MARIA COBIANU - BĂCANU

ROMÂNII

LA CONTACTUL DINTRE CULTURI

(Relaţiile interetnice)

Editura
România pur şi simplu
Bucuresti

2006
Dedicăm această carte tuturor subiecţilor
cercetării: români, maghiari, germani, turci,
tătari, romi etc., care au răspuns cu credinţa
că prin ea le vom duce „în lume” mesajul lor
de pace, înţelegere şi bună convieţuire
împreună cu românii „cei prietenoşi,
ospitalieri, buni la muncă şi la chef”, ca şi
dorinţa lor nestrămutată că prin contactul
dintre oameni de diferite culturi aceştia
devin mai buni, mai sinceri, mai bogaţi
spiritual şi afectiv, mai universali,
universalitate care îi face şi mai profund
naţionali.

2
 Cuprins

Cuprins
Table of Contents
Cuvânt înainte
Introducere

CAP. I. CONTACTUL DINTRE CULTURI – O TEORIE CALEIDOSCOPICĂ

1. Accepţia largă a contactului dintre culturi. Istorie şi contemporaneitate
2. Dinamica fenomenului cultural
3. Naţional şi universal în contactul dintre culturi
4. Caracterul istoric şi social al contactului dintre culturi
5. Aculturaţia: semnificaţii, caracteristici, procese
6. Noi direcţii de dezvoltare conceptuală

CAP. II. DIMENSIUNEA SOCIOLOGICĂ A CONTACTULUI DINTRE CULTURI

1. Fundamentele antropologice şi sociologice ale contactului dintre culturi
2. Socializare şi enculturaţie / re-socializare şi re-enculturaţie
3. Raportul mediu socio-cultural / personalitate

CAP.III. RAPORTUL MAJORITARI–MINORITARI ÎN SOCIETATEA SOCIALISTĂ

ŞI POST–DECEMBRISTĂ
1. Procese aculturative actuale
2. Minorităţile naţionale – generatoare de cultură
3. Curajul de a ne asuma şi aspectele pozitive ale socialismului
4. Unitate şi diversitate etnică în perioada post-decembristă (Sibiu, Timiş)

CAP. IV. ROMÂNII ŞI SAŞII LA CONTACTUL DINTRE CULTURI

1. Saşii şi „necunoscuta naţională”
2. Percepţia de sine şi percepţia celuilalt în Feldioara, judeţul Braşov
3. Feldioara - de la diferenţe, la schimburi şi interferenţe culturale

CAP. V. ROMÂNII ŞI MAGHIARII LA CONTACTUL DINTRE CULTURI

1. O scurtă istorie a maghiarilor
2. Sinuosul drum al contactului dintre cultura româna şi cultura maghiară
3. Dificultăţile unui firesc contact dintre culturi
4. O perspectivă actuală asupra relaţiilor româno-maghiare

CAP.VI. ROMÂNII, TĂTARII ŞI TURCII LA CONTACTUL DINTRE CULTURI

1. Integrarea prin diferenţiere în comunitatea româno-musulmană
2. Percepţia de sine a tătarilor
3. Percepţia tătarilor de către români
4. Românii şi turcii – interculturalitate şi modernitate

CAP. VII. ROMÂNII ŞI ROMII LA CONTACTUL DINTRE CULTURI

1. Etnia romilor în preocupările organismelor europene şi române
2. Romii – modele socio-culturale specifice
3. Percepţia de sine şi percepţia altuia la etnia romilor
4. Percepţia de sine şi percepţia altuia la etnia română
5. Familia etnic mixtă – forţă socială integratoare
6. Specificul tranziţiei în relaţiile dintre români - romi
7. Percepţia reciprocă a relaţiilor români – romi
8. Conflictul intercultural de la Hădăreni, judeţul Mureş.

3
CAP. VIII. ROMÂNII DIN COVASNA ŞI HARGHITA - SUB SEMNUL
MARGINALIZĂRII ŞI ENCLAVIZĂRII
1. Cronica climatului social româno-maghiar in anul 1994. (Investigatii de teren)
2. Specificul relaţiilor dintre români şi maghiari în Covasna şi Harghita
3. Organizarea românilor din Covasna şi Harghita – formă de rezistenţă la
tendinţele de maghiarizare
4. Forumul civic al românilor din Harghita şi Covasna
5. Frământări, griji şi probleme ale românilor (investigaţii de teren)
6. Concluzii cu caracter teoretic privind relaţiile interetnice dintre români şi
maghiari în Covasna şi Harghita

CAP. IX. VALENŢELE UMANE ALE CONTACTULUI DINTRE CULTURI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE
1. Consideraţii asupra Proiectului privind Statutul de Autonomie a Ţinutului
Secuiesc. Semnificaţii, caracteristici şi consecinţe posibile
2. Referat asupra lucrării: Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc –
Harghita şi Covasna, autor Ioan Lăcătuşu, Editura ROMÂNIA pur şi simplu,
Bucureşti 2004
3. Mulţumită, Ţie, Părinte Episcop Ioan!
4. Proiectul Legii privind Statutul Minorităţilor Naţionale
5. Comentarii la Proiectul Legii privind Statutul Minorităţilor Naţionale
6. Centrul European de Studii Covasna şi Harghita: Puncte de vedere referitoare
la Proiectul Legii privind Statutul Minorităţilor Naţionale, Ioan Lăcătuşu
7. Reconcilierea şi buna convieţuire - un proces necesar si firesc, Ioan Lacatuşu
8. Discursul lui Marko Bela la adunarea populara de la 15 martie 2006, de la Tg. Secuiesc
9. Protestul Forumului Civic al Romanilor din Harghita şi Covasn

REZUMAT

SUMMARY

ÖSZEFOGLALÁS

( E corect în limba maghiara?) Vă rog sa corectati dacă nu este bine.

4
 Table of Contents

Cuprins
Table of Contents
Foreword………………………………………………………………………7
Introduction…………………………………………………………………….

CHAPTER I. CULTURE CONTACT - A MULTIDIMENSIONAL THEORY

1. Large acceptation of culture contact. History and contemporaneity
2. Dynamics of cultural phenomenon
3. National and universal in culture contact
4. Historical and social character of culture contact
5. Acculturation: significances, characteristics and processes
6. New directions of conceptual development

CHAPTER II. SOCIOLOGICAL DIMENSIONS OF CULTURE CONTACT

1. Anthropological and sociological bases of culture contact
2. Socialization and enculturation / re-socialization and re-enculturation
3. Relation between socio-cultural milieu and personality

CHAPTER III. RELATIONS AMONG MAJORITARS AND MINORITARS IN

THE SOCIALIST AND POST - DECEMBER SOCIETY
1. Contemporary acculturative processes
2. National minorities generators of culture
3. The courage to assume and positive aspects of socialism
4. Ethnic unity and diversity in the post-december period (Sibiu and Timish)

CHAPTER IV. ROMANIANS AND SAXON-GERMANS AT THE CULTURE

CONTACT
1. The Saxon/Germans and the “national unknown”
2. Self perception and other perception in Feldioara, district Brasov
3. Feldioara - from differences to changes and cultural interferences

CHAPTER V. ROMANIANS AND HUNGARIANS AT THE CULTURE CONTACT

1. A short history of Hungarians
2. Meandering road of Romanian and Hungarian culture contact
3. The difficulties of a natural culture contact
4. A contemporary perspective on Romanian - Hungarian relations

CHAPTER VI. ROMANIANS, TURKS AND TATARS AT THE CULTURE

CONTACT
1. Integration by differentiation in Romanian-Mussulman community
2. Tatars self perception
3. Perception of Tatars by Romanians
4. Romanians and Turks – interculturality and modernity

CHAPTER VII. ROMANIANS AND ROMA AT THE CULTURE CONTACT

1. Roma ethnic group in the concerns of European and Romanian
Organizations
2. Roma - specific socio-cultural patterns
3. Self perception and other perception at the Roma ethnic group
4. Self perception and other perception at the Romanian ethnic group
5. The ethnic mixt family - integrative social force
6. Specific of transition in relations among Romanians and Roma
7. Reciprocal perception of relations among Romanians and Roma
8. Intercultural conflict from Hadareni, district Mures

5
CHAPTER VIII. ROMANIANS FROM COVASNA AND HARGHITA UNDER THE
SIGN OF MARGINALIZATION AND ISOLATION
1. Chronicle of social Romanian-Hungarian climate in the year 1994
(field investigations)
2. Specific of relations among Romanians and Hungarians in Covasna
and Harghita
3. Organization of Romanians from Covasna and Harghita –
form of resistance to the tendencies for maghiarization
4. Civic Forum of Romanians from Harghita and Covasna
5. Worries, cares and problems of the Romanians (field investigations)
6. Theoretical conclusions about interethnic relationship among Romanians
and Hungarians in Covasna si Harghita

CHAPTER IX. HUMAN VALENCES OF CULTURE CONTACT

BIBLIOGRAPHY

ANNEX
1. Considerations on the Project concerning the Autonomy Statute of
Szeklers Region
2. Book review: Tendencies to isolate a Romanian space - Harghita and
Covasna, author Ioan Lacatusu, Editura Romania pur si simplu,
Bucuresti, 2004
3. Thanks to You, Father Bishop Ioan !
4. The Project of Law on Status of National Minorities
5. Comments on Project of Law on Status of National Minorities
6. European Center for Studies Covasna and Harghita: Points of view on
Project of Law on Status of National Minorities, author Ioan Lacatusu
7. Reconciliation and good living together – a necessary and naturally
process, author Ioan Lacatusu

SUMMARY

6
 Cuvânt înainte

Trăim o perioadă fără precedent în ceea ce priveşte intensitatea şi aria contactului dintre indivizi,
grupuri, comunităţi, ţări şi popoare. Dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, ritmul rapid de
dezvoltare economică, nevoile crescânde ale indivizilor, ale întreprinderilor, firmelor, agenţiilor naţionale şi
internaţionale de a comunica, de a-şi desfăşura activităţile pe baza unor informaţii tot mai complexe,
primite în timp real, determină contacte umane, instituţionale tot mai multiple şi diversificate. În orice
problemă, de ordin social, economic, politic, managerial, este reclamat cu necesitate contactul dintre
oameni, fie ei manageri, specialişti, politicieni, membri ai unor organisme internaţionale sau oameni
obişnuiţi, pur şi simplu.
Când acest contact se desfăşoară între indivizi, grupuri sau comunităţi umane cu origini etnice,
istorie şi rădăcini culturale diferite, atunci afirmăm ca avem de-a face cu un contact între culturi. Tot
contact între culturi sunt şi raporturile economice, sociale, politice, organizaţionale, inclusiv, culturale ce se
stabilesc între instituţiile, agenţiile, firmele, organizaţiile şi comunitaţile umane din diferite ţări, pe baza
unor convenţii, acorduri bilaterale sau multilaterale.
Intensificarea mobilităţii profesionale a forţei de muncă în spaţiul european şi dincolo de el, în
America şi Canada, oriunde în întreaga lume, creşterea ponderii celor care îşi pot permite călătorii pe glob
sunt alte exemple de contacte dintre culturi care modifică pozitiv orizontul de cunoaştere reciprocă a
culturii şi civilizaţiei altor popoare. Contactul direct cu alte moduri de viaţă este salutar pentru că
redimensionează şi adânceşte cunoaşterea în cele mai diverse domenii ale vieţii, călătoriile constituind nu
numai mijloace de relaxare, dar, mai ales, veritabile biblioteci, prin care oamenii se informează şi se
conving pe viu despre viaţa, cultura şi stilul de trai al altor oameni.
Esenţa socio-antropologică a contactului dintre culturi constă în aceea că el produce schimbări,
mutaţii în modul de viaţă şi de gândire al celor intraţi în contact, fie ei indivizi, grupuri sau comunităţi. Sub
impulsul lui se poate construi un nou tip uman, în funcţie de frecvenţa şi durata interacţiunii reciproce
dintre aceste entităţi. Or, având în vedere largile deschideri de schimburi umane pe care le declanşează
macroprocesele contemporane de integrare europeană şi globalizare, prin actuala lucrare, ne-am propus să
dezvăluim direcţiile de dezvoltare şi modelare a fiinţei umane sub impactul acestor noi condiţii de
existenţă, ştiut fiind că interschimbul cultural duce la îmbogăţirea, la înnobilarea acesteia cu trăsături noi,
ce îi potenţează capacitatea de răspuns la exigenţele crescânde ale societăţii.
Personalitatea umană cu trăsăturile specifice epocii ei nu se formează peste noapte, nici liniar. Se
formează de-a lungul timpului, într-un mediu socio-cultural specific ale cărui trăsături, tensiuni, căutări se
vor regăsi în construcţia ontogenetică a fiecărui individ.
Schimbul inter-cultural sau contactul dintre culturi este un proces complex, intensiv de modelare
umană, atât la scară macrosocială, cât şi la scara microgrupurilor aflate la interferenţe de culturi. Rezultatul
schimbului este o rafinare, o sensibilizare comportamentală, acţională, gestuală care permite preluarea unor
noi modele culturale. Individul devine, astfel, autor şi totodată agent al schimbării, cu rolul de a contribui la
amplificarea spaţiului de umanitate dintre oameni, dar şi la corectarea unor manifestări negative, prin
comparaţia sa cu alterul său.
Descifrarea problematicii contactului dintre culturi, a mecanismului său, precum şi a proceselor
aculturative actuale o realizăm din dublă perspectivă ştiinţifică: a antropologiei culturale şi a sociologiei
culturii. De altfel, antropologia culturală este domeniul de cunoaştere în care s-a şi definit amplu termenul
de „contact între culturi” (culture contact) sau „aculturaţie” (acculturation).
Subliniind că epoca noastră este prin excelenţă o epocă a contactelor dintre culturi, impulsionate
de amplele procese de integrare europeană şi de globalizare, subliniem că în aria contactului dintre culturi
includem şi contactul dintre naţiuni, popoare şi ţări care se înscriu cu întreaga lor bogăţie culturală,
spirituală şi umană în aceste noi tendinţe. Ajungem, astfel, la contactul dintre indivizi, ei constituind
„materia primă” a naţiunilor şi popoarelor şi tot ei fiind purtătorii de modele culturale, cu traiectorii de
viaţă socială distinctive.
Demonstraţia modului cum se manifestă oamenii aflaţi în contacte directe de viaţă am realizat-o
prin investigaţiile de teren efectuate de-a lungul a peste trei decenii în comunităţi etnice mixte din diferite
zone ale ţării. Studiul din perspectiva sociologiei culturii ne-a dat posibilitatea să punem în lumină
schimburile culturale care au avut loc între oamenii din comunităţile etnice mixte, trăitori împreună pe
acelaşi teritoriu de sute de ani, păstrându-şi tradiţiile, obiceiurile, cultura în general, dar împrumutând şi
unii de la alţii, trăsături, configuraţii, modele culturale atractive şi utile în viaţa lor cotidiană. Mecanismul
intim al respingerii, preluării, prelucrării şi asimilării în sistemul propriu de modele, atitudini şi

7
comportamente a unei trăsături culturale de către un individ sau grup social constituie o fascinantă pagină
teoretică şi de aplicare practică a modului cum se desfăşoară concret procesul contactului dintre culturi, mai
exact, între oameni cu diferite sorginţi culturale şi istorice.
Succinta analiză a câtorva aspecte din lucrările înaintaşilor din cultura noastră ilustrează faptul că
ei au răspuns la timp şi cu instrumente teoretice de un deosebit rafinament la complexa problemă a
contactului dintre culturi.
Concluzia finală a lucrării este că cei ce ies în câştig în urma contactului dintre culturi sunt
oamenii, grupurile umane, popoarele şi naţiunile care, în acest fel, se cunosc mai bine, se apreciază corect,
se bucură de reuşitele lor materiale şi culturale de vârf, construind un climat naţional şi internaţional de
pace, înţelegere şi cooperare colectivă pentru soluţionarea problemelor comunităţii sau ale omenirii.
Exerciţiul la scară mondială a acestui contact este o formă de trecere de la conflictul civilizaţiilor şi
culturilor la dialogul lor, un dialog fertil, benefic pentru toate părţile, important prin faptul că marchează
posibilitatea construirii unei reale şi puternice solidarităţi umane, atât de necesară în faţa noilor provocări la
care este expusă omenirea tot mai divizată din zilele noastre.
În completarea consideraţiilor noastre despre contactul dintre culturi, în partea ultimă a lucrării am
adăugat capitolul Anexe, care departe de a constitui ceva de care te poţi lipsi ca cititor, constituie
„documente”, unele dintre ele „primare”, pentru o informare corectă şi completă a cititorilor, precum
Proiectul Statutului de Autonomie a Ţinutului Secuiesc şi Proiectul de Lege privind Statutul Minorităţilor
Naţionale, Discursul lui Marko Bela cu ocazia sărbătoririi zilei maghiarilor de pretutindeni ţinut la Târgul
Secuiesc la 15 martie 2006, cu intenţia ca orice cititor să-şi formeze propria convingere sau opinie despre
cerinţele care exced legislaţia naţională şi europeană ale liderilor maghiari de la poporul român. În
continuare, am adăugat Comentariile noastre la aceste proiecte şi unele reflexii asupra lor ale
reprezentantului Centrului European de Studii Covasna-Harghita.
Încheind acest preambul, ne facem o datorie de onoare din a mulţumi tuturor celor care au
contribuit la realizarea acestei lucrări prin ajutorul direct, sincer şi total, de înaltă ţinută ştiinţifică şi
responsabilitate civică, şi în primul rând, D-lui dr. Ioan Lăcătuşu, Director al Centrului Ecleziastic de
Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” – Sfântu Gheorghe şi P. S. Ioan Selejan, Episcop de Covasna şi
Harghita, în a cărui eparhie religioasă şi intelectuală am găsit nu numai atmosferă culturală profund umană,
spirit naţional autentic, adevărul despre relaţiile interetnice dintre români şi maghiari din această zonă, dar
şi cămin primitor şi vatră cu mâncare caldă în zilele de cercetare pe teren sau de dezbateri ştiinţifice
rodnice.
Mulţumim, de asemenea, D-lui Adrian Căşunean – Vlad, fost Prefect de Covasna în legislatura,
1992-1996, când am început cercetările în judeţul Covasna, care înţelegând misiunea cercetării noastre, pe
lângă că ne-a oferit prima imagine clară şi complexă a relaţiilor interetnice din sud-estul Transilvaniei, ne-a
asigurat şi condiţiile necesare pentru realizarea cercetărilor de teren: ne-a oferit mijloace de transport,
însoţitori, întreaga documentaţie de care dispunea şi, împreună cu d-l Ioan Lăcătuşu, ne-a ajutat la
elaborarea logisticii de cercetare în satele şi oraşele reprezentative pentru tema noastră. Suntem
recunoscători D-lui Ioan Doru Voşloban, Prefect de Harghita, în aceeaşi perioadă, 1992-1996, care ne-a
facilitat realizarea cercetării şi, mai ales, înţelegerea raportului de forţe dintre români şi maghiari şi a
proiectelor maghiarilor privind statutul lor în zonă şi aspiraţia de a deveni element constitutiv în stat, iar
limba maghiară, limbă oficială.
O profundă cunoaştere a realităţii din zonă, am dobândit-o de la liderii organizaţiilor non–
guvernamentale: Avocat Ioan Solomon - Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna”; Prof. Dumitru Furtună –
Fundaţia Justinian Teculescu; Preşedinţii Fundaţiei „Miron Cristea” din Miercurea Ciuc, Harghita:
Protopop Constantin Gane din Harghita, Prof. Ilie Şandru din Topliţa – Harghita, Prof. Marc Dorel,
Directorul Muzeului Oltului şi Mureşului Superior din Miercurea Ciuc - Harghita; părinţii preoţi: prof.
univ. dr. Ilie Moldovan - Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, preot Corneliu Florin Bujoreanu -
Biserica Ortodoxă Sf. Gheorghe; Prof. Luminiţa Cornea de la Colegiul Naţional „Octavian Goga”- Sfântu
Gheorghe; Fundaţia „Ecou” de pe lângă Colegiul Naţional „Mihai Viteazul; Costel Cristian Lazăr din
Topliţa – judeţul Harghita; Asociaţia Cadrelor didactice din judeţul Harghjita şi Colegiul Naţional
„Octavian Goga”, cu Revista „Şcoala noastră”, profesorilor Nicu Dobrescu şi Doru Dobreanu. Discuţiile
purtate cu acesti intelectuali, cercetările efectuate cu elevii ne-au dat şansa să lărgim orizontul problemei la
nivelul reprezentanţilor societăţii civile, dar şi al adolescenţilor, elevi de liceu. De aceea, tuturor le suntem
îndatoraţi.
Mulţumim tuturor tinerilor din cadrul Centrului Ecleziastic de Documentare „Nicolae Colan” cu
care am colaborat în calitate de subiecţi ai cercetării pentru a însera în lucrările noastre opiniile tinerei

8
generaţii despre raporturile interetnice dintre români şi maghiari din Covasna şi Harghita, alături de care
am stat la Ediţiile Universităţii de Vară şi la Sesiunile ştiinţifice anuale şi al căror potenţial intelectual şi
ştiinţific ne dă convingerea că efortul de cercetare academică început de noi va fi continuat cu vigoare şi
profesionalism de ei.
Mulţumim tuturor subiecţilor cercetării din Judeţele Covasna, Harghita, Constanţa, Timiş, Sibiu,
Braşov, Mureş, Prahova – romani, maghiari, romi, germani, turci, tătari, lipoveni, sârbi - care ne-au primit
cu respect şi ospitalitate în casele lor sau la locurile de muncă pentru a descifra complicata şi nu mai puţin
fascinanta problemă a contactului dintre culturi şi beneficiile lui într-o lume în care interdependenţa devine
regula vieţii ţărilor şi popoarelor actuale, nu mai puţin a comunităţilor şi grupurilor umane.
Nu putem să nu aducem omagiile noastre tuturor autorilor de lucrări, studii şi articole de presă pe
care le-am utilizat în documentarea pentru acest volum şi care au constituit puternice puncte de sprijin în
susţinerea tezelor şi consideraţiilor noastre.
În ultimul rând, dar nu mai puţin important, ţinem să mulţumim colegilor din Institutul de
Sociologie al Academiei Române cu care am dezbătut şi realizat metodologia unor cercetări ample de teren
sau am realizat investigaţii în judeţele amintite anterior: Petruş Alexandrescu, Lily Rain, Gabriela Stoltz,
Ion Ecaterina, Constantin Nanu (ultimul, trecut la cele veşnice).
Închei setul de mulţumiri şi recunoştinţă sinceră, cu sora mea geamănă, dr. Elena Cobianu,
cercetătoare la Institutul de Filosofie al Academiei, care a fost şi rămâne cea mai fidelă prietenă şi
necruţătoare analistă a lucrărilor mele, la al cărei ajutor apelez întotdeauna, cu certitudinea că mi-l dă,
certitudine verificată fără greş, în experienţa noastră de-o viaţă împreună ca cercetătoare la Academia
Română. Îţi mulţumesc, Ileană, şi voi încerca să fiu întotdeauna la înălţimea exigenţelor şi aspiraţiilor tale
intelectuale şi de cercetare !

9
 Introducere

Contactul dintre culturi este o temă actuală şi necesar a fi analizată prin frecvenţa în zilele noastre,
la dimensiuni fără precedent, a schimburilor sociale, economice, culturale dintre naţiuni şi popoare, dintre
grupuri, firme, organizaţii şi indivizi, facilitate de mijloacele de transport şi tehnologia informaţiilor şi
comunicaţiei. Trăim într-o eră a contactelor dintre culturi şi popoare, accelerate de mega-procesele ce
se desfăşoară la scară continentală şi planetară, în momentul de faţă precum: integrarea europeană,
regionalizarea şi globalizarea. Fiecare mega-proces, în felul său, antrenează la o scară mai mare sau mai
mică populaţia, se focalizează pe segmente umane şi pe teritorii crescânde, încât putem afirma că întreaga
planetă este prinsă ca intr-o horă în ele fără putinţa ca vreo entitate naţională să li se poată sustrage.
Efectele acestor trei procese – integrarea europeană, regionalizarea şi globalizarea - asupra
naţiunilor şi grupurilor umane nu le putem estima încă acum, cu privire la ele exprimându-se opinii atât
optimiste cât şi pesimiste, dat fiind că nu avem de-a face cu un fenomen exclusiv de natură culturală, adică,
cu un simplu contact dintre culturi, ci cu ample şi imprevizibile procese, centre de putere, coaliţii politice,
economice, financiare, militare a căror evoluţie este imprevizibilă în actualul context internaţional atât de
complex şi contradictoriu.
Noi nu ne ocupăm în mod special de mega-procesele lumii contemporane, le amintim doar în
treacăt, le avem în vedere numai ca fundal al proceselor interetnice care se desfăşoară la firul ierbii, jos, la
baza societăţii, unde viaţa se desfăşoară cu toate atributele ei, cu luminile şi umbrele ei. Ne limităm la
studiul contactului dintre culturi la nivelul relaţiilor interetnice ce au loc în comunităţilor de viaţă, sate sau
oraşe, unde relaţiile dintre oamenii de diferite etnii se manifestă în deplinătatea şi bogăţia lor, ca relaţii de
rudenie, de vecinătate, de muncă, intraetnice, într-un tot inextricabil care dă unitate şi coeziune întregii
colectivităţi umane sau, în cazul contactului ostil, o divide în comunităţi cu viaţă paralelă, cu puţine
interacţiuni culturale comune, reciproc dorite.
Lucrarea Românii la contactul dintre culturi se focalizează pe relaţiile interetnice, pe contactul
dintre etnicii din ţara noastră purtători a diferite culturi. Este rodul noianului de întrebări şi de răspunsuri
aşteptate privind secretul convieţuirii în înţelegere şi bună vecinătate a românilor cu oamenii de alte etnii,
mecanismul psiho-social şi cultural care face posibilă construirea unei culturi de sinteză interetnică în
comunităţile mixte cu păstrarea totuşi a personalităţii şi specificului fiecărei etnii. Nativ, proveneam dintr-
un sat etnic pur românesc sau relativ pur dacă avem în vedere cei câţiva săteni de etnie evrei (despre care
am aflat mult mai târziu că erau evrei, altfel, nedeosebindu-se cu nimic de ceilalţi săteni) care se ocupau cu
vânzarea de mărunţişuri sau cu activităţi private. În consecinţă, în experienţa de viaţă primordială nu aveam
elemente care să-mi lămurească procesul contactului dintre oameni cu istorie, cultură, limbă, religie, datini
diferite de ale noastre, ale românilor.
Prilejul cel mai fericit, din perspectiva posibilităţii de cunoaştere a acestuia, mi s-a oferit în
investigaţiile de teren sociologice efectuate din primele zile de cercetare. Bineînţeles, că temele de studiu
nu coincideau cu curiozităţile mele intelectuale de lămurire a acestui fascinant şi, în acelaşi timp, complex
proces uman, dar pasiunea de a-l cerceta mă determina ca la orice temă de cercetare realizată într-o
comunitate etnic mixtă să mă interesez şi de atmosfera interetnică, de aşa-zişii „numitori comuni” care
legau pe toţi oamenii unui sat, indiferent de etnia din care făceau parte.
Şansa mi-a surâs pentru că spre sfârşitul deceniului 6 şi în deceniile următoare, până în 1989,
satele etnic mixte duceau o viaţă socială comunitară echilibrată, coezivă, oamenii participau la muncă şi la
activităţile de interes obştesc cu simţământul civic al responsabilităţii tuturor faţă de înfăţişarea satului, faţă
de faima şi prestigiul lui între celelalte sate din jur. În pofida a ceea ce se spune şi se scrie acum, în
perioada post-decembrista, socialismul instaurase ca stare de fapt un climat de stabilitate şi înţelegere
firească între oamenii de diferite etrnii. Este ceea ce în zilele noastre a devenit foarte actual şi stringent,
(după neglijarea totală a activităţilor obşteşti etichetate după 1989 drept „comuniste” şi, prin aceasta, şi
nocive), anume, comunitarismul, teorie şi practică socială a acţiunii colective, sistematice şi
permanente a membrilor unei comunităţi umane, pentru soluţionarea problemelor acesteia în
beneficiul fiecăruia şi al tuturor. (Legat de acest imperativ, la postul de Radio România Actualităţi, se
aude acum chiar foarte des clipul despre un sat care a devenit „sat comunitar european” pentru că oamenii
lui şi-au luat în serios obligaţia de a pune mână de la mână pentru a realiza acţiuni de folos obştesc,
drumuri, servicii sanitare în şcoli, etc., la care se adaugă şi fonduri europene, aşa cum sunt în Franţa, Italia,
în UE). Răspunderea şi satisfacţia că toţi au contribuit la bunul mers al vieţii satului dădea acelor oameni un
deosebit sentiment de mândrie şi satisfacţie. Astfel ne spuneau atunci subiecţii cercetărilor noastre, fără să
bănuiască în vreun fel că această muncă ”voluntară” în folosul tuturor avea să fie blamată, etichetată în

10
perioada post-decembristă şi de aceea repudiată, încât au ajuns satele şi oraşele de paragină, degradate
edilitar şi igienic, neîngrijite şi ale nimănui. Etniile se distingeau după obiceiuri, datini, limbă, religie, după
stilul de case sau opţiunile şcolare şi profesionale ale copiilor, dar acestea erau ingrediente care făceau viaţa
satului mai frumoasă, mai bogată, cu care chiar se mândreau. Cercetările efectuate în judeţele Alba, Mureş,
Sibiu, Braşov, Timiş, Constanţa, Tulcea, Covasna şi Harghita, cunoscute prin structura lor etnică mixtă au
constituit mediile sociale în care tema noastră de cercetare căpăta contur şi se dezvolta de la an la an.
Cercetările de teren însă trebuiau completate cu o temeinică literatură a problemei contactului
dintre culturi pe care ne-am făcut-o în Biblioteca Academiei, Biblioteca Centrală Universitară, Biblioteca
Facultăţii de Filosofie etc. şi în bibliotecile ţărilor în care mergeam în schimburi de experienţă academică
sau la evenimente ştiinţifice, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, SUA, Ucraina.
Studiul teoretic al problemei ne-a adâncit convingerea că ne aflăm pe un teren extrem de vast, dar
tot atât de captivant ca interes ştiinţific şi frumos ca valoare socială şi estetică. Pentru că nimic nu poate fi
mai cuceritor decât să vezi cum oameni cu istorii de viaţă, cutume, credinţe, formaţii culturale şi
profesionale diferite se înţeleg şi cooperează având la bază omenescul din om, acel ceva comun care ne
uneşte şi ne face mai frumoşi, mai buni, mai înţelepţi, mai sensibili unii la alţii. În acest fel, am ajuns, în
cele din urmă, la a descoperi valenţele umane ale contactului dintre culturi, de ce este el benefic şi de
preferat izolării promovate de unii lideri, încrâncenării etnocentrice şi segregării pe temeiuri vetuste pentru
mileniul trei. În contactul dintre culturi respectul vieţii şi al demnităţii, al culturii, dumnezeului şi limbii
celuilalt devine regula de conduită, de viaţă a fiecărui individ, grup etnic sau comunităţi umane şi, de aceea,
acesta va avea viitor şi nu ghetoizarea pur etnică.
Având în vedere perspectivele variate din care este tratată tema, zonele multiple din ţară analizate,
perioadele istorice succesive în care s-au efectuat investigaţiile şi, mai ales, faptul că în raza de cercetare au
intrat principalele grupuri etnice ca pondere şi semnificaţie care trăiesc sau au trăit în comunităţi compacte
în satele şi oraşele noastre, putem considera lucrarea o mică enciclopedie a relaţiilor interetnice din ţara
noastră. Ea reflectă sociabilitatea românilor la contactul cu oameni de alte etnii, atmosfera de înţelegere şi
egalitate pe care o întronează acolo unde sunt majoritari, spiritul de înţelegere, acceptare şi largă toleranţă
de care dau dovadă faţă de etnicii diferiţi de ei ca religie, obiceiuri, limbă, poezii şi cântece, moduri de a fi
şi a trăi viaţa. Lucrarea dezvăluie imensul potenţial de stabilitate şi securitate interetnică pe care-l deţine
poporul român ca mediu integrator, alături de minorităţile naţionale care îşi duc viaţa după regula de aur a
respectului şi înţelegerii reciproce. Minorităţile naţionale, populaţia obişnuită a acestora, sunt generatoare
de cultură, de diversitate cu care îmbogăţesc patrimoniul social şi cultural al României. Numai că atragerea
unora dintre ele în jocul nefast al unor lideri cu strategie separatistă şi iredentistă poate perturba climatul
paşnic şi senin dintre ele şi populaţia majoritară.
Pentru români, a fi diferit ca limbă, religie şi cultură nu este motiv de neînţelegere. Varietatea
manifestărilor umane, la ei, nu duce la adversitate. Dimpotrivă, cei din judeţul Timiş, spuneau ca dacă nu ar
fi această varietate umană zona şi-ar pierde frumuseţea, iar cei din Constanţa mărturiseau sincer că la ei nu
există probleme sau tensiuni interetnice pentru că fiecare etnic îşi vedea de treaba sa şi de Dumnezeul său,
fără să-l deranjeze pe cel de lângă el.
Considerăm lucrarea o sinteză în mic a relaţiilor interetnice din ţara noastră pentru că între
coperţile ei se poate găsi întreaga varietate a manifestărilor interetnice de la cele armonioase, simbiotice în
care diversitatea etnică este considerată o valoare umană prin bogăţia împrumuturilor pe care le prilejuieşte
până la cele în care convieţuirea se transformă în supravieţuire pentru cei numeric minoritari, urmată de
segregare, marginalizare şi, în cele din urmă, de deznaţionalizare. Aceste ultime situaţii caracterizează
comunităţile etnice mixte din Covasna şi Harghita in care majoritari sunt maghiarii ai căror lideri, deşi
clamează la tot pasul, în întâlniri internaţionale, în volume colective, europenismul şi democraţia, în
practica socio-etnică se comportă după principiile feudale dintre stăpâni şi servi, făcând din varietate, pe de
o parte, motiv de adversitate şi umilinţă etnică pentru români şi ceilalţi etnici minoritari, iar pe de alta,
motiv de privilegii şi demnităţi pentru ei ca majoritari, în Covasna şi Harghita.
Perioada de circa patru decenii în care s-a desfăşurat cercetarea temei contactului dintre culturi,
traversarea a două tipuri de societăţi din această perspectivă şi abordarea multidisciplinară, sistematică şi în
detaliu a termenilor şi conceptelor de bază ale contactului dintre culturi ne îndreptăţesc s-o apreciem ca pe
o mică enciclopedie a relaţiilor interetnice din ţara noastră.
Volumul Românii la contactul dintre culturi poate constitui o schemă, un ghid de cercetare a
împrumuturilor şi interferenţelor interetnice dintre români şi orice altă etnie din ţara noastră care a mai fost
cercetată sau nu încă până acum, pentru că în el cercetătorul problemei va găsi instrumentarul teoretic şi
metodologic complex şi adecvat pentru a pătrunde la rădăcina fenomenelor, proceselor sau subproceselor

11
ce se desfăşoară dincolo de partea vizibilă sau manifestă la nivel societal şi pentru a le interpreta şi exprima
în limbaj ştiinţific adecvat.
Cap. I. Contactul dintre culturi – o teorie caleidoscopică face o incursiune în bogata literatură
de specialitate, antropologică, sociologică, etnologică, psihologică, americană şi engleză, (întrucâtva şi din
cultura română), în care au apărut pentru prima dată termenii de „contact între culturi” şi „acculturation” şi
semnificaţia lor. Ei erau expresia politicii ţărilor coloniale, care în perioada capitalismului timpuriu, fie au
dus cultura omului alb în ţările subdezvoltate ale lumii (ca Anglia), fie au dezrădăcinat comunităţi umane
din ţările de baştină şi le-au adus în propriile teritorii, (ca America), oferindu-le condiţii de viaţă mai bune,
dar care le lipseau de confortul şi aerul cald (în toate sensurile) de acasă, al culturii de baştină şi duceau, în
cele din urmă la deznaţionalizare. Nevoia definirii semnificaţiei lor se impunea atât din perspectivă
teoretică, ştiinţifică pentru a opera toţi utilizatorii lor cu aceleaşi semnificaţii, cât şi din perspectivă practică
pentru a deveni un instrument de soluţionare a problemelor sociale ce au apărut din confruntarea celor două
culturi, cultura dominantă a omului alb şi cultura băştinaşă a ţării gazdă.
Contactul dintre culturi are o dinamică proprie, legi specifice ce se manifestă în raporturi de o
mare complexitate precum raportul dintre două culturi diferite care se înfruntă, se confruntă prin ceea ce
au distinctiv şi se apropie prin ceea ce au comun. Contactul dintre ele nu este un proces neted, ci unul în
care îşi spune cuvântul diferenţa, opoziţia, orice împrumut realizându-se printr-un set de subprocese
adiacente de selecţie, respingere, integrare şi reinterpretare.
Raportul dintre unitate şi diversitate trimite spre conştiinţa diversităţii culturale a lumii şi
conduce la o mai bună înţelegere a unităţii comune a omenirii. Cum am putea defini altfel similarităţile din
manifestările oamenilor, aşa-zisul numitor comun, uniformităţile, universaliile existenţei umane decât
unitatea în diversitate a omenirii, în termenii antropologiei şi sociologiei culturii? Definiţia dată culturii de
Ruth Benedict ca fiind „ceea ce leagă oamenii” este cea mai sintetică expresie a multitudinii formelor de
expresie umană, multitudine care merge până la infinitate.
Principiul diversităţii culturale se opune monocentrismului, omogenizării culturale practicată atât
de lumea occidentală prin oferta unui „menu cultural” comun ţărilor în curs de dezvoltare, cât şi de unele
etnii cu reminiscenţe imperiale. De aceea, în arhitectura noii lumi pe care popoarele vor s-o făurească se
promovează tot mai mult recunoaşterea diversităţii culturale şi acceptarea dreptului fundamental al
naţiunilor şi grupurilor etnice de a-şi conserva cultura şi trăsăturile specifice în contextul social propriu.
Contactul dintre culturi presupune ca o condiţie sine-qua-non raportul echilibrat între continuitate
şi discontinuitate, dintre nou şi vechi. Împrumuturile sau asimilarea a ceea ce este nou dintr-o altă cultură
nu poate exceda o anumită capacitate individuală sau de grup fără repercusiuni nocive asupra acestora,
manifestată în dezechilibre la nivelul comportamentului individului sau însumate, la nivelul grupului.
Personalitatea culturală a unui individ este dată de valorile culturale la care a aderat, în virtutea cărora
acţionează şi îşi construieşte proiecte, deziderate. Ele, valorile, constituie continuitatea. Contactul cu o nouă
cultură semnifică o ruptură cu valorile obişnuite, cu vechiul mod de viaţă, mai ales în cazul imigranţilor, o
discontinuitate, în care ceea ce era tradiţional până la un moment dat trebuie să lase loc elementelor noi din
noua societate în care intră. Aceasta înseamnă restructurarea întregii personalităţi umane sau a unei
însemnate părţi din ea, ceea ce nu e puţin şi de neluat în seamă. În actualele condiţii de emigrare, când
indivizii pleacă după un proiect conştient şi voit într-o altă ţară, procesele aculturative sunt suportate mai
uşor pentru că are loc o aculturaţie anticipată de acasă, adică ei se pregătesc psihic, moral, învaţă limba ţării
respective, se informează, află despre condiţiile şi exigenţele ţării de destinaţie, ceea ce simplifică procesul
de integrare socială. Dar asimilarea unui nou mod de viaţă nu este un proces linear, fără contradicţii şi
dificultăţi psiho-sociale. Acceptorul potenţial analizează întâi noul element al culturii celuilalt în termenii
propriilor lui configuraţii, îl compară, îi caută utilitatea, funcţia, consensul şi apoi îl integrează fie de sine
stătător, fie combinându-l cu elemente pre-existente în sistemul său cultural obişnuit. Confuzia sau deruta
cea mai mare are loc, de obicei, la nivelul simbolurilor pentru că unul şi acelaşi comportament poate să aibă
semnificaţii complet diferite într-o altă societate sau cultură, să însemne exact opusul a ceea ce însemna
pentru el înainte de situaţia de contact. De aceea, primul lucru care se impune în situaţia de contact este
familiarizarea cu noua cultură, învăţarea semnificaţiilor cu care sunt încărcate simbolurile umane, limbajul,
actele şi comportamentele umane. Şocul cultural este resimţit mai mult sau mai puţin sever funcţie de
situaţia concretă de contact, de caracterul contactului, ostil sau prietenesc, pe bază de dominaţie sau
egalitate, de nivelul de cunoaştere de către individ a modului de viaţă al societăţii în care intră.
Dialectica naţionalului şi universalului este o componentă organică în contactul dintre culturi
pornind de la premisa că în procesele aculturative naţiunea, în calitate de comunitate umană sau macro-
colectivitate, este criteriul definitoriu în distingerea tipurilor de grupuri umane intrate în contact, în

12
delimitarea graniţelor lor culturale. Totodată, naţiunea este cadrul social care conferă specificul unei
culturi, personalitatea ei distinctă.
În cultură, interacţiunea dintre cele două aspecte, naţional şi universal, este factorul dinamic ce
asigură trecerea reciprocă de la unul la celălalt. Cultura oricărui popor, a oricărei naţiuni are simultan
trăsături universale şi naţionale, universale pentru că este o manifestare a omului ca fiinţă generică, cu
trăsături comune, rezultate din constituţia sa bio-psiho-socială relativ aceeaşi şi naţionale pentru că aceste
trăsături comune se împletesc cu particularităţi generate din condiţiile sociale, economice, istorice diferite
la care a fost expus. Naţionalul trece în universal în măsura în care este o valoare cu o largă arie de
recunoaştere, iar universalul se exprimă în naţional prin formele concrete oferite de acesta: personalităţi,
opere de artă, opere literare individualizate în anumite cadre naţionale. A devenit un truism afirmaţia lui
Octavian Goga că „nu se intră în universalitate decât pe poarta ta proprie”.
Contactul dintre culturi este un produs istoric al modului specific în care societatea umană s-a
structurat la începuturile ei în grupuri umane cu culturi distincte aflate unele în vecinătatea altora.
Proximitatea fizică a fost, fără îndoială, prilej de contacte directe şi împrumuturi reciproce între diferitele
grupuri umane.
Vorbim de caracterul social-istoric al contactului dintre culturi pentru că el are loc între
oameni care au răspuns cu instrumentalităţi diferite aceloraşi probleme ale vieţii - nevoia de hrană,
imbrăcăminte, adăpost, educaţie şi creşterea copiilor, de viaţă socială, securitate, cultură, aprecierea
semenilor - corespunzător cu treapta de dezvoltare a societăţii în care trăiau. De-a lungul istoriei, fiecare
popor şi-a făurit propriul său mod de a reacţiona la necesităţile vieţii, diferit de al altora, sintetizat în
cultură, care tocmai prin varietatea ei distinctivă poate deveni sursă de împrumut şi schimburi între grupuri
şi popoare.
În încheierea primului capitol, am realizat un tur de orizont asupra semnificaţiilor multiple ale
conceptului de contact dintre culturi şi aculturaţie, mărturie a efortului ştiinţei de a-şi preciza şi rafina
propriile unelte, cu care contribuie la înălţarea edificiului ştiinţei şi la creşterea rolului ei în perfecţionarea
fiinţei umane.
Capitolul II. Dimensiunea sociologică a contactului dintre culturi pune în lumină esenţa, prin
excelenţă, socială a contactului dintre oameni, contact din care rezultă o schimbare parţială, în cazul
contactelor îndelungate şi libere dintre ei, a modelelor culturale originare sau o schimbare totală a acestora,
în cazul situaţiilor de asimilare forţată prin violenţă, presiuni sau dezrădăcinare completă de cultura-mamă.
Din perspectiva antropologiei culturale şi sociologiei, contactul dintre culturi semnifică o
interacţiune între grupuri purtătoare de trăsături culturale, experienţe şi valori diferite, reprezentante a două
arii socio-culturale distincte. Problema căreia vrem să-i dăm răspuns este următoarea: Ce se întâmplă când
două arii socio-culturale reprezentate de ansambluri mari de indivizi, de grupuri sau de indivizi separaţi
intră în contact? Care valori intră mai întâi în contact? Există vreo regularitate? De ce unele valori sunt
asimilate mai rapid, se multiplică, în timp ce altele nu se deplasează decât la o lungă perioadă de timp după
crearea lor?
Răspunsul l-am dat în urma cercetărilor concrete de teren privind grupurile etnice din ţara noastră
care au intrat în contact, luând în consideraţie ierarhia de valori specifice fiecărui grup, dar şi valorile
comune pe baza cărora se pot apropia şi realiza schimburile culturale. Ceea ce este cert, de la început,
este faptul că dominantele vieţii sociale a oamenilor se vor impune ca valori îmbrăcând forma intereselor şi,
în funcţie de acestea, se transmit şi se schimbă elementele culturale. Indivizii, membri ai unor grupuri
sociale, sub-grupuri şi sub-culturi, se vor manifesta la contactul cu indivizii din alte grupuri sociale
corespunzător cu propria lor tablă de valori, exprimate în interese, dorinţe, preferinţe şi acţiuni de
satisfacere a lor.
Grupurile umane nu sunt niciodată amorfe, ele se constituie în jurul unui nucleu de valori sau
interese (dar pot să se coaguleze şi pe baza unor non-valori, precum dorinţa sau interesul de a trăi din furt,
spargeri, acţiuni ilicite, nelegale etc.) care le conferă unitate şi coeziune. Sinteza tuturor valorilor, normelor,
regulilor, deprinderilor după care acţionează constituie cultura lor. În societate, se constituie grupuri şi
sub-grupuri, fiecare cu cultura şi sub-cultura sa. Un grup stabilindu-se într-o altă societate aduce cu sine
şi cultura sa care este supusă proceselor mai lente sau mai ascuţite de modificare a identităţii. Modul în care
o cultură sau sub-cultură acceptă, respinge sau readaptează elementele împrumutate de la alta depinde de
similarităţile sau disimilarităţile dintre ele. Cu cât asemănarea dintre ele este mai mare cu atât procesul de
asimilare este mai neted. Dar asimilarea de trăsături, complexe şi modele culturale poate avea loc şi între
culturi mult distinctive. În acest caz, elementele care se asimilează se grefează pe un fond valoric
asemănător existent anterior în cultura grupului, ceea ce ne face să afirmăm principiul că în contactul dintre

