală ar trebui să cuprindă o serie de teme precum:

- Tendinţe ale societăţii contemporane: dinamica multicultural-intercultural;
- Fenomenologia transmiterii şi difuziunii culturale;
- Identitate şi diferenţă culturale. Consecinţe în plan şcolar;
- Relativismul cultural şi efecte perverse în educaţie;
- Filtrarea realităţii sociale prin imagini (categorizarea, stereotipurile, prejudecăţile);
- Maladii ale raportării la ceilalţi:
- Discriminarea;
- Intoleranţa;
- Xenofobia;
- Etnocentrismul;
- Rasismul;
- Sexismul;
- Obiective şi valori ale educaţiei interculturale;
- Exigenţe interculturale şi educaţia în familie;
- Metode şi activităţi specifice educaţiei interculturală;
- Strategii de experimentare a diversităţii valorilor;
- Formal şi informal, curricular şi extracurricular în pregătirea interculturală.

Prof. Sorin-Gabriel Dănilă

22
 23
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE :

1. Cozma, Teodor (coord.), 2001, Educaţia interculturală – ghid pentru formatori, Editura Erota, Iaşi;

2. Cozma, Teodor (coord.), 2001, O nouă provocare pentru educaţie : interculturalitatea, Polirom;

3. Cucoş, C., 2000, Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Polirom, Iaşi;

4. Dasen, P., Perregaux, C., Rey, M., 1999, Educaţia interculturală – experienţe, politici, strategii, Editura Polirom, Iaşi ;

5. Ciolan, Lucian, Paşi către o şcoală interculturală, Editura Corint, Bucureşti;

23