UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ,,SFÂNTUL ANDREI ȘAGUNA”

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA CADRULUI DIDACTIC

COMUNICARE EDUCAȚIONALĂ
Comunicarea interculturală

Conf. Univ. Dr. Masterand

Diana Mihăescu Vasu Ovidiu Ilie

SIBIU
2019
 Introducere

Lucrarea de față nu poate fi comparată cu o lucrare de licență sau cu un studiu ci mai

degrabă cu un articol sau chiar un referat. Acest lucru se datorează atât dimensiunilor ei mult
mai restrânse dar și a informațiilor prezente.
Acest referat își propune să parcurgă o etapă din viața omului de la ieșirea din sine,
renunțarea la sine însuși și să intre într-o comuniune de ordin social, religios și cultural cu
ceilalți.
Desigur acest lucru implică mult efort din partea fiecărui individ ținând cont de
condițiile existend în toate domeniile de activitate prezente astăzi. Afirmația lui Hegel, că ideile
creează instituții, iar intituțiile ucid idei, este astăzi probabil la fel de adevărată ca și atunci
când acesta a făcut-o.
Astăzi se forțează foarte mult și într-un mod vizibil a uniformizării și individualizării
persoanelor.
Această individualizare și egocentrate s-a instalează încă de când a început modernitate
și se continuă și în post-modernitate, până când probabil v-a avea loc o revoluție în interiorul
ei, iar istoria v-a intra într-o altă epocă.
Fiecare dintr noi trebuie să avem o deschidere spre celălaltă și să participăm fiecare
dintre noi la elanul comun al umanizării omului. Ne aducem aminte, astfel, de lucrarea ,,Eu și
celălalt. De la poziția egocentrică la poziția altruistă” 1.
Nu putem avea o comunicare nici măcar cu semenii noștri dacă suntem izolați și
despărțiți de ei, dar cum vom putea avea față de persoanele de altă religie, cultură, etnie.
Desprinderea de propriile scopuri egoiste și deschiderea față de altul sunt operații
absolut necesare realizării unei atitudini participative și cooperante.
Desigur, pentru noi, ca români este foarte greu să avem o comunicare interculturală.
Acest lucru este mult mai dificil pentru persoanele care au trăit mai mult de jumătatea de viață
sub comunism. Pentru că întâlnirea cu persoane diferite de cultura românească erau foarte rare.
Astăzi, există un dialog intercultural în orașele mari (centrele universitare) prin schimbul de
studenți și prin bursele acordate. Viitoarele generații au o altă deschidere și o altă mentalitatea
în ceea ce privește comunicarea interculturală. Se poate observa în România chiar două etape
ale comunicării interculturale și rezultatele acesteia. Bineînțeles și aceasta este cu două tăișuri

1
Această lucrare apare la Iași, Editura Junimea, în 1979.

2
pentru că s-a făcut comunicare interculturală și cu forța prin războie, dările plătite de domnitori,
ocupațiile sunt care a fost țara noastră. Astfel, revenind la cele două etape putem afirma faptul
că a existat una inainte de comunism și acest lucru se poate observa în construcțiile existente
chiar și în orașul Sibiu (case cu după modelul german, austriac, biserici evanghelice, luterane,
catolice, ortodoxe).
Dialogul intercultural s-a întrerupt o dată cu recunoașterea Ortodoxiei ca ,,religio
ilicita”, celor două războie, retragerea armatelor nemțești și rusești, abandonarea de către nemți
a locuințelor și în cele din urmă a instaurării comunismului.
Comunicarea interculturală este însă prezentă astăzi în societate și ea reprezintă un
factor de întelegere și armonie în stat.
Așadar, comunicarea este esența lucrurilor dar totodată ea ne face să înțelegem că nu
suntem toți la fel, iar indiferența este esența lipsei de comunicare.