13
oameni de culturi diferite nimic nu se aşează pe un loc gol. Acceptarea şi asimilarea nu poate avea loc decât
dacă în „dota” individului sau a grupului există ceva cât de cât asemănător.
Din perspectivă sociologică, în contactul dintre culturi este important statutul şi rolul indivizilor
care intră în contact, acestea fiind relevante pentru modul cum acceptă schimbul, cum apreciază valorile
diferite ale altor grupuri culturale. Procesele de socializare - de învăţare socială a normelor de comportare
prin care fiinţa fragilă nou-născută devine membră a unei societăţi şi se integrează în ea şi de enculturaţie
- de însuşire a modelelor culturale specifice culturii propriului grup, devin instrumente operaţionale de
înţelegere a proceselor de re-socializare şi re-enculturaţie care au loc la vârste adulte, în situaţia de
transplant al indivizilor dintr-o cultură în alta.
Ştim că socializarea şi enculturaţia sunt procese prin care individul îşi apropie realitatea în forma
ei materială şi spirituală, o interiorizează, o topeşte, devenindu-i parte componentă pentru a o exterioriza,
ulterior, în comportamente, limbaj, atitudini, opinii - procese prin care dobândeşte cultura la care este expus
şi se formează ca personalitate. Prin ele noi intrăm în mecanismul intim al proceselor ce au loc la nivelul
personalităţii umane, care, sub influenţa contactului, suferă schimbări în toate compartimentele sale:
psihice, cognitive, atitudinale, comportamentale, valorice. Prin re-socializare şi re-enculturaţie are loc re-
adaptarea indivizilor la noua cultură şi societate.
Sub-capitolul despre raportul dintre mediul socio-cultural şi personalitate este o pledoarie pentru
prevalenţa mediului social şi cultural în modelarea caracterului şi a personalităţii umane, luând în
seamă însă rolul eredităţii sau al factorului biologic care fixează limitele şi furnizează capacităţile cu
care vin indivizii pe lume şi al mediului natural sau geografic care nu determină comportamentul
oamenilor, dar pune probleme pe care oamenii trebuie să le rezolve.
Cap. III. Raportul majoritari-minoritari in societatea socialistă şi post-decembrista este o
analiza obiectivă, neretuşată după tendinţele nihiliste specifice perioadei de tranziţie de la socialism la
capitalismul sălbatic care s-a instalat după evenimentele din Decembrie 1989, analiză realizată pe baza
cercetărilor de teren efectuate în anii 1980 – 2000. În acest capitol, se demonstrează cu forţa a zeci si sute
de interviuri realizate cu etnici din diferite comunitaţi mixte din ţară, existenţa unor raporturi interetnice
fireşti între români si membrii minoritaţilor naţionale, inclusiv, maghiari, din zonele cu populaţie mixtă,
când nu existau formatori de opinie care să distorsioneze realitatea şi să inducă o ideologie iredentistă
nocivă, care să învrăjbească climatul de viaţă.
Opiniile subiecţilor etnici intraţi în raza cercetării, efectuată în spiritul deontologiei profesionale,
relevă adevărul simplu că între romani şi minoritari nu există motive de neînţelegeri şi tensiuni, dat fiind
caracterul, firea românului de popor bun, blând, prietenos, respectuos şi deschis la comunicare şi
convieţuire firească alături de cei de altă cultură, limbă şi religie.
Numai în perioada de tranziţie au apărut probleme şi tensiuni din cauza pretenţiilor nemăsurate ale
maghiarilor, bine dirijate de liderii politici ai UDMR, care îşi propun proiecte ireale şi aventuriste, pentru a
căror realizare încearcă să antreneze şi reprezentanţi din unele ţări europene, cu scopul de a zădărnici
afirmarea şi integrarea Romaniei în structurile europene. În zilele noastre, în comunitaţile etnic mixte cu
maghiari majoritari din judeţele Covasna şi Harghita, românii convieţuiesc la limita supravieţuirii
naţionale, ca urmare a politicii etnice, economice, administrative şi culturale agresiv-antiromâneşti duse de
liderii politici şi formatorii de opinie maghiari, de excludere şi marginalizare a românilor care nu cunosc
limba maghiară şi nu se înrolează, pe o cale sau alta, în rândurile lor, pe când în comunităţile cu români
majoritari, climatul interetnic este normal, democratic, ca între oameni care se respectă şi se preţuiesc
reciproc, iar copiii de maghiari se înscriu la orice şcoală doresc, maghiară sau română, fără nici o restricţie.
În interviurile realizate în Banat, Braşov, în anii ’90, cu subiecţi maghiari, aceştia recunoşteau că s-au
bucurat ca şi românii de toate drepturile şi înainte de ’89 şi după aceea şi că numai liderii maghiari care „au
bai” cu românii, slovacii, sârbii au un comportament „prea aşa...”. De aceea, ar fi mai bine să se retragă din
Parlament ca să fie liniste între toţi.
Capitolul pune în evidenţă adevărul simplu, verificat de istorie şi dezvăluit în practica de cercetare
de peste trei decenii, că la nivelul bazal al societăţii, în sate şi oraşe, locuitorii de diferite etnii au trăit şi pot
trăi în pace şi bună vecinătate dacă nu sunt incitaţi de lideri cu proiecte şovine, de segregare şi purificare
etnică. Coeficientul de noutate constă în faptul că îşi propune să releve cu probe ştiinţifice aduse din
cercetarea de teren aspectele pozitive ale relaţiilor interetnice din societatea socialistă, climatul de
înţelegere şi competiţie culturală benefică dintre etnii pe care l-a creat şi cultivat o bună perioadă de timp,
Festivalul şi Concursul Naţional „Cântarea României”, mult hulit de către culturnicii post-decembrişti.
Departe de a fi numai un imn închinat dictatorilor, aşa cum îl subapreciază rău-intenţionaţii actuali,
Festivalul „Cântarea României” a constituit – după opinia subiecţilor o imensă şansă de valorificare

14
a talentelor înnăscute ale poporului nostru, a declanşat o fără precedent mişcare cultural-artistică de
masă, a cultivat un frumos spirit de întrecere şi solidaritate umană, a dus la cunoaşterea reciprocă şi
la preţuirea culturii populare din diferite zone ale ţării, a creat un cadru social-cultural stimulativ
între tinerii de diferite naţionalităţi.
În investigaţiile de teren din anii de tranziţie, subiecţii din satele multietnice au mărturisit cu multă
sinceritate şi, uneori, chiar cu nostalgie momentele plăcute şi fără tensiuni etnice din perioada socialistă,
activităţile culturale organizate împreună, satisfacţiile ce le trăiau venind la Bucureşti cu cântecele şi
dansurile locale. Înşişi liderii politici maghiari afirmau, credem noi, cu destulă sinceritate şi mândrie atunci,
la Plenarele Consiliilor Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară şi Germană, realizările culturale ale
etniei maghiare şi germane. Oricât ar fi de înrăiţi udemeriştii contemporani, adevărul următoarelor afirmaţii
ale liderilor maghiari din acea perioadă nu poate fi negat pentru că în ele este cuprinsă viaţa culturală a
semenilor lor, inclusiv, poate, a lor ca tineri, aşa cum ea a fost trăită, dar pe care acum o contestă cu
vehemenţă, din oportunism politic şi josnică tendinţă de căpătuială materială, socială şi de prestigiu.
„Scoţând în evidenţă tradiţiile artistice specifice, aducând note originale pe paleta policromă a Festivalului,
din rândul naţionalităţii maghiare şi-au dat concursul în forme specifice diferitelor genuri de creaţie, la
casele de cultură, cluburile şi căminele culturale, circa 2916 formaţii artistice, reunind peste 41.000 de
membri, iar din rândul naţionalităţii germane, 650 formaţii cu circa 9.000 de membri”.
Studiile zonale din Braşov, Sibiu, Timiş confirmă climatul normal, firesc de înţelegere şi
cooperare între etnii în comunităţile mixte în care populaţia majoritară sunt românii, care au transformat în
tradiţie istorică respectul pentru celelalte etnii şi buna convieţuire cu ele. Ele reflectă – în condiţii de
coeziune etnică – dinamica procesului de trecere de la diferenţe culturale la împrumuturi culturale
reciproce şi de la acestea la interferenţe culturale. Această traiectorie evolutivă, în trei trepte, nu am
descoperit-o până nu am realizat sinteza a nenumărate investigaţii de teren, ea constituind unul din
câştigurile teoretice esenţiale ale capitolului de faţă, dar şi ale lucrării privind contactul dintre culturi.
Un alt element de noutate îl constituie demonstraţia pe viu, prin investigaţii de teren, a
principiului antropologic al unităţii în diversitate care confirmă valenţele complexe şi benefice ale
contactului dintre culturi.
Cap. IV. Românii şi saşii la contactul dintre culturi. Cu acest capitol începe tratarea concretă,
pe etnii, a proceselor specifice contactului dintre culturi. Studiul începe cu analiza, pe baza cercetărilor de
teren realizate în anii 1979-1980, în Feldioara, judeţul Braşov, a raporturilor interetnice dintre români şi
saşi. Scurta incursiune în istoria contactului dintre culturi la români, arată inevitabilitatea lui, caracterul lui
unic în raport cu etniile lângă care au trăit. Românii, spre deosebire de saşi şi secui, fiind cei „crescuţi din
pământ” cum le spune Iorga, nu apar în documente decât târziu, pentru că acestea aminteau, înainte de
toate, „oaspeţii regelui” care erau şi „oaspeţii noştri”. Aceştia erau prezentaţi şi nu „aceia care se găsesc
la locurile lor”. Dar prezenţa lor se află peste tot: în numele persoanelor (Ranca), în numele apelor, în
stilul de viaţă al musafirilor „cărora li-am dat mai mult decât li-am cerut”(Iorga).
Întrucât era primul capitol în care expuneam specificul contactului dintre culturi cu o anumită
etnie, am făcut o scurtă prezentarea a drepturilor minorităţilor naţionale, aşa cum rezultă din Constituţia
României şi din documentele internaţionale. Aspectul şocant, dobândit din cercetarea de teren realizată la
sfârşitul deceniului 7 al secolului XX, a fost atunci, şi el rămâne şi acum, concluzia care s-a impus ca
legea gravitaţiei că pentru prima dată în istorie, românii deveniseră egali cu etnicii germani alături
de care trăiseră secole de-a rândul având statutul de servi, slugi, statut social-economic care nu-i
făcea demni să fie amintiţi în documente. Socialismul răsturnase vechea ierarhie istorică între
băştinaşi – iobagi sau servi şi oaspeţi, fie ei maghiari, secui sau saşi – privilegiaţi. Egalitatea social-
economică dintre toţi cetăţenii ţării, indiferent de naţionalitate, religie, instaurată de regimul
socialist, atât de repudiat acum, în perioada post-decembristă, care a polarizat societatea într-un
strat subţire de bogaţi şi o masă imensă de săraci, le conferea şi românilor demnitatea naţională
refuzată în decursul istoriei, români care, în întrecere cu istoria vitregă, în scurt timp, atinseseră
nivelul de trai al foştilor lor stăpâni şi statute profesionale chiar mai înalte, datorită ambiţiei de a
învăţa şi de a accede pe scara socială, acolo unde meritau, după capacităţile şi stăruinţa lor.
Saşii din Feldioara, judeţul Braşov, pe care am realizat cercetarea intensivă, cu caracter calitativ,
în anii 1979-1980, de altfel ca toţi saşii, constituie un grup etnic cu trăsături socio-culturale distincte,
reflectate în limbă, cultura materială, religie, datini şi obiceiuri, norme de conduită şi forme de organizare
socială intra-etnică proprii. După masiva lor emigrare în Germania, atât înainte de ’89, cât şi după, au lăsat
în memoria subiecţilor români, şi acesta este un mare merit al lor, numeroase urme pozitive prin
comportamentul şi modul de viaţă cotidiană ordonat după coduri specifice, tenacitatea şi modul serios în

15
care muncesc, spiritul tehnic şi disciplina muncii şi a vieţii, respectul deosebit din relaţiile familiale, dar şi
faţă de datinile religioase şi laice etnice. Ei şi-au păstrat identitatea, cultura, limba - unică în felul ei în
fiecare sat - religia şi forţa de grup etnic datorită unui foarte sever şi riguros respectat cod de comportare
intra-etnic, de la care nimeni nu avea dreptul să se abată. În primul rând, ca să nu li se altereze limba, au
învăţat ei limba română şi nu au impus-o pe-a lor. Limba săsească este alta în fiecare comunitate, fapt ce
face ca doi saşi din localităţi diferite şi mai depărtate să nu se poată înţelege întotdeauna unul cu altul prea
bine prin ea şi să recurgă fie la limba germană, fie la limba română.
Între tinerii români şi saşi nu erau permise relaţii de prietenie. Dacă o săsoaică era văzută că
vorbeşte cu un sas era sancţionată, în primul rând, de preotul propriei etnii care apăra cu străşnicie puritatea
etnică. La saşi, biserica a avut un rol decisiv în păstrarea unităţii şi solidarităţii de grup etnic, pe care le-a
cultivat cu perseverenţă printr-o consistentă şi perseverentă educaţie religioasă şi etnică. Serbările,
sărbătorile, datinile şi obiceiurile laice sau religioase aveau caracter strict etnic, la ele nu aveau voie să
participe „ceilalţi” din afara etniei.
Dar socialismul, prin instaurarea egalităţii între toţi cetăţenii, a dus la schimbarea elaboratului şi
durului cod intra-etnic, la slăbirea lui şi la consolidarea celui inter-etnic printr-o mai mare apropiere de
români. De la închistarea în propria „cetate” cu ziduri de piatră, au trecut la un mod de viaţă mai deschis,
mai comunitar. Au început să se adreseze românilor cu „vecinule”, au început să iasă la stradă, ca şi
românii, „să mai schimbe o vorbă cu ei” şi chiar să preia unele obiceiuri de la ei.
În dinamica schimbului cultural, cercetarea de teren a pus în lumină faptul că dacă de-a lungul
istoriei saşii, ca populaţie privilegiată, au constituit un model de viaţă, de casă, de gospodărie pentru români
care priveau în sus la ei, după 1945, românii, fiind egali în drepturi şi atingând o stare economică demnă de
respect pe măsura muncii lor, au început să devină ei modele pentru saşi, mai ales, în ceea ce priveşte
ambiţia de a învăţa, de a urma o facultate şi de a dobândi un statut socio-profesional care să-l depăşească pe
cel al părinţilor. Împrumutul de modele culturale începe să se intensifice acum şi de la români la saşi. Saşii
învaţă şi ei să cosească iarba, să taie lemne la pădure, iar săsoaicele să ţeasă covoare, stofe, să coasă etc. În
aspectele gospodăreşti, schimbul de trăsături şi modele culturale devine tot mai intens şi în ambele sensuri.
Cel mai interesant este faptul că împrumuturile au atins şi zona obiceiurilor, recunoscută prin rezistenţa ei
la schimbare. Da, în obiceiurile religioase, saşii au împrumutat obiceiul de a trage şi ei clopotul dacă trece
la cele veşnice unul de-al lor, de a face pomană pentru că vin şi românii şi ei fac pomană după
înmormântare, de a servi ţuică la masă etc. După cum românii au învăţat să sistematizeze mormintele în
cimitir şi să facă ordine în el, aşa cum era la saşi, să-şi facă gospodării trainice ca cele ale saşilor.
Deprivilegierea saşilor de către regimul socialist, bineînţeles, că nu era bine văzută, mai ales, de
generaţia vârstnică. Dar tinerii, familiile tinere şi mediene nu mai manifestau reticenţe. Considerau relaţiile
normale şi fără nici un fel de probleme cu românii. Se înţelegeau bine la muncă, la distracţii, ca lucrători
sau vecini. Generaţia vârstnică, chiar dacă avea nostalgiile ei legate de trecut, recunoştea fără rezerve,
hărnicia şi inteligenţa românilor care au muncit şi au înălţat gospodării frumoase ca ale lor de altădată.
Numai că acestea aveau acum alt stil, menţionăm noi, adică erau cu gard de fier, cu faţa la stradă şi cu
multe flori în curte.
Studiul percepţiei de sine şi al percepţiei celuilalt la saşi relevă relaţii interetnice fireşti, civilizate,
bazate pe respect şi consideraţie reciprocă, în care fiecare avea grijă să nu deranjeze pe vecin şi să creeze o
atmosferă bună între ei.
În ultima parte a deceniului 9, când condiţiile social-economice în ţară se înrăutăţiseră, o mare
parte a saşilor a emigrat în Germania. Dar emigrarea lor, ca şi a evreilor, contra unei sume de bani nu a
însemnat cumpărarea lor de la statul român, ci răscumpărarea cheltuielilor de formare şcolară, profesională
şi culturală. Când am reluat cercetarea după evenimentele din decembrie 1989, în alte localităţi din judeţul
Braşov, numărul lor scăzuse destul de mult. Mai rămăseseră doar bătrânii care spuneau că etnia lor şi-a
încheiat misiunea aici, în România. Tinerii au plecat, dar ei, bătrânii, nu mai au de ce să plece, ci rămân să-
şi încheie socotelile cu viaţa aici. Românii cu care am stat de vorbă ne-au vorbit cu mult respect de
moştenirea culturală valoroasă pe care au lăsat-o saşii în modul lor de viaţă şi în relaţiile dintre oameni.
Bucuria lor era că unii dintre ei revin în sate ca întreprinzători, cu unelte şi fonduri financiare, şi ridică
starea economică a comunităţilor, pe când alţii, vin pur şi simplu să-şi vadă consatenii. Se ştia că unii dintre
cei plecaţi în Germania nu au fost prea bine primiţi de „ai lor”, dar nu voiau să vorbească despre nereuşita
lor.
Spiritul de buni gospodari, cu disciplina şi cultul muncii al saşilor a fost demonstrat de faptul ca
pentru un al doilea mandat, în Municipiul Sibiu, a fost ales un primar sas – in legislaturile 2001-20004 şi
2005-2008. O moştenire pozitivă este şi acum faptul că în şcolile de limbă germană din Braşov, Sibiu

16
majoritatea elevilor sunt aproape români, iar în satele în care fanfara era fala saşilor, a rămas o tradiţie
continuată cu plăcere de tinerii români, în amintirea saşilor.
În concluzie, grupul etnic al saşilor, cu triplul lor statut, de saşi, germani şi cetăţeni români, şi-a
păstrat identitatea de-a lungul celor peste 850 de ani de convieţuire alături de români, a construit o
civilizaţie materială care îl specifică, dar şi o civilizaţie a relaţiilor interetnice caracterizată prin decenţă şi
respect, cooperare şi fidelitate faţă de ţara în care au trăit.
Cap. V. Românii şi maghiarii la contactul dintre culturi
Capitolul pune în lumină specificul istoriei relaţiilor interetnice dintre români şi maghiari de la
începuturile aşezării ungurilor în Câmpia Panoniei până în zilele noastre. Ungurii sunt un popor nomad,
ugro-finic, ce trăia în mileniile dinaintea erei noastre în zona munţilor Urali, în Siberia Apuseană, de unde
au migrat spre vest, astfel încât pe la 895-896, trecând lanţul Munţilor Carpaţi „descalecă” în Câmpia
Panonică, unde găsesc grupuri de populaţie romanică, slavă, avară, aşa cum se menţionează în izvoarele
scrise ungureşti. În secolul X, începe sedentarizarea lor, la anul 1.000 are loc creştinarea lor în rit catolic
sub Ştefan, care se proclamă rege la 1.001. Regatul Creştin al Ungariei se va caracteriza de-acum înainte
printr-o politică de expansiune şi prozelitism catolic. În incursiunile lor, de după 1.000-1.001, ungurii încep
cucerirea sistematică a Câmpiei Vestice, a Banatului şi Transilvaniei, sub regele Ştefan I cel Sfânt.
Cucerirea n-a fost uşoară pentru că între Tisa şi Carpaţii Apuseni, au întâmpinat rezistenţa voievodatelor
româno-slave din Banat, Bihor-Satmar (Edroiu şi Puşcaş 1995, p. 8-27). Pentru a stăpâni teritoriile ocupate,
regalitatea a apelat la populaţii migratoare care să-i apere hotarele, pecenegi, secui şi a recurs la colonizări
de populaţie germanică, precum cavalerii teutoni, saşii şi şvabii.
Istoria maghiarilor se împleteşte, pe de o parte, cu cea a secuilor, aduşi în secolul 12 de regii
unguri pentru apărarea teritoriilor şi, pe de alta, cu a saşilor, colonişti germani, aduşi din părţile Flandrei,
Rinului de Mijloc şi Saxoniei, pentru apărarea graniţelor de sud-est de popoarele migratoare - cumanii şi
tătarii - şi pentru consolidarea vieţii economice ca meseriaşi, comercianţi si agricultori – în fapt, grupuri
privilegiate, şi mai puţin cu românii, privaţi de drepturi şi trataţi ca servi, săraci, buni numai de plătit taxe şi
de muncă.
La invazia ungurilor din Panonia în Transilvania şi Banat, în societatea românească începuse deja
cristalizarea formaţiunilor statale de tip feudal numite cnezate şi voievodate. Gelu, Glad şi Menumorut,
„duci” sau conducători ai voievodatelor din Podişul Transilvaniei, din Banat şi Maramureş până la Mureş,
şi urmaşii lo,r li s-au opus cu dârzenie, dovadă că invadarea Transilvaniei de către unguri a durat mai bine
de trei secole (Ioan N. Ciolan, Constantin Voicu, Mihai Racoviţan, Transilvania – Istorie şi dăinuire
românească, Editura Sirius). După moartea regelui Ştefan I, arată autorii de mai sus, profitând de criza
internă a regatului, voievodatele româneşti din Transilvania şi Banat îşi recuceresc suveranitatea, astfel că
nici un document nu atestă stăpânirea feudalilor unguri asupra Transilvaniei în secolul al XI-lea. Numai
pâna în secolul XIII şi începutul secolului XIV reuşeşte regatul ungar să-şi extindă autoritatea politico-
administrativă asupra Transilvaniei.
Cu toate vitregiile la care au fost supuşi românii ca populaţie aservită de maghiari, ei, totuşi, au
continuat să-şi păstreze modul de viaţă obştească din vechime, cultura spirituală, modul de organizare în
instituţii de sorginte romană, cnezate şi voievodate, ca în Ţara Românească şi Moldova, şi să ofere, în
consecinţă, cnezi şi voievozi formaţiunilor politice din Transilvania, prin aceasta păstrând în mod esenţial
specificul politico-administrativ românesc (Ciolan et al. p. 20-21). Voievodatul Transilvaniei şi-a păstrat
autonomia până în 1541, apoi, sub suzeranitate turcească, devine principat autonom ca şi Ţările Române,
iar anexat în 1691 împreună cu Ungaria la Imperiul Habsburgic, după învingerea turcilor de către
habsburgi, devine mare principat în cadrul Imperiului Habsburgic, până în 1867, când s-a constituit
dualismul Austro-Ungar şi a fost înglobat politic şi administrativ în Ungaria.
De la această dată până la 1 Decembrie 1918 şi în perioada horthystă, 1940 – 1944, împotriva
românilor şi românităţii s-au prăvălit cele mai odioase legi şi practici de deznaţionalizare şi exterminare
fizică, psihică şi culturală. De la 1 Decembrie 1918, când populaţia din cele trei ţări româneşti şi-a decis
prin voinţa liber exprimată un destin istoric unic, fapt decizional istoric şi de rezonanţă internaţională,
Transilvania a fost scoasă de sub dominaţia ungară până în 1940. Din 1940-1944 a fost sub barbara
dictatură horthyistă, iar după sfârşitul celui de al doilea război mondial a fost realipită la ţara-mamă.
În aceste condiţii, este de la sine înţeles că un contact firesc, intens cu un flux puternic de modele
culturale, între cele două populaţii nu se putea înfiripa. El, contactul, nu a fost exclus, a existat, dar plin de
sinuozităţi, stări de conflicte latente şi uneori deschise, pentru că raporturile de dominaţie instituite de
unguri, impuneau în cele din urmă obligaţii şi datorii, interacţiuni cotidiene de viaţă între oameni, fie ei
stăpâni sau servi. Luând în calcul acest adevăr de necontestat, al existenţei reale a unui transfer de valori şi

17
modele culturale de convieţuire de la stăpâni la supuşi, stăpîni care erau însă întotdeauna mult mai puţini
decât supuşii, în acelaşi timp, nu putem omite că românii cei mulţi şi statornici în modul lor de viaţă,
constituiau mediul integrator, marea masa a băştinaşilor, crescuţi din acel sol, care trăiau după valorile şi
cutumele lor indelung fixate şi că în această situaţie, maghiarii stăpâni, dar fără rădăcini în acest pământ, au
trebuit să se adapteze modului lor dea a trăi şi de a se purta.
Astfel se confirmă ipoteza, că chiar în condiţii de ostilitate şi profunde diferenţe între diferitele
grupuri sociale care trăiesc pe acelaşi teritoriu, un anumit transfer de valori sociale, economice, culturale
are loc, pentru că viaţa le impune acest mod de conduită. Această confirmare se reflectă în interferenţele
culturale ce au avut loc între români şi maghiari, între români şi maghiarii-secui, mai ales, în limbă, cultură,
în idealurile pe care le-au avut şi pentru care adeseori au luptat împreună unii cu alţii.
Buna convieţuire şi contactul armonios între culturi au fost limitate, din raţiuni economice, sociale,
culturale la care românii, cu statutul de iobagi, jeleri sau ţărani liberi, cum îi găseşte Ioan Ranca în
conscripţiile din Scaunele secuiesti, nu aveau acces. Tensiunile au fost întreţinute, în mod deosebit, şi din
cauza concepţiei diametral opuse de a trata şi interpreta istoria de către istoricii maghiari faţă de istoricii
români şi străini. Maniera şi tendinţa continuă de a o falsifica în favoarea lor, inventând tot felul de teorii
care să le ateste întâietatea şi justeţea actelor istorice reprobabile pe care le-au comis de-a lungul secolelor,
îi aşează întotdeauna în afara adevărului istoric şi a cunoaşterii obiective.
Multitudinii de falsuri istorice le răspunde lucrarea colectivă din care am citat unele idei
„Transilvania – Istorie şi dăinuire românească” de Ioan N.Ciolan, ConstantinVoicu, Mihai Racoviţan), ale
carei realităţi sunt confirmate de documente oficiale ungare - aşa cum anunţă autorii şi în subtitlul ei -
scrise în limba maghiară, germană sau limbi de circulaţie internaţională de istorici şi oameni de cultură
maghiari, germani sau de alte naţionalităţi. Cele 318 Note bibliografice de la sfârşitul ei constituie o
demonstraţie de onestitate şi probitate ştiinţifică în care trebuie scrisă istoria.
În schimb, un exemplu concludent de tratare subiectivă, emotivă sub imperiul aceloraşi frustrări
„intelectuale”, deşi unele note de obiectivitate mai pot fi văzute la autorii maghiari, contributori în proporţie
covârşitoare la realizarea ei, îl constituie lucrarea recentă „Relaţiile româno-maghiare şi modelul de
reconciliere franco-german”, editori Levente Salat şi Smaranda Enache, apărută la Cluj în 2004, sub
auspiciile Ligii Pro Europa şi a Centrului de resurse pentru diversitate etnoculturală din Cluj. Dar
consideraţiile legate de viziunea maghiarilor contemporani despre problematica noastră, a contactului
dintre culturi, exprimat în relaţiile interetnice româno-maghiare le analizăm mai pe larg în lucrare. În linii
mari, ea nu se deosebeşte radical de cea a liderilor maghiari pe care o promovează în ultimii 16 ani.
În cuprinsul acestui capitol, vreau să subliniez, în mod deosebit, un lucru foarte important: că
personal, nu nutresc sentimente negative faţă de maghiari, îi preţuiesc şi îi apreciez pentru tot ce fac pozitiv
în societatea românească, iar atitudinea critică pe care o exprim este rodul cunoaşterii privaţiunilor,
dispreţului şi marginalizării românilor din zonele în care ei sunt majoritari, ca şi al atitudinii lor deschis
antiromâneşti faţă de întreg poporul român, care are dreptul la recunoaşterea sa ca popor liber şi suveran în
a-şi decide soarta între graniţele propriei ţări.
În ultima perioadă, alte false probleme promovate de maghiari au fost românizarea secuilor prin
procesul de industrializare a ţării în perioada socialistă şi transformarea în mare dramă a absolvenţilor
maghiari repartizaţi în zone româneşti. După cum, la fel de dramatizată, a fost şi repartizarea absolvenţilor
români în judeţele Covasna şi Harghita, cu motivaţia că în acest fel li se modifică structura etnică, de parcă
nu ne aflam în România, ci în Ungaria!
Dată fiind prezenţa maghiarilor la guvernare în ultimele trei legislaturi, din 1996 până în prezent,
2006, se poate vorbi de o schimbare radicală a strategiei de acţiune: au scăzut acţiunile protestatare, dar a
crescut ponderea revendicărilo, prin introducerea lor în legislaţia românească şi transpunerea lor în practică
prin lege. Un recent deziderat este Statutul Legii Minoritaţilor care, in fapt, este o forma deghizata a
Statutului de Autonomie a Ţinutului Secuiesc, respins in Parlamentul României în 2004. În acest fel, ei sunt
chiar mai eficienţi decât pâna acum. Dezbaterile aprinse cu caracter politic, civic şi mediatic pe tema
Autonomiei culturale, capitol fundamental al Legii Minorităţilor, relevă înverşunarea cu care maghiarii îşi
sustin obiectivele de peste 85 de ani de refacere a Ungariei Mari a Sfântului Ştefan, recurgând la tot felul de
stratageme: lobby-uri, presiuni, intimidări cu personalităţi Nobel-iste care le susţin poziţia, acţiuni
studenţeşti de separare la Universitateaa Babeş-Bolyai din Cluj etc.
Deşi la lege s-au adus o seamă de amendamente acolo unde cerinţele lor exced legislaţia
europeană, ei continuă cu consecvenţă să-şi impună punctul de vedere, mizând pe concesiile guvernului
Tăriceanu interesat în menţinerea lor la guvernare. Dar mai au un examen greu de trecut: cel al

18
Parlamentului României, în care forţele cu o temeinică cunoaştere a istoriei şi cu spirit naţional, bineînţeles,
în limitele raţionalului şi al bunului simţ, o vor supune unui sever scrutin.
Cap. VI. Românii, turcii şi tătarii la contactul dintre culturi. Cercetarea focalizată pe
identitatea naţională şi relaţiile interetnice realizată în judeţul Constanţa în 1994, a avut precedent în alte
cercetări realizate în comunităţi etnic mixte cu prilejul unor teme de sociologie rurală. Acest fond de
cunoaştere ne-a ajutat să înţelegem mai uşor şi mai profund modul de viaţă şi problema contactului dintre
culturi în comunităţile cu români, turci şi tătari.
Turcii şi tătarii – populaţie musulmană cu limbă, cultură şi religie deosebite de cele ale
românilor – se constituie într-un grup în care integrarea prin diferenţiere îi caracterizează cel mai
adecvat. Integrarea lor socială şi culturală semnifică o permanentă ajustare mutuală a
comportamentului individual şi colectiv la valorile sociale general - acceptate. Aceasta nu înseamnă
ştergerea sau eliminarea trăsăturilor specifice grupului, ci dimpotrivă, păstrarea, afirmarea şi
dezvoltarea lor, într-o deplină complementaritate cu trăsăturile altor grupuri etnice şi cu cele ale
românilor ca populaţie majoritară.
Modelul românesc de integrare socială şi culturală este prin diferenţiere şi nu prin
asimilarea minorităţilor naţionale. Dovadă, existenţa la ultimul Recensământ din martie 2002 a 20 de
etnii diferite şi, în plus, rubrica „altă etnie”. În practica istorică a relaţiilor interetnice, românii au înţeles că
diferenţele dintre oameni sunt inerente şi, în acelaşi timp, că ele trebuie să fie respectate.
În concepţia noastră, cultura ca moştenire culturală, creaţie permanentă şi adaos prin
împrumuturi fertile de la alte culturi este tezaurul cel mai de preţ al oricărui popor sau grup etnic la
care nimeni nu trebuie să atenteze în virtutea unor aşa-zise „drepturi istorice”, false primordialităţi
temporale sau răstălmăciri de documente internaţionale.
În judeţul Constanţa, membrii etniilor româno-musulmane exclud astfel de situaţii în propria lor
convieţuire. Relaţiile interetnice pe orizontală, de la egal la egal între români ca populaţie majoritară şi
turci, tătari şi alte etnii constituie cheia armoniei şi bunei înţelegeri. Mozaicul interetnic echilibrat, reciproc
benefic şi solid constituit în această zonă - poartă a ţării spre lume - constituie un model pentru toţi cei care
o cunosc temporal sau timp mai îndelungat, afirmă subiecţii cercetării. El reflectă, pe de o parte, prietenia,
sinceritatea şi loialitatea turcilor şi tătarilor faţă de statul români şi români şi, pe de alta, respectul,
înţelegerea şi înalta consideraţie a românilor faţă de turci, tătari şi toţi etnicii din ţară.
Ambele grupuri musulmane, aflate în contact direct şi continuu de secole cu românii recunosc că
sunt unite prin valorile comune pe care le promovează: omenia, munca, cinstea şi corectitudinea. În virtutea
lor participă la viaţa social-economică a ţării şi se consideră cetăţeni români, mai români chiar de cât
unii români. Demn de remarcat este faptul că intrând într-o localitate de români/turci sau români/tătari nu
se observă nici urmă de exclusivism etnic sau separatism. Toţi locuitorii se consideră pur şi simpu membri
ai aceleaşi comunităţi - satul sau oraşul - cu o viaţă economică şi socială comună, puternic legaţi sufleteşte
la bucurie şi necaz. Diferenţele etno-religioase sunt corect înţelese şi practicate de fiecare grup etnic. După
opinia lor, fiecare se închină la Dumnezeul său, dar toţi credincioşii trebuie să se înţeleagă între ei că sunt
fiii aceluiaşi Dumnezeu.
Ambele etnii au împrumutat trăsături culturale şi chiar obiceiuri de la români, cum sunt colindele,
sorcova, pluguşorul, obiceiurile de la nunţi, de Paşte, de Crăciun pentru frumuseţea şi bogăţia lor, dar şi
românii de la ei cuvinte, expresii, obiecte de uz casnic, muzică etc.
Comunitatea româno-musulmană relevă o deosebită coezivitate în acţiunile la nivelul localităţii,
dar şi la evenimentele fundamentale ale vieţii: nunţi, înmormântări, sărbători. Aceasta face ca multe
evenimente de familie, sărbători laice sau religioase să fie petrecute de români împreună cu tătari sau turci,
în calitate de vecini, naşi sau buni prieteni. S-a ajuns, astfel, ca turcii şi tătarii să sărbătorească de două ori
sărbătorile religioase, ale lor şi ale românilor. Trăind după principiul că „fiecare îşi vede de liniştea sa şi de
Dumnezeul său”, religia nu i-a despărţit niciodată. Dimpotrivă, i-a unit prin credinţă.
Ca şi la alte grupuri etnice, religia este bastion al etnicităţii şi la musulmani. De aceea, păstrarea ei
rămâne un punct esenţial al identităţii lor. În căsătoriile mixte, tinerii rămân cel mai adesea la religiile lor,
iar la copii se decid împreună ce religie să adopte. Şi dacă în viaţă mai au loc treceri de la o religie la alta,
in cazul familiilor mixte, la înmormântare, aceasta se face la musulmani numai după ritualul înscris în
Coran. Acolo regulile sunt clare şi ferme şi nimeni nu se abate de la ele.
Oficialităţile române afirmă cu plăcere armonia interetnică din localitatea lor. „Prin felul de a fi şi
de a se comporta tătarii şi turcii dau culoare şi diversitate vieţii”.
În percepţia de sine, tătarii se caracterizează prin muncă perseverentă – fizică sau intelectuală –
cinste şi corectitudine. La ei cuvântul, naşul şi vecinul au devenit adevărate instituţii informale cu

19
mare forţă morală în viaţa socială. Sunt considerate valori supreme care nu permit abateri de la ele
pentru că sunt fundamentale în viaţă. Cuvântul ţi-l dai singur şi de aceea te obligă să-l păstrezi; naşul ţi-
l alegi ca părinte spiritual şi moral al copiilor şi ca prieten al familiei şi de aceea nu se discută; iar vecinul
este cel la care apelezi întotdeauna, mai repede decât la rude, mai ales, la nevoie şi necaz.
Tătarii sunt recunoscuţi prin ambiţia de a învăţa bine limba română şi prin aptitudinile la
matematică, prin dorinţa de a urma universitatea şi de a ajunge ingineri, profesori, doctori. Sunt
perseverenţi. Dictonul lor este: „Dacă eşuezi, continuă! Dacă eşuezi, iar continuă!” „Am tras cu dinţii să
învăţ limba română şi acum o vorbesc foarte bine. Am făcut facultate. Am fost bine apreciat. Am fost
director înainte de 1989, sunt şi acum. Mă bucur de stima tuturor. Nu am avut nici o problemă ca etnic
tătar. Noi, etnicii, suntem chiar avantajaţi faţă de români. Dacă noi avem o problemă, ajungem cu ea
până în Parlament şi o rezolvăm, pe când Dvs., ca majoritari, nu!”.
Percepţia românilor privind tătarii coincide cu percepţia de sine a tătarilor. Românii recunosc
seriozitatea, hărnicia, spiritul de întrecere cu ei înşişi, ambiţia de autodepăşire în a reuşi în societate,
reflectată în numărul mare de intelectuali din rândul lor. Armonia interetnică în muncă şi relaţii a dus la o
convieţuire de o înaltă calitate socială şi morală. Împrumuturile culturale de cuvinte, în muzică, în obiceiuri
apropie oamenii şi îi îmbogăţesc sufleteşte şi intelectual.
Turcii au multe similarităţi cu tătarii, se deosebesc prin origine sau cum spun ei, se deosebesc prin
„istorie şi geografie”. Liderii lor povestesc cu mult patos propria lor istorie. Tătarii se trag din cumani şi
mongoli, din Hoarda de Aur a lui Gingis-Han. Au venit în Dobrogea dinspre Mongolia prin Caucaz şi
Crimeea, iar turcii din Turcia, prin Bulgaria. Tătarii vin dintr-o zonă mai rece, turcii din zona caldă
mediteraneană, de unde şi unele deosebiri în structura lor alimentară, adaptată la temperaturi mai reci sau
mai calde. Convieţuirea în comun a dus la similitudini în limbă, religie şi modul de viaţă al celor două etnii.
Această mare asemănare nu a dus totuşi la identificarea totală a lor şi dacă luăm în seamă numai expresia:
„Turcu-i turc şi tătarul-i tătar”, la care unii ţin. Limba turcă se regăseşte în proporţie de 75% în limba
tătarilor. Diferenţele sunt de ordin social mai mult. Turcii au mare înclinaţie spre comerţ, tătarii spre
creşterea animalelor, în special, a cailor, dar şi spre activităţi intelectuale. Turcii s-au antrenat mai mult în
activităţi economice, au firme prin care mediază raporturile dintre România şi Turcia. După expresia unei
românce, „turcii fac comerţ de nota 10”, ceea ce le adaugă prestigiu în rândul oamenilor. Sunt buni
negustori.
În viaţa socială, turcii sunt buni prieteni. Vorbesc curent limba română în casă şi îi învaţă şi pe
copii s-o vorbească pentru a reuşi în societatea românească. Sunt loiali şi cinstiţi în atitudinea faţă de
români şi oficialităţi. Nu le fac probleme acestora. Numai ţiganii turci mai intră în conflict cu legea.
Ca grup etnic sau minoritate naţională sunt organizaţi în organizaţii proprii şi au reprezentanţi în
Parlament. Păstrându-şi identitatea etnică, datinile, obiceiurile, cultura, religia, limba, turcii alături de tătari,
români şi alţi etnici din zonă contribuie la creşterea economică a ţării şi la prosperitatea şi armonia
comunităţilor în care trăiesc.
În încheiere, menţionăm că turcii şi tătarii se consideră cei mai integraţi în societatea românească
şi cei mai loiali faţă de ţară dintre toţi etnicii şi se mândresc cu acest lucru.
Cap. VII. Românii şi romii la contactul dintre culturi cuprinde aspecte fundamentale din
identitatea romilor pe două studii de caz: romii din Municipiul Ploieşti şi romii din satul Hădăreni, comuna
Cheţani judeţul Mureş.
Aşa cum se cunoaşte, romii nu formează o minoritate naţională pentru că nu au o naţiune, un stat
cu graniţe teritoriale la care să se raporteze. Ei sunt un grup etnic cu toate caracteristicile specifice acestuia:
puternice legături de sânge, conformaţie fizică distinctă cu origine în India, purtători ai unor tradiţii
culturale comune, limbă, obiceiuri, meserii, modele de comportament specifice. Un important lucru este
conştiinţa lor de grup etnic, identificarea cu membrii grupului în raporturile cu alţii şi în propriul lor for
interior. Având ca trăsătură etnică definitorie voiajul, sunt răspândiţi în toate ţările.
După 1989, romii au traversat o puternică perioadă de emancipare. S-au organizat în organizaţii cu
caracter etnic şi politic şi au reprezentanţi în toate organismele centrale de decizie care le promovează
interesele şi le cultivă atributele etnice.
Constituie o preocupare deosebită a organismelor naţionale şi internaţionale pentru integrarea lor
în comunităţile de baştină, fapt pentru care se alocă fonduri importante.
În acest context, al preocupărilor pentru conservarea identităţii tuturor minorităţilor naţionale şi a
grupurilor etnice, s-au înscris eforturile ţării noastre de promovare a unei politici naţionale prin care să se
asigure îndeplinirea obligaţiilor asumate în convenţiile internaţionale la care este semnatară. În Constituţia
României la Art. 6 (1) se prevede că statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor

20
naţionale dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi
religioase.
Având în vedere situaţia materială a etniei romilor nu numai în România, dar şi în alte ţări ale
Europei, Consiliul Europei a iniţiat măsuri şi proiecte la nivel local pentru o mai bună gestionare a
diversităţii şi pluralismului induse de prezenţa minorităţilor şi o tratare conjugată a aspectelor sociale,
economice, politice etc. ce pot constitui surse potenţiale de conflict. În acest scop, Consiliul Puterilor
Locale şi Regionale al Europei, pe scurt, CPLRE, a lansat proiectul „Reţeaua oraşelor” prin care se fac
studii în comunităţile de romi, în vederea analizei situaţiei lor reale şi a posibilităţilor de integrare în
comunităţile din care fac parte în domeniul locuinţei, al ariilor de staţionare, al sănătăţii, învăţământului şi
al conservării identităţii şi culturii lor.
Într-un astfel de proiect s-a înscris şi activitatea de cercetare întreprinsă de Institutul de Sociologie
al Academiei Române, iniţiind studiul „Etnia romilor în Municipiul Ploieşti”, la sfârşitul anului 1994 şi
începutul lui 1995. În lucrare, pe lângă câteva date demografice privind evoluţia lor din 1930 până în 1992
şi originea lor etnică, ne-am axat în mod principal pe problemele de ordin socio-cultural pe care ca autoare
le stăpâneam cel mai bine, care constituie, în fapt, cheia descifrării comportamentului lor social distinct.
Concluziile studiului, sintetizate, relevă următoarea stare de lucruri: comunitatea romilor este
departe de a se prezenta ca o populaţie omogenă. Economic, social şi cultural prezintă un peisaj extrem de
divers. De la grupuri şi indivizi care au un stil de viaţă reflectat în bogăţie, bunăstare şi lux până la grupuri
şi indivizi care trăiesc sub pragul de sărăcie, în mizerie fizică şi morală, promiscuitate, nepăsare şi
indiferenţă. Procesul de adâncire a stratificării şi polarizării sociale este, evident, într-o formă stridentă şi la
ei.
În relaţiile dintre români şi romi, nu există nici o totală acceptare, nici o totală respingere, ci, mai
degrabă, o acceptare parţială şi o respingere parţială la ambele grupuri etnice. Raportat la numărul lor,
totuşi, ca urmare a multiplelor acte de delincvenţă măruntă la care sunt supuşi şi expuşi, românii resping
într-o proporţie mai mare pe romi şi au o imagine mult amplificată a ponderii lor actuale. Potenţialul de
conflict, afirmă românii, nu este la români, este în comportamentul romilor care agresează, fură, încalcă
normele de convieţuire socială. Românii sunt puşi în situaţia să reacţioneze la astfel de stări de lucruri
repetate, fie agresând şi ei, fie apelând la lege sau ocolindu-i când sunt în apropierea lor.
Situaţia materială a romilor nu se poate soluţiona decât printr-o puternică mobilizarea etnică a lor
cu ajutorul mediatorilor sociali din propriile rânduri. Concluzia studiului este că „Integrarea socială prin
şcoală, muncă, instituţii culturale, de asistenţă socială şi sanitară, fără dorinţa şi voinţa reală a
romilor este o utopie”. De aceea, este necesară angajarea lor socială, morală din interior, prin liderii lor
care au luat deja startul în economia de piaţă cu efecte pozitive vizibile sau prin cei special pregătiţi pentru
statutul de mediatori sociali. Angajarea în activităţi productive, specifice etniei, generatoare de valoare şi
plusvaloare, şi nu preponderent speculative, adesea necinstite, la limita dintre legal şi ilegal, este singura
cale fermă de dobândire a unor venituri oneste şi de apreciere pozitivă de către cei din jur. În creşterea
standardului lor de viaţă şi a preţuirii lor sociale, un rol determinant va avea urmarea şcolii de către toţi
copiii de romi şi continuarea ei până la obţinerea unei diplome de meseriaş, muncitor calificat sau de
universitar, de către cei capabili.
Studiul imaginii de sine a romilor relevă că ei se văd cu multe calităţi pe care le recunosc în bună
parte şi românii, iar în ceea ce priveşte defectele, au un avansat spirit critic şi le recunosc cu prisosinţă. În
raportarea la celălalt în ceea ce priveşte defectele, fiecare grup etnic accentuează defectele celuilalt, într-o
concurenţă relativ benefică, dacă avem în vedere că dezvăluirea lor deschisă poate constitui un promiţător
început de acţiune, cel puţin, pentru limitarea lor dacă nu pentru o totală eliminare.
Interesant este faptul că românii le apreciază romilor priceperea, buna cunoaştere a meseriilor
specifice, seriozitatea în muncă şi mai ales aptitudinile muzicale, aptitudini care la romi ocupă numai
locul 5 în ierarhia de valori. Tot românii, parcă apostrofându-se pe ei înşişi, apreciază foarte mult unitatea
şi solidaritatea de grup a romilor, trăsătură cu care sunt superiori românilor. Recunoaşterea în bună
parte reciprocă a calităţilor şi defectelor membrilor celor două etnii constituie premisă pentru un climat
interetnic fără probleme, în măsura în care prin şcoală, educaţie şi dezvoltare economică se mai rezolvă şi
problemele lor sociale, de sănătate şi igienă, îmbinate cu proiectele menţionate la început.
În ceea ce priveşte moştenirea culturală şi tradiţiile proprii, romii din Ploieşti au afirmat că nu au
alte tradiţii decât cele ale românilor, că ei serbează Paştele, Crăciunul, Anul Nou ca şi ei. În privinţa
religiei, s-au declarat ortodocşi, dar mai puţin practicanţi. Dintre ei, sunt mulţi care merg la biserică pentru
cerşit, dar nu să asculte slujba. Ca denumire, de romi sau ţigani, din eşantionul de 103 romi, 47% preferă
numele de romi, 26% ţigani, 21% indiferenţi şi restul nu ştiu cum e mai bine.

21
 Pentru că un indicator „tare” al apartenenţei la o etnie este limba, ea fiind liantul spiritual,
sufletesc şi cultural ce leagă membrii aceluiaşi grup etnic, am întrebat dacă cunosc limba romani sau
ţigănească. Ponderile lor concordă cu ponderile celor care s-au declarat romi. Este ştiut că una din
motivaţiile pentru care unii nu se mai declară romi este şi aceea că nu ştiu limba ţigănească. Rezultatele
sunt astfel: o cunosc bine 55,3%; puţin 9,7%; nu o ştiu 34%. Faptul că 34 % nu mai ştiu limba dovedeşte
pierderea unui atribut fundamental al etniei şi trecerea în rândul etniei majoritare. Ponderea aceasta se
apropie de cea a romilor care ne-au spus când i-am intervievat că s-au declarat români la recensământ, deşi
erau recunoscuţi de co-etnici ca romi.
La întrebarea de ce unii romi nu-şi declară apartenenţa la propria etnie motivaţiile au fost
următoarele: de ruşine că se identifică cu cei care fac rele, de teamă să nu fie desconsideraţi, vor să şocheze
sau să se dea mari, cred că e mai valoros dacă îţi zici român, se consideră români, s-au românizat şi nu se
mai identifică cu romii, pentru că românii sunt mai pricepuţi.
Din perspectiva schimbului cultural, acesta la etnia romilor, are loc preponderent de la români şi
are ca sens nevoia, chiar dorinţa, expres formulată de unii, de integrare, de modernizare, de a fi în pas cu
lumea, nevoie exprimată mai ales de romii înstăriţi sau de „mătase”, cum li se mai spune de către ai lor.
Expresia cea mai elocventă a asimilării conştiente şi liber consimţite a modelelor culturale ale
românilor o constituie mutaţiile în identificarea etnică a romilor.
Se ştie că identificarea este procesul psiho-social prin care un individ, un grup, o comunitate se
defineşte având ca model un alt individ, grup sau comunitate. Implică asimilarea, interiorizarea în propriul
comportament şi în concepţia despre sine a unor valori, standarde, aşteptări sau roluri sociale specifice
modelului adoptat. Prin studiul romilor care, deşi erau cunoscuţi de către cei din comunitatea lor drept
romi, ei se identificau sau se declarau ca români, am descoperit că, un individ poate avea o identitate
ereditară, moştenită de la părinţi sau ascendenţi, o ereditate atribuită, pe care i-o conferă cei din jur şi o
ereditate trăită şi afirmată de cel în cauză, deosebită de cea moştenită sau atribuită. De aici rezultă că
autoidentificarea nu coincide cu heteroidentificarea. De pildă, la întrebarea noastră: „Dumneavoastră ce vă
consideraţi român, rom/ţigan sau de altă etnie”? răspunsurile au fost: 31,1% români, 66% romi/ţigani şi
2,9% de altă etnie.
Faptul că aproape 1/3 din cei 103 romi intraţi în raza studiului au răspuns că sunt români, deşi
vecinii îi ştiau de romi, semnifică deosebita dinamică în procesul de identificare a romilor. Pentru aceştia,
esenţială era identificarea cu comunitatea largă a românilor. Menţionăm că autoidentificarea ca români o
făceau cu plăcere şi chiar cu mândrie. La întrebarea „De ce vă consideraţi român”? răspunsul a venit
prompt şi fără echivoc: „pentru că muncim, trăim şi ne comportăm la fel ca românii”.
Menţionăm că romii care se identificau români aveau, de obicei, un nivel de viaţă materială
ridicat, case sau apartamente frumos amenajate şi bine dotate şi ocupau un loc de vârf în ierarhia socială, în
calitate de comercianţi, în economia de piaţă a Municipiului Ploieşti. În acest caz, identificarea cu românii,
etnia majoritară a ţării de 89,4% din întreaga populaţie, se dovedeşte a fi un proces individual, opţional şi
selectiv. Este expresia unei asimilări dorite, voite, prin însuşirea trăsăturilor culturale distinctive ale
românilor în modul de viaţă cotidian. În ultimă instanţă, asimilarea identităţii de români de către romi,
reflectă sau coincide cu procesul de modernizare a modului lor de viaţă. Ambivalenţa statutului de romi şi
de români am observat-o, mai ales, în vehemenţa cu care aceste familii respingeau asemănarea lor cu
„panaramele” rele din societate.
Cei care se declarau români nu voiau ca fiii lor să înveţe la şcoală în limba romani, pe motiv că
„nu s-ar descurca în relaţiile cu românii şi cu ceilalţi în viaţă, că este o limbă săracă şi nedezvoltată”. Un
indicator puternic al conservării limbii este folosirea ei în familie, acolo unde se plămădeşte personalitatea
umană. Din cercetarea efectuată rezultă că romii vorbesc în familie: 27,2% limba ţigănească, 49,5% limba
română, ambele 23,3%. Faptul că jumătate vorbesc limba română în familie şi ceva mai mult de 1/3 limba
ţigănească, dacă îi avem în vedere şi pe cei care o îmbină cu româna, este semnificativ pentru amplul
proces natural, firesc, de însuşire a culturii române şi de integrare voită în societate.
Şi totuşi, trebuie să subliniem că sentimentul apartenenţei la comunitate al romilor este foarte
puternic, mai ales, la cei care se definesc ca romi, trăiesc ca romi şi vorbesc limba romani. Acest lucru este
probat în situaţiile de într-ajutorare la bine şi la rău, în acţiuni pozitive sau negative cu caracter antisocial.
Solidaritatea de grup etnic, coeziunea lor intraetnică este una dintre cele mai semnificative trăsături de
identitate care le-a asigurat, pretutindeni în lume, în momentele grele, supravieţuirea.
Din perspectivă socio-etnică, solidaritatea în acţiuni pozitive de creştere a nivelului de educaţie, de
cultură şi civilizaţie poate constitui o premisă importantă a integrării lor pe coordonatele vieţii moderne,

22
păstrându-şi, totodată, trăsăturile etnice proprii, cu care adaugă diversitate, frumuseţe şi chiar bucurie celor
pentru care cântă la nunţi, botezuri sau alte evenimente ale vieţii.
În modelul pluralist, multicultural pe care îl promovează ţara noastră în politica faţă de grupurile
etnice, îşi găseşte locul bine meritat şi cultura romilor, dar nu cu practici antisociale şi anticivilizatorii (cum
vom arăta în studiul de caz următor), ci prin selectarea şi promovarea acelor trăsături şi modele culturale
care sunt general acceptate în stilul modern de viaţă al tuturor oamenilor, indiferent de etnie sau originea
lor culturală şi istorică.
La contactul dintre culturi, romii vin cu un tezaur preţios de trăsături – sunt buni meseriaşi în
prelucrarea lemnului, metalului, aurului, argintului, pot fi sârguincioşi şi de cuvânt şi prin aceasta pot sădi
încrederea oamenilor în ei, şi nu în ultimul rând, au aptitudini muzicale prin care aduc bucurie şi fericire în
sufletele oamenilor – trăsături a căror bună valorificare îmbogăţeşte cultura română, dar şi pe beneficiarii ei
de toate etniile.
Aceasta este, desigur, partea luminoasă a fizionomiei lor, dar tot această etnie are şi o parte
întunecată prin unii membri ai ei care, încălcând legile şi dreptul oamenilor la o viaţă liniştită, produc mari
pagube, traume morale, psihice, inclusiv crime, bulversând viaţa unor comunităţi şi denigrând imaginea
ţării în lume. Un astfel de caz este cel ce urmează.
Al doilea studiu de caz, Hădăreni, judeţul Mureş, prezintă filmul unui conflict intercultural
dintre romi şi români, conflict care a făcut înconjurul lumii în zilele de 20-21 septembrie 1993 şi la 12
ani mai târziu. Cauza lui rezidă, fără nici o îndoială, în modelele de viaţă diferite ale comunităţii
multietnice Hădăreni, formată, pe de o parte, din comunitatea de români, maghiari şi romi şi pe de alta, din
două grupuri de romi, veniţi din alt sat şi aşezaţi în Hădăreni fără forme legale. Membrii acestor grupuri s-
au făcut cunoscuţi prin comportamente delincvente, limbaj obscen, ameninţări care au reuşit să tulbure
echilibrul vieţii unui sat, producând crime, ce s-au soldat la rândul lor cu pagube şi alte crime din partea
comunităţii săteşti. Aceasta a fost nevoită să-şi facă singură dreptate întrucât organele statului: poliţia,
justiţia, procuratura, s-au lăsat de fiecare dată mituite de aceşti infractori şi i-au pus in libertate pentru a
continua să terorizeze un întreg sat de oameni buni, gospodari, liniştiţi şi harnici. Conflictul intercultural de
la Hădăreni este „răspunsul” dureros, recunoscut de întreaga comunitate interetnică, la agresiunile repetate
ale romilor care nu au fost pedepsiţi pe măsură de către organele de justiţie pentru crimele, jafurile şi
jignirile aduse sătenilor, ci i-au lăsat în libertate sau i-au condamnat la „locul de muncă”, pe care ei, de
fapt, nu-l avuseseră niciodată pentru că nu ştiau ce-i munca, nu erau angajaţi nicăieri şi trăiau numai din
furtul produselor de pe câmp ale sătenilor care lucrau la grădini de dimineaţa până seara. Alteori, justiţia îi
obliga pe săteni să se împace cu infractorii „contra cost”, ceea ce îi determina pe locuitori să refuze.
Acesta era „verdictul” cinic al justiţiei când sătenii se plângeau de jafurile, bătăile şi jignirile
romilor.
Cap. VIII. Românii din Covasna şi Harghita – sub semnul marginalizării şi enclavizării face
notă discordantă faţă de celelalte capitole prin faptul că dezbate o situaţie diametral opusă faţă de cea din
comunităţile etnic mixte in care contactul dintre culturi este simbiotic, fiecare grup etnic având simultan
rolul de donator şi acceptor de cultură. In judeţele Covasna şi Harghita, unde etnia maghiară este
majoritară, contactul dintre culturi este redus la minim, iar problema centrală este a mobilizării forţelor
pentru păstrarea identităţii naţionale a reprezentanţilor etniei române, majoritară în ţară, dar minoritară
numeric aici faţă de maghiari.
Capitolul debutează cu descrierea climatului interetnic instaurat după 1989 în aceste două judeţe,
în care liderii maghiari, profitând de haosul din conducerea centrală din Bucureşti si din ţară, după
eliminarea dictaturii, şi-au asumat rolul de a decide singuri destinul zonei. Instaurând un climat de teroare
şi intimidare a românilor, i-au scos din joc şi au început să-şi construiască un sistem de instituţii cu caracter
pur maghiar prin care şi-au asigurat dominaţia etnocentrică. Purificând de români şcolile, muzeele,
conducerile instituţiilor, mijloacele de comunicare în masă şi marginalizându-i, şi-au netezit calea pentru
deznaţionalizarea şi maghiarizarea lor. Toate aceste procese dizolvante pentru etnia română au fost
realizate cu complicitatea guvernelor care s-au perindat în cei 16 ani de tranziţie, interesate mai mult de
propriile chiverniseli de partid, de grup şi personale decât de destinul populaţiei româneşti din această zonă
care a suferit cele mai dure încercări de-a lungul istoriei.
Acţiunilor de dezagregare a comunităţii româneşti liderii ei au răspuns încercând să se organizeze,
organizare care strica jocurile deja făcute de maghiari în privinţa Transilvaniei. Atacurile împotriva lor nu
au încetat să se abată. Dar românii au rezistat, sunt doar un popor de luptători, şi au început să-şi
construiască propriul bloc de instituţii şi organizaţii etnice.

23
 Pentru promovarea propriilor valori româneşti şi afirmarea identităţii româneşti înjosită de
maghiari în 1989-1990, au înfiinţat Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna” la 14 martie 1992, la Sf.
Gheorghe. Liga a fost un ferment primordial în refacerea tramei ţesutului social şi instituţional al românilor
din Covasna şi Harghita care, de-acum înainte, şi-au găsit cadenţa în reorganizarea vieţii sociale şi a
organizaţiilor etnice proprii în neîncetata bătălie pentru menţinerea românilor şi a românităţii în Curbura
Carpaţilor Răsăriteni.
Au reorganizat, în limitele posibile, luptând cu puterile locale maghiare, învăţământul în limba
română, destabilizat de maghiari prin alungarea cadrelor didactice şi a elevilor români, dar continuând să
menţină şcoli mixte pentru copiii de maghiari care voiau să înveţe şcoala în limba română.
Au înfiinţat Episcopia de Covasna şi Harghita care, prin prezenţa binefăcătoare a Episcopului de
suflet şi de spirit P. S. Ioan Selejan, a devenit nucleul în jurul căruia s-a construit, ulterior, o întreagă salbă
de instituţii de cultură, de ştiinţă şi spiritualitate românească. O dată înfiinţată, Episcopia a iniţiat o
puternică mişcare etnică, ştiinţifică şi confesională. A readus în sufletul românilor credinţa şi încrederea că
Dumnezeu nu i-a uitat, renovând, construind şi dând în circuit confesional peste o sută de biserici, mânăstiri
şi lăcaşuri de cult ortodox. Centrul Ecleziastic de documentare „Nicolae Colan”, născut în cadrul
Episcopiei, s-a transformat într-un laborator efervescent de dezbateri pe teme etnice, ştiinţifice, europene,
urmate de acţiuni corespunzătoare pentru păstrarea identităţii naţionale, contracararea tendinţelor de
enclavizare a populaţiei româneşti şi înscrierea zonei Covasna şi Harghita în procesul complex de integrare
europeană a României. Simultan, a devenit însă si o instituţie de coagulare a relaţiilor dintre tinerii români
şi cei din afara graniţelor ţării, mai ales, a celor din vecinătatea lor.
Văduviţi de şansa de a-şi pune în valoare mărturiile, vestigiile materiale ale istoriei, culturii şi
civilizaţiei noastre din timpuri străvechi până în zilele noastre, din cauza desfiinţării Muzeelor Judeţene şi
transformării lor, „prin hotărâre unilaterală”, cum spune Ioan Lăcătuşu, în „Muzee Naţional Secuieşti”,
românii nu s-au dat bătuţi. Prin strădania corpului clerical zonal în frunte cu I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală,
Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, a Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” şi cu
sprijinul susţinut al Secretariatului de Stat pentru Culte şi al altor instituţii judeţene, firme particulare şi
buni creştini care au contribuit cu colecţii şi obiecte de cult din toate parohiile judeţului, a fost inaugurat la
4 decembrie 1993, în incinta Catedralei Ortodoxe din Sf. Gheorghe Muzeul Spiritualităţii Româneşti.
Expoziţia permanentă, la îndemâna tuturor enoriaşilor, vizitatorilor şi specialistilor interesaţi, ilustrează
continuitatea permanentă a românilor pe aceste locuri şi vechimea creştinismului lor din perioada
etnogenezei neamului nostru. Printre exponatele-valori se numără colecţii de icoane pe lemn şi pe sticlă,
din secolele XVIII şi XIX, multe provenind din bisericile dispărute sau din lăcaşuri de cult, rămase cu
credincioşi puţini sau chiar fără de credincioşi, în urma vitregiilor vremii (Lăcătuşu, 2002, p. 100), obiecte
liturgice şi veşminte preoţeşti, documente şi obiecte ale personalităţilor care s-au născut în ţinutul
Covasnei, mărturii din bisericile ortodoxe româneşti distruse în perioada horthystă, 1940-1944. Succesul
obţinut la începutul anului 2006 este refacerea clădirii cu fonduri de la Ministerul Culturii in care se va
muta Muzeul Carpaţilor Răsăriteni şi re-punerea în circuitul turistic a preţioaselor piese de tezaur istoric şi
arheologic ţinute prin depozite de peste15 ani.
Ulterior, în cadrul Muzeului, s-a înfiinţat Centrul de Documentare „Nicolae Colan” pentru
identificarea, prelucrarea şi valorificarea literaturii şi informaţiilor despre românii din Sud-Estul
Transilvaniei.
Eforturile de refacere a reţelei muzeistice judeţene existente până în 1989, care cuprindea exponate
din ambele culturi, maghiară şi română, şi destrămate, prin separarea muzeelor secuieşti, devenite şi
„naţionale”, sfidând demnitatea românilor, au continuat prin înfiinţarea la 1 octombrie 1995 a Muzeului
Carpaţilor Răsăriteni, întâi, ca secţie a Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca,
ulterior, ca instituţie muzeală de sine stătătoare. Devenit muzeu de referinţă în circuitul muzeal naţional
prin realizările din arheologie, istorie, memorialistică, s-a dezvoltat neîncetat, şi-a făurit propria editură,
„Carpaţii Răsăriteni”, a înfiinţat case memoriale şi muzee tematice, specifice zonei. Ca o realizare
importantă semnalăm, de asemenea, înfiinţarea Muzeului Oltului şi Mureşului în Miercurea Ciuc.
În primii ani după 1989, societatea civilă românească din Covasna şi Harghita şi-a întregit viaţa
culturală reînviind tradiţiile culturale anterioare prin instituţii proprii, teatre, biblioteci, arhive, ansambluri
folclorice, publicistică şi prin înfiinţarea unor organizaţii ca „Vatra Românească”, mult temută de liderii
maghiari, fapt pentru care a şi fost discreditată şi, după un timp, şi-a încheiat activitatea, Fundaţia „Miron
Cristea” la Miercurea Ciuc, Asociaţia cadrelor didactice din judeţul Harghita etc.
Antrenarea cercetătorilor locali şi din ţară la studiul problemelor etnice specifice românilor din
sud-estul Transilvaniei şi alături de ei a tineretului studios din zonă şi din Asociaţia Creştin Ortodoxă

24
Română (ASCOR) la realizarea şi publicarea lor a fost una din strategiile cele mai fericite pentru a ridica
problematica etniei române, minoritară numeric din Covasna şi Harghita, la rangul de problemă de interes
naţional. Dezbaterile ştiinţifice realizate cu ocazia Universităţilor de vară de la Făgeţel şi Izvorul Mureşului
ajunse in 2005 la ediţia a VIII-a şi cu prilejul Sesiunilor Naţionale de Comunicări Ştiinţifice cu tema
„Românii din sud-estul Transilvaniei - Istorie, Cultură, Civilizaţie” sunt mărturii elocvente ale atmosferei
de profundă şi responsabilă analiză a problemelor cruciale pe care trebuie să le identifice comunitatea
ştiinţifică a cercetătorilor din zonă şi din ţară şi pe care trebuie să le rezolve societatea civilă locală, având
alături ŢARA, întreaga societate românească, dar mai ales organele centrale de decizie şi execuţie:
Preşedinţia, Parlamentul şi Guvernul.
Din păcate, coaliţiile de conjunctură, dar continue cu UDMR-ul din 1996 până în prezent ale
tuturor guvernelor, au creat şanse de succes în deosebi maghiarilor care rămân veşnic nemulţumiţi deşi îşi
văd an de an împlinite proiectele de autoguvernare în Covasna şi Harghita cu tendinţă de extindere şi în alte
zone ale Ardealului, pe când românii, rămaşi şi fără prefect român în Covasna, se văd lipsiţi total de forţa
statului român şi lăsaţi total la cheremul autorităţilor atotdominatoare maghiare.
O formă de organizare care constituie o încoronare şi o sinteză novatoare a efortului de mobilizare
a tuturor energiilor pozitive ale românilor de cele mai variate statute sociale şi culturale este înfiinţarea
Forumului civic al românilor din Harghita şi Covasna, la 27 mai 2005, al cărui scop este de a asigura
coordonarea şi unitatea de acţiune a societăţii civile din judeţele Covasna şi Harghita, în vederea păstrării şi
dezvoltării identităţii naţionale a românilor din cele două judeţe şi asigurării unei convieţuiri interetnice
normale cu ceilalţi locuitori ai zonei, în interesul bunăstării generale şi a binelui public, în contextul
integrării României în Uniunea Europeană.
Un ultim lucru, dar nu mai puţin important care merită subliniat este vasta şi consistenta literatură
locală, rezultat al cercetărilor minuţioase efectuate de colectivele mai sus amintite, tipărită în zonă sau în
afara ei, în ţară, cu eforturi financiare enorme, dar la care liderii români locali nu au renunţat, pentru a
aduce la lumină, adevărul despre istoria şi condiţia prezentă a etniei românilor din această zonă istorică
mult frământată.
Din acest punct de vedere, noi însene suntem îndatorate, pentru că sub auspiciile oficialităţilor din
Covasna, cu sprijinul neprecupeţit al Domnului Ioan Lăcătuşu, am publicat lucrările: SOS – Românii din
Covasna şi Harghita, 1998, Drama maghiarizării românilor din Covasna şi Harghita, 2000 şi actuala
lucrare, Românii la contactul dintre culturi. Mulţumim tuturor sponsorilor şi oamenilor de suflet şi
prosperi care fac din reuşitele muncii lor şi acte de cultură, contribuind, astfel, la înălţarea cărămidă cu
cărămidă a culturii şi civilizaţiei românilor din sud-estul Transilvaniei.
Capitolul despre românii din Covasna şi Harghita nu poate fi tratat mai amplu din perspectiva
temei contactului dintre culturi, deşi între oamenii de rând acesta există, pentru că românii de aici nu se află
într-o condiţie normală, firească de contact între două grupuri etnice între care există relaţii de egalitate, un
schimb permanent de valori şi o comunicare continuă. Ei intră, mai degrabă în categoria studiilor cu
mişcări contra-aculturative, adică a populaţiilor care duc o susţinută bătălie etnică, teoretică, politică,
culturală împotriva asimilării şi pierderii identităţii naţionale. În condiţiile în care limba română este
înlocuită tot mai mult cu limba maghiară, fondurile, activităţile şi managerii instituţiilor culturale sunt la
discreţia organelor locale, religia şi Prea Sfântul Episcop Ioan sunt expuşi permanent tirurilor otrăvite ale
presei maghiare locale, iar a fi român, în proiecţiile de autonomie a Ţinutului Secuiesc şi de autonomie
culturală semnifică învăţarea limbii maghiare şi însuşirea codului de comportare impus de organele de
conducere ale ţinutului şi de imensa piramidă de instituţii cu caracter cultural maghiar, evident, contactul
dintre culturi rămâne numai la cel mai terestru nivel, între românii şi maghiarii, oameni simpli, de bun simţ,
care trăiesc viaţa aşa cum este ea, fără să ia în seamă prea mult elucubraţiile liderilor lor.
Capitolul a reţinut din investigaţiile de teren efectuate în Covasna şi Harghita opiniile privind
frământările, grijile şi problemele care îi frământă pe români, a căror viaţă este expusă deznaţionalizării
prin cele mai perfide şi ingenioase stratageme maghiare.
Concluziile cu caracter teoretic şi-au propus să încadreze în termenii ştiinţei realitatea socio-etnică
limită pe care o trăiesc românii din Covasna şi Harghita din cauza regimului de dominaţie maghiar, pentru
a o fixa pe frontispiciul veşniciei cunoaşterii. În acelaşi timp, sintetizând valenţele umane ale contactului
dintre culturi, ne-am propus să demonstrăm cu forţa faptelor, a cercetării de teren de netăgăduit, la ce
distanţă situează liderii maghiarii propria etnie faţă de cursul firesc al vieţii şi al lucrurilor, diferenţa
enormă dintre limbajul lor fals european şi deprinderile istorice de dominatie etnocentrică a românilor
practicanţi şi aspiranţi la o convieţuire firească, binefăcătoare pentru toţi.
Cum sunt românii la contactul dintre culturi?

25
 Aşa cum au fost o istorie întreagă, mărturisită de înşişi etnicii de lângă ei: oameni buni, de suflet,
ospitalieri, înţelegători, toleranţi chiar şi cu cei care au întrecut măsura, harnici, comunicativi, religioşi în
limitele raţionalului, gata să ajute, dispuşi să înveţe de la alţii tot ce este bun, frumos, util care îmbogăţeşte
universul uman şi face viaţa mai plăcută.
În comunităţile mixte în care sunt majoritari, se poate observa acea constantă naţională, despre
care vorbea Iorga, exprimată în instaurarea unui climat interetnic între egali, deschis, sincer, de încredere şi
preţuire reciprocă, climat de muncă, joc şi voie bună cu toţi „oaspeţii” lângă care le-a fost hărăzit să
trăiască, oaspeţi cărora „le-au cerut mai puţin pentru a le da mai mult”, parafrazându-l, pe acelaşi inegalabil
Nicolae Iorga.
Cap. IX. Valenţele umane ale contactului dintre culturi pune în lumină faptul că cei ce ies în
câştig în urma contactului dintre culturi sunt oamenii, grupurile umane, popoarele şi naţiunile care, în acest
fel, se cunosc mai bine, se apreciază corect, se bucură de valorile materiale şi spirituale create de ele,
construind, în acest fel, un climat de viaţă bazat pe înţelegere, armonie şi bună convieţuire, necesar tuturor
locuitorilor de pe mica planetă albastră.

Maria Cobianu-Băcanu
15 ianuarie 2006

26
 CAP. I.
CONTACTUL DINTRE CULTURI –
O TEORIE CALEIDOSCOPICĂ

1. Accepţia largă a contactului dintre culturi.

Istorie şi contemporaneitate

Actuală şi pasionantă, complexă şi în continuă dezvoltare, tema contactului dintre culturi se

impune cercetării ştiinţifice ca un câmp de ample şi profunde reflexii teoretice, ipoteze şi paradigme despre
realităţi istorice trăite sau prezente, dar şi ca o viziune cu nebănuite şi insuficient sondate implicaţii
practice, politice şi culturale pentru viaţa unui popor, a unui grup sau a unor indivizi.
Ideea contactului dintre culturi s-a constituit ca o temă de studiu ca rezultat al unor frământări şi
căutări ştiinţifice personale, al nevoii de a da răspuns problemelor ridicate de cercetarea nemijlocită a
comunităţilor şi grupurilor umane cu populaţie etnic mixtă. În acest sens, lucrarea este o încercare de
punere în evidenţă, din perspectivă antropologică şi sociologică, a evoluţiei şi dezvoltării conceptului de
contact dintre culturi, aşa cum apare el în literatura de specialitate. Comparaţia între accepţiile conferite
contactului dintre culturi în literatura americană, engleză şi franceză, pe de o parte, şi în literatura română,
pe de alta, va fi, credem, interesantă pentru sublinierea modului original şi creator în care românii s-au
racordat întotdeauna la universal.
Cu atât mai mult ni s-a părut necesară studierea contactului dintre culturi într-o epocă marcată de
faptul că spaţiul şi timpul suferă schimbări radicale în percepţia umană: mijloacele de transport „scurtează”
distanţele, iar Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor (TIC) face posibilă transmiterea informaţiei în timp
real (on line). Problema care se pune este următoarea: Ce se întâmplă cu culturile ca întreguri, cu oamenii
purtători de diferite culturi, de diferite moduri de viaţă sau modele de comportament proprii când
mijloacele de transport de informare şi comunicare îi apropie tot mai mult şi mai repede şi se văd unii pe
alţii în mediul lor nativ?
Care este locul contactului dintre culturi în formarea unei conştiinţe planetare umane mai
responsabile? Prin contactul dintre culturi devin oamenii mai conştienţi că împărtăşesc numai o mică
planetă în univers, că de ei depinde înflorirea sau degradarea naturii, curmând astfel nu numai viaţa speciei
umane, dar şi viaţa planetei?
Un alt set de întrebări la care lucrarea de faţă îşi propune să dea unele răspunsuri, fără să le
considere nici pe departe epuizate, este acela rezultat din mecanismele interne, microprocesele care compun
contactul dintre culturi – proces multidimensional în care intervine interacţiunea individ – societate, cultură
individuală – cultură totală.
Pentru cercetătorul contactului dintre culturi dobândesc o semnificaţie deosebită problemele: Ce
formă ia contactul dintre culturi în viaţa de toate zilele? Cine sunt purtătorii contactului? Care este
dialectica acestui proces? Dar rezultatul lui? Cum arată oamenii-sinteze ale contactului dintre culturi? Care
este fizionomia lor culturală, morală?
Am pus sub formă interogativă problemele pentru ca ele să stimuleze mai mult la meditaţie, la
sugestii şi răspunsuri alternative. Lucrarea nu are în nici un fel pretenţia de a trata toate aspectele
enumerate, ci de a sublinia numai largul orizont al temei, principalii ei parametri. Am avut în vedere, de
asemenea, faptul că suntem contemporanii unor ample procese de contact în curs de desfăşurare, iar
problemele ce par astăzi insolubile sub aspect teoretic, datorită nematurizării unor procese în însăşi practica
social-istorică a omenirii, vor deveni, poate, mâine solubile.
Demersul teoretic şi istoric asupra conceptului de contact dintre culturi va fi însoţit de exemple
din cercetările noastre privind schimbul de elemente culturale, materiale şi spirituale, între grupuri de
oameni din comunităţi etnice mixte, din diferite sate şi oraşe, pe de o parte, şi transferul cultural ca un
transfer economic, social, legislativ, moral ce se desfăşoară în momentul de faţă în procesul de aderare la
Uniunea Europeană între populaţia românească şi Uniunea Europeană, ca entitate supranaţională, formată
din 25 de state, pe de altă parte.
Pe lângă punerea în circuitul ştiinţific a unor valoroase idei din antropologia culturală americană,
engleză şi franceză despre aculturaţie, fenomen cultural care a atras în dezbatere remarcabile personalităţi
ştiinţifice occidentale, dar şi din cultura română, lucrarea încearcă să descifreze mecanismul intern de
prelucrare şi transmitere de modele culturale între grupuri umane şi indivizi cu moduri de viaţă diferite.
În laboratorul imens al vieţii sociale, oamenii sunt puşi permanent în faţa situaţiei de a
experimenta noi moduri de expresie, noi moduri de a fi şi de a crea, oferite de multiplele situaţii de contact

27
cu care se confruntă. În acest sens, cultura română în raport cu cultura ţărilor membre din Uniunea
Europeană, cultura română în raport cu cultura grupurilor etnice din ţara noastră, cultura rurală în raport cu
cea urbană nu sunt altceva decât forme de contact între culturi la care participă oamenii din ţara noastră. La
acestea, se poate adăuga constelaţia de contacte economice, politice, culturale realizate de ţara noastră cu
celelalte ţări ale lumii, interpretabile tot în lumina teoriei contactului dintre culturi.
În capitolul de faţă nu intenţionăm sa facem o incursiune în mulţimea semnificaţiilor conceptului
de cultură, ştiut fiind că numai Al.Kroeber şi Clyde Kluckhohn au dedicat 28 de pagini înşiruirii parţiale a
definiţiilor propuse pentru cultură (Fried, 1968, second edition, p. 1), nici să intrăm în detalii asupra
conceptului de contact dintre culturi care are istoria şi geografia sa specifică, mai ales, în sensul că în
diferite continente a dobândit nume diferite, deşi în esenţă desemna acelaşi proces.
Vom încerca sa tratăm cultura ca acel mediu în care oamenii trăiesc şi învaţă să devină oameni,
însuşindu-şi regulile şi simbolurile sociale; cultura ca mod de viaţă distinctiv exprimat în trăsături de
comportament învăţate, împărtăşite şi transmise din generaţie în generaţie sub formă de moştenire socială,
obiceiuri şi tradiţii.
Într-o accepţie dintre cele mai largi, cultura este definită ca sistem de valori materiale şi spirituale
prin care oamenii au răspuns la problemele existenţei, de la obţinerea hranei până la creaţiile artistice,
ştiinţifice, filosofice. Corespunzător acestor semnificaţii ale culturii, contactul dintre culturi poate fi definit
ca acel complex de fenomene şi procese ce au loc când oameni de diferite culturi, cu moduri de viaţă, de
gândire şi de acţiune distinctive, intră în relaţii directe, frecvente şi de lungă durată, cu consecinţe mai mult
sau mai puţin profunde asupra personalităţii individului sau a colectivităţii.
Expresia „contactul dintre culturi”, ca atare, este figurativă pentru că, în realitate, cei ce
intră în contact sunt oamenii şi nu culturile ca abstracţii ale minţii noastre, oamenii cu modurile lor
specifice de a răspunde necesităţilor vieţii, cu instrumentele create de ei pentru a se adapta la natură
şi societate. Interacţiunea directă, nemijlocită între oameni cu obiceiuri, tradiţii şi stiluri diferite de a trăi şi
de a se manifesta este definitorie pentru aşa numita cultură subiectivă. În ceea ce priveşte cultura
obiectivată şi moştenită, contactul este tot între oameni, dar nu direct, ci prin intermediul valorilor
materiale şi spirituale obiectivate, devenite bunuri culturale şi transmise fiecărei generaţii, precum cărţile,
C.D.-urile, pictura, sculptura, arhitectura, tehnica, uneltele de muncă etc. Altfel, este greu să vezi cum
cultura poate exercita influenţă dacă nu este concepută ca un constituant al modului de gândire şi de acţiune
al indivizilor umani aflaţi în interacţiune reciprocă.
În ultimă analiză, oamenii sunt aceia care acţionează şi se influenţează reciproc, ei îşi
împrumută modurile de a fi, de a se exprima, construindu-şi o nouă realitate, pe care o trec de la o
generaţie la alta, prin intermediul unor obiecte materiale, norme de conduită, acţiuni simbolice,
instrucţiuni verbale, imitaţii, realitate culturală definitorie, de ordinul esenţei, cu care s-au înălţat
definitiv şi ireversibil deasupra tuturor celorlalte specii.
În contactul dintre culturi numai fiinţele umane, oamenii şi produsele lor obiectivate, trebuie luate
în consideraţie ca agenţi vii, vehicule ale transmiterii culturii. Oamenii sunt singurii creatori de cultură,
altfel, cădem în eroarea culturalistă care presupune că cultura este o forţă ce se produce şi se dezvoltă prin
sine însăşi, indivizii fiind numai instrumentele ei pasive. În fapt, creând cultura, oamenii îi conferă şi un
caracter instrumental, o transformă în mijloc pentru a-şi atinge scopurile, pentru a-şi îmbunătăţi condiţia
umană. Cultura contribuie simultan la elevarea spirituală a oamenilor, la rafinarea lor în ceea ce priveşte
orizontul nevoilor şi aspiraţiilor. Când intră în contact cu alţii sau cu creaţiile obiectivate ale acestora,
oamenii sunt deschişi la readaptare, la însuşirea a ceea ce le este util, funcţional, ştiut fiind că readaptarea
are loc, mai ales, în momentul când sunt inventate noi mijloace culturale sau noi modalităţi de a face
lucrurile, mai eficiente, mai bune sau mai frumoase de către oameni cu moştenire culturală diferită.
Tot în semnificaţia sa largă, contactul dintre culturi poate fi conceput, aşa cum am arătat mai sus,
şi ca apropierea între grupurile umane prin produsele lor materiale şi spirituale. Cunoaşterea lucrărilor de
ştiinţă, artă, literatură, muzică, religie, a realizărilor spirituale în general, dar şi a celor materiale, cum sunt
cele economice, tehnice etc., ale unui grup de către altul, poate fi, în ultimă instanţă, considerată tot un
contact dintre culturi, chiar dacă el nu are loc direct între membrii a două grupuri, ci între un grup şi
creaţiile altuia.
Din acest punct de vedere, aria şi frecvenţa contactelor umane a crescut la cote fără precedent în
actuala perioadă, ea fiind caracterizată prin cea mai densă reţea de relaţii între popoare, ţări şi naţiuni. Însă,
prin intermediul schimburilor culturale şi economice, s-au multiplicat atât contactele indirecte, cât şi cele
directe dintre ţări şi popoare. Agenţiile, firmele cu caracter lucrativ din ţările dezvoltate pătrund în ţările în

28
curs de dezvoltare sau subdezvoltate prin tehnică şi know-how, apropiind specialiştii şi creând o nouă
cultură a muncii, în care modelele culturale ale ţării dezvoltate se întrepătrund cu cele ale ţării gazdă.
Având în vedere omul în expresia sa individuală şi colectivă, contactul dintre culturi poate fi
conceput: 1. ca un contact între ţări, state; 2. contact între naţiuni, comunităţi etnice; 3. contact între grupuri
de indivizi cu moduri specifice de viaţă, mentalităţi şi tradiţii proprii: 4. contact între indivizi.
Conceptul de contact dintre culturi sau aculturaţie are o multitudine de semnificaţii în literatura
antropologică şi sociologică şi anume: aspect al dinamicii culturale; moment al universalizării civilizaţiilor;
contact între grupuri mari de oameni sau între indivizi cu modele de viaţă diferite; interacţiune cu o
multitudine de consecinţe pe plan social şi individual care pot merge până la schimbarea fizionomiei unei
culturi sau a unui individ; proces de negare, dar şi de afirmare, de creaţie: negare, în sensul renunţării la
ceea ce era învăţat, stereotipizat prin procesul de socializare şi enculturaţie, afirmare, creaţie a ceva nou
printr-o subtilă dialectică a vechiului cu noul, a tradiţiei cu inovaţia, a trecutului cu prezentul şi viitorul.
Este expresia naturii proteice a omului, a acestei fiinţe mereu inedită care, o dată apărută pe planetă, a
căutat şi a găsit mijloace pentru a supravieţui, când i s-au impus dificultăţi şi presiuni mari sau de a trăi în
condiţii sociale, economice şi culturale cu totul noi, chiar dacă pentru aceasta a plătit, uneori, un preţ destul
de scump. La limită, din perspectivă sociologică, se poate afirma că schimbul cultural poate avea loc şi
între doi indivizi ale căror modele fundamentale de viaţă diferă, pentru că în interschimbul personal au loc
procese de preluare selectivă, respingere, re-interpretare, re-integrare în sistemul cultural individual.
Considerând că fiecare individ este o arie culturală distinctă, caracterizată printr-o hartă de
comportare, de gândire, simţire şi acţiune unică, contactele îndelungi, continui şi directe pe care le
stabileşte cu o altă persoană sau cu alte persoane definite prin culturi diferite, sunt implicit procese
aculturative, de schimb cultural reciproc, procese simultane de inhibare şi creaţie.
Atribuim, de asemenea, contactului dintre culturi, deopotrivă, semnificaţia de acceptare liberă a
modelelor culturale ale unui popor sau naţiuni, bazată pe respectarea independenţei şi personalităţii
culturale a fiecăruia; este sinonim cu contactul firesc, reciproc dintre culturi; este expresia forţei de atracţie
pe care o exercită elementele unei culturi asupra alteia. De pildă, universalizarea băuturii coca-cola şi a
blue-geans-ilor la tinerii de pe toate meridianele şi paralele globului este dovada forţei lor de atracţie în
setul de aspiraţii ale acestei generaţii. Prin ele a avut loc cel mai amplu proces de americanizare a lumii.
Contactul dintre culturi este un proces complex, contradictoriu chiar în condiţii de egalitate; proces
generator de profunde mutaţii calitative în structura culturii şi a personalităţii umane; conduce la
îmbogăţirea formelor de manifestare culturală şi, implicit, umană.
Din perspectivă teoretică este un concept fructuos, util în explicarea şi interpretarea
confluenţelor şi interferenţelor, a fenomenelor reciproce de donare şi primire între culturi. Contactul dintre
culturi cu procesele intime care îl însoţesc poate fi un instrument de lucru, un concept operaţional cu care se
descifrează specificul relaţiilor de împrumut reciproc dintre entităţile interactive într-un domeniu sau altul,
natura lor: democratică sau opresivă, ospitalieră sau ostilă.
Din accepţiile conferite contactului dintre culturi rezultă că baza lui socială sau purtătorii lui pot fi
popoarele, naţiunile, grupurile etnice, comunităţile rurale sau urbane, indivizii. Trăsăturile lor social-
istorice şi culturale definesc tipurile de contact, situaţiile de contact, volumul şi dimensiunile lui.
În contactul dintre culturi, în special, în aprecierea frecvenţei şi ariei sale extrem de întinse în
zilele noastre, un rol hotărâtor îl au Tehnologiile Informaţiei şi Comunicării care fac ca grupuri sau indivizi
din cele mai îndepărtate puncte ale unui spaţiu socio-cultural să se întâlnească, să se cunoască. Internetul a
produs o adevărată revoluţie în modul de comunicare între oameni, în transmiterea informaţiei în timp real
prin reducerea timpului şi distanţelor, globul devenind realmente un „sat mic”, cum ar spune Mac Luhan.
Pe lângă acestea, contactul viu, turismul, mass-media, cartea, operele de artă, ştiinţa şi tehnica sunt tot
atâtea mijloace prin care oamenii se pot apropia şi cunoaşte reciproc.
Din perspectivă istorică, schimbul dintre grupuri cu moduri diferite de viaţă nu poate fi datat în
mod precis în timp, dar se presupune că îşi are originea în perioada neolitică, în civilizaţia neolitică,
recunoscută pentru profundele schimbări în viaţa omului (Tănase, Cultură şi civilizaţie, 1977, p. 128).
Trecerea de la vânătoare la păstorit şi de la cules de fructe la agricultură a echivalat cu o profundă mutaţie
în modul de viaţă al speciei umane. S-au creat condiţii favorabile pentru statornicirea grupurilor umane,
pentru construirea de aşezări umane şi oraşe, pentru organizarea lor. Agricultura şi creşterea animalelor au
oferit baza materială pentru o densitate umană mai mare, pentru aşezări sedentare şi creşterea rapidă a
populaţiei. În perioada neolitică, Homo Sapiens s-a transformat dintr-o specie rară în una abundentă. S-au
produs profunde schimbări în viaţa socială, oamenii centrându-se pe a avea acces la pământ, apă şi alte
resurse de bază, s-a dezvoltat structura socială caracterizată prin diferenţa dintre bogăţie şi putere (Harris,

29
1975, p. 189-190). Aceste elemente de viaţă economică, socială au constituit baza în diversificarea
culturală a grupurilor de oameni şi, implicit, în schimbul reciproc de bunuri.
Nici un grup uman, oricât de bine ar fi fost echipat tehnic, oricât ar fi fost de devotat propriului
mod de viaţă, oricât de conservator ar fi fost, nu a renunţat sau nu a refuzat schimbul cu alte grupuri de
oameni în probleme de tehnică, de mod de a stăpâni natura, forţele ei faste sau nefaste sau de bunuri
necesare vieţii de zi cu zi.
Sub aspectul dominantelor, este de presupus că, atât în decursul tuturor epocilor istorice, cât şi în
zilele noastre, cea care s-a impus cu deosebită acuitate a fost dominanta socio-economică. Uneltele de
muncă, mijloacele de producţie pe care oamenii le-au folosit în lupta pentru a-şi câştiga cele necesare
existenţei au prevalat, în primul rând, în setul bunurilor culturale pe care le-au preluat unii de la alţii.
Analizând dominantele specifice celor mai multe contacte din epoca contemporană, acestea se
relevă a fi economice, tehnico-ştiinţifice şi politice, determinate de revoluţia produsă de TIC (Tehnologia
Informaţiei şi Comunicării) şi de amploarea fenomenului politic ca factor decident la nivel naţional şi
internaţional. Dezvoltarea TIC, în esenţa ei universală, reclamă globalizarea rezultatelor, răspândirea lor la
nivelul tuturor ţărilor şi popoarelor, indiferent de mărimea şi statutul lor socio-economic şi politic. Însă
proliferarea noii tehnici la nivel global are şi ea restricţiile ei intrinseci. În primul rând, sunt restricţiile
impuse de firmele sau companiile producătoare ale noii tehnici, interesate în amortizarea cheltuielilor
efectuate pentru realizarea ei. Ele trebuie să-şi asigure profitul corespunzător cu investiţia făcută. În al
doilea rând, chiar dacă accesul la noua tehnică a informaţiei şi comunicaţiilor ar fi uşor accesibil, problema
reală care apare este cea a infrastructurii umane. Însuşirea şi utilizarea noii tehnici impune crearea,
pregătirea forţei de muncă înalt calificate fără de care tehnica rămâne un pachet de ustensile inutile, dar
depozitate cu grijă.
Interschimburile antrenate de dezvoltarea şi proliferarea TIC demonstrează că elementele tehnice,
economice, materiale ale culturii se îmbină cu cele politice, instituindu-se în principalele forme de schimb,
de contact între popoare şi naţiuni.
Cel mai intens schimb din zilele noastre, expresie a contactului dintre ţări şi popoare, este
schimbul de tehnologii, de informaţie tehnică şi ştiinţifică sau know-how, în care oamenii intră în virtutea
legilor economice şi a nevoilor economice stringente. Orice tehnologie este purtătoarea
unor modele de gândire şi de acţiune ale creatorilor ei, impune un anumit comportament celor care o
utilizează, un anumit nivel profesional, socio-cultural. Interschimbul tehnologic este, în ultimă instanţă, un
transfer de modele culturale ce impune schimbări importante în infrastructura profesională şi culturală a
grupurilor umane ce beneficiază de el. Schimburile culturale, având la bază schimbul sau transferul de
tehnologii şi informaţii, se realizează, în fapt, într-un context social-economic. Se ştie că transferul de
tehnologii nu se reduce la schimbări la nivelul uneltelor de muncă, ci are şi va avea profunde consecinţe în
sistemul social, economic, cultural în care se desfăşoară, determinând mutaţii în creşterea productivităţii
muncii, în volumul locurilor de muncă, pe de o parte, iar pe de alta, în modelele educaţionale, de pregătire
profesională, dat fiind că difuzia de tehnologie are loc într-o economie complexă şi într-o cultură totală, la
fel de complexă.
O schimbare într-un domeniu induce o serie de alte schimbări în zonele adiacente, ajungând până
la cele ale ideologiei şi culturii, unde cauzalitatea apare mai mult sau mai puţin mediată.
În contactul dintre culturi, dintre ţări şi popoare, relaţiile politice dintre entităţi sunt hotărâtoare,
pentru că de natura lor, democratică sau dictatorială, depinde dacă contactul este prietenesc sau ostil, pe
bază de cooperare şi egalitate sau de dominaţie şi inegalitate ( Herskovits, Acculturation, 1958, p. 132).
Dominaţia politică şi socială a unui grup asupra altui grup, în situaţia de contact, imprimă trăsături
specifice tuturor proceselor care au loc şi, în primul rând, ca reacţie, apar rezistenţele la împrumut
ale celor dominaţi şi restricţiile la preluări impuse de grupul dominant. Orice act de receptare sau
primire de elemente culturale, bunuri culturale este condiţionat de necesitatea socială, de măsura în care
acestea sunt consistente cu modul de viaţă anterior al grupului receptor. În condiţiile unor relaţii politice
de supunere şi dominaţie, însăşi preluarea este permisă sau interzisă, respectiv, acceptarea este liberă
sau forţată funcţie de interesele grupului dominant.
Corespunzător naturii relaţiilor politice ce stau la baza lui – de cooperare sau de dominaţie –
contactul dintre culturi poate conduce fie la echilibru şi dezvoltarea armonioasă a relaţiilor sociale pe o
treaptă superioară, fie la supunere, subordonare, cu repercusiuni profunde în viaţa socială, economică,
menţinute nu numai de membrii grupului dominat, dar şi de sistemul de instituţii şi organizaţii înfiinţate de
cei dominanţi în acest scop. Aceste repercusiuni pot merge până la mişcări contra-aculturative.