PARTEA TEORETICĂ

I. Element constitutive ale comunicării interculturale

I.1. Date generale privind comunicare interculturală

Ca domeniu distinct al științelor comunicării și cercetare sistematică aplicată,

comunicarea interculturală are o istorie relativ recentă, începând cu cea de a doua jumătatea se
colului XX, când în Statele Unite ale Americii au fost inițiate studii și aplicații privitoare la
contactele dintre americani și indivizi sau grupuri aparținând unor culturi diferite de cea
americană.
Comunicarea interculturală constituie interacțiunea directă între oameni de diferite
culturi. Micheline Ray menționează faptul că: ,,Cine spune intercultural, spune, plecând de la
sensul plenar al prefixului inter-, interacțiunea, schimb, deschidere, reciprocitate, solidaritate
obiectivă”.
Conform documentelor UNESCO, cultura înseamnă un sistem de valori ce presupune
valorizarea lui de către membrii cărora se adresează și care este compus dintr-o multitudine de
elemente interactive fiind foarte dinamic; un ansamblu de cunoștințe achiziționate și transmise
în interiorul unui grup, concretizat în convenții, credințe, reguli și maniere care formeaza

3
comportamentul individului; o putere de creație, cultura fiind teritoriul unde se nasc noi valori,
ajungându-se la forme de expresie din ce în ce mai înalte.2
În cadrul acestui sistem dinamic se pot distinge două mari dimensiuni :
1. Cea dintâi este dimensiunea culturală propriu-zisă caracterizată de: elemente cognitive
( limba, cunoștințe, credințe), elemente normative (valori,norme); elemente afective
(sentimente, afinități); elemente etice și estetice (sensul a ceea ce este bun sau nu, savuros sau
nu, distractiv sau nu); elemente comportamentale (cutume, moduri de viață).
2. Cea de-a doua este dimensiunea structurală concretizată în : aparteneța la grupuri
primare ( familie, prieteni, vecini); apartenența la asociații (sindicate, partide politice, religie,
cluburi); prestarea de servicii educaționale, medicale, sociale; locul ocupat în societate din
punct de vedere juridic, politic, profesional;
În fapt, cultura unei comunități presupune existența și interactiunea, în cadrul unui tot
unitar, a patru mari sisteme:
a) Un sistem de reprezentări cuprinzând ansambluri conceptuale și simbolice prin care
diferitele grupări ce constituie colectivitatea tind să se integreze și să interpreteze lumea din
care fac parte precum și acele metode sau mijloace cu ajutorul cărora colectivitatea își
îmbogațește cunoștiințele și practicile acționale.
b) Un sistem de norme cuprinzând tot ceea ce ține de valorizare și prin care sunt apreciate
acțiunile și situațiile, sunt justificate acțiunile membrilor precum și regulile particulare ce orga-
nizează relaționările umane;
c) Un sistem de expresii reunind modalitățile materiale și formale prin care reprezentările
și normele își găsesc întruchipările concrete la nivelul sensibilului;
d) Un sistem acțional alcătuit din medieri tehnice ce permit perfecționarea mediului social
și din mijlociri sociale care facilitează organizarea colectivității în vederea administrării
propriului destin.
În definirea clasică a culturii, aceasta prezintă trei trăsături importante :
 nu este înnăscută ci dobândită
 diversele aspecte ale culturii constituie un sistem
 cultura este împărtășită (ceea ce ii dă o dimensiune colectivă și, prin aceasta,
delimitează, diferitele grupuri culturale).

2
V. Cuijenburg, J. J., Scholten, N., Noomen, G.W., 1998.

4
 Cultura nu este numai un ansamblu moștenit social și perpetuat prin conduite și
simboluri purtătoare de semnificații, un sistem de reprezentări și un sistem de limbaj care se
exprimă sub forme simbolice. Cultura presupune ideea de modificare și de creatie.

I.2. Egoismul și individualismul, piedici în realizarea comunicării interculturale

Prin natură, noi suntem egocentrici și inflexibili în susținerea propriilor păreri.