30
 Prin prisma conceptului de contact dintre culturi pot fi interpretate, cu semnificaţii bogate şi
complet noi, şi raporturile ţării noastre cu statele membre ale Uniunii Europene, raporturi caracterizate prin
nevoia de racordare economică, legislativă, socială, culturală, în politica mediului înconjurător, agricolă
etc. la standardele europene. Tipul de relaţii este cu totul altul de cât cele analizate până acum. Este vorba
de relaţiile necesare pentru ca România, candidată la Uniunea Europeană, să fie capabilă să se ridice la
nivelul statelor membre, asimilând legile, principiile, regulile şi valorile fundamentale ale UE; să fie
capabilă să creeze structurile instituţionale şi organizaţionale care să funcţioneze după aceste legi şi
principii. Acquis-ul comunitar – obligatoriu de realizat - tocmai aceste standarde cuprinde. Fără
îndeplinirea cerinţelor lui, reflectate în cele 31 de capitole, momentul aderării României la UE poate fi
amânat dincolo de 1 ianuarie 2007.
În acest orizont al problemei, se înscriu eforturile guvernanţilor de a răspunde celor mai stringente
probleme cu care se confruntă ţara noastră, reforma în justiţie, în administraţie, corupţia, mediu
concurenţial de afaceri, reforma în sănătate, problemele de mediu.
Pe plan cultural, relaţiile ţării noastre exprimă deschiderea crescândă spre un mod de participare
activ la viaţa culturală a Europei, prin participarea la manifestări culturale, artistice, sportive la nivel
european. Ea se manifestă echilibrat ca donatoare, dar şi ca receptoare de valori culturale şi artistice din
spaţiul european şi mondial. România contribuie la circulaţia valorilor culturale, tehnico-ştiinţifice, artistice
autentice prin participarea cu spectacole de muzică, de teatru de înaltă ţinută artistică, cu expoziţii de
invenţii şi inovaţii apreciate cu medalii de aur, expoziţii de carte, expoziţii de artă etc., toate relevând
spiritul creator al poporului nostru, dorinţa sa de prietenie, cooperare întru înălţarea spirituală şi morală a
omului, oriunde s-ar afla.
Înfrăţirile între oraşele şi satele româneşti cu sate şi oraşe din diferite ţări sunt expresia dorinţei
locuitorilor lor de a intra în contact cu oameni cu alte obiceiuri şi tradiţii, cu moduri de viaţă diferite de ale
lor pentru a se cunoaşte mai bine şi a lega prietenii trainice.
Schimbul cultural conceput ca schimb între indivizi, între grupuri profesionale, ansambluri
artistice, oameni de ştiinţă, cercetători, pe plan ştiinţific, informaţional, tehnic, artistic, dublat de schimbul
de carte, de bunuri culturale sporeşte cuantumul de cunoaştere a ceea ce s-a creat mai valoros în cultura
omenirii.
Dialectica cultură naţională – cultură europeană – cultură universală – trebuie să se înscrie ca o
componentă de ordinul esenţei în politica culturii din ţara noastră dacă vrem sa intrăm în contact cu marile
capodopere ale Europei şi ale lumii.
Mai mult, afirmarea şi dezvoltarea unei conştiinţe umane profund angajate în problemele
fundamentale ale omenirii aduce, implicit, în discuţie necesitatea construirii unei conştiinţe globale sau
mondiale, pe temeiul conştiinţei naţionale şi europene. Dar orice formă de conştiinţă – naţională, europeană
sau globală – pentru a fi promovată trebuie să se bazeze pe o solidă cultură specifică fiecărui nivel. Prin
urmare, nu poţi educa indivizii în spiritul conştiinţei naţionale fără o profundă cunoaştere a culturii
naţionale; în spiritul conştiinţei europene fără o imagine de ansamblu a lumii europene; în spiritul
conştiinţei globale fără să cunoască problemele grave, de fond, cu care se confruntă omenirea în momentul
de faţă: sărăcia, subdezvoltarea, bolile endemice, poluarea, războaiele, terorismul etc.
Menţionăm că recunoaşterea şi luarea în considerare a unor tendinţe actuale în conturarea unor
fenomene culturale la scară universală nu înseamnă ieşirea din actualitate a conceptelor de naţiune şi
cultură naţională, aşa cum afirmă sau, mai bine-zis, aspiră adepţii globalismului, ai mondialismului absolut.
Constituirea naţiunilor şi a statelor naţionale a fost rezultatul unor ample şi profunde mişcări sociale în
epoca modernă. Recunoscută odată cu atragerea în circuitul economic mondial a tuturor ţărilor, mari sau
mici, sărace sau bogate, mişcarea de renaştere naţională, continuând şi în zilele noastre, îşi relevă cu atât
mai puternic caracterul obiectiv, de necesitate istorică, al cărei ţel este de a asigura evoluţia pe linia
progresului social a unei societăţi.
Naţiunea, devenită realitate prin luptă sau rămânând un ideal de atins, este şi va fi în continuare o
formă de comunitate umană viabilă, cu rol de coagulare a forţelor, a entuziasmului şi spiritului creator al
membrilor societăţii în scopul împlinirii programelor pe care ea şi le propune sau la care este chemată să
decidă. Despre naţiune, încă din 1933, Dimitrie Gusti sublinia că problema naţiunii este de o mare
însemnătate teoretică şi de o covârşitoare importanţă practică. Este o problemă „pentru a cărei rezolvare a
curs mai mult sânge decât cerneală; ea a fost discutată şi disputată mai mult pe câmpurile de luptă şi la
masa diplomaţilor decât de oameni de ştiinţă”. Făcând o aspră critică „ştiinţei sociale care, în afară de
puţine excepţii, nu s-a ocupat cu ea în mod serios, lăsând-o pe seama oratorilor de întrunire publică şi a

31
foiletoniştilor”, (Gusti, Opere, vol. IV, Ed. Academiei, 1970, p. 9), marele sociolog îşi propune să scrie
Sociologia Naţiunii.
Existenţa naţiunilor şi a statelor naţionale în momentul de faţă se constituie ca o puternică pârghie
a popoarelor pentru a milita pentru unitatea comunităţii umane mondiale în rezolvarea problemelor majore
cu care se confruntă, pentru creşterea consensului în modul de gândire şi de acţiune la scară globală în
favoarea omului şi a unui destin mai bun al său.
Crearea unui om cu o conştiinţă responsabilă de problemele propriului său continent, de
problemele globale ale omenirii este un proces istoric îndelungat care presupune o complexă dialectică a
particularului şi generalului, a naţionalului, europeanului şi universalului.
Între naţiune sau comunitatea naţională, comunitatea europeană şi comunitatea globală nu
există incompatibilitate, ci un raport de necesitate, în sensul că în cadrul structurilor naţionale proprii,
oamenii se pot dezvolta total, deplin, ajung la coeziune, la conştiinţa comună privind problemele ţării, ale
continentului şi ale lumii.
Aşa cum în cadrul unei societăţi, fiecare grup sau fiecare individ se defineşte prin modele
specifice de comportare, gândire şi acţiune, prin modul distinctiv de a răspunde la factorii externi, adică în
termenii culturali ai grupului din care face parte, tot astfel, în cadrul culturii europene sau universale,
fiecare popor îşi va impune personalitatea sa culturală prin modul propriu în care va replica la problemele
fundamentale ale vieţii, pe planul existenţei şi al creaţiei sau va purta dialogul cu lumea sa interioară şi cu
cea exterioară.
În acelaşi timp, subliniem că dimensiunea globalităţii, universalitatea culturii nu este un capriciu,
nu este rodul voinţei câtorva indivizi. Este un proces obiectiv, necesar, determinat de faptul că specia
umană actuală (Homo Sapiens), fiind una singură este şi marea constantă a istoriei universale. Ştiinţa, în
zilele noastre, este şi devine tot mai mult un mesaj universal, fără graniţe. Revoluţia din Tehnica
Informaţiilor şi Comunicării (TIC) impune restructurări profunde în lumea forţelor de producţie, dar mai
ales în poziţia omului în muncă şi în societate în general, ducând la o imperioasă reconsiderare a concepţiei
despre sine, a identităţii sale, a locului şi menirii sale în univers.
Care este rolul contactului dintre culturi, dintre comunităţi cu culturi diferite în acest proces de
apropiere care are o istorie specifică? Contactul dintre culturi poate contribui la catalizarea sa, la creşterea
şanselor de reuşită, la depăşirea rezistenţelor şi rezervelor izvorâte din necunoaştere.
În acelaşi timp, este valabil şi reversul întrebării de mai sus: Ce rol are crearea unei umanităţi
solidare, coezive, a unei culturi universale asupra contactului dintre culturi? Răspunsul vine pe aceeaşi
linie: contactele dintre oameni se vor intensifica, ei vor simţi o nevoie mai mare de cunoaştere, de stabilire
de relaţii pe multiple planuri, de îmbogăţire a modului lor propriu de a fi prin „împrumuturi” de la alţii.
În situaţia creşterii coeziunii sociale la nivel global, a reducerii discrepanţelor dintre bogaţi şi
săraci, contactul dintre culturi, lipsit de atributul antagonic sau conflictual, se va realiza în vederea găsirii
unor soluţii comune şi favorabile problemelor majore în faţa cărora va fi pusă societatea omenească.
Eliminarea sărăciei sau, cel puţin, reducerea ei va crea condiţii pentru dezvoltarea culturilor
naţionale, pentru creşterea potenţialului lor de a participa la piaţa mondială şi, implicit, la cultura ei. Teoria
şi practica „empowerment”-ului promovată de cercetătorii de la Banca Mondială pentru ţările sărace este
expresia acestui imperativ istoric, social, căruia guvernele şi organismele financiare internaţionale trebuie
să-i dea curs, dacă se doreşte creşterea unităţii omenirii, participarea cu şanse egale a popoarelor la tezaurul
mondial (Ed. Narayan, 2002; Culture and Development in Africa, Second edition, 1998; Culture Counts,
2000).
La nivel individual, diferenţele în dezvoltarea personalităţii umane nu se vor mai înregistra atât de
acut pe dimensiunea verticală, de la dezvoltat la subdezvoltat din punct de vedere economic, social, ci pe
dimensiunea orizontală, de la niveluri relativ asemănătoare, în care distincţiile ţin de alternative de opţiune
şi nu de niveluri de dezvoltare, ceea ce anunţă un salt calitativ real în istoria omului şi a omenirii ca întreg.

32
 2. Dinamica fenomenului cultural

Contactul dintre culturi are o dinamică complexă, culturile fiind entităţi distincte, nu neapărat
contrarii, pentru că fiecare, în felul ei, are o funcţie instrumental-existenţială, în sensul că asigură
producerea şi reproducerea vieţii indivizilor. Pornind de la această trăsătură a culturii în general, contactul
dintre culturi poate fi considerat o confruntare între culturi, mai ales, prin mecanismul şi procesele specifice
lui. Culturile aflate în contact coexistă şi convieţuiesc, chiar dacă substanţa lor fundamentală se realizează
în forme diferite.
Complexitatea contactului dintre culturi constă în aceea că el presupune un set de procese proprii:
preluare prin selecţie, respingere, integrare şi re-interpretare. Ca urmare, în zona de contact, apare o
realitate culturală nouă, o realitate specifică, rezultată din interferenţa culturilor. Deosebirile sau diferenţele
dintre ele constituie însuşi punctul de atracţie care facilitează interschimbul cultural. Dar culturile aflate în
contact nu sunt întotdeauna numai diferite, distincte, ele pot fi şi polare, inclusiv conflictuale. Literatura
antropologică oferă cazuri extreme de polaritate sau conflict între culturi sub numele de mişcări contra-
aculturative, când un grup încearcă asimilarea forţată a altui grup.
Diferenţele în modelele de comportament, în stilul de viaţă rămân baza unor preluări selective,
urmate de respingeri şi rezistenţe la schimbare. Fără aceste procese opuse: preluare-respingere, schimbare-
rezistenţă la schimbare nu ar mai fi posibilă păstrarea personalităţii proprii a fiecărei culturi aflate în zona
de contact. Deosebirile dintre culturile aflate în contact şi unitatea lor, totodată, se instituie ca temei al
dezvoltării fiecăreia, al îmbogăţirii şi perfecţionării lor.

Raportul unitate-diversitate, bază a interschimbului cultural

Cultura şi, mai ales, schimbul cultural rezultat din contactul dintre grupuri umane cu culturi
diferite sunt, prin excelenţă, expresie a raportului dintre unitate şi diversitate. Studiul contactului dintre
culturi relevă că întotdeauna între grupurile aflate în contact direct, îndelungat, s-au găsit elemente comune
ce au făcut posibile schimburi reciproce, împrumuturi reciproce cu consecinţe mai mult sau mai puţin
profunde în modul de viaţă, în modelele proprii tradiţionale de comportament. Similarităţile din
manifestările oamenilor sau aşa-zisul numitor comun, uniformităţile, universaliile existenţei umane reflectă
tocmai această unitate în diversitate, semnificativă pentru înţelegerea evoluţiei unor sisteme sociale şi
culturale mai largi şi mai cuprinzătoare, a sensului mişcării lor. De pildă, în antropologie, se face pe bună
dreptate presupoziţia că în istoria cunoaşterii, probabil, la însăşi noţiunea de „om” s-a ajuns în urma
cercetării, observării şi comparării a numeroase varietăţi de oameni şi numai sinteza acestora a condus la
ceea ce poate fi numit uman (Wolf, Anthropology, 1974, p. 9).
Semnificaţia conferită culturii ca „ceea ce leagă oamenii”, dată de Ruth Benedict, relevă, pe de o
parte, multitudinea formelor de expresie umană, multitudine care merge până la infinitate, iar pe de altă
parte, că în toată această infinitate există ceva comun, un ceva unitar, dincolo de diversitate şi acest „ceva”
este cultura. În acelaşi spirit, Clyde Kluckhohn subliniază că studiul culturii se ocupă cu regularităţile, cu
comportamentul standardizat al membrilor în societate (Kluckhohn, 1956, p. 36).
Varietatea este infinită în viaţa umană şi variate sunt şi influenţele la care este expusă
personalitatea umană în dezvoltarea ei. Cultura exprimă tocmai diversitatea, dinamismul. De aceea, este
dificilă tratarea ei. Se schimbă tot timpul, este un proces şi, cu fiecare perioadă care trece, prezintă noi
faţete şi noi frontiere.
Pentru antropologia culturală, recunoscută prin analiza comparativă a modurilor de viaţă ale
diferitelor societăţi, principiul unitate în diversitate este demonstrat cu fiecare grup uman intrat în raza
studiului. Deşi fiecare societate este un unicat în raport cu alte societăţi, totuşi are ceva comun cu toate
celelalte în modul în care încearcă să soluţioneze aceleaşi probleme de bază: cum să-şi desfăşoare viaţa,
cum să-şi perpetueze cultura de la o generaţie la alta, cum să-şi organizeze societatea astfel încât să evite
conflicte prea multe (Studies in social and cultural Anthropology, 1968, p. V).
Examinând modelele culturii, Ruth Benedict arăta că fiecare cultură este distinctă, are modelele
sau temele ei de bază, astfel încât ceea ce poate părea straniu sau chiar absurd unor oameni să fie acceptat
ca mod de viaţă de către alţii şi nici unul să nu fie nici mai bun, nici mai rău decât celălalt.
Unitatea în diversitate, ca realitate culturală în contactele şi schimburile dintre grupurile umane,
arată că există diferenţe nu numai în comportamentul şi cultura materială ( hrană, modele de a mânca, de a
se îmbrăca, de a face case, de a vorbi), în credinţe şi valori (religie, concepţii politice, sociale), dar, de
asemenea, în modul în care oamenii percep şi îşi organizează lumile lor. Edward Sapir (1884-1939) arată că

33
oamenii nu numai că trăiesc în una şi aceeaşi lume căreia i se ataşează diferite etichete (subliniind
varietatea), însă şi în diferite lumi(subliniind diversitatea).
Din modul diferit în care oamenii pot percepe şi evalua celelalte lumi cu care vin în contact s-a
născut în antropologie relativismul cultural ca metodă şi concepţie asupra realităţii culturale care impune ca
fenomenele culturale să fie percepute şi descrise în termenii detaşării ştiinţifice sau, ideal, din perspectiva
participanţilor sau aderenţilor la cultura dată. În consecinţă, pentru a fi corect apreciate, fenomenele
culturale trebuie să fie explicate în termenii semnificaţiei lor, în contextul cultural şi social, naţional şi local
în care au apărut, iar membrii diferitelor grupuri să fie consideraţi simultan produse ale acestui context,
creatori a noi condiţii de viaţă şi oameni cu trăsături comune cu semenii lor.
Principiul diversităţii culturale, generos în esenţa sa prin recunoaşterea dreptului la diferenţă, la a
fi diferit de ceilalţi, este opus monocentrismului sau omogenizării culturale apărute din tendinţa lumii
occidentale de a domina schimburile culturale.
Unitatea în diversitate a devenit principiul fundamental al Uniunii Europene care l-a transformat în
deviză a tuturor membrilor ei, statuând astfel şansa fiecărui individ, grup sau comunitate de a-şi afirma
diferenţa şi totodată unitatea cu ceilalţi. Recunoaşterea diversităţii culturale – principiu elementar al
antropologiei culturale de la apariţia sa – în raporturile dintre ţări şi popoare, între grupuri şi indivizi şi
afirmarea ei fără rezerve constituie o cucerire deosebită a lumii contemporane, simbol neîndoielnic al unei
reale democratizări a vieţii şi modului de gândire al oamenilor.
Raportul continuitate-discontinuitate
Contactul dintre culturi exprimă, de asemenea, într-o formă relevantă raportul dintre continuitate şi
discontinuitate, specific pentru mutaţiile ce au loc în modelele de viaţă pe axa temporală - dimensiune
fundamentală pe care se duce şi se consumă existenţa umană individuală şi de grup. Contactul dintre două
culturi sau dintre două grupuri de oameni cu culturi diferite exprimă tocmai momentul de discontinuitate ce
se produce în vechiul mod de a se manifesta pe planul existenţei şi al creaţiei al celor două grupuri,
moment ce se îmbină organic cu cel de continuitate, în sensul relativei păstrări a ceea ce era caracteristic
până la acel moment. Alternanţa continuitate-discontinuitate în cadrul contactului dintre culturi se reflectă
în lanţul de procese ce au loc şi care, în cele din urmă, conduc la schimbări esenţiale în modul de existenţă
al unui grup sau al ambelor.
Fiecare grup care intră în contact se defineşte ca o personalitate culturală distinctă prin valorile la
care a aderat, prin modurile specifice în care a reacţionat la condiţiile de mediu, prin sistemul de reguli,
norme, obiceiuri şi tradiţii pe care şi-a construit viaţa socială – elemente constitutive ale continuităţii. Pe
plan social, continuitatea se reflectă cel mai adesea în starea de stabilitate a unui sistem, a unei organizaţii,
momentul de continuă construire, de acumulare. Prin contact, continuitatea este zdruncinată în favoarea
instabilităţii şi oferă loc principal discontinuităţii.
Contactul dintre două culturi cuprinde momente, situaţii în care, cel puţin, pentru o perioadă de
timp, caracteristice devin discontinuitatea, instabilitatea. În ce sens? În sensul că tradiţia lasă loc mai mult
inovaţiei, că vechile modele de viaţă şi de comportament în contact cu alte modele se restructurează, dacă
nu total (acesta fiind cazul extrem), în mod cert, în bună parte.
Integrarea a noi trăsături sau modele culturale nu are loc fără contradicţii, ci prin negare şi
afirmare, prin cooperare şi compromis şi numai în anumite situaţii istorice şi politice prin conflict.
Deci, schimbările intervenite într-un mod de viaţă relativ articulat, relativ consistent datorită
contactului pot fi considerate momentul de discontinuitate care coexistă cu cel de continuitate în virtutea
căreia oamenii îşi vor duce încă existenţa, cel puţin în parte, în termenii culturali învăţaţi, în spiritul tradiţiei
care asigură menţinerea sistemului.
Apariţia a noi forme culturale, stimulate de situaţia de contact, se va îmbina cu formele culturale
tradiţionale, relevând unitatea continuităţii şi discontinuităţii. Acceptarea inovaţiei nu este un proces liniar,
fără contradicţii. Acceptorul potenţial sau cel care primeşte, analizează, mai întâi, noul element în termenii
propriilor sale configuraţii, îl compară, îi caută utilitatea, funcţia, consensul şi apoi îl integrează fie de sine
stătător, fie combinându-l cu elemente preexistente în sistemul său cultural habitual. Preluările înseşi în
contactul dintre culturi au caracteristici de continuitate prin tendinţa spre coexistenţă ce conduce la a
accepta numai acele trăsături ce se încadrează deja normelor, valorilor şi credinţelor existente şi a respinge
trăsăturile incompatibile.
În fenomenele culturale, raportul continuitate – discontinuitate este redat prin conceptele de
tradiţie şi inovaţie, tradiţia semnificând mijloacele prin care se transmit din generaţie în generaţie ideile,
normele, obiceiurile şi datinile, formele de organizare socială şi de grup, experienţa acumulată în viaţa de
toate zilele şi în cunoaşterea ştiinţifică, artistică, filosofică, iar inovaţia cuprinzând elementele sau valorile

34
nou-create, apărute într-un domeniu sau altul al culturii. Ca instrument sau mecanism care asigură
continuitatea, tradiţia se transmite pe cale orală, prin activităţile pe care le presupune contextul vieţii
nemijlocite, pe cale scrisă, prin lucrările de artă, literatură, ştiinţă, filosofie sau pur şi simplu prin
reproducerea materială, în cazul elementelor de civilizaţie materială.

Tradiţie şi inovaţie, vechi şi nou

Fiecare individ nou-născut se formează – prin procesele de enculturaţie şi socializare – în spiritul
ideilor, normelor şi valorilor preexistente în familie, în mediul social înconjurător, în societate. Se
încadrează în formele de grup, de organizare pe care le găseşte sub forma unui dat, cel puţin pentru început,
pentru perioada copilăriei, când procesul de preluare este unidirecţional, numai de la părinţi la copii, de la
adulţi la copii, chiar dacă apoi se relevă rolul activ, atitudinea critică sau transformatoare a individului atât
asupra normelor şi valorilor însuşite, cât şi asupra instituţiilor şi formelor de organizare pe care le poate
perfecta, modifica sau înlocui.
Aceste idei, norme, valori, ca şi formele instituţionale şi de organizare ce prezidează naşterea
şi formarea individului uman se pot înscrie în ceea ce constituie tradiţia. Din perioada când s-a
constituit cultura şi civilizaţia ca a doua natură a omului, orice individ, grup sau generaţie a apărut într-
o anumită cultură, civilizaţie caracterizate prin elemente constante, tradiţionale care au influenţat
existenţa lor ulterioară. În general, cultura determină modelele de gândire, gradul de sensibilitate, modul de
a acţiona, bogăţia limbii vorbite, tipul de vestimentaţie, tipurile de nevoi şi aspiraţii formulate. Din acest
punct de vedere, se poate spune că, pe de o parte, fiecare individ îşi face propria sa cultură, iar pe de altă
parte, ea este moştenită de la strămoşi şi transmisă prin mediul social de viaţă. Ruth Benedict spune în
legătură cu obiceiul că de la naştere acesta modelează experienţa şi comportamentul omului.
Una din trăsăturile fundamentale ale tradiţiei este aceea că ea are caracter inerţial, adică pe de o
parte, se transmite fără un efort deosebit, în virtutea obişnuinţei, a unui mecanism aproape automatizat, iar
pe de alta, anumite forme ale ei continuă să supravieţuiască chiar când conţinuturile nu mai există. Formele
vechi de cultură, tipurile obişnuite de reacţii tind să persiste prin forţa inerţiei.
Persistenţa tradiţiilor pozitive, progresiste este un fapt recunoscut în viaţa socială şi, mai ales,
culturală a unei comunităţi umane, a unui grup social. Popoarele, grupurile umane adeseori le-au omagiat
sub forma de sărbători. Aşa se explică, după părerea noastră, faptul că în viaţa socială a oamenilor au apărut
serbările tradiţionale, expresie a nevoii ancestrale a omului de bucurie împărtăşită şi de solidaritate cu
semenii săi.
Tradiţia este atât de semnificativă în cultură, încât se poate afirma că istoria vieţii individului este
întâi şi înainte de toate o acomodare la modelele şi standardele tradiţionale instituite în comunitatea sa. În
acest sens, oamenii se nasc într-o tradiţie şi lasă moştenire o tradiţie.
Obiceiurile sunt moduri diferite de manifestare a comportamentului cultural, modele de ajustare a
lucrurilor, a oamenilor, a gândurilor lor la cele ale unui alt grup.
Uşurinţa cu care este urmată tradiţia, automatismul ei îi dă putere să se menţină uneori chiar după
ce şi-a epuizat conţinutul, esenţa progresistă. Rezistenţa în conştiinţa şi comportamentul indivizilor în
condiţiile în care ea a devenit frână a dezvoltării le aduce acestora atributul de conservatori. De altfel, în
zilele noastre, când se pune problema înnoirii modului de a gândi şi de a reacţiona la o anumită problemă,
în plan cultural, semnifică nevoia de a câştiga victoria asupra spiritului şi trăsăturilor conservatoare care
mai persistă încă, deşi baza lor socială şi economică a dispărut.
Dacă tradiţia exprimă necesitatea obiectivă a omului de a se regăsi în ceea ce a moştenit, de a se
înscrie pe linia continuării a ceea ce înaintaşii i-au lăsat sau l-au învăţat, inovaţia se înscrie pe un alt palier,
tot atât de propriu şi necesar omului, pe acela al creaţiei, al depăşirii şi autodepăşirii, prin fructificarea,
valorificarea maximă a moştenirii primite.
Nevoia de nou, de schimbare, de imprimare a propriei personalităţi pe ceea ce face este şi ea
intrinsecă fiinţei umane, de aceea, tradiţia se îmbină cu inovaţia, dând culturii nu numai caracterul de
„ereditate socială” (Adamson Hoebel), dar şi de creaţie umană continuă (Clyde Kluckhohn, Paul Mercier,
A. Hoebel), de ceea ce e căutat şi a găsit (Ortega y Gaset).
Schimbul cultural începe cu procesul de inovaţie, formarea unui nou obiect, obicei, mod de a
gândi sau de a face un lucru plecând de la un singur individ, care este apoi acceptat sau învăţat de către alţi
membri ai societăţii. O inovaţie poate fi numită o variaţie când ea reprezintă o slabă modificare a
comportamentului obişnuit preexistent, sub presiunea unor circumstanţe schimbate treptat. Când inovaţia
presupune transfer de elemente din comportamentul obişnuit, de la un context situaţional la altul, sau

35
combinaţiile lor într-o nouă sinteză, aceasta se numeşte invenţie. În cazul invenţiei domină cuantumul de
noutate.
Trecerea de la o cultură la alta a unui grup uman, ca şi a unui individ, presupune
schimbarea normelor de conduită, încărcarea lor cu alte semnificaţii, schimbarea simbolurilor,
umplerea lor cu noi conţinuturi. Or, pentru structura umană, acest lucru nu este uşor şi nici de neluat în
seamă. Implică mutaţii multiple în gândire, comportament, atitudine. Solicită mai mult individul tocmai
prin noutatea lor. De aceea, important devine nu numai ce se schimbă, ci şi cât de mult se schimbă modul
de viaţă şi de acţiune al grupului sau al individului.
Raportul dintre tradiţie şi inovaţie, dintre nou şi vechi în schimbul cultural, în contactele
dintre grupurile umane cu culturi diferite devine hotărâtor în momentul în care se pune întrebarea
ce cantitate, ce volum de nou poate să primească omul pentru a-şi păstra echilibrul psiho-moral şi
identitatea culturală? Cât îi este omului permis să accepte, în limitele propriei sale structuri de
personalitate, a propriei sale hărţi cognitive? Dacă se depăşeşte măsura de accesibilitate ce se
întâmplă?
Şocul cultural
Cu răspunsul la această ultimă întrebare se ajunge la problema şocului cultural care, după unii
autori, desemnează acea realitate aculturativă sau situaţie ce apare în contactul dintre două grupuri, contact
prin care un grup încearcă să asimileze total celălalt grup. Dar, după părerea noastră, şocul cultural apare nu
numai în situaţia de contact când un grup încearcă să asimileze total celălalt grup, dar şi în situaţii normale,
de familiarizare cu o altă cultură cu trăsături, complexe şi modele culturale fundamental deosebite de cele
native.
Şocul cultural este – din punctul de vedere al tradiţiei şi inovaţiei, al vechiului şi noului – o stare
de supralicitare a noului apărut prin transplantarea unui individ sau grup de indivizi într-o cultură străină şi
mult diferită. Este o perioadă de confuzie şi dezorientare culturală în care, oamenilor care s-u mutat dintr-o
cultură în alta, le este greu să se acomodeze chiar în cele mai simple probleme cerute de viaţă. Oamenii nu
ştiu limba, nu ştiu regulile cele mai elementare de viaţă, aflându-se deodată în situaţia de copii care trebuie
să înveţe din nou un întreg mod de viaţă.
Alţi autori consideră şocul cultural ca fiind anxietatea care se instalează prin pierderea de
către cineva a tuturor semnelor şi simbolurilor familiare din relaţiile sociale (Bertrand, 1967, p. 98).
Când cuiva îi lipsesc cheile familiare de orientare în societate, el îşi pierde liniştea, devenind cu totul
dezorientat.
Confuzia şi deruta cea mai mare par să se producă la nivelul simbolurilor pentru că unul şi acelaşi
comportament poate să aibă semnificaţii radical diferite de la o societate la alta, să însemne opusul a ceea
ce era recunoscut pentru individ în propria-i cultură.
Plecând de la premisa că toate comportamentele umane sunt formate sau sunt dependente de
utilizarea simbolurilor, că comportamentul uman este un comportament simbolic, primul lucru care se
impune, deci, în familiarizarea cu o nouă cultură, este învăţarea semnificaţiilor cu care sunt
încărcate simbolurile umane, limbajul, actele şi comportamentele oamenilor.
Şocul cultural este resimţit mai mult sau mai puţin sever funcţie de situaţia concretă de contact, de
caracterul contactului, ostil sau prietenesc, pe bază de dominaţie sau egalitate, de nivelul de cunoaştere de
către individ a modului de viaţă al societăţii în care intră.
Vizitele, schimburile de experienţă pe care le realizează specialiştii, cercetătorii, oamenii de ştiinţă
în diferite ţări ale lumii, contactele directe, participarea la întruniri cu caracter internaţional pot fi apreciate,
implicit, ca momente de contact cu alte culturi. Paritatea situaţiei partenerilor, fondul comun de cunoştinţe,
de informaţii despre un domeniu sau altul de specialitate, despre o ţară sau alta contribuie la depăşirea cu
uşurinţă a posibilului şoc cultural şi la adâncirea înţelegerii şi solidarităţii nu numai în comunitatea
oamenilor de ştiinţă, dar chiar dintre ţări.
Şocul aculturativ este mult diminuat în aceste cazuri şi intervine numai când apar discrepanţe mai
mari în modelele culturale învăţate, în simbolurile cu care sunt încărcate comportamentele culturale.
Dinamica contactului dintre culturi dezvăluie dinamica şi dialectica fenomenelor şi proceselor
culturale, dinamica culturii în general. Ea nu se reduce numai la aspectele analizate mai sus. Studiul
mecanismelor de contact, al proceselor caracteristice şi al elementelor constitutive contactului va evidenţia
dinamica şi natura contradictorie a schimbului cultural dintre grupurile umane intrate în relaţii directe şi
continui pe o perioadă mai mare de timp şi printr-un alt raport, anume, raportul naţional-universal ca
expresie a raportului particular-universal.

36
 3. Naţional şi universal în contactul dintre culturi

Studiul dinamicii naţional-universal în contactul dintre culturi se impune în procesele aculturative

întrucât în condiţiile epocii moderne şi contemporane naţiunea, în calitate de comunitate umană sau macro-
colectivitate rămâne criteriul definitoriu în distingerea tipurilor de grupuri umane intrate în contact, în
delimitarea graniţelor culturale. Totodată, naţiunea este cadrul social care conferă specific culturii şi dă
contur personalităţii ei distincte.
Raportul general-particular poate fi evidenţiat în întreaga istorie a contactelor dintre comunităţile
umane în care dialogul a fost fertil tocmai în virtutea faptului că în modul concret în care fiecare a răspuns
la mediul înconjurător, natural şi social, a creat atât ceva propriu, particular, cât şi ceva general, universal
ce ţine de om ca fiinţă generică, dincolo de timpul şi spaţiul limitat în care îşi duce existenţa.
În procesul istoric al vieţii lor, indivizii, grupurile, popoarele şi naţiunile, asigurându-şi cele
necesare traiului, produc implicit bunuri materiale şi spirituale, valori care, prin funcţionalitatea lor, se pot
difuza pe o arie mai largă sau mai restrânsă, pot dobândi universalitate. Dacă ceea ce este particular
specifică grupul, îi dă un aer aparte, îl individualizează sau îl nuanţează, ceea ce este general îi oferă
deschidere spre exterior, îl face apt de contacte, de apropieri cu alte grupuri. Pe această interacţiune
dialectică a generalului cu particularul se întemeiază schimbul între grupuri, posibilitatea preluărilor şi
anume a preluărilor selective, ştiut fiind că oamenii îşi însuşesc, în primul rând, ceea ce coincide cu
interesele şi nevoile lor, ceea ce seamănă cu modul lor de a gândi şi a face.
În esenţă, participarea la cultura unui alt grup sau împrumuturile culturale – care înseamnă a da şi
a primi – se construiesc, în primul rând, pe universalii, trăsături ale culturii comune tuturor membrilor
societăţii, universalii care nu există singure, suspendate în existenţa umană, ci într-o strânsă
interdependenţă cu alternativele şi cu elementele specifice (Bertrand, 1967, p. 93). De altfel, este ştiut,
particularul nu există decât în legătură cu ceea ce duce spre general, iar generalul nu există decât în
particular. În orice particular se regăseşte, într-un fel sau altul, generalul.
Or, recunoscând caracterul general al modului de a fi, de a se afirma al omului sub aspectul
cunoaşterii, al valorizării, al creaţiei şi comunicării în diferite grupuri umane al căror membru este, trebuie
în acelaşi timp, să descifrăm şi specificul manifestărilor sale colective, modul său particular de a fi, de a
dialoga cu natura şi cu semenii săi. Numai unitatea dintre cele două aspecte reflectă deplin modul total de a
se exprima al omului, al colectivităţilor umane. Cercetătorului schimbului cultural, întâlnindu-le, îi revine
datoria să le releve.
Cu epoca modernă a apariţiei naţiunilor, raportul particular-general în cultură a luat forma
raportului naţional-universal. Naţionalul şi universalul în cultură sunt două aspecte de ordinul esenţei care
se corelează şi se completează reciproc. Ca noţiuni de maximă generalitate care se aplică fenomenului de
cultură, ele devin instrumente prin care se poate exprima geneza, dinamica continuă a vieţii în general, a
culturii în special. Dar dacă orice valoare universală este implicit şi naţională, ştiut fiind că doar marii
creatori naţionali au în operele lor o mare doză de universalitate, nu orice este naţional se înscrie în
universalitate. O valoare naţională devine universală dacă satisface o nevoie general-umană şi răspunde

37
aspiraţiilor şi idealurilor epocii; îşi cucereşte dreptul la universalitate dacă prin conţinutul şi forma în care
se exprimă contribuie la angajarea conştientă a oamenilor la rezolvarea marilor probleme ale omenirii, la
perfecţionarea esenţei umane, la creşterea coeficientului de moralitate în comportamentul uman.
Cultura oricărui popor, a oricărei naţiuni are simultan trăsături universale şi naţionale;
universale pentru că este o manifestare a omului ca fiinţă generică, cu trăsături comune cu semenii
săi de pe alte coordonate ale globului, rezultate din constituţia sa bio-psiho-socială relativ aceeaşi;
naţionale, pentru că aceste trăsături comune se împletesc cu particularităţi generale din condiţiile
sociale, economice, istorice diferite în care s-a plămădit.
Valorile culturii universale nu există ca atare, ipostaziate, rupte de oameni şi de omenire, ca
entităţi supranaţionale, ci sunt create şi asimilate de oameni concreţi, membri ai unor comunităţi umane
naţionale care trăiesc într-un cadru social-istoric dat. Prin urmare, universalul în cultură apare într-o formă
naţională, există şi se difuzează în cadre naţionale, iar uneori îşi restrânge gradul de generalitate tot prin
sfera naţionalului.
Naţionalul trece în universal în măsura în care este o valoare cu o largă arie de recunoaştere, iar
universalul se exprimă în naţional şi există prin formele concrete oferite de acesta: personalităţi, opere
literare, opere de artă personalizate în anumite cadre naţionale. Integrarea în universal a valorilor naţionale
este filtrată prin modul cum răspund unor cerinţe şi aşteptări universale ale umanităţii văzută ca întreg sau
conţin semnificaţii cu o înaltă încărcătură umană, morală, valabilă dincolo de un anumit timp şi de o
anumită arie geografică.
Legătura organică, firească dintre naţional şi universal reiese din aceea că naţionalul nu se poate
valorifica, nu-şi poate evalua în întregime valenţele decât prin raportare la universal, la generalul uman, iar
universalul nu este decât o sinteză, o chintesenţă a valorilor superioare decantate, selectate din manifestările
naţionale.
Specificul naţional
Raportul naţional-universal în cultură se exprimă în specificul naţional şi universalitatea culturii,
noţiuni şi realităţi complementare din a căror interacţiune rezultă dezvoltarea culturii. Specificul naţional
este ceea ce defineşte sau caracterizează univoc o cultură, ceea ce o identifică şi o diferenţiază în
acelaşi timp de altele, este cota maximă de originalitate şi personalitate cu care vine ea în concertul
culturii universale; în timp ce universalitatea reflectă substratul şi permanenţa umană a culturii,
fondul peren al valorilor culturale şi procesul de comunicare a lor. Specificul naţional - arată Al.
Tănase – este dimensiune, principiu creator de cultură cu anumite trăsături etnice, istorice, psihologice,
sociale, pe când universalitatea culturii este generată de semnificaţiile umane, de substanţa plină de
umanitate a operelor de cultură de-a lungul evoluţiei istorice a omenirii (Tănase, Junimea,1973, p. 92, 98-
99).
Specificul naţional este haina distinctivă a fiecărui popor cu care el se înfăţişează în lume.
Faptul că fiecare popor reprezintă o ipostază a umanităţii, o posibilitate, o nuanţă a ei trebuie să aibă drept
corolar necesitatea înscrierii lui în circuitul reciproc avantajos de valori culturale, circuit fără de care
cultura îşi pierde personalitatea. În funcţie de capacităţile sale creatoare, de condiţiile sale materiale,
spirituale, intelectuale, el îşi poate aduce contribuţia la tezaurul culturii universale, anunţând lumii
unicitatea sa morală, psihică, viziunea lui despre lume şi viaţă.
În continuarea celor de mai sus, putem afirma că şi în contactul dintre culturi se manifestă
specificul naţional al unui grup sau al altuia, în sensul că în această interacţiune socială fiecare grup îşi
exprimă trăsăturile de fond, esenţiale ce-l face unicat în raport cu alte grupuri etnice.
Ca realitate existenţială obiectivă, specificul naţional este rezultatul unui îndelungat proces istoric,
se construieşte treptat prin aportul fiecărei generaţii. Nu este un dat apriori. Se schimbă cu modificările
survenite în viaţa oamenilor, dar păstrându-şi, în linii generale, trăsăturile fundamentale care îi dau
identitatea. Deşi s-a impus în epoca modernă odată cu apariţia naţiunii ca comunitate etnică, componentele
sale au rădăcini adânci în istoria poporului. În cultura română, specificul naţional a constituit o temă de
mare interes la care s-au angajat cele mai mari personalităţi.
Specificul naţional este „acel aer de familie” (Ovidiu Papadima) ce îi caracterizează de la prima
vedere pe creatorii ei de mari dimensiuni, acea origine comună dată de însăşi cultura poporului din care fac
parte marile personalităţi artistice şi culturale. Poporul nostru se distinge în structura sa intimă de alte
popoare, în special, prin aceea că are o istorie frământată datorită aşezării lui la încrucişarea de mari
drumuri europene, aşezare care i-a dat şansa de a intra în contact cu restul lumii, dar şi neşansa de a-i fi
călcat pământul de mulţi duşmani, oprindu-i progresul şi determinându-l să se retragă din istorie sau „să
boicoteze istoria”, cum spunea Lucian Blaga, pentru a-şi conserva existenţa, fiinţa.

38
 În constituirea specificului naţional, un loc de seamă îl ocupă conştiinţa obârşiilor, a originii etnice
comune pe care o are, în primul rând, poporul însuşi. În istoriografia noastră, cei dintâi au exprimat-o
cronicarii, începând cu Nicolaus Olahus şi continuând cu Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin
Cantacuzino, Dimitrie Cantemir care afirmă romanitatea poporului român şi latinitatea limbii române.
Reprezentanţii Şcolii Ardelene - Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Samuel Micu – întăresc aceste idei cu
argumente arheologice, istorice, filologice, etnografice.
După George Călinescu, „garanţia originalităţii noastre fundamentale stă în factorul etnic”,
subliniind în acest fel nucleul original care stă la baza culturii noastre.
În formarea şi menţinerea specificului naţional, un rol hotărâtor îl are limba, iar poporul nostru a
avut adânc înrădăcinată ideea comunităţii de limbă. Umanistul italian Antonio Bonfini făcea constatarea că
„românii s-au bătut mai mult pentru păstrarea limbii decât pentru viaţă”. Din acest cult al limbii s-a născut
şi s-a dezvoltat neîntrerupt limba literară română aflată în strânsă legătură cu tradiţiile folclorice.
Bătălia pentru făurirea limbii şi literaturii naţionale s-a dat cu deosebire în a doua jumătate a
secolului 19, după o perioadă în care predominante erau traducerile, imitaţiile. Amintim, în treacăt, critica
lui Mihail Kogălniceanu că „traducţiile nu fac o literatură”. Prin publicaţia „Dacia literară” (1840), creaţia
artistică literară originală cunoaşte o reală dezvoltare, inspirându-se din realităţile, viaţa şi aspiraţiile
poporului român. Creatorii şi teoreticienii români sunt de acum interesaţi de pătrunderea creaţiilor noastre
artistice în circuitul valorilor culturale universale prin afirmarea deplină a naţionalului.
Ca să placă străinilor, spune Titu Maiorescu, cărţile noastre trebuie să se impună în afară prin
„măsura lor estetică”, prin „originalitatea lor naţională” pentru ca aceştia să observe că scriitorii noştri „s-
au inspirat din viaţa proprie a poporului lor şi ne-au înfăţişat ceea ce este, ceea ce gândeşte românul în
partea cea mai aleasă a firii sale etnice”. „A sosit timpul ca şi noi să putem răspunde cu ceva şi să arătăm
că tânăra literatură română a fost în stare să dea bătrânei Europe prilejul unei emoţii estetice din chiar
izvorul cel curat al vieţii sale populare” (Literatura română şi străinătatea, 1882).
Eminescu va afirma, de asemenea, în Timpul, mai 1880, că „tot ce aţi produce în afară de geniul
într-adevăr naţional nu va avea valoare şi trăinicie nici pentru noi, nici pentru străinătate”. Iar Iorga
considera că rolul scriitorilor este de a „da neamului românesc o literatură care să pornească de la el, de la
ce e mai răspicat şi mai caracteristic în el şi a da în acelaşi timp literaturii universale, în formele cele mai
bune ale ei, un capitol nou şi original” (Împotriva clevetirilor, 1905).
La începutul secolului 20, dezbaterile privind specificul naţional se amplifică şi se intensifică
datorită apariţiei a noi şcoli, curente şi forme artistice care dobândesc o largă circulaţie. Ele coincid cu
preocupările pe plan european pentru definirea individualităţilor specifice ale culturii şi profilului spiritual
al popoarelor.
Cu Semănătorismul şi Poporanismul, literatura noastră înscrie un alt moment de vârf în afirmarea
specificului naţional.
Pentru reprezentanţii de frunte ai culturii române specificul naţional a rămas o dominantă. De
pildă, pentru C. Rădulescu-Motru el este „o cetate a românismului”, „o fortăreaţă a neamului”, „o şcoală de
energie românească”. Mihai Ralea este preocupat şi el de definirea specificului naţional şi afirmarea lui de
către creatorii originali în „concertul european”. George Călinescu, autorul Istoriei literaturii române, arată
că „specificitate nu este echivalent cu pitoresc şi o civilizaţie română numai cu işlicuri şi benişuri ar fi doar
un muzeu. Scopul literaturii române nu poate fi decât o demonstraţie a puterii de creaţie române cu notele
ei specifice, arătarea contribuţiei naţionale la literatura universală”. Afirmând cu tărie nobila menire a
literaturii în raport cu fondul creativ al poporului nostru, el o proiectează totodată şi în universal, printr-o
memorabilă descriere a poetului universal. „Universalitatea fiind un punct cosmic al unei verticale pe
pământ, iar nu o abstracţie, orice poet universal este ipso facto un poet naţional...Universalitatea este o
inimă individuală, puternică şi sonoră ale cărei bătăi istorice se aud pe orice punct al globului, precum şi în
viitor”.
O altă temă este circulaţia valorilor universale în cultura noastră, integrarea culturii române în
contextul culturii popoarelor europene. Despre ea vorbeşte Eugen Lovinescu în „Istoria civilizaţiei române
moderne”, subliniind că potrivit legilor sincronismului, diferenţierii şi imitaţiei, spiritul veacului pătrunde şi
în cultura noastră care nu se poate concepe în afara „totalităţii de condiţii materiale şi morale configurative
ale popoarelor europene”.
Spaţiul geografic modelează şi el în modul să propriu sufletul, structurile psihice specifice
dezvoltării etnogenetice şi ontogenetice ale poporului. Coordonatele definitorii ale spiritualităţii româneşti
nu pot fi desprinse de orizontul spaţial primar în care s-a născut şi a trăit poporul român. În această privinţă,
este relevantă perspectiva spaţială realizată de Lucian Blaga care vorbeşte despre viziunea specifică pe care

39
cultura populară românească o are, viziune care ia forma determinată a infinitului ondulat, despre cadrul
inconştient al vieţii noastre, numit „spaţiu mioritic”, în care „omul se simte parcă într-o permanentă,
legănată înaintare, într-un infinit ondulat”. În esenţă, Blaga pune în lumină, din perspectiva filosofiei sale,
ideile cu privire la orizontul spaţial şi temporal ca factori fundamentali ce stau la baza unui stil sau a unei
culturi.
Tot spaţiul geografic configurează posibilităţile de contacte culturale, de împrumut şi schimb
cultural, mai ales că, aşa cum spune Mihai Ralea, suntem „un spaţiu între Occident şi Orient”, poziţie din
care derivă „adaptabilitatea” noastră, a românilor.
Ceea ce merită menţionat în privinţa originalităţii culturii noastre este faptul că ea decurge
nu din lipsa influenţelor din afară, ci din modul în care au fost asimilate, integrate acestea în sistemul
propriu de gândire, de acţiune, în sinteza nou realizată, care se relevă, în fapt, în însuşi
comportamentul specific al românului în contactul cu alte grupuri etnice.
Racordat la universal prin locul şi rolul ce l-a avut în istorie, prin dorinţa intrinsecă de cunoaştere
şi înţelegere cu alte popoare, poporul român a manifestat întotdeauna aspiraţia de a se înscrie în fluxul lui.
Reprezentanţii săi de vârf au fost conştienţi de acest lucru. În acest sens, Lucian Blaga arăta că numai
valorile autentice ale culturii noastre, numai acelea care conţin în ele un mesaj universal pot aspira să intre
în patrimoniul culturii universale. În acelaşi spirit, Octavian Goga, în „Fragmente autobiografice” sublinia:
„Eu am crezut de la început în specificul naţional, adică am crezut că nu se intră în universalitate decât pe
poarta ta proprie. Am crezut în dreptul de a trăi al valorilor autohtone ca o completare a principiului de
universalitate”.
Necesitatea intrinsecă de înscriere în universalitate a poporului nostru este tot atât de veche ca şi
istoria sa. „Ideea conexiunii la universal e veche la noi, spune Ilie Purcaru. De la intrarea lor în istorie,
românii nici nu au lucrat altfel decât cu sensul că gestul lor creator e parte din gestul creator al lumii, e un
aport direct şi expresiv, oricât de modest, la destinul general al umanităţii, componentă în polifonia acestui
destin” (Purcaru, 1975, p. 5).
În sinteză, specificul naţional însumează o seamă de evoluţii asimilate şi influenţe topite în
propria-i substanţă. Este determinat de eforturile creatoare ale popoarelor, indiferent dacă sunt mari sau
mici, de realizare a unor bunuri materiale şi spirituale care să răspundă nevoilor oamenilor, de
particularităţile sistemului cultural naţional care promovează valorile şi interesele naţionale, de structura
socială, etnică şi spirituală a populaţiei, de limbă ca realitate nemijlocită a conştiinţei, de tradiţii şi
obiceiuri, de experienţa individuală şi a generaţiilor, de spaţiul socio-cultural, ca şi de trecutul istoric, de
sentimentul viu al trecutului.
Preocupat de profilul spiritual al poporului român, Athanase Joja scrie următoarele: „Aşadar,
fizionomia morală a poporului român se caracterizează prin următoarele note componente: precumpănirea
raţiunii, raţionalism (lato sensu), realism, sentiment viu al naturii, melancolia doinei, umor şi vivacitate,
sentiment naţional adânc, dar sobru, însoţit de un spirit de largă toleranţă, putere remarcabilă de absorbţie,
spirit de măsură şi înţelegere concretă a situaţiilor, refuzul misticismului (Joja, 1967, p. 289-290)
În concluzie, cultura română poate fi considerată o nuanţă în spectrul multicolor al culturii
universale, o cultură cu anumite elemente comune cu cultura popoarelor alături de care a convieţuit şi cu
care a avut relaţii sau a fost în situaţii de contact, aşa cum demonstrează datele istorice şi arheologice.
Istoria culturii noastre poate fi considerată, implicit, şi o istorie a situaţiilor de contact, de schimburi cu
culturile din această arie în care s-a plămădit şi a evoluat. În corpul ei, moştenirea culturală şi creaţia
culturală s-au îmbinat armonios cu împrumuturile culturale topite şi integrate într-o osmoză care i-a dat şi
continuă să-i dea unicitate şi perenitate între celelalte culturi.

4. Caracterul istoric şi social al contactului dintre culturi

Caracterul istoric
Este de presupus că istoria contactului dintre oameni de culturi diferite a început când societatea
umană ca întreg s-a structurat în grupuri umane cu moduri de viaţă, obiceiuri şi datini diferite şi aceste
grupuri aflate unele în vecinătatea altora în mod natural sau fortuit aşezate unele în mijlocul altora, au
împrumutat, au făcut schimb de valori materiale şi spirituale.
Contactul dintre culturi reprezintă momente ale dezvoltării culturii de-a lungul continuum-ului
spaţiu-timp. În virtutea acestui fapt, el dobândeşte caracteristici distincte în diferite arii geografice şi
perioade istorice. De la început, orice contact între culturi a fost şi un schimb cultural. Contactele nelegate
de expansiunea tehnologică apuseană sunt multiple în istoria culturii şi asupra unora s-au făcut observaţii şi

40
studii. De pildă, s-au realizat observaţii asupra relaţiilor îndelung stabilite, numite uneori simbioze
culturale, în care grupurile cer unul altuia să supravieţuiască, în timp ce fiecare îşi menţine propria sa
identitate, ca relaţiile dintre pigmei şi triburile din Congo, în Africa, sau relaţiile presupuse de răspândire a
islamismului.
Contactul dintre culturi şi schimbul dintre ele constituie o constantă valabilă pentru toate sistemele
socio-culturale, chiar dacă ritmul schimbării şi formele de manifestare variază mult de la o situaţie la alta.
Interpretând contactul dintre culturi ca un contact între oameni care au răspuns cu instrumentalităţi
diferite aceloraşi probleme şi nevoi ale vieţii, îi dezvăluim, în acelaşi timp, caracterul social-istoric,
contactul având loc între oameni concreţi, dintr-o societate aflată pe o anumită treaptă de dezvoltare social-
economică, cu o fizionomie spirituală distinctivă. Statutul economic şi politic al grupurilor intrate în
contact va fi edificator pentru aprecierea contactului dintre culturi ca un contact între grupuri şi comunităţi
umane paşnice, egale, fără conflict, în care cooperarea şi împrumutul se desfăşoară pe baza respectului
reciproc sau ca un contact în care, în primul rând, îşi spune cuvântul forţa, violenţa şi intenţia de dominare
economică, politică şi culturală, datorită relaţiilor de inegalitate care stau la baza lor – aşa cum arată istoria
cuceririlor coloniale din epoca modernă sau, în zilele noastre, raporturile cu grupurile etnice componente
ale fostelor imperii care manifestă comportamente medievale, de dominare şi supunere a celor din jurul lor,
în plină epocă de democratizare a lumii.
De-a lungul existenţei sale istorice, fiecare grup uman sau popor şi-a făurit o cultură proprie atât
ca rezultat al forţei sale inventive de creaţie originală, cât şi al contactului cu alte grupuri, al
întrepătrunderii şi interacţiunii reciproce. Topite şi integrate în sistemul cultural total, împrumuturile
culturale au nuanţat, au adâncit şi au îmbogăţit în semnificaţii cultura specifică grupului uman. Schimbul şi
influenţele mutuale între comunităţi fiind universale, la graniţa dintre ele s-au întâlnit zone cu trăsături
comune, denumite arii culturale, a căror istorie este o istorie a unor contacte mai mult sau mai puţin
îndelungate.
O hartă culturală a planetei ar fi cât se poate de sugestivă în ceea ce priveşte nevoia de schimb a
oamenilor, universalitatea istorică a culturii şi civilizaţiei, exprimată în multitudinea de arii şi zone
culturale ce au fost dezvăluite de săpăturile arheologice şi ar infirma, totodată, teza despre popoare istorice
şi neistorice, arătând că toate popoarele au o istorie culturală, se înscriu într-o arie culturală ( Tănase,
Al.1968, p. 257).
Chiar cele care nu au o istorie scrisă au, incontestabil, o cultură concentrată în vorbire, adeseori,
de o aleasă bogăţie şi frumuseţe. Reprezentanţii lor deţin o adevărată artă de a vorbi, sunt recunoscuţi ca
depozitari de cuvinte, de secrete, transmise prin cuvânt din generaţie în generaţie. La ei, locul documentului
scris îl ia memoria colectivă, cuvântul, cuvântul pur şi simplu al tatălui, al tatălui tatălui, al moşilor şi
strămoşilor.
Dacă până nu de mult, în rândul popoarelor istorice intrau numai cele despre care existau
documente scrise, cercetările din anii ’60-’70 au arătat deosebita valoare a istoriei orale şi a tradiţiei orale
în studiul istoriei unor grupuri umane, în special, africane. Cultul occidental al documentului scris a plasat
această sursă pe ultimul plan în virtutea prejudecăţilor care neagă existenţa însăşi a unei istorii africane
(Boubacar Barry, 1980, p.516). Aceasta datorită naturii tradiţiei orale şi, mai ales, caracterului aleatoriu al
cronologiei sale, mecanismelor de transmitere a ei.
Istoria societăţii omeneşti se identifică cu istoria unor civilizaţii ce au constituit arii de
convergenţă mai mult sau mai puţin întinse, cu ecouri a căror semnificaţie a străbătut mileniile şi secolele.
Există un incontestabil fapt al contactului, al influenţelor reciproce ce au generat sinteze creatoare,
obiectivate în fapte de cultură materială şi spirituală de o deosebită valoare până în zilele noastre. În studiul
„Europa de est ca arie de convergenţă a civilizaţiilor”, Em. Condurachi şi R. Theodorescu arată că
fenomenul convergenţei mai multor civilizaţii este specific nu numai zonei sud-est europene sau totalităţii
Europei, ci, chiar cu anumite excepţii minime, întregului spaţiu geografic şi istoric al lumii. El rezidă în
capacitatea de selecţie, opţiune şi sinteză în domeniul istoriei culturale proprie unei zone geografice destul
de eterogene sub raport etnic, lingvistic şi confesional.
Legate de o anumită zonă geografică, sub aspect spaţial şi de un anumit timp, pe axa temporală,
civilizaţiile corespund unor faze determinate ale dezvoltării socio-economice, unui anumit nivel de
dezvoltare a tehnicii de producţie, a spiritului şi sensibilităţii umane, fapt ce le asigură specificitate în
concertul civilizaţiilor mondiale.
Examinând cele mai impunătoare culturi şi civilizaţii din istoria sud-estului Europei, autorii le pun
în evidenţă geneza, succesiunea, dar, mai ales, interferenţele pentru a evidenţia caracterul creator al
contactului. În cultura neolitică, de pildă, în prim plan apare unitatea în diversitate, de aceea nu se poate

41
vorbi de o singură cultură neolitică, ci de mai multe, având în vedere diversitatea. În schimb, în studiul
raporturilor culturale ale Greciei cu spaţiul sud-est european, cu valenţe de a deveni pentru multe secole o
zonă privilegiată de contacte şi confruntări, se subliniază reciprocitatea schimburilor, a contactelor,
complexitatea interacţiunii. Rare sunt domeniile de activitate economică, politică, culturală – arată autorii –
în care componentele noii sinteze care se pregăteşte, grecii, pe de o parte, indigenii pe de alta, să nu se
influenţeze reciproc de maniera vaselor comunicante (Condurachi, Teodorescu, 1980, p. 9, 13, 18, 34).
În acelaşi spirit, al ideii contactului dintre culturi, analizează şi Mihai Berza locul şi rolul
românilor în sud-estul Europei, deschiderea lor la influenţele din afară ca şi generozitatea în oferte de noi
modele culturale. În acest sens, el arată că relaţiile românilor cu celelalte popoare din regiunea pe care ne-
am deprins s-o numim a sud - estului european sunt tot atât de vechi cât însuşi poporul nostru şi ele s-au
desfăşurat, cu intensităţi şi caractere diferite după epoci, pe ansamblul planurilor vieţii istorice şi la
diferitele niveluri ale societăţii (Culegere de studii, 1979, p. 5-6). Dacă în prima parte a istoriei sale, în
perioada constituirii statale, poporul român, păstrându-şi originalitatea creaţiei, mai mult „a primit”
elementele instituţionale şi culturale direct din Bizanţ sau prin mijlocirea slavilor de la sud, în a doua fază,
împrejurările istorice fiindu-i mai favorabile, el mai mult „a dat” impulsuri culturale şi politice popoarelor
din Peninsula Balcanică.
Contactul dintre culturi este şi rămâne „un permanent factor de civilizare umană” după
Malinowski (Malinowski, The dynamic of culture change, 1945, p.1), în sensul că, prin schimb, grupurile
umane îşi perfecţionează mijloacele de adaptare, se sensibilizează la noi sensuri şi semnificaţii, învaţă să
producă şi să gândească noi lucruri, progresând pe frontul stăpânirii naturii şi al propriei fiinţe. Este un
lucru recunoscut că, oricât ar fi de mică sau de izolată o societate, oricât ar fi de solidară cu
experienţa dobândită, tot au loc schimbări, fie prin invenţii şi inovaţii, pe măsură ce generaţiile se
succed, fie în contact cu alte grupuri umane cu cultură şi structură socială diferită. Oamenii în
contact împrumută liber unii de la alţii, schimbul fiind reciproc, indiferent de natura contactului,
inclusiv în condiţiile celei mai dramatice presiuni a unui grup asupra altuia.
Ştiind că în corpul oricărei culturi se regăsesc trei componente fundamentale: ceea ce s-a moştenit,
ceea ce s-a creat şi ceea ce s-a împrumutat, lui Melville Herskovits, exagerând întrucâtva amploarea şi
universalitatea contactului, i se pare că mai mult a fost împrumutat decât inventat în fiecare cultură. Acest
lucru este probat de larga distribuţie a elementelor culturale destul de complicate, tehnologice, folclorice,
religioase, sociologice. Fiecare manifestare a unui element specific difuzat sau a unui complex diferă de la
o localitate la alta. Fundamental în procesul difuziunii este modul în care împrumuturile culturale sunt re-
elaborate, întrucât ele se deplasează de la grup la grup, de la om la om. Dar, în formă, şi este de conceput că
şi în semnificaţie, nimeni nu găseşte în două culturi identitate în complexele de practici şi de interpretări
(Herskovits, The process of culture change, 1945, p. 156). Multe exemple de re-elaborări în difuziune se
găsesc în domeniul folclorului, ale cărui semnificaţii diferă de la un grup la altul.
Legat de contactul dintre culturi, de deschiderea la împrumut sau la schimb, M. Herskovits
vorbeşte despre „ospitalitatea” culturilor la influenţele din afară, ospitalitate caracterizată prin
anumite limite ce nu depăşesc fondul cultural specific. Faptul că acceptarea a ceea ce vine din afară nu
este niciodată o totală acceptare, că re-elaborarea este regula şi re-interpretarea este inevitabilă
demonstrează cum un corp conştient de obiceiuri menţine modelul său unificator. Este lesne de înţeles că
două popoare mai apropiate, care sunt în contact, oferă mai puţină rezistenţă la împrumut şi o necesitate
mai mică de re-interpretare.

Caracterul social
Cea mai evidentă formă de contact între culturi, cu puternice trăsături aculturative de esenţă
asimilatorie o constituie expansiunea popoarelor europene în perioada ascensiunii lor, cu profunde
repercusiuni economice, politice şi culturale, recunoscută sub numele de Lumea Modernă (Hallowell, 1945,
p. 171). În această expansiune, popoarele băştinaşe au suferit serioase schimbări culturale şi re-adaptări
când europenii au intrat în contact cu ele, ceea ce a şi stimulat interesul pentru studiul lor. Dar, fără
îndoială, acel studiu a fost stimulat şi de magnitudinea inestimabilă a problemelor create de contactele
rasiale şi culturale din lumea modernă, în deosebi, de problemele administrative cu care s-au confruntat
guvernele care se ocupau de popoarele băştinaşe intrate în domeniul controlului lor politic.
Contactul dintre culturi ca un contact între grupuri dominante şi dominate este, a fost şi
rămâne un fenomen în care se exprimă interesele opuse dintre membrii lor. Ceea ce se împrumută în
contactele impuse nu se împrumută la întâmplare, ci în funcţie de interesele, scala de valori şi

42
ideologia grupurilor dominante, pe când în contactele dintre egali împrumuturile au loc în funcţie de
nevoile resimţite de indivizi sau colectivităţile intrate în schimb, ele fiind libere, de cooperare.
În acest sens, Br. Malinovski arată că în lumea africană de contact şi de schimb „influenţa şi
iniţiativa vin de la forţele organizate ale civilizaţiei vestice” (op. citată, p. 64). Europenii contribuie cu
planurile, forţele sociale menite să le realizeze capital, cu sistemele de organizare şi tehnica, determinând în
largă măsură forma marilor realităţi culturale şi, într-o anumită măsură, chiar controlul procesului de
schimb. În acelaşi scop, ei creează organizaţii, instituţii şi un aparat administrativ pentru a soluţiona
problemele apărute în situaţia de contact destul de contradictorie şi cu consecinţe reciproce pentru
parteneri.
În consecinţă, contactul dintre culturi are, pe lângă caracterul istoric, şi caracter social, exprimat în
raporturile de dominare sau de cooperare în care intră membrii grupurilor intrate în contact.

Geneza schimbului sau a contactului dintre culturi

Care este condiţia apariţiei contactului dintre culturi şi a schimburilor pe care le declanşează el de-
a lungul istoriei? Ce factori obiectivi şi subiectivi au determinat nevoia lui? Răspunsul ar putea fi acesta.
Contactul dintre culturi a apărut ca expresie a faptului că echipamentul cultural, baza economică, modul de
organizare specifice unei societăţi nu oferă membrilor săi mijloacele de adaptare pentru toate
circumstanţele posibile sau pentru soluţionarea oricărei probleme care se poate ridica. Este un lucru bine
ştiut că orice mod de adaptare culturală are limitele sale proprii, cu atât mai evidente în condiţiile creşterii
complexităţii nevoilor şi aspiraţiilor umane. Însăşi civilizaţia apuseană, o dată cu dezvoltarea modernă, a
scos la iveală insuficienţele bazei economice proprii şi, prin aceasta, nevoia de noi zone de exploatare, de
noi pieţe de desfacere, devenite, implicit, şi pieţe culturale. A apărut astfel piaţa capitalistă, piaţa mondială
capitalistă în formă incipientă, în care au fost atrase toate ţările lumii, indiferent de mărime şi de nivelul de
dezvoltare social-economică la care ajunseseră. Procesul constituirii pieţei mondiale s-a accentuat, s-a
maturizat la începutul secolului 21, când se vorbeşte de un amplu proces de globalizare căruia nu i se poate
sustrage nici un stat, fie el mare sau mic, bogat sau sărac.
Amplificarea, în zilele noastre, a mondializării sau globalizării pieţelor de capital, de bunuri şi
servicii, de mărfuri şi a forţei de muncă are, fără îndoială, consecinţe şi asupra fenomenului „contactului
dintre culturi” care dobândeşte dimensiuni şi intensităţi la niveluri fără precedent până acum.
În noul context global, contactul dintre culturi apare ca interacţiune a infrastructurilor sociale,
economice, informaţionale şi de comunicaţii care joacă rol determinant în însăşi nevoia de contact.
Ocuparea de colonii de către ţările apusene avansate şi crearea sistemului colonial a fost o
necesitate obiectivă dictată de modul eficient de producere a bunurilor materiale a căror realizare prin
vânzare reclama nevoia de noi pieţe. Pentru a exista şi a se dezvolta, producţia a creat o piaţă economică
mondială. În condiţiile secolului 21, raţiunile extinderii pieţei rămân aceleaşi. Revoluţia determinată de
apariţia Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor a dus la o asemenea expansiune economică a trusturilor
şi companiilor din ţările avansate încât singura soluţie pentru menţinerea şi dezvoltarea lor continuă este
extinderea pieţei. Piaţa în sine, de orice natură ar fi ea, presupune o densă reţea de relaţii, de contacte, iar
contactul dintre culturi intră primul în scenă.
În termeni teoretici continuând demersul nostru, din contactul dintre culturi sau dintre oameni de
diferite culturi rezultă o multiplicitate de microprocese de invenţie, imitaţie, ucenicie şi adaptare a
indivizilor şi grupurilor aflate în interacţiune, toate având la bază procese economice şi sociale.
Contactul dintre culturi impune o perspectivă istorică de tratare, în sensul că orice fenomen
cultural de contact trebuie să fie plasat în momentul istoric respectiv, încărcat de dinamismul generat de
condiţiile economice şi sociale proprii, inclusiv de fenomenele psihologice.
Adoptarea instrumentalităţii culturale a unui grup de către altul este limitată, pe de o parte, de
interesele grupului dominant, pe de alta, de nivelul de dezvoltare atins de grupurile intrate în contact. Apar,
deci, două tipuri de bariere în împrumutul propriu-zis, primul tip determinat de atitudinile şi măsurile
instituţionalizate ale unui grup, de regulile celui dominant, care interzice ca celălalt grup să imite anumite
trăsături ale mediului lui de viaţă; al doilea tip este intrinsec şi constă în faptul că este imposibil pentru un
grup să adopte instrumentele şi modul de lucru al altuia, chiar dacă el ar dori să o facă datorită decalajului
mare de dezvoltare în care se află. Studiile arată că oamenii primitivi, în contact cu europenii, au fost
repede capabili să aprecieze uneltele de metal şi chiar să le folosească, dar nu au încercat să înveţe procesul
manufacturii lor datorită prăpastiei mari de cunoaştere şi de experienţă tehnică ce despărţea popoarele
nedezvoltate de popoarele avansate.

43
 Problema decalajului între nivelurile de dezvoltare ale partenerilor aflaţi în contact rămâne
încă o problemă vitală în zilele noastre, sub o nouă formă, aceea a transferului de tehnologii şi a
accesului la noi tehnologii al ţărilor în curs de dezvoltare.
Contactul dintre culturi este un fenomen obiectiv, determinat de necesitatea istorică manifestată
prin nevoia de a împrumuta unii de la alţii a oamenilor aflaţi în arii geografice apropiate – în cazul
contactului fără conflict – sau prin nevoia de expansiune la nivel macro-social, expansiune cu caracter
economic, politic şi cultural, aşa cum arată istoria imperiilor de-a lungul istoriei, a cuceririlor coloniale din
epoca modernă, a expansiunii pieţei globale în perioada actuală.
Odată apărut, contactul dintre culturi se manifestă ca un fenomen social total, prezent în toate
interstiţiile societăţii, cu legile sale proprii care-i condiţionează aria, intensitatea şi durata. Schimbul de
valori materiale şi culturale devine posibil pentru fiinţele umane numai în epoca neolitică, odată cu
dezvoltarea agriculturii şi a creşterii animalelor, când apar primele forme de organizare a grupurilor umane
şi, incipient, elemente embrionare ale organizării vieţii de stat şi se poate vorbi de diferenţe culturale. El se
consolidează în epoca fierului.
Dar ceea ce era întâmplător şi la scară redusă în zorii societăţii omeneşti devine frecvent în epoca
modernă şi necesar, inevitabil, în epoca contemporană, în care caracteristică nu este numai scindarea,
polarizarea în săraci şi bogaţi, dar şi interdependenţa dintre popoare şi culturi, punerea problemelor
umanităţii din perspectivă globală, unificatoare. La edificiul acestei migăloase construcţii, perspectiva
globală, interdependenţa conştientă, care presupune nu numai ştiinţă (cunoaştere) şi conştiinţă, dar şi artă,
artă aplicată, exprimată în modul concret în care vor fi aplicate şi soluţionate problemele cheie ale lumii
contemporane, o contribuţie de seamă aduc contactele dintre culturi, dintre oameni aparţinând diferitelor
culturi, stabilite pe bază de egalitate şi reciprocitate.
Procesul de universalizare a valorilor create şi difuzarea lor, restrânsă la început la nivelul
comunităţilor umane vecine, îşi lărgeşte astăzi aria la scara planetei datorită mijloacelor şi tehnicilor
informaţiilor şi de comunicare, înrolând noi şi noi naţiuni şi popoare în circuitul mondial de valori
materiale şi spirituale.
În condiţii de echitate şi colaborare, cultura poate deveni tot mai mult un factor unificator, un
mijloc de apropiere, verificându-şi nemijlocit funcţia umanistă şi instrumentală.

5. Aculturaţia: semnificaţii, caracteristici, procese

Despre conceptul „acculturation” şi procesul complex şi contradictoriu aculturativ ce s-a

desfăşurat de-a lungul istoriei şi care continuă şi în zilele noastre, cu aceeaşi semnificaţie sau cu
semnificaţii diferite, s-a scris o bogată literatură, din care în cele ce urmează vom cuprinde numai acea
parte pe care am ajuns s-o parcurgem.

44
 În lucrări de istoria antropologiei, de teoria culturii, de analiză a dinamicii schimbului cultural,
problema aculturaţiei este prezentă cu multiple nuanţe şi conotaţii, reliefându-se atât latura teoretică, cât şi
cea practică. Reprezentanţi de seamă ai antropologiei culturale au consacrat lucrări întregi pentru a
circumscrie locul procesului de aculturaţie în dinamica culturală, originea şi efectele lui. Ei au încercat să
descifreze istoricul conceptului, mişcarea gândirii teoretice, evoluţia acesteia în demersul de precizare
continuă.
Detaliile în studierea conceptului au mers de la stabilirea relativ precisă a celui dintâi autor care a
folosit ca atare termenul „acculturation” - 1880, J. W. Powell - până la enumerarea tuturor autorilor şi
comunicărilor susţinute cu prilejul întâlnirilor anuale ale Asociaţiei Antropologice Americane şi a
referinţelor la acest termen în General Index şi Annual Index. Dar pe cât a fost de dezbătut, pe atât a fost
de controversat, astfel încât cercetătorului i se oferă acum cu o imagine caleidoscopică, extrem de variată,
dar, în acelaşi timp, extrem de bogată în semnificaţii.
După părerea noastră, la un nivel mai general, ca cel analizat până acum, procesele de contact,
contradictorii în esenţa lor, prin simplul fapt al înfruntării şi confruntării a două culturi diferite, cu statut
autonom, reprezintă momente ale dezvoltării culturii de-a lungul continuum-ului spaţio-temporal, reflectă
unitatea continuităţii şi discontinuităţii, a generalului şi particularului, oferă cadre pentru creaţia de noi
valori, pentru valorificarea celor existente, ca şi pentru comunicare.
În ceea ce priveşte conceptul de aculturaţie, o seamă de autori îl tratează ca parte a dinamicii
culturale sau a fenomenului de universalizare a culturii; alţii accentuează aspectul politic, relevând, prin
aceasta, faptul că fenomenele culturale sunt derivate ale unor fenomene mai profunde, de ordin economic şi
politic sau îl concep ca pe o dimensiune a unei construcţii mai complexe, cum este aceea de identitate
etnică.
Din punctul nostru de vedere, considerăm că asupra termenului s-au abătut uneori critici prea dure,
în sensul că ar servi drept suport ştiinţific, teoretic pentru o politică de colonizare şi neo-colonizare sau că
ar justifica desfiinţarea culturii naţionale, pierderea identităţii etnice. Fără să omitem momentul critic în
analiza traiectoriei parcursă de concept, încercăm sa valorificăm şi aspectele sale pozitive.
Problema definirii conceptului de aculturaţie şi a delimitării realităţii căreia i se poate aplica a
început să se pună în anii 1935-1936, după utilizarea sa meteorică în anumite articole, în cursuri, urmată de
o apariţie destul de frecventă în discuţiile de la întâlnirile antropologilor americani şi în revistele de
specialitate. Termenul acculturation este utilizat de antropologii americani cu semnificaţia larg acceptată
de set de schimbări ce au loc în procesul întâlnirii unor societăţi cu tradiţii culturale diferite
(International Encyclopedia of the Social Sciences, vol. I, 1968, p. 21), în timp ce antropologii englezi şi
cei cu influenţă engleză din Africa, Oceania şi Asia folosesc termenul compus de culture contact sau
culture change, cu semnificaţia de adoptarea şi asimilarea unei culturi străine, iar fancezii de
rencontre, interpretation sau entrecroisment des civilisations, cu aceleaşi semnificaţii.
După unii, termenul ar avea o origine germană şi ar fi fost folosit în Germania de Walter
Krickeberg în cursurile sale pe la jumătatea anului 1920, cu referinţă la progresul culturii de bază comune
între triburile găsite cu origini diferite, deşi M. Herskovits susţine că termenul este specific american: „încă
din 1886, W.H.Holmes, discutând despre arta pueblo spaniolă, a folosit cuvântul acculturation ca atare.
Artele (...) trec dintr-un loc în altul, din om în om printr-un proces de aculturaţie, astfel că oameni de
origini diferite practică aceleaşi arte, în timp ce cei de origini asemănătoare se dezvăluie a practica arte
neasemănătoare” (Herskovits, Acculturation, 1958, p. 2).
Cuvântul apare în sensul său curent şi la Fr. Boas (1896), acesta discutând despre răspândirea
poveştilor populare printre indienii de pe coasta Pacificului de nord. Artele triburilor de pe o largă întindere
de teritoriu sunt atât de uniforme, încât este aproape imposibil să descoperi originea chiar a celor mai
specializate forme ale producţiilor lor în interiorul unui vast teritoriu. Aculturaţia a variate triburi a avut
efect asupra bazei şi caracterului culturii care este aceeaşi la cele mai multe triburi. Ca o consecinţă la
aceasta, se descoperă, de asemenea, că miturile au circulat din trib în trib şi că un mare număr de legende
aparţin multora în comun.
W. J. Mc Gee, în 1898, vorbeşte despre aculturaţie piraterească şi despre aculturaţie amicală prin
care înţelege transferul şi ajustarea obiceiurilor în condiţiile contactului dintre oameni de niveluri joase şi
de niveluri ridicate.
În 1900, J.W.Powell spune că progresul culturii are loc prin invenţie şi aculturaţie. Invenţia este la
început individuală, dar când devine acceptată şi folosită de alţii este aculturală, adică, am spune noi, este
rezultatul preluării de la alţii.

45
 Semnificaţia dată de Boas a avut o oarecare frecvenţă în Germania, la Ehrenreich (1905) şi
Krickeberg (1910). În 1928, comunicarea lui M.J.Herskovits (un studiu în aculturaţie) presupune folosirea
termenului aculturaţie într-un sens modern. În 1929, apare o referinţă la aculturaţie a lui Robert Redfield,
fără să se folosească încă termenul ca atare. Primul articol din American Anthropologist care foloseşte
termenul ca atare este articolul lui Ralph Beals, din 1932, despre supravieţuirea băştinaşilor din cultura
Mayo, urmat de articolul lui Richard Thurnwald: „The psychology of acculturation”. În acelaşi an,
Margaret Mead a publicat articolul „Changing culture of an Indian tribe”, cea mai timpurie lucrare
consacrată în principal efectelor contactului sau ale fenomenului de „acculturation”. În 1933, E.Cl.Parsons
a folosit termenul în „Some Aztec and Pueblo Parallels”.
Interesul pentru studiile de aculturaţie în Statele Unite ale Americii îşi are originea în reacţia
împotriva reconstrucţiilor din memorie a unor culturi, pe când în Marea Britanie, originea interesului pentru
studiul contactului dintre culturi decurge din creşterea acută a nevoii de aplicaţie practică a antropologiei
în ariile coloniale şi ca reacţie faţă de limitele inerente ale sistemelor funcţionale formale. Începuturile
interesului pentru situaţiile de contact în Marea Britanie, Franţa, Olanda au coincis cu apariţia unui nou
simţ al responsabilităţii faţă de popoarele coloniale, în timp ce în SUA, marea dezvoltare a studiilor despre
aculturaţie a coincis cu perioada de depresiune şi este asociată mai mult cu problemele sociale.
Toate aceste studii au pregătit terenul, în 1936, pentru definirea riguroasă a termenului. Definiţia a
fost prezentată de Comitetul Consiliului Cercetării Sociale ca o parte a Memorandum-ului desemnat să
funcţioneze drept ghid în cercetarea aculturaţiei. Din comitet făceau parte Robert Redfield, Ralph Linton şi
M.J.Herskovits.
Înainte de a analiza conţinutul acestei definiţii care, deşi a fost extrem de criticată, uneori de
autorii înşişi, rămâne fundamentală în studiile numite aculturative, vom expune succint cum evoluează
echivalentul său culture contact sau culture change, în Marea Britanie.
Literatura antropologică sugerează că înfăţişarea şi utilizarea termenului culture contact, în linii
mari, a fost paralelă în timp cu utilizarea de către americani a termenului Acculturation (R. Beals,
Acculturation, 1965, p. 378)).
În 1929, Bronislaw Malinowski scria despre necesitatea dezvoltării unei noi ramuri a antropologiei
care să se ocupe cu studiul băştinaşilor în schimbare, cu problemele contactului şi ale difuziunii, el însuşi
fiind preocupat să dezvolte tehnicile pentru a rezolva problemele practice ale administraţiei coloniale
africane.
Prima recunoaştere sistematică a contactului dintre culturi pare să fi fost Five Year Plan of
Research in Africa, în anul 1932. Acest Memorandum nu foloseşte termenul culture contact, dar este clar
orientat spre problemele administrativ-practice ale schimbului cultural. De altfel, o caracteristică a celor
mai multe studii britanice este legătura strânsă dintre antropologia culturală şi practică, studiile despre
contactul dintre culturi fiind cu referire la contactele dintre băştinaşi şi europeni.
Sinonimia termenilor acculturation şi culture contact se impune atât de mult analiştilor
problemei încât însuşi R. Beals o foloseşte în laborioasa examinare cu caracter istoric, teoretic şi
metodologic a termenului acculturation.
Constituirea pieţei mondiale prin descoperirea Americii şi antrenarea popoarelor şi ţărilor în
circuitul economic mondial, caracteristice epocii acumulării primitive a capitalului, s-au răsfrânt cu
repercusiuni puternice şi în cultura popoarelor băştinaşe, în modul lor de viaţă care, uneori, a suferit
schimbări drastice. Printre alte lucruri, această colonizare sau cucerire a diferitelor părţi ale lumii de către
europeni a stimulat interesul faţă de popoarele băştinaşe care au fost descoperite în Africa, Australia, în
insulele Pacificului şi ale Lumii Noi. S-au realizat colecţii cu produsele manufacturiere ale băştinaşilor,
destul de stranii pentru ochii europenilor la acea dată şi, în cele din urmă, a început studiul sistematic al
modului de viaţă al acestor popoare, născându-se la sfârşitul secolului al 19-lea antropologia culturală.
La început, s-au făcut speculaţii privind stadiile posibile ale evoluţiei culturale, s-au cules
informaţiile posibile despre viaţa pe care popoarele băştinaşe au trăit-o înainte de influenţa culturii
europene. Apoi, a existat tendinţa de a identifica popoarele noi literate cu diferite stadii prin care s-a crezut
că a trecut omenirea ca întreg şi de a reconstrui din memoria indivizilor cultura băştinaşă.
La începutul secolului 20, studiul influenţei culturii unui popor asupra altuia a fost stimulat de
proporţia inestimabilă a problemelor create de contactele culturale din lumea modernă, în mod deosebit, de
problemele administrative cărora trebuiau să le facă faţă guvernele care se ocupau de popoarele băştinaşe
intrate în zona lor de influenţă economică şi politică.
Schimbările survenite în modul de viaţă al popoarelor prin contactul cu alte culturi nu au
fost deloc neglijabile, ele atingând paliere fundamentale, de ordinul esenţei, ca acelea ale remodelării

46
obiceiurilor, atitudinilor, motivaţiilor specifice structurii şi organizării personalităţii lor culturale.
Procesul de „dare” şi „primire” este urmat de selecţie, acceptare şi respingere în funcţie de
structurile culturale pre-existente, căci în cultură puţine elemente se aştern pe loc gol, altfel, orice
preluare înscriindu-se, într-un fel sau altul, pe o matrice anterioară. Unele tipuri de contact dintre
diferiţi oameni pot fi considerate tot atât de vechi în istoria umană ca şi oamenii înşişi, recunoscându-
se un schimb de valori din cele mai vechi timpuri, chiar dacă mai sărac, mai limitat în raport cu ceea
ce ni se oferă privirii astăzi.
În Marea Britanie, ca urmare a abordării funcţionaliste, s-au înmulţit studiile despre contactul
dintre culturi. Procesul de civilizare apuseană a popoarelor primitive sau izolate s-a intensificat după primul
război mondial, cu efecte profunde şi, uneori, devastatoare asupra acestora, sensibilizând, în acelaşi timp,
cercetătorii la studiul contactelor îndelung constituite între oameni, fără violenţă, soldate cu interferenţe şi
întrepătrunderi şi cu menţinerea identităţii culturale.
Studiile despre aculturaţie au apărut cu frecvenţă crescândă, dar termenul, aşa cum recunoaşte
Nancy O. Lurie, a început să piardă precizia (Lurie, 1968, p. 292), deoarece el a fost aplicat la o multitudine
de rezultate ale contactului, de la schimburile îndelung stabilite de bunuri peste mari distanţe, pe rute
comerciale recunoscute, până la şcolile indienilor americani, deliberat orientate spre ştergerea identităţii
originale a indienilor şi asimilarea lor într-o societate mai mare.
Numai până la stabilirea unei definiţii mai sistematice s-au acumulat o seamă de semnificaţii care
anunţă, după opinia noastră, virtuţile de dezvoltare ale acestui concept si anume:
• aculturaţia ca rezultat al unui contact strâns dintre oameni produs de interacţiunea culturilor;
• ca proces prin care o trăsătură specifică este absorbită de cultura recipientă;
• ca mijloc prin care un individ îşi însuşeşte modelele necunoscute la un moment dat ale propriei
sale societăţi;
• ca proces prin care aspectele a două culturi se împreună, se apropie;
• ca moduri prin care anumite aspecte culturale sunt preluate de o cultură, ajustate şi modelate la
ea, ceea ce presupune o relativă egalitate între cultura donatoare şi cea receptoare;
• ca situaţie în care grupurile implicate sunt într-o relaţie reciprocă esenţială: ambele dau şi
primesc.
După acest demers pregătitor, să dăm definiţia cuprinsă în Memorandum-ul despre aculturaţie din
1936, elaborată de Redfield, Linton şi Herskovits:
Aculturaţia cuprinde acele fenomene ce rezultă când grupuri de indivizi care au diferite
culturi vin într-un continuu contact de mâna întâia (direct, n. ns), urmate de schimbări
corespunzătoare în modelele culturale originale ale unuia sau ale ambelor grupuri (Ralph Beals, lucr.
cit. p. 380).
În această definiţie care, după părerea noastră, a făcut epocă şi a marcat o epocă, „acculturation”
este deosebită de „culture change”, din care este doar un aspect, dar şi de „assimilation” care este doar o
faţetă în timp a aculturaţiei. Ea este, de asemenea, diferită de „diffusion” care are loc în toate momentele
aculturaţiei.
Memorandum-ul a identificat tipurile şi situaţiile de contact, procesele, mecanismele psihologice
şi rezultatele. A menţionat procesele de determinare, selecţie şi integrare, rezultate din prezentarea
propriilor trăsături de către grupul donator în situaţiile de contact, precum şi acceptarea de trăsături de către
grupul receptor şi modificarea trăsăturilor acceptate. Prin termenii acceptare, adaptare şi reacţie s-a
recunoscut procesul de înlocuire a elementelor culturale, de combinare, de creare de a întreguri şi de
respingere a unor elemente. Aceste elemente au devenit baza pentru o analiză ulterioară a fenomenului de
aculturaţie.
Totuşi, definiţia şi problemele prezentate mai sus nu au clarificat totul în legătură cu complexul
proces al aculturaţiei. O seamă de întrebări se ridicau din însăşi definiţia dată. De pildă, ce se înţelege prin
contact direct de mâna întâia? Ce se înţelege prin grup de indivizi? Care este relaţia dintre aculturaţie şi
conceptele de schimb cultural, difuziune? Aculturaţia este un proces sau o condiţie?
Fiecare problemă constituie o dificultate mai mult sau mai puţin surmontabilă în termenii
semnificaţiilor recunoscute pentru conceptele cu care se operează. Diferenţierea netă a celor trei noţiuni:
aculturaţie, schimb cultural, difuziune, de pildă, nu este posibilă întrucât fiecare se defineşte prin referinţă
la celelalte. După Ralph Beals, aculturaţia şi difuziunea reprezintă schimbul cultural ca rezultat al
transmiterii culturii printre grupuri. Aculturaţia, în mod deosebit, este seria completă de procese implicate
în acceptare, respingere şi reorganizare.

47
 Reluând criticile făcute la adresa definiţiei, M. Herskovits aduce câteva precizări demne de luat în
consideraţie de către cercetătorul situaţiei de contact cultural. În primul rând, după părerea noastră,
procedează bine când clarifică ideea că contactul dintre culturi este de fapt contactul dintre grupuri umane,
dintre oameni, aceştia fiind vehiculul prin care se răspândeşte cultura de la om la om şi de la o organizaţie
la alta. Ideea nu este nouă, dar aici se impunea sublinierea ei. Cultura nu este o entitate de sine stătătoare ce
poate circula fără purtătorii ei materiali, oamenii, ci o realitate observabilă prin indivizi şi manifestările lor.
Întotdeauna oamenii în contact împrumută unii de la alţii.
În ceea ce priveşte diferenţa de concepte, el a arătat că primul element care apare în studiu este
procesul schimbului cultural şi numai în al doilea rând se pune problema clasificării situaţiilor în care are
loc schimbul. El impune restricţia - obligatorie, după noi – de a se deosebi dacă un caz de transmisiune
culturală trebuie definit aculturaţie sau difuziune, difuziunea fiind studiul transmisiei culturale realizate, în
timp ce aculturaţia este studiul transmisiei culturale în proces (M.J.Herskovits, Cultural dynamics, N.Y..
1967, p. 170).
După Memorandum-ul din 1936, un număr crescând de cercetători de teren în aculturaţie au avut
ocazia dezvoltării şi rafinării conceptelor.
Herskovits, în studiile sale despre culturile Lumii Noi a Negrilor, a oferit numeroase analize a ceea
ce se numeşte sincretism sau recombinarea de elemente culturale din diferite societăţi în întreguri noi. A
introdus conceptul de focus cultural, ca aria cea mai conştientă şi creatoare de noi elemente, cu cele mai
rapide schimbări, dar, în anumite condiţii, şi aria cu cea mai mare rezistenţă la schimbare.
Ca metode în investigaţia aculturaţiei se pot folosi: documentaţia istorică, cercetarea
interdisciplinară, metoda etno-istorică, lărgind, astfel, însăşi semnificaţia aculturaţiei, care se limita la
contactele din perioada contemporană. Studiul aculturaţiei devine, astfel, considerăm noi, un studiu
complex al trecutului, al prezentului şi al viitorului, chiar. Acolo unde obiectul de cercetare sunt situaţiile
de contact din trecutul istoric al grupurilor umane, situaţia aculturativă poate fi studiată prin utilizarea
materialelor documentare.
În procesele de împrumut specifice aculturaţiei, fenomenul fundamental îl constituie re-
elaborarea, re-interpretarea prin care elementele culturale, complexele de practici ale culturii
donatoare se schimbă nu numai ca formă, dar şi ca semnificaţie în termenii culturii receptoare.
Studiul ariilor culturale, mai ales, al societăţilor din aceeaşi arie culturală, a evidenţiat manifestări
schimbate ale modului de bază în trecerea de la un grup la altul, demonstrând nu numai nevoia de
continuitate, dar şi caracterul creator, inventiv al preluărilor.
Cu difuziunea în cadrul societăţii de la un grup la altul şi de la un subgrup la altul, se pune în
evidenţă nu numai existenţa unor modele culturale cu caracter general, dar şi a unor submodele specifice
subgrupurilor componente ale societăţii.
Analize şi elaborări de o deosebită fineţe la definiţia dată a adus Ralph Linton. Una din problemele
de care s-a ocupat a fost distincţia a două tipuri de condiţii care pot prezida situaţia de contact, de
forţă şi de libertate. Schimbul cultural dirijat reflectă condiţiile în care o societate dominantă induce
sau forţează schimbarea în modul de viaţă al unei societăţi subordonate. În acest caz, consecinţele
sunt diferite în raport cu condiţiile în care o societate este capabilă să aleagă liber elementele
culturale.
Mişcările popoarelor băştinaşe, reacţia la impunerea forţată a unor modele culturale, nu sunt decât
expresia deprivatizării grupurilor şi oamenilor de ceea ce le era propriu, de ceea ce îi definea în fiinţa lor
culturală. Mişcarea ”Hau” a Maorilor din Noua Zeelandă, Mişcarea „Mau” a Kikuyu-lor din Africa de Est,
ca şi numeroase astfel de mişcări băştinaşe din Sudul Africii, sudul Americii, din America Centrală au
devenit obiect de cercetare şi de descriere detaliată de către antropologi.
Contemporane cu eforturile americane de definire a conceptului de aculturaţie sunt eforturile
britanice, reprezentate în mod strălucit de Bronislaw Malinowski, cap de linie al şcolii funcţionaliste. În
virtutea concepţiei sale, Malinowski realizează una dintre cele mai complexe analize şi imagini privind
influenţa schimbului cultural asupra instituţiilor şi mecanismului lor de funcţionare, asupra modului de
viaţă al oamenilor expuşi la contact. Pentru el, culture change este procesul prin care ordinea existentă a
societăţii, adică civilizaţia sa materială, spirituală şi socială, este transformată dintr-un tip în altul. Detaliind
procesul de schimb cultural, el spune că acesta determină procese mai mult sau mai puţin rapide de
modificare în conştiinţa politică a societăţii, în instituţiile ei domestice şi în modurile ei de aşezare
teritorială; în credinţele şi în sistemul de cunoaştere; în educaţie şi legile ei; ca şi în instrumentele materiale
şi în utilizarea lor, în consumul de bunuri pe care se bazează economia.