Exemplul minunat al lui Hristos, duioșia incomparabilă cu care El a înțeles simțămintele
celorlalți, plângând împreună cu cei ce plângea și bucurându-Se împreună cu cei ce se bucurau,
trebuie să aibă o influență profundă asupra caracterului tuturor acelora care îl urmează cu
sinceritate.
Pretențiile egoismului nostru trebuie să fie întotdeauna aduse la tăcere, deoarece, dacă
li se oferă satisfacție, ele devin o putere care ne domină, ne reduce capacitățile intelectuale, ne
împietrește inimile și ne slăbește puterea morală. Apoi, urmează dezamăgirile.
Există mai multe tipuri de individualitate de care trebuie ținut cont pentru a putea
desfășura o buna comunicare. Acestea trebuie să se realizez atât în eul fiecăruia și pornind de
aici epectatic trecând prin familie, prin educația copiilor la acel nivel de apreciere și într-
ajutorare cu ceilalți semeni de alte culturi.
1. Individualitatea personală3:
Aceasta nu trebuie să fie împiedicată în niciun fel ci ea trebuie să se manifeste. Fiecare
are însușiri aparte care nu trebuie distruse, ci educate.Talentele și aptitudinile se pot dezvolta
dacă omului înțelege că toate acestea i-au fost dăruite nu pentru satisfacerea dorințelor lui
egoiste, ci pentru binele semenilor.
2. Individualitatea în relația soț-soție4:
Nici soțul și nici soția nu trebuie să încerce să exercite un control arbitrar asupra
celuilalt. Nu încerca să îl determini pe celălalt să cedeze dorințelor tale. Dacă vei proceda astfel,
vei pierde dragostea partenerului tău. Fii bun, răbdător și îndelung răbdător, amabil și
curtenitor. Prin acestea poți avea succes la dorința de a-ți face fericit tovarășul de viață, așa
cum ai făgăduit când ai rostit legământul căsătoriei.
Fiecare avem o individualitate particulară, iar individualitatea soției nu trebuie să fie
absorbită niciodată de individualitatea soțului ei.

3
Ellen White, Minte, Caracter, Personalitate, Edit. ,,Viață și sănătate”, București, 2010, p. 115.
4
Ibidem, p. 116.

5
 3. Individualitatea în cadrul procesului educativ5:
Copilul poate fi disciplinat în așa fel încât să ajungă asemenea unui animal, fără voință
personală și cu individualitate care se pierde în individualitatea profesorului său. Atât cât este
posibil, fiecare copil trebuie să fie educat în așa fel, încât să aibă încredere în sine. Prin
exercitarea diferitelor aptitudini, el va învăța care sunt aspectele în care este bine înzestrat și
care sunt aspectele deficitare, pentru ca, astfel, copilul să poată dobândi un caracter armonios
și echilibrat.

II. Comunicarea intreculturală

II.1. Comunicarea interculturală în lume

Cultura propune individului ce se dezvoltă în contextul său o imaine a lumii și un loc

al omului în univers. C. Geertz (1973/2001, p.89) descria cultura ca ,,pattern-ul transmis istoric
al înțelesurilor întrupate în simboluri”6, oferind răspunsuri la problemele vieții, precum și
mijloace sau modele de interacțiune cu mediul, de interrelaționare, orientând individul printr-
un sistem de tradiții religioase și folclorice.
Caracteristicile culturale ies în evidență prin compararea cu alte tipare culturale.
Diferența dintre culturi nu este de natură axilogică, deci nu putem vorbi de culturi ,,superioare”
sau ,,inferioare”, ci numai de culturi diferite. În aceste sens, Cuche (1996/2003) considera că
decât să operăm cu termenul ,,cultură”, ar fi mai potrivit termenul de ,,culturație” (asemenea
termenului ,,aculturație”), subliniind astfel dimensiunea dinamică a culturii7.
Comunitățile interculturale includ grupuri etnice, religioase, culturale care nu numai că
partajează același spațiu, dar au învățat să și cultive relații deschise de interacțiune, reciproc
recompensatoare, respectând valorile, tradițiile și modurile de viață ale fiecăruia.
Dimensiunile culturale sunt parțial asociate cu factorii ecologici și economici.
Latitudinea ridicată corelează semnificativ cu o distanță față de putere redusă. Individualismul
este puternic corelat atât cu dezvoltarea economică, cât și cu latitudinea ridicată (țările cu climă
moderată sau rece tind spre individualism, în timp ce țările cu climat cald tind spre colectivism).
Studiul longitudinal8 sugerează că țările mai dezvoltaate sunt individualiste, iar odată cu

5
Ibidem.
6
Alin Gavriliuc, Psihologie interculturală, Polirom, Iași, 2011, p.36.
7
Ibidem, p.36.
8
Studiu realizat de Hofstede și colaboratorii săi în anul 2010.