48
 După Malinowski, schimbul cultural este un factor permanent de perfecţionare umană care
funcţionează pretutindeni şi în toate timpurile. În ceea ce priveşte funcţia permanentă de
perfecţionare umană, pe care Malinowski o consideră a fi o valenţă a schimbului cultural, trebuie să
menţionăm că ea rămâne intactă numai în condiţiile unui schimb de pe poziţii egale ale culturilor,
schimb în care indivizii participă ca parteneri egali. Perfecţionarea rămâne discutabilă sau se
plăteşte cu un preţ prea scump în situaţiile de contact prin invazie, cucerire, „westernization of the
world”, pe care le studiază el.
Un schimb cultural fără precedent în întreaga istorie a omenirii îl constituie, în concepţia lui
Malinowski, occidentalizarea prezentă a lumii sau pătrunderea culturii omului alb reprezentată, bineînţeles,
de ţările coloniale, în teritoriile cu oameni de altă culoare. Planurile economice inginereşti, financiare,
implementate prin instituţii şi organizaţii de muncă africane, se înscriu într-un proces specific, proces de
contact şi de schimb, în care se întâlnesc trei niveluri: african, vestic şi de tranziţie. Cei cărora le aparţine
iniţiativa, capacitatea de organizare şi conducere sunt forţele civilizaţiei vestice care acţionează sistematic
asupra triburilor. Triburile africane răspund la contactul cu cultura vestică prin manifestări care se întind pe
un continuum de la adaptare până la conflict. Interacţiunea dintre albi şi negri poate lua forma reacţiei
pozitive sau negative. Adaptarea este graduală, imperfectă, conflictul poate fi deschis sau tăinuit.
Adaptarea, dacă are loc, este fructul cooperării sau al înfrângerii când se înfruntă două forţe polare, două
lumi cu interese şi intenţii contradictorii.

Mecanismul de contact şi de schimb

Elementele schimbului cultural sunt : influenţele externe, rezistenţele interne, încercarea de a
adopta unele modele şi de a respinge altele. Procesul dublu de „dare” şi de „primire” nu este întâmplător, ci
este – arată Malinowski – un proces condus de forţe definite şi de presiuni din partea culturii donatoare şi
cu rezistenţă bine determinată din partea recipienţilor. Unităţile de transformare nu sunt trăsăturile sau
complexele de trăsături, ci sisteme organizate sau instituţii. Dinamica schimbului cultural dintre cele două
culturi, europeană şi africană, este, în ultimă instanţă, o stare aculturativă cu tot ceea ce produce un impact:
conflict, cooperare sau compromis.
Deşi procesul de schimb este un proces indus sau condus de cultura europeană prin forţă, fie ea
economică, politică sau administrativă prin persoana tehnicienilor, administratorilor, misionarilor,
comercianţilor, el totuşi rămâne un proces de interacţiune. Malinovski reţine această caracteristică, dar nu
insistă asupra ei, recunoscut fiind că orice interacţiune sau schimb cultural este un proces reciproc care
afectează ambele grupuri aflate în contact.
În sensul de mai sus, în 1940, Fernando Ortiz a propus termenul de transculturation pentru a reda
caracterul bilateral al celor mai multe dintre contacte. El consideră că termenul transculturaţie exprimă mai
bine diferitele faze ale procesului de tranziţie de la o cultură la alta, pentru că el nu constă din
familiarizarea cu altă cultură, ceea ce denotă termenul aculturaţie şi nici nu implică pierderea sau
dezrădăcinarea de cultura anterioară, ceea ce s-ar putea defini ca deculturaţie. În plus, Ortiz vorbeşte de un
nou fenomen ce s-ar putea numi neoculturaţie, evitând în acest fel dificultăţile implicate de multiplele
semnificaţii ale conceptului de aculturaţie. Apariţia noilor concepte de transculturaţie, deculturaţie,
neoculturaţie ca reacţii la accepţiile destul de contradictorii ale conceptului de aculturaţie relevă natura
germinativă, profund fertilizatoare a acestuia.
O contribuţie de seamă în studiul schimbului cultural a adus Malinowski în stabilirea „punctului
zero” de la care poate fi măsurată natura şi dimensiunea schimbului, dând posibilitate prin acest reper să se
constate alterările, deteriorările, neajustările, starea de confuzie pe care le implică schimbul,
În concepţia lui Malinovski, în procesul schimbului cultural dominantă este forţa, ca presiune
exercitată de „donnor culture” (cultura donatoare) asupra „receiver culture”, (cultura receptoare) sub
cele mai diferite forme: ca forţă deschisă, nudă, dar şi ca presiune morală, psihică, rezultată din lipsirea sau
frustrarea de vechiul stil de viaţă. Pe aceeaşi linie, Edward Sapir arată că în raport cu albii care se vor
„doritori de bine” ai lui, indianul dezorientat, deşi intră în compromis cu noul său mediu „este apt să
păstreze un simţ greu al pierderii unui bine mare şi vag, o anumită stare de spirit pe care i-ar fi greu s-o
definească, dar care-i dădea curaj şi plăcere. El crede că prosperitatea zilelor trecute niciodată nu pare s-o
mai recâştige. Ce s-a întâmplat este că s-a trezit în afara îmbrăţişării calde a culturii sale, în aerul rece al
existenţei fragmentare (Sapir, 1958, p. 97).
O altă semnificaţie a termenului de aculturaţie este limitarea lui la situaţiile în care unul din
grupurile aflate în contact pierde complet libertatea de a alege sau libertatea de a accepta sau respinge noile
propuneri de elemente culturale. Este sinonimă cu alienarea sau dezrădăcinarea.

49
 În cele mai multe studii de aculturaţie este subliniat aspectul dinamic al aculturaţiei, adică faptul
că contactul nu este numai un eveniment, ci un proces, cu stadii diferite, un proces continuu de interacţiune
între grupuri cu culturi diferite. Cu toate acestea, în studiile americane despre aculturaţie se vorbeşte şi
despre diferite grade de aculturaţie, despre indivizi aculturaţi total sau parţial. În cazul unui individ total
aculturat este clar că procesul aculturativ este terminat şi se vorbeşte despre condiţii. În asemenea situaţii,
semnificaţia aculturaţiei coincide cu cea a asimilaţiei, deşi însăşi definiţia din Memorandum specifică
faptul că asimilaţia este cu timpul o fază a aculturaţiei.

Asimilaţia
În literatură, în accepţia cea mai restrictivă, asimilaţia este acea formă a aculturaţiei apărută în
grupurile de indivizi care înlocuiesc în întregime cultura lor originală cu alta. Este acea situaţie când
grupurile de indivizi sau indivizi separaţi sunt dezrădăcinaţi sau se dezrădăcinează, sunt scoşi sau ies
din societatea lor, din mediul lor cultural propriu în care s-au format prin socializare şi enculturaţie,
de la naştere, pentru a trăi într-o altă cultură depărtată în spaţiu şi cu puţine contingenţe în câmpul
motivaţional şi atitudinal.
Asimilaţia relevă situaţia în care echipamentul cultural dobândit, adică sistemul de idei, cutume,
modul de participare la organizarea socială, la lumea valorilor şi a semnificaţiilor în care trăiesc sunt
reconsiderate radical sau total pentru a se ajusta la noua existenţă socială căreia îi corespunde şi o nouă
cultură.
Cu această semnificaţie restrictivă a fost folosit termenul de aculturaţie în studiile despre negri în
America, despre indienii din America şi Canada, în cercetările din Mexic şi America Latină. Termenul
este folosit şi cu referire la procesele de adaptare ale emigranţilor. Utilizarea termenului aculturaţie ca
asimilare totală a atras multe atitudini pro şi contra.
O elaborată analiză a studiilor aculturaţiei prin asimilare o realizează Milton M. Gordon. El
examinează natura asimilării pornind de la presupunerea unei situaţii ipotetice în care un grup de imigranţi
cu bază naţională sau etnie, religie şi modele culturale diferite vine într-o ţară cu populaţie de origine
naţională, religie şi comportament relativ uniforme şi stabile, cu grupuri sociale sau structură socială relativ
cristalizată (Gordon, 1971, p. 102-113).
Ce se întâmplă cu grupul imigrant la a doua generaţie?
În mod ideal, spune el, la a doua generaţie, este imaginată o totală asimilare exprimată în însuşirea
completă a modelelor culturale ale ţării gazdă, pierderea oricărui simţ al apartenenţei la vechiul grup etnic,
schimbarea religiei, pătrunderea în structurile sociale ale ţării gazdă unde au fost primiţi cu ospitalitate.
Asimilarea completă ca un caz ideal (în sensul lui Max Weber), Milton M. Gordon nu o pune în
nici un fel sub raza moralei, dacă e bine sau nu, dacă e dezirabil sau nu. El îi face procesului numai o
analiză abstractă, extrăgând etapele esenţiale prin care grupul se poate considera parte constitutivă a ţării
gazdă. Dar ne-punerea conştientă sub lupa aprecierii din punct de vedere moral nu exclude, după noi, faptul
real că în cazul exercitării de multiple presiuni de ordin economic, social, politic, administrativ, psihologic,
asimilarea totală, pierderea fiinţei etnice sau naţionale a unui popor, grup etnic coeziv, bine articulat din
punct de vedere cultural înseamnă lipsă de respect, încălcarea demnităţii, a libertăţii de expresie culturală,
fiind în ultimă instanţă şi un act imoral.
Dezvăluind toate tipurile de integrări, Gordon ajunge la concluzia că sunt şapte trepte sau procese
prin care se ajunge la o asimilare totală. Fiecare din ele poate fi gândită ca un stadiu particular sau un aspect
al procesului de asimilare. Asimilarea modelelor culturale ale ţării gazdă este denumită de autor aculturaţie
şi constituie primul tip de asimilare care are loc când un grup minoritar întră în scenă. Se poate desfăşura
neted, fără dificultăţi sau cu reacţii de respingere. Dacă aculturaţia nu conduce necesar la asimilarea
structurală, asimilarea structurală produce inevitabil aculturaţia.
Asimilarea structurală care semnifică pătrunderea în structurile de clasă, în grupurile, instituţiile
ţării gazdă este mai mult decât aculturaţia cheia de boltă a arcului asimilării. Odată cu asimilarea
structurală, vor avea loc, fie simultan, fie succesiv aculturaţiei, toate celelalte tipuri de asimilare care vor
urma natural. Preţul unei astfel de asimilări este, totuşi, dispariţia grupului etnic ca o entitate separată şi
pierderea valorilor sale distinctive.
Mai târziu, Ralph Beals a extins termenul de aculturaţie la procesul de urbanizare al populaţiei
rurale care migrează la oraş, prezentându-l ca pe o situaţie aculturativă, iar Robert Redfield construieşte
„continuum-ul rural-urban” ca expresie a aculturaţiei.
Aşa cum am mai arătat, tipurile de contact pot avea loc la diferite scale sociale: între popoare,
între segmente substanţiale ale populaţiilor, între grupuri mici sau chiar între indivizi. Sub aspectul tipurilor

50
de relaţii ce se pot stabili între grupurile aflate în contact, ele pot fi simbiotice, de cooperare reciprocă sau
tensionate, conflictuale.
Literatura fenomenului de aculturaţie subliniază ideea că împrumutul mutual s-a realizat adesea
între euro-americani şi băştinaşi, de pildă, în ciuda ostilităţii uneori destul de avansate dintre părţile aflate
în interschimb. Împrumutul nu poate merge numai într-o singură direcţie, dar dacă uneori pare că a mers
numai de la cultura europeană spre cea băştinaşă aceasta se întâmplă pentru că el poate fi mai bine
documentat istoric pentru perioada mai recentă. Dar dacă se schimbă perspectiva, luându-se în consideraţie
schimbările vaste care au avut loc în cultura euro-americană, ca rezultat al împrumutului de către europeni
şi americani de la popoarele cu care ei au venit în contact, se poate observa că aspecte fundamentale ale
vieţii: hainele, obiceiurile culinare, limbajul, muzica au fost în mare parte schimbate din secolul al 16-lea ca
rezultat al acestor contacte.
Dinamica aculturaţiei are caracter activ, creator. Împrumutul şi schimbul dintre culturi şi,
implicit, dintre oameni, este un împrumut selectiv, selectivitate ce justifică marea varietate în care
oamenii suportă sau trăiesc contactul. Modul de preluare a elementelor noii culturi stă argument
întotdeauna pentru ideea că oamenii percep şi îşi apropie noile modele în termenii modelelor lor
anterioare şi ai experienţei trecute. Interpretarea şi re-interpretarea însoţesc toate aspectele
schimbului cultural. Ele reprezintă procesul prin care vechile semnificaţii sunt atribuite noilor
elemente sau prin care noile valori schimbă semnificaţia culturală a vechilor forme.
În acest fel, considerăm că o subtilă şi rafinată dialectică a noului cu vechiul se produce conştient
sau inconştient în tot acest proces aculturativ. Selecţia, re-interpretarea sunt urmate de re-integrare, prin
care se dă coerenţa şi consistenţa necesară comportamentului uman.
Rezultatele proceselor de acceptare, adaptare sau de respingere se manifestă la nivelul grupurilor
şi subgrupurilor prin mecanismele psihologice şi sociale care iau uneori forma unor adevărate mişcări
aculturative sau contra-aculturative. Incongruenţa dintre modelele culturale achiziţionate şi presiunile
culturale ale mediului social dominant poate conduce la stări tensionale, de stres cu repercusiuni dramatice
asupra sănătăţii mintale a individului care trăieşte un abrupt proces de alienare.
Efortul pentru elucidarea şi îmbogăţirea conceptuală rezultată din analiza procesului aculturativ a
continuat după definiţia dată în Memorandum-ul din 1936. În 1938, M. Herskovits a publicat volumul
Acculturation în care a trecut în revistă un număr de rapoarte antropologice, studii pertinente în problema
aculturaţiei, indicând probleme pentru o cercetare ulterioară.
În 1953, Consiliul de Cercetări în Ştiinţele Sociale din SUA a tutelat un seminar despre
aculturaţie, încercând să re-vadă şi să clarifice ideile şi informaţiile existente. Definiţia dată a fost, în cele
din urmă, o extensie şi o re-elaborare a celei din 1936. Aculturaţia este schimbul cultural iniţiat de
conjugare a două sau mai multe sisteme culturale autonome. Schimbul aculturativ poate fi
consecinţa transmisiei culturale directe; poate fi derivat din cauze nonculturale, ca modificările
ecologice sau demografice; poate fi indus de cultura dominantă; poate fi amânat prin ajustări interne
care urmează acceptării trăsăturilor şi modelelor străine; poate fi o adaptare reactivă a modelelor de
viaţă tradiţională. Dinamica sa poate fi văzută ca o adaptare selectivă a sistemelor de valori, ca
procese de integrare şi diferenţiere, ca succesiuni în dezvoltarea factorilor de personalitate.
S-a subliniat, de asemenea, necesitatea ca, în studiul aculturaţiei, să se ţină seama de patru
probleme cheie, şi anume: caracterizarea proprietăţilor a două sau mai multe sisteme culturale autonome
care intră în contact; studiul naturii situaţiei de contact; analiza relaţiilor stabilite între sistemele culturale în
contact; studiul proceselor culturale ce decurg din conjugarea sistemelor. În procesele culturale trebuie să
fie incluse: transmisia interculturală, creativitatea culturală, dezintegrarea culturală, adaptarea
reactivă, ajustarea progresivă, fuziunea culturală, pluralismul stabilizat, nivelele diferenţiale ale
schimbării.
Corespunzător cu realizările teoretice şi de teren înregistrate este necesară orientarea studiilor
asupra elementelor noi şi ne-elucidate încă, de pildă, acelea ale proceselor culturale specifice contactului şi
ale efectelor lor asupra culturii ca întreg, ca şi asupra indivizilor ca microentităţi culturale.
Deşi unele precizări şi delimitări ale conceptului de aculturaţie sunt evidente şi la a doua întâlnire
în acest scop, conceptul continuă să suscite interes şi să dobândească, dacă nu semnificaţii noi, cel puţin,
nuanţe pe cât de bogate, pe atât de derutante interpretativ, pe de o parte, precum şi adepţi noi pentru o
accepţie sau alta, pe de altă parte. În acest sens, oferim câteva aspecte.
După Irving Hallowell, este posibil ca aculturaţia să aibă loc pe scară modestă, prin procesele
selective ale învăţării imitative voluntare, fără re-adaptarea radicală a comportamentului indivizilor sau fără
o re-modelare a modului total de viaţă a societăţii în care trăiesc ei (Hallowell, 1945, p. 187). El concepe

51
situaţia în care aculturaţia nu este legată de dominaţie, forţă, superioritate, ci este o interacţiune socială în
care între cele două popoare are loc, în condiţii de libertate, o învăţare imitativă a unor trăsături culturale
recompensatorii şi în armonie cu sistemul cultural al celui care împrumută. O astfel de accepţie am aplicat
şi noi în studiile concrete realizate pe grupuri etnice, ca şi pe structurile sociale urbane şi rurale, relevându-
se ca una dintre accepţiile cele mai frecvente, reale şi pozitive în conţinut, aptă de a explica schimbul şi
contactul cultural în condiţii libere şi de egalitate reciprocă între parteneri.
Aşa cum am arătat la începutul capitolului, în disputa privind semnificaţia contactului dintre
culturi intră şi etnologia franceză care va aduce noi contribuţii.
Semnificaţia contactului dintre culturi în literatura franceză nu diferă însă de cea americană şi
engleză decât prin nuanţe, semnificaţiile fundamentale, rămânând aceleaşi.
Jean Cazeneuve defineşte acest cuvânt greoi, dar foarte uzitat - „aculturaţia” - ca un aspect foarte
particular al contactului dintre culturi care reflectă adaptarea globală a unei populaţii la o cultură care nu
este a sa, originală şi care se produce, mai ales, când o colectivitate este supusă unei invazii sau când este
transplantată dintr-o regiune în alta, cum au fost transplantaţi negrii din Africa în America. .
Roger Bastide, de orientare pronunţat sociologică, analizează problema prin sintagma „intersecţia
civilizaţiilor şi a operelor lor”, intersecţie al cărei mobil este de sorginte socială, anume infrastructura
economică. Aculturaţia este, în concepţia lui, un proces cu caracter istoric, proces de creaţie, fenomen
social total care trebuie studiat la toate nivelurile, sub toate aspectele sale şi în legătură dialectică cu
ansamblul în care el se înserează. Este rezultat al interacţiunii cauzalităţii interne cu cea externă, idee care îl
distinge de antropologii americani şi pe care o apreciază în mod deosebit G. Balandier.
În concluzie, apreciem că privită sub aspectul mecanismelor psihice individuale, aculturaţia
semnifică re-adaptarea la altă cultură şi, în acest caz, poate fi numită, aşa cum a făcut-o Herskovits,
re-enculturaţie (enculturaţia fiind procesul individual primar de asimilare a culturii originale). Re-
enculturaţia este adaptarea oamenilor la obiceiuri neobişnuite, la structuri culturale şi
comportamentale noi. Ca reluare a unui proces ontogenetic relativ realizat, re-enculturaţia, după
opinia noastră, apare numai în procesele aculturative care pun individul sau grupurile umane în
situaţii noi, pentru care vechiul echipament comportamental devine neadecvat.
În general, se ştie că, psihologic, aculturaţia cuprinde fenomenele şi procesele care se petrec
în mentalul şi structura de personalitate a unui individ când acesta este nevoit să treacă de la o formă
de existenţă a culturii la alta, depărtată nu numai spaţial, dar şi ca valori şi semnificaţii.
Ca atare, în procesul aculturativ, considerăm că are loc o permanentă comparaţie,
confruntare şi competiţie a sistemului de gândire, de simţire şi de acţiune anterior însuşit cu noua
realitate socio-culturală în care trăieşte. Datorită plasticităţii individuale, adoptarea, prelucrarea şi
integrarea modelelor culturale propuse de noul mediu pot să aibă loc într-o formă mai mult sau mai
puţin rapidă, cu efecte mai mult sau mai puţin traumatizante.
Deschiderea individuală, disponibilitatea, orizontul de cunoaştere pot deveni indicatori de
bază în asimilare. Personalitatea individului în noua situaţie aculturativă poate dobândi un grad mai
mare sau mai mic de consistenţă, de armonie. Ea poate rămâne şi puternic inconsistentă,
contradictorie, de altfel, aşa cum s-ar putea găsi şi în mediul originar de cultură.
Procesul psihologic de adaptare la noul set de valori este extrem de complex, presupunând
schimbări de valori, atitudini, comportamente şi, uneori, chiar restructurarea întregii personalităţi.
Individul smuls din mediul său originar trăieşte o situaţie de disconfort. Şocul aculturativ este
suportat greu, mai ales, când noul set de norme şi valori trebuie să fie asimilate printr-o disciplină impusă.
În fapt, prin asimilaţie, noi presupunem că are loc o re-construire a fundamentelor personalităţii umane dată
de re-elaborările şi re-condiţionările în sistemele de atitudini şi în modelele de conduită şi de gândire.
Analizată în raport cu enculturaţia, aculturaţia apare ca un moment obligatoriu, inevitabil, al
acesteia când individul intră în contact cu o altă cultură decât cea originară, moment în care achiziţiile
dobândite anterior se prelungesc, se topesc şi se re-creează în noua cultură, ducând la o nouă integrare
socio-culturală.

52
 6. Noi direcţii de dezvoltare conceptuală

Pe măsură ce cercetările privind contactul dintre culturi s-au dezvoltat, conceptul de aculturaţie –
în sensul său restrictiv, de contact între grupuri cu culturi diferite, cu niveluri diferite de dezvoltare – se
dovedeşte a fi nesatisfăcător. El a fost bazat pe concepţia că cultura industrială apuseană, în ciuda
variaţiilor ei regionale, ar fi o forţă omogenă şi omogenizatoare care ar absorbi multiplele structuri ale
asociaţiilor tribale şi ţărăneşti (Clarck and al. 1976, p. 232). Conceptul de aculturaţie astfel definit, devine
prea simplu şi prea strâmt pentru o aplicare fructuoasă la situaţiile de contact contemporane din America,
recunoscută că se consideră azi o naţiune a naţiunilor. În vederea realizării unor studii cât mai adecvate
complexelor studii aculturative, diferite de la un grup etnic la altul şi de la o generaţie la alta, cercetătorii
americani au trebuit să forjeze noi concepte, noi cadre teoretice.
O primă încercare conceptuală a fost făcută prin distincţia între aculturaţie şi asimilaţie şi prin
teoria creuzetului (the melting pot theory) aplicabilă la imigranţii din SUA, studiată de Milton M.
Gordon (Gordon, 1971, p.102-113). Această teorie încearcă să răspundă la întrebarea dacă populaţia
imigrantă se asimilează.
Când s-a descoperit că culturile etnice distinctive persistă peste generaţii, o a doua întrebare s-a
pus cu necesitate şi anume, care este raportul dintre populaţiile imigrante şi cultura gazdă. La această
întrebare s-a răspuns prin conceptul de pluralism cultural, dezvoltat de o pleiadă de cercetători. Ideea de
pluralism cultural a condus la alte întrebări şi răspunsuri prin care s-au impus conceptele de limite etnice,
marginalitate socială, aculturaţie selectivă a grupurilor. La italienii din Australia, de pildă, s-au
descoperit, în 1970, diferite grade de aculturaţie în comportamentele publice faţă de cele private.
În legătură cu pluralismul cultural, s-a pus problema legăturii dintre individ şi procesele
aculturative, adică oamenii se familiarizează („aculturează”) diferit unii de alţii? Din nevoia de răspuns la
aceste probleme au apărut conceptele de om marginal şi biculturalitate.
Din cele relatate mai sus, se observă logica în virtutea căreia conceptele se generează unele din
altele, se dezvoltă şi se adâncesc unele pe altele.
Categoria la care s-a ajuns şi care a devenit cea mai uzitată în studiile de antropologie şi sociologie
este cea de grup etnic, cu corolarul ei, identitate etnică sau conştiinţa apartenenţei la un grup etnic, cu
trăsături caracteristice ca limbă, obiceiuri, tradiţii culturale, port, psihologie, cultură spirituală. Derivate din
identitatea etnică au fost studiile concentrate pe problema etnicităţii situaţionale, concepută ca un
construct holistic care se deplasează în unitate cu contextul. Dar pentru că cercetările efectuate nu au
confirmat caracterul holistic al identităţii etnice, a fost necesară, în continuare, depistarea diferitelor
componente ale identităţii etnice.
Cercetările următoare nici nu mai includ conceptul de aculturaţie, ca atare, în studiile lor,
considerându-l, probabil, prea larg, difuz pentru investigarea identităţii etnice. În această categorie am

53
introduce şi studiul The Saxon Germans: political fate of an ethnic identity de Marilyn Mc Arthur realizat
în anii 1974-1976, pe saşii din Feldioara, judeţul Braşov (Mc Arthur, 1976, p. 349-364). Ea abordează acest
grup etnic direct din perspectiva identităţii etnice fără să mai facă apel la conceptul de aculturaţie.
În schimb, grupul format din Margaret Clarck, Sharon Kaufman şi Robert C. Pierce consideră că,
în cercetarea lor, aculturaţia nu poate fi omisă din definiţia pe care ei o dau identităţii etnice. Ea formează o
componentă majoră, combinându-se pentru a crea profiluri de cunoaştere, de semnificaţii şi de
comportament, în ceea ce priveşte relaţia dintre cultura tradiţională şi cultura nouă.
Autorii încearcă, pentru prima dată, o legătură între aculturaţie şi identitate etnică, prin
studierea combinaţiei dintre ele în unul şi acelaşi individ. Aceasta le dă posibilitatea să observe legătura
dintre aculturaţie şi componentele identităţii etnice în fiecare persoană. Identitatea etnică este discutată în
termenii a trei variabile: echilibru aculturativ, orientare tradiţională şi orientarea actuală (anglofonă sau
americană). Cele trei variabile, bineînţeles, pot fi aplicabile pe matricea oricărei culturi sub forma de
echilibru aculturativ, orientare tradiţională şi orientarea actuală. Dar noi le vom analiza, în continuare, pe
realitatea americană pentru a descifra în detaliu demersul teoretic în exemplul dat.
Echilibrul aculturativ reflectă relativa cunoaştere de către individ atât a culturii populare
tradiţionale, cât şi a culturii populare contemporane americane. Orientarea tradiţională şi orientarea
anglofonă sau americană, reflectă gradul şi tipurile de participare ale unui grup etnic la activităţi specific
etnice sau specific americane, de pildă, celebrarea unor sărbători tradiţionale, vorbirea limbii materne,
păstrarea de relaţii cu organizaţiile etnice. Orientarea tradiţională arată că un individ se comportă în
societatea americană în care a intrat şi trăieşte după modelele specifice societăţii sale tradiţionale din care a
venit.
Orientarea anglofonă indică situaţia inversă, asimilarea modelelor specifice americane, trăirea
simţământului de apartenenţă şi de participare la cultura majorităţii, faptul că un individ se prezintă pe sine
altora mai degrabă ca american decât ca etnic.
Vârsta şi generaţia constituie un puternic factor de diferenţiere, studiile demonstrând că, în
general, simplificând la maxim generaţiile, prima generaţie de imigranţi sau bătrânii sunt preponderent
tradiţional orientaţi, că a doua generaţie sau cei de vârstă medie pot fi caracterizaţi ca bi-culturali, indivizii
manifestând încă o uşoară tradiţionalitate, dar înscriindu-se şi spre orientarea anglofonă, iar tinerii sau
generaţia a treia sunt anglicizaţi pe toate dimensiunile.
Cercetarea a arătat că factori diferiţi influenţează oamenii în a fi mai anglicizaţi sau mai
tradiţionali şi anume: statusul social dintr-o cultură comparat cu alta; nivelul de discriminare etnică
perceput; gradul de protecţie a individului în cadrul familiei sau al comunităţii etnice; gradul presiunii
externe de a interacţiona cu anglofonii în noua societate; circumstanţele personale ca şcoala, căsătoria,
migraţia, nivelul aculturativ al altor membri ai familiei sau tipul de vecinătate în care a fost crescută
persoana.
Studiul relatat are semnificaţie dublă: pe de o parte, teoretică pentru modul în care conceptul de
aculturaţie este îmbinat cu cel de identitate etnică în cadrul căruia este conceput ca o dimensiune cu
anumite grade de dezvoltare, iar pe de alta, pentru procesul real pe care-l reflectă şi prin care se pot
interpreta şi alte situaţii de contact.
Am insistat asupra multiplelor semnificaţii conferite termenului de aculturaţie datorită
complexităţii fenomenului pe care îl reflectă, noianului de idei şi interpretări pe care le-a stârnit în literatura
străină, dar şi pentru că cunoaşterea lor ne ajută la o mai nuanţată analiză a contactului dintre culturi în
raporturile interetnice din ţara noastră pe care intenţionăm s-o realizăm, apelând la cercetările de teren
realizate de-a lungul anilor de cercetare.

54
 CAP. II.
DIMENSIUNEA SOCIOLOGICĂ
A CONTACTULUI DINTRE CULTURI

1. Fundamentele antropologice şi sociologice

ale contactului dintre culturi

După parcurgerea în primul capitol a studiilor de antropologie în care s-au dezbătut până la detalii
semnificaţiile termenilor de aculturaţie şi contact între culturi din perspectivă americană, engleză şi
franceză, în cele ce urmează, încercăm o articulare organică a acestora cu cele de sociologie pentru a reda
grupurile umane intrate în contact în unitatea şi diversitatea lor socială firească.
Antropologia este o ştiinţă holistică al cărei scop este studiul condiţiei umane ca întreg. Ea se
ocupă cu originea şi dezvoltarea omului ca fiinţă biologică şi culturală, explică diversitatea umană,
diferenţele şi similarităţile în modul în care populaţiile umane s-au adaptat la mediul înconjurător imediat şi
la contactele cu alte grupuri umane. Dintru început s-a dedicat studiilor comparative dintre diferitele
grupuri umane, urmărind varietatea umană atât în timp, cât şi în spaţiu. Subdiviziunile ei reflectă
multitudinea de aspecte ale vieţii sociale pe care le-a îmbrăţişat şi dezvoltat de-a lungul timpului -
antropologia fizică, antropologia culturală, antropologia lingvistică, antropogeografia, antropologia socio-
culturală etc.
Conceptul fundamental al antropologiei este cultura, care arată că omul se adaptează mediului
primar mai degrabă prin comportamente învăţate decât prin mijloace biologice. El şi-a construit un
echipament social specific format din idei, reguli, norme, valori, obiceiuri şi tradiţii pe care le foloseşte în
procesul de modelare umană şi le transmite din generaţie în generaţie. De pildă, antropologia socio-
culturală se ocupă atât cu studiul naturii societăţii în general, când pune în discuţie universaliile, cât şi cu
trăsăturile distinctive ale unei anumite societăţi, când analizează divergenţa, diversitatea şi unicitatea
grupurilor umane şi a culturilor lor.
Sociologia este studiul ştiinţific al comportamentului omului ca fiinţă socială sau membru al
societăţii, ea însăşi concepută ca organism social total; studiu al faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale;
al modelelor de interacţiune individuală şi de grup; al relaţiilor dintre ele, ca şi al influenţelor grupului
asupra comportamentului individual. Sociologia se centrează pe înţelegerea şi explicarea grupului, a
factorilor colectivi din comportamentul uman, a sistemelor sociale, instituţiilor şi organizării lor sociale.

Baza socială a contactului dintre culturi

Studiul contactului dintre culturi din punctul de vedere al antropologiei şi sociologiei va adânci
semnificaţia esenţei sociale a acestui fenomen complex, cu multiple dimensiuni, dintre care fiecare poate
deveni obiect de studiu de sine stătător pentru specialiştii în ştiinţele sociale: etnologi, filosofi ai culturii,
istorici ai culturii etc.
Considerând contactul dintre culturi un contact între grupuri de oameni cu istorii de viaţă şi
culturale diferite din a căror convieţuire rezultă o schimbare a modelelor culturale originare ale
fiecăruia, va trebui să avem în vedere cine sunt oamenii, ce tipuri de relaţii le guvernează viaţa, care
este poziţia lor în societate, ce roluri îndeplinesc în virtutea statutului pe care îl au.
În studiul de faţă, „grupurile de oameni cu istorii de viaţă şi culturale diferite”, cu puternice
legături în interiorul grupului şi cu strategii elaborate în raporturile cu cei din afara lui sunt grupurile
etnice. Ele pot fi majoritare şi în acest caz formează naţiunile sau minoritare şi atunci se numesc minorităţi
naţionale. Ca minorităţi naţionale sunt obiect al legislaţiei naţionale şi internaţionale în care se stipulează
drepturile de care trebuie să se bucure pentru a-şi păstra trăsăturile etnice şi culturale definitorii.
Grupul etnic majoritar dintr-o societate constituie naţiunea. Ea (naţiunea) se deosebeşte de
grupul etnic minoritar prin aceea că ea dă numele societăţii, poporului acesteia. De pildă, în ţara noastră,
grupul etnic majoritar sunt românii care au o pondere de 89,5% din populaţia ţării după Recensământul
populaţiei din 2002, pe când celelalte 21 grupuri etnice sau minorităţi naţionale constituie 10,5%. În
consecinţă, numele ţării „România” şi al naţiunii – „Naţiunea română” izvorăsc din ponderea şi calitatea
etno-culturală a românilor.
Grupul etnic
Dar să ne întoarcem la grupul etnic. Ce este acesta? L-am definit în multe lucrări. În cele ce
urmează, ne referim la principalele lui trăsături. Este un grup uman coeziv, cu puternice legături de sânge,
cu o istorie şi cultură comune, care îşi făureşte un mod de viaţă propriu, distinct de al altora, trăieşte,

55
munceşte pe acelaşi teritoriu, vorbeşte aceeaşi limbă, are conştiinţa apartenenţei la acel grup. Considerând
componenta biologică un dat relativ imuabil, fizionomia lui etnică este o creaţie, un produs social, rezultat
al fenomenelor şi proceselor la care a participat şi care l-au marcat în structura sa de personalitate. Etnicul
este totalitatea socialului pe care îl întruchipează o populaţie la un moment dat, îl defineşte în substanţa sa
cea mai intimă, sinteză a continuităţii şi discontinuităţii lui istorice (Cobianu-Băcanu, 2004 ., p. 101-102).
Grupul etnic se distinge prin tradiţia culturală comună şi simţul identităţii ca grup sau subgrup în
societate. Conştiinţa de grup etnic adânc inoculată membrilor lui devine una din forţele cele mai nebănuit
de puternice în acţiunile orientate benefic sau malefic ale acestuia. Membrii lui se deosebesc de alţi membri
ai societăţii după anumite caracteristici culturale. Ei au limbă, religie, istorie, literatură, civilizaţie materială
specifice. Cel mai important lucru este sentimentul de identitate al membrilor ca grup tradiţional distinct.
Trăsăturile culturale exprimate în limbă, obiceiuri şi tradiţii, port, mod de viaţă şi stil de viaţă, cultură
scrisă, orală, trăită sau zidită, folclor, cânt, dans îi deosebesc fundamental de alte grupuri. Simţămintele,
scala de valori pe care îşi construiesc concepţia despre lume şi viaţă, despre trecut, prezent şi viitor sunt
indicatori „tari” ai grupului etnic. Dacă la aceste trăsături adăugăm elementele culturii materiale reflectate
în obiecte, unelte, podoabe, mod de construire a locuinţei, mod de organizare a gospodăriei, a comunităţii
etnice, atunci imaginea grupului etnic se întregeşte.
Ceea ce este esenţial este faptul că membrii grupului etnic se identifică sau se recunosc în
trăsăturile grupului căruia îi aparţin. În acest fel, identitatea etnică este un proces deschis ce se trăieşte şi se
dezvoltă cu fiecare individ şi cu fiecare generaţie. Ea reflectă interacţiunea dintre identitatea individului şi a
grupului din care face parte; este, în ultimă instanţă, procesul psiho-individual prin care se conservă
trăsături din ambele identităţi – individuală şi de grup - în vederea adaptării adecvate la condiţiile sociale
ale mediului de viaţă.
Când un individ se identifică cu un anumit grup etnic, aceasta înseamnă că se defineşte prin
trăsăturile acestuia, are ca model acel grup ale cărui valori, norme, simboluri le acceptă şi le interiorizează
în propriul comportament şi în conştiinţa de sine. La acel grup el se raportează pentru a-şi defini credinţele,
atitudinile, aşteptările sau standardele care îi orientează comportamentul.
Însă naţiunea este o entitate superioară grupului etnic. Ea are atribuţii distinctive la scară
societală, simboluri proprii de care membrii ei sunt legaţi prin emoţii şi sentimente puternice,
precum steagul, imnul, sărbătorile naţionale, recunoscute prin capacitatea simbolică de reprezentare
a întregii societăţi în faţa ei însăşi şi în faţa lumii. Cum s-ar explica, altfel, lacrimile de bucurie ale
tuturor campionilor sportivi când se intonează Imnul Naţional şi se ridică Drapelul ţării lor decât prin
această imensă forţă simbolică de reprezentare a poporului lor în faţa altor popoare?
Naţiunea, după Dimitrie Gusti, este un organism viu, care se afirmă într-o structură economică şi
sufletească specifică şi se menţine printr-o organizare politică şi juridică caracteristică totului. Ea
dobândeşte consacrare politică şi juridică prin statul-naţiune sau statul naţional (Gusti, ediţie îngrijită de Ilie
Bădescu, 1995, p, 18-40).
Statul naţional este personificarea juridică şi politică a naţiunii. Naţiunea este reprezentată în
afara graniţelor de statul naţional care îi apără graniţele, interesele şi înfăptuirile.
Între grupul etnic şi naţiune este un raport de la parte la întreg, naţiunea cuprinzând
grupurile etnice ca pe componente organice ale vieţii sociale, economice şi culturale. Etnia sau grupul
etnic este o realitate cu atributul perenităţii, dar nicidecum cu atributul statalităţii pe teritoriul unui
stat naţional unitar şi indivizibil teritorial. Identitatea etnică stă la baza identităţii naţionale în sensul că
trăsăturile ei fundamentale se regăsesc şi în definiţia identităţii naţionale. Deosebirea majoră dintre ele
constă în aria conştiinţei de sine care la grupul etnic este mai restrânsă numeric, ca forţă socială sau putere
simbolică, pe când la membrii naţiunii conştiinţa de sine se extinde la întreaga comunitate de origine,
istorie, cultură, limbă şi religie şi este susţinută şi cultivată prin instrumentele statului naţional (Maria
Cobianu-Băcanu, 2000, p.20).
Identitatea naţională este o identitate supraordonată căreia i se subsumează identitatea etnică ce se
poate dezvolta în limitele statului naţional până la punctul în care nu lezează identitatea naţională.
Absorbind toate trăsăturile specifice grupului etnic şi identităţii etnice, identitatea naţională trece dincolo de
ele, ea vizând o populaţie majoritară, delimitată de un teritoriu cu frontiere statale, în cadrul cărora se
desfăşoară o viaţă economică, socială şi culturală integrată ce poartă specificul dobândit din istorie de
această populaţie în limbă, obiceiuri, port, cultură, religie.
Identitatea naţională este o sinteză superioară a trecutului, a prezentului şi a direcţiilor de evoluţie
viitoare. Ca realitate dinamică şi complexă, este într-o strânsă corelaţie cu naţiunea a cărei traiectorie o
acompaniază. O naţiune strivită striveşte şi afirmarea deschisă a identităţii naţionale, după cum o naţiune

56
liberă, independentă, suverană, în plină dezvoltare conferă un surplus de mândrie şi demnitate membrilor
ei. De aceea, proiectele de integrare europeană, de globalizare sau de dezvoltare transnaţională nu pot să
treacă cu vederea vectorul naţional, pentru că el este legat de identitatea membrilor naţiunilor care nu
renunţă la propria lor fiinţă, la propria lor moştenire, fără să reacţioneze.
În condiţiile procesului de aderare la Uniunea Europeană, una din problemele ce dobândeşte o
deosebită semnificaţie este cea a construirii identităţii europene, expresie a împărtăşirii de către toţi
cetăţenii Uniunii Europene a unor trăsături comune privind democraţia, valorile lumii contemporane,
precum înţelegerea, toleranţa, cooperarea reciprocă, respectarea drepturilor omului, a demnităţii sale.
Meritoriu de remarcat este faptul că identitatea europeană nu semnifică renunţarea la identitatea naţională,
ci subsumarea acesteia unei entităţi superioare prin conservare şi dezvoltare. Pentru că se tinde nu spre o
Europă amorfă, ci spre o Europă unitate în diversitate, unitară şi, totuşi, diferenţiată, în plus, lipsită de
discrepanţele şi ameninţările ce au planat asupra ei de-a lungul istoriei (Cobianu-Băcanu, 2004 a., p. 152-
153).
Ceea ce se urmăreşte este inocularea în conştiinţa, comportamentul şi modul de viaţă al cetăţenilor
UE valorile care au stat la baza apariţiei şi dezvoltării actualei uniuni de state şi anume: pacea, stabilitatea,
securitatea, prosperitatea economică, competitivitatea, fără de care aceasta nu ar fi atins actualul nivel de
dezvoltare şi nu ar fi devenit un pol de atracţie pentru celelalte ţări ale Europei.
În fapt, crearea, dezvoltarea şi extinderea UE la 25-27 şi, poate, chiar la 30 de state în viitor, din
punctul de vedere al lucrării noastre, reprezintă cel mai amplu şi intens contact dintre culturi la scară
europeană, ce va determina uriaşe schimbări la nivelul ultimilor integraţi, ca şi la nivelul întregului mediu
integrator continental. Studiul acestui contact dintre culturi va aduce, indiscutabil, o multitudine de noi
trăsături, având în vedere tipul de relaţii ce se proiectează a se instaura între statele membre, relaţii de
cooperare, de dezvoltare economică şi colaborare politică şi culturală care sunt total diferite de procesul de
„westernization” a lumii, specific secolelor 19 şi 20.

Cultura naţională
Dacă pornim de la axioma că un criteriu esenţial de definire şi delimitare a culturii este naţiunea,
atunci, contactul dintre culturi în sensul celei mai largi baze sociale este contactul dintre culturi naţionale,
iar acolo unde încă nu s-au constituit naţiuni, este un contact între culturile acelor popoare. Cultura
naţională sau cultura unui popor este rezultatul unor cristalizări istorice, a unor sedimentări seculare, care se
exprimă în valori materiale şi spirituale perene, reflectare a direcţiilor principale ale progresului tehnic şi al
cunoaşterii într-un mod de viaţă specific, cu o matrice de modele culturale formate în încercarea şi efortul
susţinut de a da răspuns adecvat necesităţilor de viaţă.
În contactul dintre culturi, în calitatea lor de culturi naţionale, grupurile umane se confruntă prin
ce au mai specific, mai distinctiv, atât sub aspectul culturii spirituale, al operelor de artă, literatură, ştiinţă,
tehnică, cât şi sub raportul culturii materiale, exprimată în valorile materiale, în mijloacele de existenţă
create de ele de-a lungul istoriei. Confruntarea are loc, de asemenea, şi între valorile umane propriu-zise,
prin aceasta înţelegând personalităţile din domeniul culturii, ştiinţei şi tehnicii, inventatorii, olimpicii,
campionii din toate domeniile.
Culturile naţionale sunt expresii materiale şi spirituale de manifestare a geniului creator al unui
popor, al personalităţii naţiunii în concertul culturii mondiale. După Margaret Mead, culturile umane sunt
semnele distinctive care le identifică în raporturile internaţionale, comportând semnificaţii şi fiind
purtătoare de semnificaţii dincolo de graniţele în care s-au plămădit. Pot fi văzute ca sisteme modelate
istoric de comunicare între indivizi care codifică şi dă semnificaţii experienţei cu lumea de afară şi cu cea
dinăuntru (Mead, 1965, p. 400).
Din perspectiva celor de mai sus, contactul dintre culturi este un contact între culturi naţionale,
definite prin trăsături culturale, experienţe şi valori diferite, reprezentante a două arii socio-culturale
distincte.

Gusti şi cultura naţională

După creatorul Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Dimitrie Gusti, cultura naţională este opera
tuturor forţelor naţiunii, la care trebuie să participe toţi „ostaşii cunoaşterii realităţii româneşti”. Cultura
naţională este realizarea scopurilor naţiunii, naţiunea însăşi fiind o comunitate culturală. Între naţiune şi
cultură există o legătură nemijlocită, în sensul că naţiunea este acel totum social creator de noi valori
culturale, ştiinţifice, artistice, religioase, economice, juridice şi politice. La Gusti, naţiunea şi umanitatea
formează o unitate organică. Departe de a se exclude una pe alta, naţiunea şi umanitatea se presupun

57
reciproc. Activitatea creatoare de valori a fiecărei naţiuni se îmbină şi se completează într-un tot armonios
cu activitatea particulară a celorlalte naţiuni, formând acea unitate culturală supremă care este umanitatea.
O naţiune este, din acest punct de vedere, un aspect particular al umanităţii, iar umanitatea este
continuitatea în timp şi solidaritatea în spaţiu a tuturor naţiunilor (Gusti, Sociologia militans. Cunoaştere şi
acţiune în serviciul naţiunii, vol. I, Cunoaştere, Fundaţia „Regele Mihai I”, Bucureşti, 1946, p. 327).
În gândirea lui profund umanistă, nu poate fi vorba de primatul nici unei naţiuni asupra alteia sau
de o supranaţiune, întrucât fiecare are misiunea egală de a avea o civilizaţie proprie pentru a îmbogăţi
umanitatea. Umanitatea, ca unitate socială superioară, se făureşte din colaborarea strânsă dintre naţiuni, cu
păstrarea neatinsă a libertăţii şi a gândului creator. Ea exclude şi naţionalismul îngust şi naiv şi
cosmopolitismul exclusivist. Teza fundamentală a lui este că cine lucrează pentru propăşirea naţiunii
contribuie, simultan, la îmbogăţirea umanităţii şi invers, cine crede că produce numai pentru umanitate,
implicit, participă la întărirea culturală a naţiunii. Cum? Mecanismul cultură naţională - umanitate constă în
faptul că în fiecare personalitate trăieşte naţiunea şi umanitatea.
Prin Sociologia Naţiunii, al cărei creator este, el vrea să facă din sociologie un instrument de
dezvoltare a naţiunii, de educare în spiritul patriotismului naţional, sintagmă care îi aparţine. El însuşi se
consideră un militant pentru deplina realizare a misiunii poporului român în concertul popoarelor lumii. De
aceea, propune o viziune românească pentru cunoaşterea de sine a societăţii, cât şi pentru a demonstra
„putinţele unei contribuţii româneşti la ştiinţa universală”.
În contactul dintre două culturi, concepute ca doua arii socio-culturale distincte, se pune problema
ce se întâmplă când ansambluri mari de indivizi sau numai indivizi intră în contact? care valori intră întâi în
contact? Există vreo regularitate? De ce unele obiecte, valori sunt asimilate mai rapid, se multiplică, în timp
ce altele nu se deplasează o lungă perioadă de timp, după crearea lor? (Sorokin, 1941, p. 98)
Un răspuns adecvat la astfel de întrebări presupune o cercetare concretă asupra grupurilor umane
intrate în contact, a ierarhiei de valori specifice fiecăruia, precum şi a celor comune pe baza cărora se pot
apropia şi pot realiza schimbul. Ceea ce este cert este faptul că dominantele vieţii sociale a oamenilor se vor
impune ca valori, îmbrăcând forma intereselor şi în funcţie de acestea se transmit elementele culturale.
Studiind centrele de interes, mobilurile şi motivaţiile acţiunilor lor, se obţine tabloul nivelului de satisfacere
a nevoilor şi dacă nevoile primare de hrană, adăpost, îmbrăcăminte sunt satisfăcute, trecerea la nevoi de
ordin superior va fi relevantă pentru palierul dezvoltării culturale şi spirituale a grupului.
Nu orice bun cultural se transmite cu egal interes sau egală repeziciune de la un grup la
altul, modul cum se transmite fiind o funcţie de mai mulţi factori: economici, sociali, psihologici,
culturali, de structurile sociale şi demografice.
Infrastructura socială devine un indicator puternic pentru acceptarea sau respingerea unui element
cultural, iar dacă este vorba de acceptare, pentru o acceptare a lui mai rapidă sau mai târzie, statutul social
şi profesional, sexul, vârsta sunt caracteristice pentru o atitudine sau alta.
Din acest punct de vedere, studiile lui Pitirim Sorokin sunt edificatoare. Într-adevăr, este un fapt
care se impune şi observaţiei empirice că persoanele şi grupurile care sunt cel mai devreme expuse noilor
valori culturale tind să fie şi primii importatori şi recipienţi ai lor, printre aceştia înscriindu-se categoriile
socio-profesionale cele mai reprezentative. Exemplele date de Sorokin corespund cu cele din vremea sa:
comercianţii, negustorii, misionarii, oamenii de ştiinţă, voiajorii, jurnaliştii. Persoanele expuse mai târziu şi
mai puţin la noile valori culturale tind să întârzie în acceptarea şi folosirea lor. Pe structuri de sex şi vârstă,
după Sorokin, bărbaţii mai frecvent decât femeile şi tinerii mai mult decât bătrânii acceptă şi folosesc noile
valori, în timp ce femeile, bătrânii, cei din mediul rural, în general, prin modul lor de viaţă ar avea puţine
contacte cu valorile culturale străine, ceea ce întârzie asimilarea şi beneficierea de ele.
Studiile lui Sorokin, corespunzătoare unei perioade când femeia nu era antrenată la munca socială
alături de bărbat, pot fi completate cu date noi, rezultate din realităţi noi, specifice zilelor noastre, când
majoritatea femeilor sunt integrate în muncă, iar dacă sunt excluse de la ea, prin şomaj, faliment sau
restructurare a întreprinderilor, ca urmare a legilor economiei de piaţă, protestează cerându-şi dreptul la
muncă şi, în acest fel, la un nivel de trai decent. Dacă la accesul sporit pe piaţa muncii al femeilor adăugăm
nivelul lor crescând de pregătire profesională şi culturală, iar la categoriile cu studii superioare, chiar
nivelul lor de expertiză, datele problemei se schimbă fundamental în epoca contemporană. De pildă, în ţara
noastră, în ultimii 10-15 ani, unele dintre ele au demonstrat calităţi de buni manageri şi oameni de afaceri
încât s-au situat pe lista persoanelor de top în afaceri.
În aceste condiţii, statutul cultural ridicat al femeilor devine o condiţie fundamentală pentru
deschiderea la schimburi culturale. Fie ca lucrătoare, pur şi simplu, într-o firmă românească sau străină, fie
ca manageri, statutul profesional mai înalt le face să devină agenţi culturali activi, purtătoare de noi valori

58
şi modele culturale şi, în acelaşi timp, donatoare şi recipiente de noi valori în contactul cu agenţi de alte
culturi.
Contactul dintre culturi, în sensul celor arătate mai sus, presupune transmisia modului de a
gândi, de a executa un anumit produs sau tehnologia „know-how”, ca şi împrumutul reciproc de
maniere de comportament, de adresare, de abordare a partenerilor de afaceri, ceea ce constituie un
schimb cultural de ordinul esenţei în cultura muncii şi a întreprinderii.
Un studiu atent al culturilor ce intră în contact relevă că în cadrul lor valorile au ponderi diferite şi
ierarhii diferite. Ceea ce pentru o cultură este important, pentru alta poate să fie nesemnificativ şi din
această incongruenţă de semnificaţii pot apare multe neînţelegeri în aprecierea unei culturi şi a
reprezentanţilor ei.

Sub-culturile
Cercetarea de teren a contactului dintre culturi demonstrează că niciodată culturile nu intră în
contact ca întreguri, ci ca părţi, într-un anume sens, ca sub-culturi, iar din punct de vedere uman, ca
sub-structuri, fiecare sub-structură făurindu-şi propria sa sub-cultură. Simplu spus, nici o persoană
sau nici un grup social nu poate reflecta întreaga cultură, ci numai părţi, aspecte din ea şi anume, acelea la
care a fost expus în istoria sa da viaţă individuală sau de grup. În consecinţă, s-ar putea spune că societăţile
sunt formate din subculturi interferente, aflate într-o relativă unitate (Clarke, 1974, p. 430 şi Horton şi
Hunt, 1961, p. 55)
Indicatorii ocupaţie, nivel de pregătire profesională, vârstă, sex, pot deveni factori sociali
distinctivi cu implicaţii conturate şi semnificative în constituirea grupurilor sociale şi culturale. De pildă, se
vorbeşte de grupul socio-cultural al tineretului pentru că el se detaşează net prin valorile, aspiraţiile şi
normele de conduită de alte grupuri de vârstă, dezvoltând probleme, dimensiuni şi dinamici specifice, în
ultimă instanţă o identitate proprie. Exemplul cel mai concret din momentul de faţă îl reprezintă
manifestările de nemulţumire ale reprezentanţilor de vârf ai Tineretului Social Democrat din PSD, partid de
opoziţie după alegerile parlamentare din decembrie 2004 şi ai Partidului Democrat, componentă a Alianţei
Dreptate şi Adevăr constituită din Partidul Democrat şi Partidul Liberal, aflată la guvernare. Grupul
tinerilor din ambele formaţii, cea aflată la putere şi cea aflată în opoziţie, se manifestă ca un grup cu
aspiraţii, idealuri şi proiecte de acţiune diferite faţă de generaţia adultă care, în virtutea experienţei în viaţa
politică, îşi rezervă dreptul de a avea monopolul iniţiativelor şi chiar ultimul cuvânt de spus. Aici, este
vorba de grupuri de vârstă cu sub-culturi diferite între care pot apărea tensiuni şi chiar conflicte care duc la
rupturi de partid, ca în cazul a trei tineri, cu o bună pregătire politică, din P.D. sau la pierderea statutului
avut în legislatura anterioară, în cazul unui tânăr proeminent din PSD.
Sub-culturile îşi pot păstra identitatea prin rezistenţa la asimilare, în anumite privinţe, sau prin
acceptarea reprezentanţilor lor ca rebeli sau grupuri diferit legitimate în raport cu grupul la care se
raportează sau cu societatea; dar ele pot fi şi absorbite, asimilate până la dispariţia totală a identităţii.
Această ultimă alternativă, într-un partid politic, ar conduce la totalitarism sau dictatură, ceea ce, în numele
progresului general, nu este de dorit.
Transplantând problema în situaţiile de contact dintre un grup etnic şi ţara gazdă, asimilarea totală
a unui grup etnic până la dispariţia totală a identităţii sale poate avea loc prin violenţă sau prin imigraţie.
Dar asimilarea poate avea loc şi prin presiuni şi constrângeri exercitate permanent şi consecvent în toate
domeniile vieţii sociale de către un grup etnic minoritar la nivelul societăţii, dar majoritar într-o zonă, cum
sunt maghiarii în judeţele Covasna şi Harghita, care, între 1850-1992, au dus la reducerea substanţială a
numărului românilor în 11 localităţi şi la dispariţia tuturor românilor din alte 21 de localităţi (Ioan
Lăcătuşu, Rezumatul Tezei de doctorat „Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita”,
conducător ştiinţific prof. univ. dr. Traian Rotariu, Cluj-Napoca, 2002, p. 6).
Stabilindu-se într-o societate gazdă, o sub-structură etnică diferită va aduce cu sine şi sub-cultura
sa care este supusă proceselor lente sau ascuţite de modificare a identităţii.
Modul în care o sub-cultură acceptă, respinge sau re-adaptează elementele împrumutate se explică
atât în termenii culturii implicite şi explicite, închise sau deschise, cât şi prin înţelegerea structurii culturale
a grupului însuşi. Elementele care se asimilează, se grefează pe un fond valoric asemănător, existent
anterior în sub-cultura grupului, ceea ce permite afirmaţia că după ce un grup este complet asimilat, modul
lui de viaţă anterior este ca un container care a rămas indigen. Acelaşi lucru se subînţelege din ideea lui
Blaga despre orizontul spaţial al inconştientului, numit „spaţiu matrice”. El are funcţie plastică,
determinantă. Astfel, spaţiul matrice sau spaţiul mioritic se manifestă sub formă inconştientă chiar când

59
structura configurativă a spaţiului în care trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea este alta (Blaga, 1969, p. 45-49
şi 124-125).
Sub-culturile sunt culturi-părţi din întregul cultural care desemnează variaţiile din cadrul culturii
totale şi stau mărturie pentru ideea că cultura nu este omogenă. Prin sub-culturi se caracterizează variaţia
internă a unei societăţi stratificate şi, în acest sens, se poate vorbi de sub-cultura unei clase, sub-cultura unei
instituţii sau a unui grup profesional.
Societatea umană nu este omogenă, ea este organizată pe structuri de clasă, ocupaţionale,
profesionale, demografice, teritoriale, în care fiecare aduce un specific sau altul în modul de viaţă, în
proiectele şi sistemele de aspiraţii, de aşteptări.
Orice grup are cultura sa proprie şi psihicul indivizilor reflectă valorile mediilor din care ei fac
parte. În cultura unei societăţi complexe, fiecare individ participă la numeroase sub-culturi, la numeroase
sub-societăţi cărora le poate aparţine sau prin care poate trece. Fiecare sub-cultură va fi caracterizată de un
set diferit de teme, valori exprimate în preferinţe şi interese.
Totalitatea sub-culturilor cărora un individ le este expus sau la care participă constituie in-put-ul
cultural particular pentru el (Kuhn, 1963, p. 207-214). Cu cât este mai mare complexitatea şi diversitatea
societăţii, cu cât este mai mare libertatea individului de a selecta sub-societăţile de care el se va apropia, cu
atât este mai mare posibilitatea ca nici măcar două persoane să nu aibă acelaşi in-put cultural. De ce?
Pentru că un individ nu poate învăţa totalitatea conţinutului culturii; el, în cursul vieţii, este expus la diferite
segmente ale acesteia, manifestându-se „conform” răspunsurilor oferite de porţiunea la care este expus.
Acest „conform” este şi el relativ, pentru că în fiecare act şi gest uman intervine un minim de creaţie, de
participare care individualizează persoana aflată în acţiune.
Corpul culturii este simultan in-put-ul şi out-put-ul societăţii, societatea şi cultura formând
un tot organic, un sistem deschis la schimbare şi dezvoltare. În calitate de in-put este investiţie în
membrii societăţii realizată prin enculturaţie şi socializare, iar ca out-put este rezultantă, produs
care se conservă, se transmite de la o generaţie la alta şi se dezvoltă prin invenţii, descoperiri, creaţii.
Atributele de in-put şi out-put asigură culturii şi societăţii natura stabilă şi autoperpetuă, le dau acel
echilibru stabil de-a lungul deceniilor şi secolelor.
Cultura defineşte, de asemenea, in-grupul şi out-grupul. In-grupul este constituit din oameni care
susţin sau cred că susţin acelaşi set de valori ca şi cultura principală. In-grupul căruia îi aparţine cineva este
în general considerat superior tuturor altor grupuri, deşi acest lucru nu se justifică din punctul de vedere al
relativismului cultural. Out-grupurile sunt concepute ca manifestând trăsături contrare. Dacă, de pildă, la
scară macro-socială, naţiunea sau populaţia unei ţări, caracterizată prin trăsături culturale comune,
constituie in-grupul, out-grupurile sunt grupurile cu moduri complet diferite, opuse chiar, de a face
lucrurile, de a reacţiona la problemele din afară.
În studiul contactului dintre culturi, in-grupul şi out-grupul pot deveni concepte operaţionale ce
ajută la explicarea mecanismelor psiho-sociale prin care are loc asimilarea de noi elemente culturale. Dacă
contactul afectează grupurile primare de viaţă sau in-grupurile structurate pe valori şi semnificaţii
relativ comune cu ale culturii şi societăţii ca întreg, atunci este un contact la scară macro-socială şi de
ordinul esenţei, dar dacă afectează out-grupurile sau grupurile periferice în raport cu viaţa societăţii, ca
totalitate, poate rămâne un contact marginal, ne-esenţial.
Sociologia îşi poate aduce o contribuţie deosebită în studiul contactului dintre culturi prin:
• explicarea proceselor specifice de „acomodare” în situaţii de conflict sau de „integrare socială”,
ca tendinţă de armonizare şi unire a unor grupuri sociale diferite;
• acţiunea asupra consecinţelor sociale ale proceselor aculturative, ameliorându-le dacă sunt
negative sau accelerându-le dacă sunt pozitive;
• tehnologii de intervenţie socială;
• explicarea necesităţii de substituire sau dezorganizare a vechilor instituţii şi de formare a unor noi
organizaţii instituţionale.
În acest context, contactul dintre culturi poate facilita o multitudine de procese: reorganizarea şi
apariţia unui nou echilibru, rezistenţă la schimbare, noi actori sociali cu roluri şi statute deosebite de cele
anterioare etc.
În înţelegerea mecanismului intern al contactului dintre culturi, a interacţiunii sociale şi a rolului
individului în societate şi în cultură, de o deosebită importanţă se relevă a fi conceptele de rol şi statut.
Dacă statutul reflectă poziţia individului în societate, reglementată printr-un sistem de norme şi reguli care

60
prescriu cum ar trebui sau nu ar trebui să se comporte în anumite circumstanţe o persoană care ocupă un
anumit loc,
rolul reflectă însuşi modelul de comportare aşteptat şi cerut de la persoanele care sunt investite cu acel
statut. Statutul şi rolul sunt, astfel, două feţe ale aceleiaşi monede.
Fiecare statut social implică nu un singur rol asociat, ci o dispunere de roluri, numită setul de
roluri sau acele multiple relaţii-rol în care persoanele sunt implicate în virtutea ocupării unui statut social
particular.
Statutul este un instrument teoretic de identificare socială prin care aflăm cum se situează oamenii
unii în raport cu alţii şi ce roluri implică poziţia lor. Fiecare om ocupă mai multe statute şi joacă mai multe
roluri. Un bărbat poate fi, de pildă, tată, soţ, om de afaceri, membru al unui partid politic, al unei asociaţii,
al unui club de timp liber etc. Fiecare dintre aceste identităţi constituie un statut şi aduce cu sine aşteptări
de comportament adecvat.
În contactul dintre culturi, mai ales în condiţiile actuale, definirea statutului şi rolului indivizilor
care intră în contact dobândeşte valenţe deosebite. În fapt, orice individ sau grup de indivizi se înscrie într-
un sistem de statute şi roluri care se vor manifesta în modul în care primesc noul, acceptă schimbul,
apreciază valorile diferite de ale sale ale altor grupuri culturale. Statutul poate deveni factor de stimulare a
schimbului cultural sau de opoziţie la schimbare în vederea apărării şi păstrării stării de lucruri existente.
Din unghiul de vedere al bazei sociale, ne interesează nu numai proporţia celor care aderă la
schimbare, dar şi categoria socio-profesională, nivelul de pregătire, grupul social pe care îl reprezintă
subiecţii acestui proces. Or, aceste elemente se pot dezvălui prin identificarea statutelor şi rolurilor
indivizilor, a modelelor şi submodelelor specifice fiecăruia.
În interpretarea contactului dintre culturi intervin o multitudine de factori sociali ca variabile care
pot să dea o formă sau alta, o intensitate mai mare sau mai mică schimbului dintre oameni, cum sunt:
factorul economic, relevant pentru nivelul de dezvoltare şi de stăpânire a naturii; factorul politic pentru
tipul de relaţii de dominare sau de egalitate; factorul demografic, pentru masa antrenată în contact; factorul
etnic, ecologic etc.
Unul dintre cele mai importante aspecte sociale şi antropologice în situaţiile de contact dintre
culturi este traducerea sau perceperea adecvată a semnificaţiei conceptelor străine care desemnează
categorii şi procese sociale definitorii pentru o societate. Munca de teren, coabitarea cu membrii
echipelor băştinaşe de studiu, ajută la o traducere corectă şi complexă a semnificaţiilor reale ale limbajului.
În procesul de socializare şi de enculturaţie, fiinţa biologică învaţă să traducă simbolurile şi să le dea o
semnificaţie profund umană. Se ştie că numai omul are cultură pentru că el este singura fiinţă capabilă să
creeze simboluri. Cu simbolul omul a creat şi o lume de semnificaţii. Pentru înţelegerea unui grup este
necesar să înţelegi deplin modul lui de viaţă. Într-un sens foarte real, cultura lui vorbeşte, oferă simboluri
expresive care ghidează comportamentul. Cultura este limbaj silenţios pentru că nu numai că spune
oamenilor ce să observe, ci, de asemenea, oferă anumite forme de răspuns, învaţă ceea ce este, a fost şi
va fi considerat bun sau rău, adevăr sau fals etc.
Încercarea de a pune în lumină fundamentele antropologice şi sociologice specifice contactului
dintre culturi, departe de a lămuri problema, abia a scos în relief complexitatea şi dificultatea ei. Ideile şi
conceptele vehiculate mai sus devin însă operaţionale şi îşi găsesc deplina utilitate, în mod deosebit, în
cercetările de teren pe tema contactului dintre grupurile etnice din ţara noastră şi români, ca grup majoritar
cu care convieţuiesc de secole.

61
 2. Socializare şi enculturaţie /
re-socializare şi re-enculturaţie

Contactul dintre culturi, în toate formele sale de manifestare, ca invazie sau cucerirea unei
populaţii de către alta, imigraţie într-o societate şi o cultură cu totul nouă în raport cu cea iniţială sau
deznaţionalizare lentă, prin presiuni şi coerciţii cotidiene puternice şi de durată, aduce cu necesitate în
discuţie problema re-socializării şi re-enculturaţiei ca procese fundamentale prin care omul devine membru
al societăţii respective sau al grupului respectiv şi îşi însuşeşte cultura acestuia. De ce? Întrucât contactul cu
alţi oameni purtători şi creatori ai unor valori materiale şi spirituale distinctive va impune învăţarea
modului specific de interacţiune şi organizare socială, a modelelor lor specifice de adaptare la
existenţa umană.
Întrarea într-un sistem social larg, într-o comunitate umană constituită, cu un mod de viaţă
cristalizat din generaţie în generaţie este o problemă cât se poate de complexă şi a cărei rezolvare este
posibilă numai prin reluarea celor două procese fundamentale de devenire a fiinţei umane, sub forma
re-socializării şi re-enculturaţiei.
Dar pentru a înţelege aceste procese pe care le trăiesc numai cei puşi în faţa unui contact direct şi
de lungă durată cu o altă societate şi cultură, trebuie să definim, în primul rând, procesele primare, de bază.

Socializarea.
Nevoile fundamentale ale oamenilor sunt relativ aceleaşi în orice cultură sau societate, dar ceea ce
le distinge este modul specific în care şi le satisface fiecare societate sau grup uman, în funcţie de condiţiile
social-istorice proprii, acestea relevând diferenţe, o mare varietate, în atitudinile adoptate în faţa
problemelor vitale, în răspunsurile pe care le imaginează. Oamenii se deosebesc şi prin resursele fizice şi
intelectuale pe care le pun în joc, prin sensibilitatea pe care o manifestă şi valorile la care aderă, capacitatea
de creaţie, de inovaţie nu numai în raporturile faţă de natură, dar şi în relaţiile sociale, în însuşi modelul de
creare şi re-creare a lor ca oameni.
Toate elementele modului de viaţă uman, ale culturii sunt imprimate noului venit pe lume, copilul,
prin procesul de socializare, proces de bază, prin care un individ devine integrat într-un grup social,
învăţând cultura grupului şi rolul lui de grup( Theodorson & Theodorson, 1969, p. 397-398).
Socializare înseamnă a da expresie socială, a educa astfel individul încât să i se dezvolte
calităţile esenţiale ale grupului în care trăieşte, a-l face apt să se adapteze necesităţilor sociale sau,
pur şi simplu, procesul prin care un individ se integrează în viaţa socială. În ultimă instanţă, este
procesul de umanizare, de transformare a plăpândei fiinţe în OM.
Înţelegerea unui grup şi, mai ales, pătrunderea în el şi traiul alături de membrii acestuia implică
modelarea comportamentului în toate aspectele vieţii sociale a acestuia. Orice nou-venit într-o altă cultură
şi societate învaţă motivele, modurile de a face lucrurile aşa cum se aşteaptă de la el, aşteptările ele însele
fiind simbolizate în reguli scrise, în vorbire, în gesturi, în privire. Simbolurile, imaginile, aceşti „alţii” şi
aşteptările lor de la noi sunt interiorizate, devin parte a noastră, a eului nostru.
Socializarea este, astfel, procesul prin care se stabileşte identitatea persoanei, dar în acelaşi
timp şi procesul de intrare în grupurile umane, de a fi indus în secretele societăţii. Este procesul în
care are loc un număr de miracole minore: nou-născutul devine fiinţă umană, individul ca unitate
organică devine persoană auto-conştientă şi capabilă să-şi ghideze comportamentul în termenii
cheilor subtil crescânde ale aşteptărilor celor din jur.
Inducerea unei persoane în societatea şi cultura sa poate fi un proces de lungă durată şi, într-un
anumit sens, un proces care continuă toată viaţa. Prin mesajele primite de la ceilalţi, eul uman îi
încorporează în fiinţa sa, făcându-i parte a sa. Socializarea devine astfel procesul de devenire a eului uman
ca unul printre ceilalţi, de fuziune, de unire cu alţii.
Agentul transmisiei culturale este grupul şi anume grupul primar, familia, în care copilul trăieşte,
învaţă să gândească, să aibă preferinţe, atitudini şi în care îşi manifestă capacităţile, valenţele individuale.
În familie, el învaţă cultura, îşi modelează persoana, bine sau rău. Omul nu se dezvoltă de la sine „om”, el
este învăţat să devină om. Părinţii şi educatorii, grupurile instituţionalizate sunt primii „creatori de
oameni” prin influenţa lor fie liberatoare, fie restrictivă. Educaţia în şcoală, ca instrument specializat şi
organizat de modelare a persoanei, se adaugă la influenţele familiei. Mediul social căruia îi aparţine copilul,
grupul de joacă, colectivul din şcoală, societatea în general, mass-media, toate concură la formarea omului
ca entitate socială şi culturală.

62
 De reţinut este faptul că ceea ce se învaţă timpuriu, în prima copilărie, este atât de puternic că
tinde să devină partea cea mai rezistentă în schimbul cultural de mai târziu, în situaţiile de contact,
când individul este obligat să-şi schimbe modul de acţiune. Din acest punct de vedere, în studiul
fenomenelor de contact, se vorbeşte de „ipoteza învăţării timpurii”, în virtutea căreia ceea ce a fost fixat şi
interiorizat, în prima parte a vieţii, este partea cea mai stabilă. cea mai persistentă a personalităţii umane în
schimbul cultural (Jennings & Hoebel, 1966, p.340). „The early learning hypothesis” este, după noi, ceea
ce în cultura noastră populară este sintetizat în expresia „cei 7 ani de-acasă” sau setul de deprinderi,
obişnuinţe, norme de comportare însuşite în primii ani în familie şi care caracterizează individul de-a
lungul vieţii.
Este sugerată astfel concepţia despre cultură şi transmisie culturală, ca procesul prin care
conţinutul culturii este învăţat şi comunicat membrilor societăţii. Se dezvăluie că ceea ce se schimbă mai
repede a fost învăţat mai târziu şi că aspectul cultural cel mai rezistent a fost învăţat mai devreme. Părţile
cele mai rezistente se numesc părţile „tari” în cultură, pe când cele variabile se numesc părţile „moi” ale
culturii.
După Margaret Mead, socializarea este procesul prin care copiii umani nou-născuţi, potenţial
umani, devin umani, sunt capabili să acţioneze în cadrul societăţilor în care apar (Mead, 1972, p. IX).
Deci, orice cercetător care analizează dinamica contactului dintre culturi ajunge inevitabil la
studiul procesului de socializare, proces prin care un individ este integrat în societatea sa, în grupul său,
corespunzător unor statute şi roluri aşteptate.
Socializarea este, după părerea noastră, procesul prin care individul îşi apropie realitatea în
forma ei materială şi spirituală, o interiorizează, o topeşte, devenindu-i parte componentă, pentru a o
exterioriza în comportament, atitudini, opinii, proces prin care dobândeşte cultura la care este expus
şi se constituie ca personalitate.
De remarcat este faptul că acest proces ce durează o viaţă (a lifelong process) este o interacţiune
dintre individ-societate-cultură care relevă că dacă în prima parte a vieţii copilul este un receptor, în
perioada maturităţii el devine o cauză activă, un agent de schimbare a societăţii şi culturii. Societatea nu
sculptează personalităţi omogene pentru că nici familiile şi mediile în care trăiesc copiii nu sunt omogene,
fiecare familie având propria sa sub-cultură, ceea ce determină o varietate infinită de manifestări
individuale.
Procesul de socializare poate fi definit şi ca un proces de transmisie a culturii, de însuşire a ei
direct prin familie, şcoală, organizaţii sau prin cunoaştere ştiinţifică, filosofică, artistică, ştiut fiind că
civilizaţia pe care o împărtăşim cei mai mulţi dintre noi este construită din cuvinte.
Prin socializare se construiesc moravuri sau norme de comportare morală, se clădesc sentimente şi
convingeri, se formează conştiinţa de sine prin raportare la conştiinţa celor din jur. Acest proces general-
uman implică învăţarea simbolurilor necesare pentru comunicare, a rolurilor care ajută individul la
dezvoltarea imaginii de sine şi, implicit, la conturarea propriei identităţi. La început, procesul de învăţare se
bazează pe preluarea valorilor şi a semnificaţiilor de la adulţi, iar apoi, prin încercări şi erori (by trials and
errors), fiecare individ învăţând răspunsurile care sunt aşteptate de la el.
De fapt, prin acest termen, de esenţă sociologică, pedagogii, psihopedagogii, cadrele didactice
definesc procesul de educaţie, ştiut fiind că copilul nu se naşte social, ci devine fiinţă socială trecând de
la starea biologică naturală la starea culturală, sub presiunea societăţii şi sub controlul ei, pe care el
le interiorizează.
Concepând socializarea umană ca procesul de adaptare umană în termenii mijloacelor proprii,
atunci în contactul continuu şi de lungă durată dintre grupuri umane cu moduri de viaţă diferite se
realizează un proces de re-adaptare ca ilustrare a flexibilităţii instrumentelor specifice omului, pe de o
parte, dar şi ca expresie a unor experienţe recompensatoare sau a unor satisfacţii noi care au fost câştigate,
pe de altă parte.
Al doilea proces, în strânsă corelaţie cu socializarea este enculturaţia.

Enculturaţia
Termen mai pretenţios şi tocmai de aceea mai puţin folosit, dar asupra căruia trebuie să stăruim
pentru a înţelege în articulaţiile sale fine procesul complex al contactului dintre oameni cu culturi diferite.
Ca şi socializarea, enculturaţia este procesul de asimilare a tradiţiilor culturale, a specificului
culturii din propria societate. Adesea, totuşi socializarea şi enculturaţia sunt folosite cu acelaşi sens şi
ambele sunt considerate a se desfăşura de-a lungul întregii vieţi a individului. Din raţiuni teoretice,

63
antropologii culturali, cu accentul lor pe cultură, folosesc mai des termenul de enculturaţie, iar
sociologii pe cel de socializare.
Într-o primă instanţă, enculturaţia este procesul de însuşire de către individ a culturii societăţii în
care s-a născut şi s-a dezvoltat. Aşa cum am mai menţionat, nici un individ nu poate asimila întreaga
cultură a societăţii, ci numai acele segmente, sectoare la care a fost expus de-a lungul vieţii ca membru al
diferitelor grupuri. Enculturaţia se poate realiza spontan, în procesul nemijlocit al vieţii sociale sau
organizat, sistematic, prin şcoală. De aceea, unii autori îi conferă o semnificaţie mai restrictivă, definind-o
procesul de dobândire a unei forme de cultură prin instrucţie şi educaţie, efectuat cu o ţintă precisă, în
vederea adaptării omului la statutul şi rolul social ce-i revine în societate.
În acelaşi timp, după părerea noastră, enculturaţia este şi un proces dinamic, creator, pentru că
alături de însuşirea culturii, a normelor şi valorilor, a modelelor fundamentale ale unei societăţi, el, ca şi
socializarea, este şi procesul prin care individul nu mai respectă vechile norme, se opune statu-quo-ului,
formelor perimate şi propune şi acţionează în virtutea a noi norme şi principii, asigurând astfel progresul
continuu al societăţii.
În afara caracterului creator al socializării şi enculturaţiei nu este de conceput noul, inovaţia,
creativitatea în viaţa socială şi în cultură. Enculturaţia este un proces dinamic şi creator şi pentru că fiecare
individ, ştiind regula generală de comportare sau de răspuns, aduce o notă particulară, un specific sau altul
în modul în care se manifestă. Ea determină tipul de personalitate pentru societate, diferenţiază indivizii
între ei în cadrul societăţii şi al grupurilor.
Indivizii se deosebesc prin procesele enculturative ca urmare a diferitelor aspecte ale culturii la
care au luat parte în decursul experienţei personale de viaţă. De aceea, nici măcar două perechi de părinţi
nu vor transmite copiilor lor aceleaşi trăsături culturale.
Un exemplu de diferenţe enculturative dintre oameni îl constituie chiar cuplul marital. Nevoia de
adaptare maritală a cuplului apare tocmai datorită diferenţelor în experienţele enculturative, chiar când au
aceleaşi trăsături etnice, aceeaşi bază socială sau de grup socio-profesional. Accentele culturale diferite pot
fuziona sau nu spre o acomodare a cuplului familial, iar cu venirea copiilor, aceştia vor primi modelele
dominante în casă sau o mixtură a acestora.
Din cele expuse până acum, rezultă că socializarea şi enculturaţia sunt procese fundamentale prin
care, iniţial, se formează fiinţa umană, dar apoi se şi transformă în trecerea ei de la o cultură la alta,
caracterizată prin modele culturale şi sisteme de valori diferite. Sunt, în acelaşi timp şi în primul rând
procese intergeneraţionale, de transfer al culturii, prin care se asigură atât continuitatea, stabilitatea,
identitatea cu sine însăşi a acesteia, cât şi crearea şi re-crearea unei lumi noi, a unei culturi cu trăsături,
aspecte inedite, la nivelul fiecărui individ şi al fiecărei generaţii. În situaţiile de contact, ceea ce este
zdruncinat este întreaga achiziţie culturală dobândită de-a lungul vieţii până la un moment dat în cadrul
socializării şi enculturaţiei.
Intrarea într-o nouă societate sub forma integrării în noi grupuri, colectivităţi umane de muncă, de
viaţă, ca şi învăţarea normelor de conduită ale acestora, a simbolurilor şi valorilor lor echivalează cu o re-
socializare şi re-enculturaţie. Afectând profund personalitatea umană, şi anume însuşi palierul ei bazal,
contactul în forma sa restrictivă, de aculturaţie, prin imigraţie, invazie sau dictat politic, poate aduce
schimbări fundamentale în structura acesteia până la schimbarea identităţii.
De aceea, vom încerca, în continuare, să analizăm tema personalităţii în contextul socio-cultural
iniţial şi, apoi, în situaţia de contact. Aspectele teoretice privind personalitatea se impun, de asemenea.

3. Raportul mediu socio-cultural / personalitate

Socializarea şi enculturaţia luminează şi trimit în acelaşi timp spre un alt aspect fundamental al
contactului dintre culturi, acela al raportului dintre mediul socio-cultural şi personalitate, raport de
interacţiune reciprocă şi de creaţie reciprocă, ştiut fiind că mediul socio-cultural, ca ansamblu de condiţii
materiale şi spirituale modelează indivizii, într-un anumit sens, îi creează, iar ei, la rândul lor, creează noi
valori şi prin aceasta un nou mediu social şi cultural. Din interacţiunea mediu socio-cultural / personalitate,
rezultă neîndoielnic un adevăr: că omul este în acelaşi timp atât creat cât şi creatorul său şi al societăţii şi
culturii sale.

64
 În această perspectivă, în cele ce urmează, ne vom ocupa de modul cum se constituie
personalitatea umană din interacţiunea omului cu mediul din care face parte. Am văzut că prin socializare şi
enculturaţie fiinţa umană devine om, cu trăsături sociale şi culturale specifice condiţiilor care prezidează
naşterea şi formarea sa ulterioară. Rezultatul raportului cultură-personalitate este, în ultimă instanţă,
personalitatea ca produs a multiple interacţiuni, dar şi ca demiurg de noi realităţi, ca agent de transmisie a
culturii din generaţie în generaţie. În fapt, „moştenirea” culturală pe care o primeşte, el o şi re-transmite nu
fără însă să-şi pună propria-i amprentă ce-l diferenţiază în timp şi spaţiu de antecesori.
Raportul mediu socio-cultural / personalitate intră în zona de interes a contactului dintre culturi
pentru că acest raport devine fundamental în contactele dintre grupuri şi indivizi de culturi diferite.
Mecanismul interacţiunii cu rolul determinant al mediului socio-cultural asupra personalităţii explică şi
mecanismul de contact, modul concret în care se va desfăşura atât din perspectiva individului, cât şi a
societăţii în care urmează să se integreze.
În termenii antropologiei, sociologiei şi psiho-pedagogiei, personalitatea umană este determinată,
condiţionată, evoluţia ei neavând loc la hazard sau pe direcţii imprevizibile, ci în funcţie de condiţiile
sociale şi culturale specifice epocii în care se formează. Cu alte cuvinte, raportul cultură-personalitate
specific antropologiei culturale nu specifică altceva decât raportul dintre mediul socio-cultural şi
personalitatea umană, raport cu caracter istoric, fiecare societate şi perioadă istorică fiind definită printr-o
anumită cultură şi un anumit tip de personalitate. Asemănările, ca şi deosebirile, dintre fiinţele umane,
dintre indivizii unei societăţi se explică prin acest raport. Tot el este responsabil de constantele şi
variabilele din comportamentele umane.

Ce este personalitatea?
Omul sau personalitatea umană este o sinteză sui-generis a continuităţii şi discontinuităţii cu
generaţiile anterioare care i-au lăsat moştenire condiţiile sale de existenţă. În esenţă, în linii mari,
dezvoltarea sa este pre-determinată de însuşi mediul în care se naşte şi se dezvoltă. Numai o mutaţie
fundamentală de ordin socio-istoric sau de ordin personal îi poate schimba traiectoria. Aceasta fără să
însemne că el este incapabil de acţiune, că nu are posibilitatea de a-şi depăşi condiţia umană „moştenită”.
El este un creator al propriei sale vieţi, dar în anumite limite, determinate de condiţiile sociale, economice,
culturale specifice epocii sale, condiţii care îi marchează personalitatea.
Relevând rolul hotărâtor al mediului socio-cultural asupra formării personalităţii, trebuie să punem
în lumină, în acelaşi timp, influenţa activă a personalităţii asupra condiţiilor materiale şi culturale de viaţă
prin efortul susţinut şi tenace de depăşire şi autodepăşire. Spiritul său veşnic căutător, nevoia sa intrinsecă
de schimbare, îmbinate cu acţiunea propriu-zisă, ca factor activ în societate, vor conduce la crearea un nou
cadru socio-cultural de viaţă. De altfel, trecerea de la un tip de societate la alta, urmată de schimbarea
regimului social-politic şi economic este tocmai expresia rolului activ al personalităţii în scrierea propriei
istorii, care nu trebuie concepută ca o fatalitate.
Personalitatea umană nu poate fi tratată în afara fondului ei biologic, a structurii ei fizice, a
moştenirii genetice primite. Factorul biologic, desigur, nu este determinant, dar el fixează limitele,
posibilităţile, constituie baza fizică pe care se înalţă întregul edificiu social-cultural.
O analiză a aspectelor conturate până acum relevă că personalitatea este individul uman ca unitate
bio-psiho-socio-culturală, capabil de cunoaştere, de acţiune, de evaluare şi creaţie. Este o unitate simultan
dinamică şi de sine stătătoare, cu caracteristici generale, particulare şi individuale, exprimate în tendinţa de
a se manifesta în conduite relativ constante şi previzibile, care o fac să fie ea însăşi şi totodată alta. Este o
sinteză de trăsături constituite istoric şi ontogenetic, în care se reflectă istoria grupului din care descinde şi
istoria propriei vieţi, incluse în factorii de ereditate, mediul fizic, mediul social, cultural, experienţa de viaţă
unică şi de grup.
După Clyde Kluckhohn şi colaboratorii săi, personalitatea umană sintetizează 3 nivele: generalul,
particularul şi individualul, ceea ce face pe unii antropologi să afirme că fiecare om este în anumite privinţe
asemănător cu toţi oamenii, asemănător numai cu unii dintre ei şi neasemănător cu nici unul.
Ca trăsătură mai larg recunoscută a personalităţii este aceea că ea reprezintă o tendinţă a unei
persoane de a acţiona într-o manieră relativ previzibilă; reflectă moduri de comportament sau tehnici de
soluţionare a problemelor care specifică în mod univoc un individ. Tendinţa de comportare într-un mod sau
altul este rezultatul interacţiunii factorilor biologici cu diferite tipuri de experienţe sociale şi culturale.
Însumând, factorii care se impun a fi luaţi în consideraţie în studiul personalităţii şi fără de care nu
poate fi înţeleasă complexitatea manifestărilor acesteia, ca şi caracterul creator al acţiunilor ei sunt:

65
ereditatea sau zestrea biologică, mediul fizic-geografic, şi mediul socio-cultural în care se includ experienţa
de grup şi experienţa individuală, unică.
Dintre ei, rol hotărâtor are mediul socio-cultural, celelalte influenţând sau condiţionând într-o
formă sau alta structurarea unui tip de personalitate.
Ereditatea, prin factorul biologic, oferă materia primă a personalităţii care poate fi modelată în
multiple feluri. Mediul geografic, climatul, topografia, nu pot să determine comportamentul oamenilor,
constituie însă matricea pe baza căreia aceştia trebuie să rezolve problemele. Rolul mediului natural sau
geografic, însă nu trebuie în nici un fel omis sau diminuat în situaţiile aculturative, când este vorba de
adaptarea omului la o altă climă, natură, cultură, la o altă societate, pentru că el devine un factor de
discrepanţă puternică.
În cazul transmutării dintr-o climă în alta complet diferită, individul este pus şi în faţa unei
acomodări, pur şi simplu, de ordin biologic, care se adaugă la problemele pe care le incumbă acomodarea
socială şi culturală. Dislocarea negrilor din Africa şi transplantarea lor pe continentul american a însemnat
şi o puternică ruptură de mediul fizic, de o climă cu care fuseseră obişnuiţi, pe lângă complicatele reguli
sociale pe care au trebuit să le înveţe pentru a supravieţui.
În consecinţă, recunoscând că ereditatea şi factorul geografic nu determină modul de
construire a personalităţii umane, totuşi, nu se poate face în nici un fel abstracţie de ele în situaţia de
contact, pentru că ele constituie factori care îşi spun cuvântul într-o formă sau alta, imprimând
caracteristici distinctive acesteia şi punându-i probleme a căror soluţionare dobândeşte expresie
socială şi culturală specifică de la un grup la altul.
Personalitatea umană este o sinteză a nivelului de dezvoltare a tehnicii de producere a celor
necesare vieţii, a relaţiilor sociale şi a structurii sociale şi instituţionale aferente lor. În acelaşi timp, este un
reflex al modelelor de comportament impuse de societate şi cultivate de ea pentru a-şi atinge obiectivele;
este un reflex al normelor şi valorilor care stau la baza acţiunilor şi manifestărilor umane, a creaţiilor
culturale, artistice. Este o sinteză pe axa temporară, în sensul că este istorie, dar şi prezent şi punte spre
viitor. Ca istorie, este chintesenţa succesiunii diferitelor generaţii care au creat şi au transmis generaţiilor
următoare produsele muncii şi creaţiei lor. Ca prezent se inspiră din trecut şi prefigurează viitorul. Ca
viitor, are la bază trecutul, s-a născut din prezent şi priveşte spre viitorul doi.
Din perspectivă sociologică şi antropologică, personalitatea este o configuraţie relativ
organizată de modele tipice de comportament, atitudini şi valori caracteristice unei persoane şi
recunoscute ca atare de ea însăşi şi de alţii. Este un produs al experienţelor individuale în mediul
cultural dat, este interacţiune socială multidimensională. Structura personalităţii unui individ se
identifică prin observarea modelelor generale de comportament, prin felul cum gândeşte, simte şi
acţionează, inclusiv prin sistemul de valori la care aderă.
Raportul dintre mediul socio-cultural şi personalitate este desemnat în literatura antropologică prin
raportul cultură-personalitate, în care prin cultură se înţelege mediul uman sau setul de modele culturale
care fac posibil ca fiinţele umane să creeze o societate, să treacă învăţătura de la o generaţie la alta şi prin
aceasta să se deosebească crucial de toate celelalte fiinţe. Corpul culturii este mediul uman în care fiinţa
umană este născută şi din care învaţă cum să se comporte în relaţiile cu ceilalţi. Ceea ce învaţă de la
persoanele cu care intră în contact va deveni parte constitutivă a sistemului său moral şi somatic şi va
determina tipul de răspuns la problemele puse de mediul înconjurător.
Cultura va modela astfel indivizii după chipul şi asemănarea ei, comportamentul fiecărei persoane
fiind parte a culturii sale. Conţinutul culturii este dat de specificul fiecărei societăţi, de epoca istorică pe
care o parcurge, de forţele umane care guvernează acea societate şi de nivelul lor de dezvoltare culturală,
morală, a sensibilităţii. În cultură se cristalizează acel general uman care se transmite din generaţie în
generaţie care permite, totuşi, înnoirea, schimbarea şi progresul.
Între cultură şi personalitate, cu fiecare generaţie şi cu fiecare individ există următoarea traiectorie:
cultură-personalitate-cultură. După cum se observă, cercul se închide cu cultura. De ce ? Explicaţia este
simplă: cultura este anterioară fiecărei generaţii, fiecărui individ. Oamenii se nasc într-o anumită cultură, la
un nivel mai înalt sau mai scăzut de dezvoltare care, până la un punct, le influenţează existenţa şi le
modelează caracterele. Dar procesul interacţiunii nu se opreşte aici. La rândul lor, generaţiile, indivizii
maturizându-se devin factori activi, creatori, determinând ei schimbări în cultură, care se înnoieşte şi se
îmbogăţeşte cu noi atribute.
Cele mai semnificative schimbări în cultură au loc însă în situaţiile de contact sau de întâlnire a
două comunităţi diferite. Într-o cultură se produc schimbări chiar în cazul unor contacte la scară mai mică,
iar schimbul de idei între părţile aflate în contact este inevitabil, indiferent de gradul de dezvoltare al lor.

66
Contactul intercultural generează idei care nu existau înainte în nici o cultură, conduce la fuziunea şi
difuziunea unor trăsături culturale, oferind ocazia unor mari progrese în artă, ştiinţă etc.
Raportul dintre cultură şi personalitate este, în ultimă instanţă, raportul dintre grupuri şi
indivizi care încorporează cultura în modul lor de a fi şi de a se manifesta, întrucât cultura nu există
ca atare.
Pentru a înţelege corespunzător acest raport este necesară o scurtă incursiune în studiile privind
conceptul de personalitate, recunoscut că se află la intersecţia mai multor ştiinţe, de unde şi dificultatea,
chiar imposibilitatea definirii lui printr-o singură definiţie unanim recunoscută de toţi reprezentanţii
acestora.

Care sunt trăsăturile personalităţii umane?