6
creșterea indicatorilor care atestă nivelul de dezvoltare economică și socială, pe măsură ce
sporește accesul la resure, cetățenii își permit mai multă intimitate și independență, iar cultura
evaluată tinde să devină mai individualistă.

II.2. Comunicarea interculturală în România

Pentru a putea face referire concretă la relațiile interculturale din România

contemporană este necesar mai întâi o circumscriere mai precisă a conținutului acesto relații.
În acest sens, considerăm că două sunt dimensiunile fundamentale ce definesc comunitățile și
polarizează relațiile interculturale în România: apartenența etnică , în fapt apratenență națională
în sens etnic, și apartenența religioasă, fără ca între cele două dimensiuni să existe o
suprapunere totală. În privința relațiilor interconfesionale, avem în vedere, pe de o parte,
relațiile bisericii ortodoxe cu celelalte confesiuni în general, și pe de altă parte, relațiile
ortodxie-catolicism, reflectate în primul rând prin relațiile cu biserica greco-catolică.
Relațiile interconfesionale sunt private diferit, în primul rând datorită marii asimetrii
numerice între biserica majoritară și celelalte confesiuni. Dacă prima propune argumente, în
principal de natură simbolică, pentru legitimarea unei poziții dominante, cele din urmă luptă
pentru afirmarea publică pe baze de egalitate, mizând pe principiul dreptului la diferență.
În privința relațiilor interetnice, este importantă distincția între nivelul reprezentanților
politici și cel al comunităților locale.
Această perspectivă asupra relațiilor interrculturale permite, după cum s-a văzut, pe de
o parte, argumentarea posibilității unei societăți interculturale și, pe de altă parte, analiza
raporturilor dintre grupurile ce compun o anumită societate. O astfel de analiză facilitează atât
înțelegerea cauzelor și a mecanismelor relațiilor ,,problematice” cât și formularea de strategii
pertinente pentru stimularea unei evoluții să conducă la satisfacerea nevoilor legitime atât la
nivel individual cât și comunitar.

7
PARTEA PRACTICĂ

III. Cunoașterea interculturală în cadrul unităților de

invățământ românești.

Acest subcapitol constituie partea practică a lucrării de față și își propune să arate modul în care
elevii sunt îndrumați pentru a deveni deschiși față de diferitele etnii si confesiuni existente. Acest lucru
este general valabil atât pentru lumea din afara zidurilor școlii cât și pentru acceptarea colegilor care
provin din diferite zone și culturi ale țării și lumii.
Îndrumătorul principal trebuie să fie profesorul de religie apoi ceilalți profesori care te învață
diferențele rasiale (biologie), diferențele lingvistice (limbi moderne), diferențele geografice și istorice.
El trebuie să fie motorul principal deoarece pe lângă unele date fixe el trebuie să se ocupe de modelarea
sufletelor și a virtuților morale ale fiecăruia dintre noi. Nu poți face religie, sau nu poți vorbi despre
Dumnezeu daca nu încorporezi întreaga creație în El.
În zilele acestea în care sincretismul religios este din ce în ce mai acut ar trebui avut în vedere
faptul că elevii o să trăiască într-un mediu multi-religios și cu etnii multiple. Pe lângă cabinetele
psihologice în școli sunt necesare astăzi și așa numitele cabinete de comunicare interculturală. Pentru
că de micii copii sunt închiși în tehnologie, ei devin indivdualiști și egoiști. Dacă nu vor avea această
percepție frumoasă față de aproapele lor indiferent care este etnia sau forma religioasă în care el crede
atunci conflictele din cadrul instituțiilor de învățământ vor fi mai numeroase.
Acest lucru necesită timp și persoane bine pregătite pentru a putea fi lansat un asemenea
proiect. Studenții de astăzi beneficiază de burse de studio în diferite țări și se trezesc acolo fără
ca ei să cunoască obiceiurile, tradițiile, religia locului respectiv.
Comunicarea interculturală în cadrul orei de religie defapt, reprezintă o bună
comuniune, atât între professor cât și între toții elevii unei școli.
Comunicarea interculturală bazată pe înțelegerea reciprocă este soluța optima pentru a
evita confliectele generate de diferențele între indivizi și grupuri, este soluția optimă pentru
crearea unei lumi mai bune, mai pașnice, pentru respectarea drepturilor omului, este abordarea
pedagogică optima a diferențelor culturale, luând în considerație specificitățile spiritual
(diferențe culturale) sau de alt gen (diferența de sex, diferența socială sau economic). Este
soluția evitării riscurilor ce decurg din schimburile inegale dintre culturi sau a pierderii și
disipării bogăției culturale specific fiecărui grup, cu consecințe incalculabile pentru viitor.

8
 O dată cu modernitatea este necesar să fie accelerat și procesul acesta de comunicare
interculturală, pentru ca oamenii să poate comunica cu toți semenii cu care intră în contact, iar
întâlnirile să nu devină ceva monoton și plictisitor.

IV. Concluzii

Comunicarea interculturală, ca parte a educației pentru viață și componentfundamentală

a definirii personalității unui adult este preocuparea fiecărui cadru didactic indiferent de
domeniul de activitate și specializare, indiferent de categoria de tineret de car se ocupă sau de
forma de învățământ.
Chiar dacă lucrarea de față este împărțită în două părți (teoretică și practică ) totuși
ideile practice sunt amestecate în ideile teoretice.
Ea are o intrducere și trei capitole în care este prezentată cunoașterea interculturală atât
psihologic cât și pedagogic și religios. Acest lucru datorându-se domeniului de activitate
teologic.
Aș dori să închei cu un citat reprezentativ al lui Piere Dasen: ,,Educatorul care practică
o pedagogie interculturală va profita efectiv de prezența copiilor de origini diferite pentru a
(re)valoriza cultura lor de origine și de a-i sensibiliza, în același timp, pe ceilalți la diversitatea
culturală, dar va evita să impună o oarecare identificare, va evita stereotipurile, prezentarea
culturilor în mod static”.

9
 Cuprins

Introducere ........................................................................................................................................ 2

PARTEA TEORETICĂ ....................................................................................................................... 3

I. Element constitutive ale comunicării interculturale .............................................................. 3

I.1. Date generale privind comunicare interculturală ............................................................... 3

I.2. Egoismul și individualismul, piedici în realizarea comunicării interculturale ................. 5

II. Comunicarea intreculturală ................................................................................................. 6

II.1. Comunicarea interculturală în lume ................................................................................... 6

II.2. Comunicarea interculturală în România ............................................................................ 7

PARTEA PRACTICĂ .......................................................................................................................... 8

III. Cunoașterea interculturală în cadrul unităților de invățământ românești........................... 8

IV. Concluzii ...................................................................................................................................... 9

Cuprins ............................................................................................................................................ 10

Bibliografie ...................................................................................................................................... 11

10
 Bibliografie

1. FLOYD, Kory, Comunicarea interpersonală, Polirom, Iași, 2013.

2. GAVRELIUC, Alin, Psihologie interculturală, Polirom, Iași, 2011.

3. MOSCOVICI, Serge, Influență social și schimbare social, Polirom, Iași, 2011.

4. POPESCU, Silvia, Comunicarea interculturală, Editura Institutului European,

2013.

5. RĂDUCĂ, Tiberiu, Maturizarea personalității, Polirom, Iași, 2012.

6. WHITE, Ellen G., Minte, caracter, personalitat, Ediția a V-a, Casa de editură Viață

și Sănătate, București, 2010

11