Personalitatea umană este multidimensională, fiecare dimensiune având funcţii proprii şi
contribuţii specifice în modul concret de manifestare a individului.
Allport îşi exprimă deschis ideea că „toată lumea ştie ce este personalitatea, dar nimeni nu poate să
o descrie precis” de vreme ce sunt sute de definiţii elaborate. După o analiză critică a celor existente,
încercă şi el una în care defineşte personalitatea ca organizare dinamică în cadrul individului a acelor
sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său specific (Allport, 1981, p. 40).
Încercările de pe poziţii pozitiviste, biologiste, evident, unilaterale nu au satisfăcut exigenţele unei
definiţii acceptate majoritar.
Preocupările privind definiţia personalităţii umane, demonstrează că cercetătorii au fost şi sunt
încă în impas în elaborarea unei definiţii care să întrunească consensul tuturor. Deosebita ei complexitate,
ca cea mai înaltă formă de organizare a materiei care a ajuns să cunoască lumea şi să se cunoască pe sine
însăşi, face dificilă unanimitatea în privinţa găsirii şi utilizării unei singure definiţii.
De pildă, Pavelcu, preocupat de problematica personalităţii, ajunge la concluzia că mulţi
cercetători o definesc prin termenul de structură, identificat uneori cu cel de configuraţie, construct, sistem
sau model. Dintre aceştia, termenul care s-a impus mai mult în definirea personalităţii, precizează el, a fost
cel de model (Pavelcu, 1982, p. 335).
Diversitatea semnificaţiilor termenului are sorginţi diferite: natura procesului de cunoaştere,
metoda folosită, varietatea umană propriu-zisă, numărul mare de variabile care intră în definirea
personalităţii, nevoia de explicare multidimensională a personalităţii. Psihologia, ca ştiinţă a personalităţii,
are ca obiect o structură individuală, o configuraţie psihică unică, irepetabilă. Dar statutul de ştiinţă o obligă
să studieze generalul, irepetabilul. În consecinţă, ei îi revine sarcina să realizeze „sinteza generalului cu
individualul, în sensul îmbinării structurii general-umane cu configuraţia individuală” (idem, p. 357). Ca
metodă, unii cercetători au pornit de la observaţii clinice individuale spre tipuri generale, alţii au folosit
metoda experimentală şi statistică, ceea ce a condus la interpretări diferite.
Contradicţia dintre particular şi general în studiul personalităţii de către psihologie a fost rezolvată
de A. Kardiner prin ideea personalităţii de bază cu ajutorul căreia situează structura personalităţii într-un
context concret socio-cultural. Sintagma „personalitate de bază” ca model de sistem proiectiv al individului
a fost preluată şi dezvoltată, apoi, de R. Linton vrând să explice raportul dintre personalitate şi cultură,
aspect pe care îl vom analiza mai detaliat în cele ce urmează.
În urma unui amplu studiu menit să descopere modelul de structură a personalităţii, Pavelcu se
situează pe poziţia autorilor care susţin ideea dezvoltării în spirală a personalităţii umane, poziţie la care
aderăm şi noi, având în vedere acumulările ce se petrec la nivelul personalităţii de-a lungul axei sale
temporale, acumulări care duc la salturi calitative definitorii în formele ei de expresie.
Dacă unii psihologi au adoptat conceptul de model, alţii au adoptat pe cel de sistem.
După aceştia din urmă (Neveanu, Creţu, Zlate), personalitatea umană este un sistem bio-psiho-
socio-cultural ce se constituie fundamental în mediul social şi cultural în care se naşte şi se dezvoltă
din primele etape ale vieţii. Ea integrează în sine ca sistem: organismul individual, structurile psihice
umane, relaţiile sociale şi zestrea culturală specifică mediilor prin care a trăit.
În concepţia lor, personalitatea umană, în esenţă, se prezintă în trei ipostaze sau înfăţişări:
1.ca subiect al acţiunii sau homo faber, cel ce transformă lumea şi vrea să o stăpânească,
supunându-i-se;
2. ca subiect al cunoaşterii sau homo sapiens, cel ce ajunge la conştiinţa de sine şi de lume,
cunoaşte lumea şi participă la construirea corpus-ului nelimitat de cunoştinţe;
3. ca subiect axiologic, purtător şi creator de valori sau homo valens, fiinţă care s-a desprins de
natură şi a intrat în imperiul culturii, al valorilor fundamentale de adevăr, bine şi frumos care i-au dat sens

67
vieţii şi au orientat-o în realizarea unui ideal (Paul Popescu-Neveanu, Tinca Creţu şi Mielu Zlate, 1996, p.
154).
Fiind cea mai complexă entitate dintre toate speciile de pe pământ, personalitatea umană a devenit
obiectul multor ştiinţe, fiecare încercând să exploreze fiinţa umană în devenirea ei continuă şi din
perspectiva ei proprie. De pildă, antropologia fizică analizează fiinţa umană din unghiul de vedere al
biologiei, omul fiind în primul rând o fiinţă cu trăsături specific biologice, dar cu un potenţial uman nativ;
antropologia culturală analizează fiinţa umană luând în consideraţie mediul socio-cultural care prezidează
formarea ei şi îi conferă diversitate; sociologia se concentrează pe latura socială a individului, statutul şi
rolul său în societate, relaţiile sale, apartenenţa la diferite grupuri a căror identitate şi-o asumă; psihologia,
pe sistemul psihic uman şi trăsăturile de personalitate; ştiinţele pedagogice, pe metodele şi tehnicile de
influenţare sistematică a individului din primii ani ai vieţii în vederea pregătirii lui pentru muncă şi viaţă
etc.
Dintr-o perspectivă largă, filozofică, personalitatea umană este un tot unitar şi relativ autonom;
este punctul de intersecţie şi sinteza a multiple şi diverse relaţii şi forme de mişcare: fizică, chimică,
biologică, socială, culturală. Este simultan un sistem închis prin care se deosebeşte de alţii şi un sistem
deschis prin care stabileşte relaţii cu alţii, face schimb de valori cu ei, îmbogăţindu-şi în acest fel existenţa.
Personalitatea umană este un produs socio-cultural, rezultat al condiţiilor sociale şi al culturii în
care s-a format: structuri sociale, tradiţii, obiceiuri, moduri de gândire şi de acţiune, simboluri, limbă etc.
Se manifestă ca fiinţă conştientă, dotată cu gândire, voinţă, capacitate de a comunica şi a stabili relaţii.
Participă la cultura societăţii sale şi contribuie la dezvoltarea ei prin noile valori pe care le creează.
Conştientă de limitele şi imperfecţiunea sa, îşi propune dezmărginirea prin proiectul de autodepăşire şi
autorealizare.
Eul cu nucleul său, conştiinţa de sine, este factorul integrator al personalităţii care se construieşte
în confruntare continuă cu alţii, într-un proces de inter-modelare permanentă în cadrul relaţiilor
sociale şi al grupurilor din care face parte.
Omul este o entitate în continuă devenire care se angajează activ în propria-i construcţie, în sensul
că el evoluează într-o direcţie în care are posibilitatea să hotărască până la un punct, singur. Unul dintre
semnele cele mai sigure ale procesului devenirii umane îl constituie imaginea despre sine care îmbină
elemente cunoscute ale realităţii prezente cu aspecte a căror împlinire este plasată sub semnul viitorului
(Ceauşu, 1983, p. 97). De aceea, anularea perspectivei de devenire în viitor, înseamnă pentru om, în
general, pentru individul concret, în special, pierderea uneia dintre cele mai importante note specifice ale
esenţei sale umane. De ce? Pentru că trăirea esenţei umane este de origine eminamente culturală, reflectând
aportul societăţii la transformarea animalului în om. De aici nu trebuie să se înţeleagă că trăirea are numai
caracter teoretic. Dimpotrivă, în ea se găseşte o masivă încărcătură de emoţii şi afecte moştenite din fondul
biologic.
Eul, individul, nu se formează sub un clopot de cristal, ci între oameni, în lume. Individul şi lumea
sunt într-o relaţie reciproc condiţionată, în sensul că pentru individ lumea constituie fundalul la care se
raportează pentru a se autodefini şi a dobândi atributul conştiinţei de sine, este forţa supraindividuală ce se
constituie ca rezultat al interacţiunii indivizilor, iar lumea dobândeşte atribute umane prin existenţa
indivizilor umani care o formează şi evaluează.
Esenţa umană este un complex de relaţii umane constituit în evoluţia istorică a omului de la starea
de hominid la fiinţa socială istoric determinată. Omul se naşte într-o societate deja constituită, organizată
după legi proprii, pe care noua fiinţă umană şi le însuşeşte pentru a se adapta şi a răspunde adecvat
cerinţelor sociale. De aici decurge prioritatea social-istoricului, a societăţii faţă de individ sau personalitate,
dar aceasta nu înseamnă că individul se adaptează automat, mecanic socialului. Fiind înzestrat cu conştiinţă
şi voinţă, el răspunde necesităţilor sociale creator, cu o contribuţie personală originală, prin aceasta,
contribuind la progresul social, material şi cultural al societăţii în care trăieşte.
Personalitatea este o sinteză de atribute care semnifică mai mult decât o simplă sumă a lor;
este o structură, un mod de organizare coezivă a componentelor sale multiple şi variate. Structura de
personalitate, ca şi multe dintre componentele sale – deprinderi, atitudini, valori, credinţe – se construieşte
pe baze anatomice şi fiziologice, dar devine manifestă în activităţile cu ceilalţi oameni. Eul este un produs
social, aşa cum am arătat anterior. El nu există la naştere, însă apare şi se dezvoltă în procesul activităţii şi
al experienţei sociale.
Analiza psiho-socio-culturală relevă că personalitatea este o configuraţie relativ stabilă şi
organizată de modele tipice de comportament, atitudini, credinţe şi valori caracteristice unei persoane şi
recunoscute ca atare în propria-i conştiinţă şi în conştiinţa celorlalţi. Este un produs al experienţelor

68
individuale desfăşurate într-un mediul cultural dat şi în interacţiune cu alţii. Structura de personalitate a
unui individ se exprimă în modul general de comportare a individului în situaţiile concrete de viaţă, în
sistemul de valori la care face apel în realizarea statutelor pe care le are şi a rolurilor adiacente lor.
Personalităţile individuale reflectă structura şi procesele din societatea şi cultura în care trăieşte individul,
ştiut fiind că orice individ este o părticică din societatea şi cultura căreia îi aparţine. De aici, se poate trage
simplu concluzia că la noţiunea de cultură se ajunge prin studiul comportamentului individual şi al
produselor sale, personalitatea reprezentând aspectul subiectiv al culturii.
Este un truism ideea că personalitatea umană se modelează prin procesul de socializare (din
perspectivă sociologică) sau prin educaţie, (din perspectivă psiho-pedagogică) pe parcursul căruia fiecare
cultură îşi lasă marca sa asupra personalităţii umane.
Personalităţile ca şi culturile sunt realităţi dinamice. Dinamismul organizării echilibrate a
personalităţii provine din interacţiunea continuă cu mediul social care se modifică şi el. În acest sens, Ralph
Linton, antropolog american(1893-1953), consideră personalitatea un continuum în permanentă schimbare,
pentru că procesul de formare şi integrare a unor răspunsuri noi şi de stingere a celor vechi se desfăşoară
de-a lungul întregii vieţi a individului. Fără o asemenea flexibilitate, subliniază el, ar fi imposibil ca
individul să supravieţuiască într-o lume unde nu numai mediul extern, ci şi propriile lui capacităţi sunt într-
o continuă schimbare (Linton, 1968, p. 143).
Prin conceptele de personalitate de bază şi personalitate de statut el încearcă să pătrundă în
mecanismul rolului pe care îl are cultura în formarea personalităţii.
Personalitatea de bază este un model de trăsături de personalitate ce se presupune că este
caracteristic persoanelor dintr-o cultură, trăsături care le disting de persoanele din alte culturi. Se referă la
faptul că în cadrul unei societăţi, indivizii care o compun au în comun un mare număr de elemente de
personalitate care formează împreună o configuraţie bine integrată. Altfel spus, după alţi autori,
personalitatea de bază este personalitatea reprezentativă pentru o societate şi o cultură, fie ca
frecvenţă statistică, prin numărul mare de oameni care exprimă orice trăsătură de comportament, fie ca
expresie a spiritului sau etosului acelei culturi. Concret văzută, personalitatea de bază este cultura aşa cum
se reflectă în modelul de răspuns organizat al individului. Diferenţele din cadrul personalităţii de bază,
întrucât în acest tip de personalitate nu toţi oamenii sunt asemănători, provin din diferenţele în practicile de
creştere a copiilor, din diferitele caracteristici ale vieţii sociale şi culturale ale fiecărui grup în care aceştia
au fost membri.
În societăţile puternic stratificate şi ierarhizate, se observă diferenţe legate de poziţia socială şi de
rolul ce decurge din ea pentru individ. Aceste diferenţe generează personalitatea de statut care se
defineşte printr-un set de caracteristici de personalitate considerate adecvate pentru fiecare statut dat din
societate, de exemplu, statutul ocupaţional, statutul de părinte, de soţ, de fiu etc. Fiecare din aceste statute
implică manifestări comportamentale diferite. Statutul de părinte presupune un comportament specific,
diferit de cel de fiu sau de medic. Individul care ocupă un anumit statut social trebuie să aibă sau să
dezvolte un rol cu atitudini şi stări afective obligatoriu potrivite cu acel statut. Un politician, de pildă, nu
poate fi, ca tip de personalitate, un introvertit, acest model de comportament uman fiind incompatibil cu
rolul pe care el trebuie să-l îndeplinească în societate, rol prin excelenţă, extrovertit. Extrovertitul este un
tip de personalitate ale cărui interese conştiente şi energii sunt direcţionate mai mult spre oameni şi
evenimentele din afara sa decât spre sine însuşi şi experienţele sale interioare. El tinde să vorbească mult,
este preocupat de viaţa socială şi reclamă continuu stimulare din lumea externă.
Ambele tipuri de personalitate – de bază şi de statut - exprimă o configuraţie de răspunsuri pe care
individul şi le-a elaborat ca rezultat al propriei sale experienţe. Abstractizarea şi generalizarea
comportamentelor individuale la nivelul întregii societăţi şi culturi sau la nivelul diferitelor statute sociale
au dus la elaborarea celor două concepte sau sintagme care au mai mare relevanţă în sociologie şi în studiul
raportului dintre societate-cultură-personalitate.
Analiza din perspectivă psihologică (Neveanu, Zlate, Creţu, 1996, p. 157), relevă că
personalitatea este un tot integrat, constituit din factori cu caracter sintetic - trăsături, structuri,
constructe - din a căror îmbinare rezultă comportamentul şi profilul general al individului.
Aşa cum am mai arătat, factorii de personalitate au o relativă stabilitate, se manifestă constant
în conduită, neputând fi radical modificaţi de situaţii tranzitorii sau accidentale. De pildă, cine este înzestrat
cu răbdare, cu stăpânire de sine şi calm, de cele mai multe ori stăpâneşte aceste calităţi şi numai în mod
excepţional abdică de la ele.

69
 Ei (factorii de personalitate) tind spre generalitate şi caracterizează pe om în ansamblul său şi
nu numai într-o situaţie concretă. De exemplu, inteligenţa generală, modalitatea temperamentală, fermitatea
în atitudini se manifestă în cele mai diverse situaţii şi independent de acestea.
Dispun de o oarecare plasticitate, nu sunt total rigizi, putându-se restructura şi perfecţiona sub
presiunea factorilor de mediu. De exemplu, în cazul contactului dintre culturi pe care îl analizăm în lucrarea
de faţă, intrarea într-o altă societate şi cultură, diferite de cele native, presupune renunţarea la o parte din
modelele de viaţă utilizate anterior şi asimilarea unora noi, necesare pentru integrarea în noul mediu de
viaţă.
Factorii dominanţi în sistemul de personalitate al subiectului sunt caracteristici definitorii
pentru el. Îl exprimă în ce are el esenţial, ca om cuminte sau turbulent, talentat sau incapabil, respectuos
sau insolent.
Totalitatea structurată a factorilor de personalitate constituie „substanţa” personalităţii – cum o
numesc autorii de mai sus – care se confruntă cu lumea. În acest sens, se poate spune că pe baza cunoaşterii
structurilor de personalitate se pot face previziuni asupra reacţiilor şi conduitei subiectului într-o situaţie
dată sau în faţa unei sarcini care i se încredinţează.
Din perspectivă antropologică, cultura ca mod de viţă, ca sumă a standardelor, a valorilor şi
atitudinilor în termenii cărora acţionează oamenii explică marile regularităţi în comportamentul uman, dar
şi disimilarităţile lui. Importanţa culturii pentru personalitate constă în faptul că ea furnizează cunoştinţele,
tehnicile, în general, instrumentele care fac pe om capabil să supravieţuiască fizic şi social, să stăpânească
şi să controleze, în măsura în care e posibil, lumea înconjurătoare lui.
Ca veritabilă arie culturală, individul suportă influenţa culturii şi este, în acelaşi timp,
agentul acesteia. El exprimă în acţiunile sale semnificaţiile fundamentale ale lumii socio-culturale din
care provine. Dar întrucât cultura totală a unei arii nu este un sistem consistent şi logic perfect, nici
individul ca expresie a acesteia nu este total consistent şi logic în manifestările sale, în sistemele în care el
se înscrie. De pildă, arată Pitirim Sorokin, preferinţele pentru anumite feluri de mâncare nu sunt niciodată
în vreo legătură logică sau cauzală cu acelea pentru muzică, pentru un anumit joc, o anumită filosofie, după
cum idealismul în filosofie nu este legat de tipul blond sau brunet al iubitei.
Fiecare individ îşi însuşeşte cultura societăţii sale prin educaţie şi experienţă personală, pe
când cultura altor ţări prin contact direct, călătorii, rezidenţă, cărţi, scrieri, teatru etc. Când în Roma
noi trebuie să facem tot ceea ce fac romanii, noi ne comportăm în spiritul culturii romane, adică după
elementarul principiu antropologic că „la Papa, te porţi ca la Papa”. Altfel spus, acceptarea într-un nou
mediu presupune însuşirea regulilor, normelor fundamentale de comportament specifice acestui mediu.
Cultura ca mod de viaţă distinctiv devine baza înţelegerii comportamentului diferit al indivizilor
proveniţi din alte culturi, dă cheia înţelegerii şi predicţiei acţiunii lor. De aceea, se poate spune că cel mai
mult din comportamentul uman este comportament cultural învăţat şi că prin cultură oamenii sunt capabili
să se compare pe ei înşişi în legătură cu alţii, cu alte societăţi, cu istoria şi să se deosebească, în acelaşi
timp, de ei.
Studiul contactelor dintre popoare, grupuri şi indivizi, cu diferite moduri de viaţă aduce o
contribuţie deosebită la înţelegerea dinamicii şi adaptării umane pentru că, cultura unei populaţii umane nu
se poate schimba niciodată fără ca oamenii înşişi să nu manifeste schimbări în obiceiuri, atitudini, motivaţii
şi, în ultimă instanţă, în organizarea personalităţii lor. Or, toate acestea atestă că indivizii au suferit un
proces de re-ajustare, de re-modelare în concordanţă cu noile condiţionări apărute.
Prin cultura sa, omul se află în posesia unui instrument de o flexibilitate remarcabilă, pe
care l-a transmis de la o generaţie la alta. Adaptarea mediată în termeni culturali a permis o atât de
mare latitudine încât, cu timpul, el, omul, şi-a creat multe lumi complet diferite pentru sine însuşi,
toate având valoare adaptativă în anumite condiţii date. Fiecare din ele a fost un instrument util şi
necesar care şi-a verificat valenţele atât în raporturile lui cu natura, cât şi cu ceilalţi oameni.
Contactul dintre culturi va apare, din acest punct de vedere, ca un contact dintre lumi
diferite, fiecare probând aceeaşi valoare instrumentală pentru creatorii ei, schimbul intervenind în
mod deosebit pe principiul compensaţiei, al beneficiului crescând.
Datorită capacităţii creatoare a membrilor lor, invenţiilor şi inovaţiilor, precum şi datorită
împrumuturilor, culturile manifestă aceeaşi continuă automişcare ca şi purtătorii lor. În fiecare epocă, într-o
cultură se acumulează noi elemente, sunt eliminate cele vechi care nu mai sunt funcţionale sau sunt
adaptate la noile împrejurări.
În raportul dintre cultură şi personalitate se vorbeşte despre „press and pull of culture”, adică
despre cultură ca presiune care interzice anumite tipuri de comportament şi ca forţă de atracţie care prescrie

70
şi interiorizează prin aculturaţie gânduri şi acţiuni. Între aceste două alternative, persoana îşi construieşte
strategii unice de acţiune în situaţiile de viaţă la care este expusă. Istoria personală unică a individului îi
fixează limitele dezvoltării sale, pentru că, fiind născut într-o anumită familie, societate, grup social şi
experimentând multe evenimente unice, acestea toate determină moduri semnificative de răspuns de-a
lungul vieţii.

71
 CAP. III
RAPORTUL MAJORITARI – MINORITARI
ÎN SOCIETATEA SOCIALISTĂ ŞI POST – DECEMBRISTĂ

1. Procese aculturative actuale

Pentru poporul român, istoria contactului dintre culturi coincide cu istoria lui zbuciumată, de
popor aşezat la răscruce de drumuri şi de popoare cu care a trebuit să stabilească relaţii pentru a-şi asigura
progresul continuu - când acestea erau de înţelegere şi conlucrare - sau supravieţuirea - când relaţiile cu cei
ce năvăleau peste el erau de dominare şi aservire. Oricum, ambele situaţii cereau maleabilitate, mare
plasticitate şi capacitate de adaptare, de care el a dat dovadă chiar şi în cele mai vitrege situaţii istorice.
Strategiile lui de „retragere din istorie” sau mai bine zis de „adâncire în istorie”, (Athanase Joja),
în secolele 7-10, pentru a rămâne pe harta lumii şi a nu fi şters de pe ea sau de „noncooperare cu istoria”, de
„boicotare” a ei (Lucian Blaga), când expansiunea imperiului otoman îi ameninţa dezvoltarea organică,
reflectă spiritul inventiv, creator, robusteţea sa etnică în depăşirea momentelor de grea cumpănă din
existenţa sa. Dar indiferent de tipul relaţiilor dintre el şi cei cu care a trebuit să convieţuiască, de înţelegere
şi cooperare sau de dominaţie şi ascultare, între cei intraţi în contact viu, direct şi îndelungat au apărut
procese de împrumut şi schimb cultural. Deprinderea de a lucra pământul, de a făuri unelte, modul de
organizare a gospodăriei, de construire a caselor sunt trăsături culturale care se preiau de la un grup la altul
după principiul compensaţiei sau al utilităţii. Iar când este vorba de o populaţie nou-sosită într-o aşezare
deja constituită, schimbul are loc preponderent de la grupul gazdă la noii veniţi.
În istorie, când se urmăreşte traiectoria împrumuturilor culturale, izvoarele nu scriu decât despre
isprăvile cuceritorilor, ale coloniştilor care domină politic, social şi economic şi nu despre cei supuşi. Dar
dezghiocându-se lucrurile până la capăt apare, mai mult sau mai puţin evidentă, participarea populaţiei
gazdă, a celor mulţi şi anonimi, la cultura şi rânduielile stăpânitorilor.
Nicolae Iorga vorbeşte, în acest sens, de „necunoscuta naţională românească” ce apare în modul
distinctiv de viaţă al saşilor din Ardeal, mod de viaţă care nu seamănă cu cel al saşilor din Flandra sau de
pe malurile Rinului, de unde au venit. Deosebirile ce apar în viaţa lor nu se explică nici ca aport al
pământului din Ardeal, nici prin legile date de regi. Ele vin de la omul Ardealului, sunt partea noastră
românească: este necunoscuta naţională pe care o căutăm fără a o putea afla direct. După ce se
elimină posibila origine a fiecărui element component săsesc natural, politic, rămâne un reziduu. Acela
suntem noi.
La o sinteză a modului cum s-au păstrat şi s-au dezvoltat trăsăturile identitare ale grupurilor etnice
care şi-au făcut sălaş pe teritoriul ţării noastre putem afirma că românii sunt un popor ospitalier şi că cei ce
au venit şi au rămas pe aceste locuri au comunicat şi au făcut schimburi culturale cu ei fără nici o îngrădire.
De aceea, în România, în momentul de faţă există, îşi afirmă şi îşi manifestă trăsăturile culturale peste 21 de
etnii sau minorităţi naţionale (Recensământul din 18 martie 2002, vol. I., 2003, p. 680-681), rezultat al
istoriei, al vicisitudinilor ei. Dar românii le-au tratat ca atare şi le-au oferit respect şi înţelegere. Pe aceste
meleaguri ospitaliere ele şi-au găsit loc de vatră, loc de casă şi vecini de omenie. Iată ce spunea un profesor
albanez la o întâlnire cu studenţii: „Pentru albanezi, România a fost şi rămâne pentru totdeauna un culcuş
cald, o masă mereu întinsă, un foc mereu aprins în vetre. Eu mă simt aici ca acasă. Nici unde nu mă simt
aşa de bine ca în România. Sufleteşte, românii şi albanezii ne considerăm fraţi de sânge. A spus-o şi Iorga.
Pentru noi, România este un exemplu grăitor de relaţii interetnice armonioase”.
Din perspectiva guvernărilor, politica faţă de ele a fost mai mult sau mai puţin deschisă, mai mult
sau mai puţin dreaptă, dar ele, minorităţile, alături de şi împreună cu poporul român, cu „românii cei buni,
blânzi, cumsecade, înţelegători şi toleranţi”, cum îi caracterizează ele, au convieţuit paşnic, în bună
vecinătate şi respect reciproc.
Dacă poporul român a suferit de frig şi de foame, au suferit şi minorităţile. Dacă a avut momente
de bunăstare şi linişte, le-au trăit şi ele. Asupra lor nu s-au abătut mai tare furtunile politice sau cele
economice. De ce? Pentru că poporul român, această mare masă integratoare, prin modul său de a fi şi de a
se purta, a putut la nivelul vieţii de zi cu zi să anihileze orice „seism” venit cumva de „sus”. Ion, Istvan şi
Hans, ca vecini şi săteni, au continuat să muncească împreună, să trăiască împreună şi să împărtăşească
bucuriile şi necazurile vieţii unul cu celălalt.
Acesta este modelul de convieţuire dominant indus de români în calitate de grup etnic majoritar, în
raporturile cu celelalte etnii. S-a constituit în secolele de convieţuire pe acelaşi teritoriu în care au dominat
valorile înţelegerii şi toleranţei, ale bunei cuviinţe şi aprecierii reciproce, sprcifice lor.

72
 În regimul socialist, minorităţile naţionale nu au suferit nici un fel de amputări în ceea ce priveşte
păstrarea trăsăturilor culturale identitare Ne-au confirmat-o etnicii maghiari, saşi, turci, tătari în cercetările
de teren. În perioada de instaurare a regimului socialist, evreii şi maghiarii au fost chiar privilegiaţi, ei
ocupând cu preponderenţă posturile cheie în partid şi administraţie, în organele de conducere centrale şi
locale. În Comitetul Central, în Marea Adunare Naţională, în guvern, minorităţile naţionale aveau
reprezentanţii lor, corespunzător cu ponderea numerică. Iar din 1952 până în 1968, la comanda conducerii
sovietice, s-a înfiinţat şi a funcţionat Regiunea Autonomă Maghiară în cadrul căreia, românii numeric
minoritari, au fost expuşi la multiple situaţii de umilinţă, respingere şi dispreţ din partea maghiarilor.
În contactul cu alte grupuri umane, românii au fost atât donatori, cât şi receptori de modele
culturale, în acest fel confirmând caracterul „ospitalier” şi deschis al culturii române în ambele sensuri.
„Receptivitatea la modelele externe a avut la bază marea elasticitate sufletească ce-l face (pe român)
potrivit să-şi asimileze mult mai repede decât altul orice influenţă culturală”, spune Nicolae Iorga. Este
docil, învaţă mai uşor de cât alţii, este mai puţin „greu de cap” de cât ceilalţi.
Analizând interschimbul cultural dintre români şi saşi în satele mixte, Iorga subliniază în mod
deosebit trăsătura de „donatori” culturali a românilor în raport cu cei veniţi : „<Oaspeţii> regelui au fost, în
alt sens, şi <oaspeţii> noştri, cu deosebirea că li-am cerut mai puţin pentru a li da mai mult” (Iorga, 1989, p.
49).
Din perspectivă teoretică, problema contactului dintre culturi în cultura noastră înregistrează un
moment de vârf cu „Istoria civilizaţiei române moderne”, operă în 3 volume scrisă de Eugen Lovinescu în
anii 1924-1925. Modul de tratare a genezei civilizaţiei române moderne este implicit o istorie a formării
poporului român aflat la confluenţa a două lumi: a răsăritului şi apusului. Din secolul al 19-lea, precizează
el, prin exodul tinerimii române, cu deosebire la Paris, contactul cu apusul devine direct şi fecund, cultura
română iese de sub tutela formelor culturale ale răsăritului. În acest fel, axa vieţii politice şi culturale s-a
schimbat din răsărit la apus, contactul cu apusul fiind considerat o reluare a adevăratei continuităţi.
Respingând preluările pripite de idei din apus, Lovinescu susţine că împrumuturile din afară sunt fertile
numai când se întemeiază pe elementele vitale, pe legile şi datinile străbune.
Deşi lucrarea sa a fost scrisă acum 80 de ani, consideraţiile sale cu privire la universalizarea
valorilor sunt la fel de actuale şi acum, ceea ce îl face contemporan cu procesul de globalizare ce se
desfăşoară sub ochii noştri. El spune că datorită înmulţirii prodigioase a punctelor de contact ce devin o
caracteristică a epocii, omenirea formează de pe acum un imens tot, cu o viaţă comună, cu idei comune, cu
moravuri comune. Dezvoltarea capitalistă creează interdependenţă între ţări, iar interdependenţa conduce la
sincronism, adică tendinţa de uniformizare a tuturor formelor de viaţă ale societăţilor moderne solidare
între ele. De aici, posibilitatea împrumuturilor şi preluărilor culturale.
Spre sfârşitul secolului 20 şi începutul secolului 21, statutul şi modul de tratare a minorităţilor
devine o problemă de o deosebită importanţă internaţională. Neglijate sau lăsate la discreţia guvernelor
totalitare înainte de 1989-1990, după prăbuşirea acestora, minorităţile care au suferit procese de
deznaţionalizare îşi cer dreptul la identitate, la afirmarea şi propăşirea lor culturală. În organismele
internaţionale şi europene se elaborează documente cu privire la drepturile lor. De pildă, la întâlnirea şefilor
de state şi de guverne a Consiliului Europei din 9 octombrie 1993 de la Viena s-a formulat Declaraţia de la
Viena care prevede obligaţiile pe care trebuie să şi le asume toate ţările membre în ceea ce priveşte statutul
minorităţilor naţionale şi modul de traducere a lui în politici efective. Printre altele, în ea se arată: „toate
ţările noastre sunt ataşate democraţiei pluraliste şi parlamentare, indivizibilităţii şi universalităţii drepturilor
omului, preeminenţei dreptului, unui patrimoniu cultural comun îmbogăţit de diversităţile sale”. În acest
fel, Europa poate deveni un spaţiu vast de securitate democratică.
Deşi societatea umană se află în faţa opţiunii aproape univoce pentru diversitate, singura care
creează climat favorabil dezvoltării şi înfloririi speciei umane sub toate formele ei de existenţă, totuşi,
neînţelegerile, tensiunile şi chiar conflictele, adeseori armate, continuă să întunece cerul albastru al
convieţuirii paşnice şi reciproc fructuoase. De aceea, prin documentele internaţionale şi naţionale urmate de
acţiuni efective ale guvernelor şi statelor se fac eforturi intense de soluţionare a problemelor interetnice şi
naţionale.
Ţara noastră, promotoare a unui climat de pace şi înţelegere între popoare şi grupurile etnice şi cu
o experienţă de secole de bună convieţuire, şi-a asumat cu responsabilitate obligaţiile ce-i revin privind
minorităţile naţionale şi grupurile etnice, deşi este recunoscut că „Românii au fost toleranţi. Străinii aşezaţi
pe pământul românesc s-au bucurat de toate libertăţile, încă din epoca feudală. Marele lingvist şi istoric
român, B.P.Haşdeu, se mândrea, într-un studiu al său, cu această toleranţă a românilor” (Drăgan, 1993,
p.164-165).

73
 În Constituţia din 1991 ca şi în cea din 2003 sunt înscrise fără echivoc drepturile minorităţilor
naţionale care sunt, de altfel, respectate, în afara cazului când unele etnii exagerează cerând privilegii şi
aşa-zise „drepturi istorice” care excedează atât Constituţia cât şi dreptul internaţional în problemă.
De pildă, Art. 6 se referă, în mod special, la Dreptul la identitate. (1). Statul recunoaşte şi
garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la
exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. (2). Măsurile de protecţie luate de stat
pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie
să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români
(Constituţia României 2003, p. 6).
România are un articol în Constituţie care fixează şi raporturile dintre dreptul intern şi dreptul
internaţional în privinţa drepturilor omului. La Art. 20, par. (2) se arată: Dacă există neconcordanţe între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne
conţin dispoziţii favorabile.
În perioada actuală, când efortul ţării este îndreptat spre realizarea obligaţiilor ce ne revin prin
programul de aderare la Uniunea Europeană, minorităţile care se bucură de drepturile prevăzute mai sus
sunt chemate ca prin contribuţiile lor să participe alături de majoritari la înfăptuirea la timp şi în condiţii de
calitate a sarcinilor asumate. De altfel, prezenţa reprezentanţilor lor în Parlamentul României, cooptarea
maghiarilor la guvernare din anii 1996 până în prezent, este o dovadă a drepturilor şi libertăţilor neîngrădite
de care se bucură în ţara noastră. Altminteri, înşişi liderii lor oneşti arătau în cercetările noastre că „în
România este mult mai bine să fii minoritar decât majoritar că ţi se rezolvă orice problemă”.
Nevoia de toleranţă, de coeziune şi înţelegere reciprocă este o exigenţă fundamentală a Uniunii
Europene compusă acum, în 2005, din 25 de state, iar din 2007, probabil, din 27 de state, dacă aderă şi
România şi Bulgaria. Or, acest lucru presupune o mare diversitate umană, Uniunea devenind un creuzet de
naţiuni, popoare şi etnii a căror afirmare, dezvoltare şi înflorire nu poate avea loc pe fondul tensiunilor şi
conflictelor. Plurietnicitatea şi pluriculturalitatea vor fi trăsăturile definitorii ale acestei fără precedent
familii de state, iar ele trebuie exersate cu succes de fiecare stat în parte, întâi, între propriile graniţe.
Tendinţele iredentiste de revenire la formele de organizare specifice evului mediu, de organizare
monoetnică, de enclavizare etnică şi de respingere, totodată, a diversităţii şi pluriculturalităţii pe care le
manifestă etniile cu reminiscenţe imperiale, ca cea maghiară, reflectă stări de lucruri contrare oricărui drept
naţional şi oricărei legislaţii europene. Dacă ele sunt susţinute cumva de înşişi unii reprezentanţi ai UE, aşa
cum pretind liderii lor, atunci este vorba de standarde duble, în care unii sunt favorizaţi în detrimentul
altora, ceea ce nu mai inspiră egalitate şi nici încredere.
Dacă procesul de aderare la Uniunea Europeană ne pune în contact mai mult sau mai puţin direct –
economic, social, politic, legislativ, ştiinţific – cu statele europene, procesul de globalizare ne plasează pe
arena mondială şi ne pune în legătură cu toate ţările de pe mapamond, într-un fel sau altul. Reuşita, în acest
caz, depinde de cum vom şti să ne găsim locul potrivit în ierarhia de valori a designerilor globalizării, cu
cele mai competente şi competitive forţe sociale, cu profesioniştii de vârf, cu întreprinderile şi firmele cele
mai eficiente, cu proiectele şi soluţiile cele mai adecvate.
În acest iureş tehnic, uman, organizaţional şi informaţional, un examen de o dificultate crescută şi
crescândă îl va constitui capacitatea de a ne păstra identitatea naţională, cultura, obiceiurile şi tradiţiile,
credinţele şi „horbota de inutilităţi”, cum ar spune Blaga, pe care ne-au lăsat-o moştenire moşii şi strămoşii
noştri, zestre fără de preţ care ne defineşte univoc şi inconfundabil în lume.
Dar experienţa dezvoltării în ultimele decenii demonstrează că pe aripile globalizării sunt
aduse nu numai cele mai noi tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiilor, care revoluţionează
modurile de viaţă, de muncă şi de gândire ale oamenilor, dar şi strategiile de manipulare a
conştiinţelor umane individuale şi colective, de uniformizare a culturilor, a nevoilor şi aspiraţiilor
oamenilor. Tehnica avansată a informaţiei şi comunicaţiilor va intensifica şi va extinde contactul dintre
culturi şi civilizaţii, dar această extindere se va realiza prin presiunea culturilor occidentale asupra culturilor
din ţările sărace şi subdezvoltate care pot fi spulberate dacă nu se iau măsuri de conservare a lor. Unii
analişti ai problemei vorbesc despre un occident care pierzând pe terenul stăpânirii planetei prin imperiile
coloniale nu a renunţat la dominarea ei măcar culturală, promovând un „menu cultural” comun, uniform pe
întreaga planetă, fie că place sau nu, fie că se potriveşte sau nu cu aşteptările variate ale audienţei mondiale.
La o analiză mai atentă a programelor actuale de TV din ţara noastră, nu poţi să nu vezi
consecinţele imperialismului mediatic în cultura mass-media românească fie prin achiziţionarea de filme
care promovează preponderent violenţa, agresivitatea, sexul, simţul distrugerii, fie prin împrumutul de

74
programe şi emisiuni din occident de proastă factură intelectuală şi culturală, dar cu rating mare (succes ) la
public, ca „Ciao, Darwin”, „Big Brother”, „De trei ori femeie” etc., emisiuni care coboară nivelul cultural
al acestuia şi aşa destul de scăzut la o mare parte a lui. Latura gravă a unor programe (filme sau emisiuni)
de divertisment este că nici nu mai lasă auditoriului şansa de a râde natural, sincer şi total la o posibilă
glumă sau la un moment comic, ci în locul râsului uman deplin şi sănătos este pusă caseta sau CD-ul care îl
reproduce anticipat şi artificial, iar la spectacole este adus un public care aplaudă la comandă. Această
bătălie mediatică pentru supremaţie este periculoasă pentru că creează fiinţe robot, care reacţionează după
un model unic ce exclude diversitatea şi infinita varietate umană, specifică fiinţelor umane şi
comportamentului lor. Cercetătorii patrimoniului cultural, în care cuprindem şi culturile grupurilor etnice
sau ale minorităţilor naţionale, conştienţi de pericolul uniformizării culturilor şi al omogenizării lor,
lansează SOS-uri pentru protejarea acestora înainte de a fi spulberate de valul globalizării. Ca şi în situaţia
mediului, spun ei, există riscul pierderii permanente a diversităţii în domeniul bunurilor culturale construite
sau naturale, al arhivelor şi bibliotecilor, al tradiţiilor, valorilor şi cunoaşterii, mai ales în ţările cele mai
sărace. Or, este cunoscut că fiecare cultură este un câmp nelimitat de oferte de modele de comportament, de
gândire şi de creaţie care nu trebuie în nici un fel neglijat sau subestimat. Fiecare cultură, a oricărui grup
uman, fie el mare sau mic, cu un nivel de trai pe scara bunurilor materiale mai mult sau mai puţin dezvoltat,
este o componentă reală a patrimoniului cultural universal şi în virtutea acestui statut se impune a fi păstrată
şi dezvoltată.
Prin contactul dintre culturi etnice sau naţionale sau prin dialogul culturilor, acestea, pe de o parte,
se îmbogăţesc cu noi paradigme şi semnificaţii, lărgind aria de înţelegere şi cunoaştere a lumii, iar pe de
alta, refac unitatea profundă şi indivizibilă a spiritului uman. Dezvăluind una dintre contradicţiile
fundamentale ale evoluţiei globale contemporane, cea dintre nevoia de afirmare a identităţii popoarelor şi
grupurilor etnice, a originalităţii culturilor lor şi tendinţele anacronice de dominaţie şi uniformizare
culturală pe care le promovează strategii integrării, ai regionalizării şi globalizării, formulăm implicit o
direcţie majoră spre care trebuie să se orienteze cercetarea ştiinţifică viitoare.
2. Minorităţile naţionale – generatoare de cultură

În condiţiile unui stat naţional unitar, cum este Statul Român, este lesne de înţeles că viaţa
economică, socială, politică, administrativă comună ce se construieşte pe întreg teritoriul său este rodul
aportului întregii populaţii, inclusiv al minorităţilor naţionale, iar în efortul conjugat, complex şi de lungă
durată, de soluţionare a problemelor ridicate de integrarea ţării în Uniunea Europeană se materializează, în
ultimă instanţă, însuşi procesul de convieţuire dintre românii majoritari şi grupurile etnice existente de
secole pe teritoriul ţării noastre. Conlocuind alături de români, participând la elaborarea legilor, la deciziile
politice supreme privind programul şi direcţiile de dezvoltare social-economică a ţării, manifestându-şi
liber identitatea culturală şi tezaurul moştenit, membrii minorităţilor naţionale beneficiază în fapt de un
statut egal de afirmare şi dezvoltare individuală şi de grup.
Convieţuirea este liantul, factorul hotărâtor în analiza culturii minorităţilor naţionale ca grupuri
etnice distinctive, a contactelor şi interferenţelor lor fertile cu majoritatea pe planul valorilor materiale şi
spirituale.
Minorităţile naţionale sunt nuclee generatoare de cultură distincte, originale, fără de care însuşi
contactul dintre culturi este de neconceput. Sunt centre generatoare de spiritualitate, ştiinţă, cultură întrucât,
alături de limbă, comunitatea de cultură, ca matrice spirituală şi psiho-morală a grupului devine
constitutivă pentru concepţia despre lume şi univers, despre om şi locul lui în orizontul spaţio-temporal în
care s-a născut. Comunitatea de cultură modelează modul de raportare a omului la natură şi la semenii săi,
determină gândurile, atitudinile şi comportamentele acestuia în societate. Semnifică atât valorile materiale
acumulate şi transmise de la o generaţie la alta, cât şi valorile spirituale obiectivate în cunoştinţe ştiinţifice,
concepţii filosofice, literatură, artă, pictură, sculptură, tradiţii, obiceiuri, şi practici religioase.
Patrimoniul cultural comun al membrilor minorităţii naţionale este o sinteză a unor procese
culturale intra şi interetnice. Este în acelaşi timp, expresie a convieţuirii de-a lungul istoriei lor cu alte
comunităţi etnice, de la care au preluat şi asimilat, topind într-un mod propriu, trăsături, elemente cu funcţie
practic-utilitară sau spirituală, estetică, morală. În cadrul culturii unitare române, fiecare minoritate îşi
dezvoltă cultura sa proprie, un specific naţional distinctiv. Creaţia culturală, ştiinţifică, tehnică, artistică din
România redă, implicit, şi viaţa, gândurile, sensibilitatea, aspiraţiile minorităţilor şi grupurilor etnice care
participă la producerea lor alături de populaţia majoritară.
Cultura lor, în forma ei umanistă sau tehnică-ştiinţifică, exprimată în limbă, stil de a trăi, de a crea
conservă personalitatea unică a acestora şi constituie parte integrantă a culturii române. Practica nemijlocită

75
a vieţii şi convieţuirii interetnice confirmă cu pregnanţă ideea că suntem contemporanii unei perioade
istorice cu largi deschideri spre contacte declanşate, pe de o parte, de intensificarea proceselor intra-
naţionale, iar pe de alta, de macro-procesele contemporane de integrare europeană, regionalizare şi
globalizare.
Cercetările de teren realizate pe diferite grupuri etnice au demonstrat că oamenii, din totdeauna, au
simţit nevoia de a împrumuta unii de la alţii, de a se imita unii pe alţii în toate compartimentele vieţii
sociale: comportament în societate, la locul de muncă, în aspectele vieţii de familie, în ţinuta vestimentară,
în limbaj. Împrumuturile par să exceleze în comportamentul în societate, în schimbul de idei profesionale la
locul de muncă, în limbă. Preluările reciproce sau transferurile de trăsături şi complexe culturale de la o
comunitate etnică la alta, în mod obişnuit, au loc ca împrumut spontan, izvorât din nevoile de viaţă ale
grupurilor umane aflate în contact direct. Dar ele pot avea loc şi ca împrumut forţat, impus în mod
organizat, ca în perioada dualismului austro-ungar din 1867-1918 şi a dictaturii horthyiste din Transilvania
din anii 1940-1944, când românilor li s-a impus învăţarea limbii maghiare, schimbarea numelui, a religiei
etc.
În continuare, trebuie să facem câteva menţiuni de ordinul esenţei în ceea ce priveşte cercetările de
teren efectuate în anii 1979-1980, în grupurile etnice mixte din Tg. Mureş, Sâncraiul Nou, Timişoara,
Giarmata, Braşov şi Feldioara pe problema contactului dintre culturi.
Cercetarea s-a realizat pe baza unor discuţii ample libere şi cu ajutorul unui ghid de convorbire cu
responsabili şi factori de decizie din domeniul culturii, cu tineri şi elevi români, maghiari, germani, sârbi şi
a urmărit să dezvăluie dinamica proceselor de schimb cultural, a comportamentului interetnic în localităţile
cu structuri etnice mixte. Au fost, de asemenea, studiate tipul de relaţii ce se statorniciseră între grupurile
etnice şi românii majoritari, gradul de coeziune dintre ei în convieţuirea de zi de zi, în toate formele de
manifestare: formale şi informale, directe şi implicite, materiale şi culturale.
O primă idee care s-a impus în urma multiplelor cercetări de teren efectuate din 1967 până în 1989
şi care, fără nici o exagerare sau vreun subiectivism subtil, s-a dovedit a fi o axiomă verificată şi confirmată
prin opiniile multor subiecţi, în toate cercetările pe tema relaţiilor inter-etnice fost aceea că în perioada
socialismului, relaţiile sociale şi de muncă de esenţă egalitară dintre majoritate şi grupurile etnice au
determinat relaţii de egalitate, de înţelegere şi bună convieţuire şi între oamenii de diferite etnii, în
majoritatea cazurilor. Aceştia comunicau între ei ca de la egal la egal, participau în comun la viaţa
satului sau oraşului, se considerau o comunitate unită. Schimburile de modele culturale legate de
viaţa de familie, de gospodărie sau de problemele de muncă erau curente şi fără rezerve între toate
generaţiile, ca între vecini şi consăteni. Am fost cercetătoare de teren, şi înainte de 1989 şi după, dar
nu am simţit rivalitate sau spirit ostil între oamenii de etnii diferite care veneau împreună de la
munca pământului sau din fabricile şi uzinele din împrejurimi.
Ca filozof al culturii, ca sociolog, cu decenii de investigaţii concrete în satele şi oraşele etnic-
mixte mă întreb şi acum, când sunt martora unor manifestări atât de puternice de iredentism din partea
liderilor maghiarilor actuali, ajunşi acum maturi, ei n-au trăit acele vremuri şi momente de linişte, de pace
interetnică, înţelegere şi respect reciproc pe care le-am constatat noi la co-etnicii lor? De ce după 1989 s-au
învrăjbit atât de mult? Oare libertatea câştigată să-i fi orbit atât de mult încât să nu-şi mai dorească liniştea
de atunci? Sau şi atunci erau la fel de neliniştiţi şi aprigi în a-şi dobândi autonomia pe criterii etnice, dar
ştiau foarte bine să-şi inhibe pornirile anti-româneşti? Oricum, întrebarea rămâne deschisă atât pentru mine
cât şi pentru cititorii lucrării.
Aşa cum am arătat în prima parte a lucrării, cultura este un compozit unitar, cu părţile sale „tari” şi
„moi”. Dacă părţile moi se referă la aspectele care devin obiect al interschimbului cultural, cele tari sunt
partea mai dură, ceea ce nu se schimbă şi formează structura ei de rezistenţă. Din acest punct de vedere,
cercetarea a evidenţiat că cel mai rezistent compartiment este cel al obiceiurilor şi tradiţiilor unde „fiecare
rămâne la el acasă”, cum afirma un târgu-mureşan. Adică, dacă la nivelul valorilor materiale transferul este
simplu, cotidian, uşor de realizat şi de sesizat, la nivelul celor culturale şi spirituale, acestea fiind de esenţa
fiinţei etnice, este mai greu de realizat, iar uneori niciodată.
Germanii şi maghiarii, având în trecut statute economice şi sociale superioare faţă de români, au
oferit modele mai mult în universul valorilor materiale. În elementele structurale ale gospodăriei, în tipurile
de îndeletniciri din gospodărie, în modelele de timp liber, culturile grupurilor îşi manifestă părţile lor tari,
rezistente la transfer şi schimb. Folclorul, literatura, valori culturale puternic impregnate de spiritul naţional
se păstrează mai nealterate, fiind garanţia specificităţii lor etnice. Recunoaşterea unor aspecte mai tari ale
culturii nu trebuie să conducă însă la concluzia că în aceste domenii nu au avut loc schimburi. Dimpotrivă.
Cercetarea concretă a verificat şi a demonstrat că şi aici se pot produce preluări, interferenţe.

76
 Distingând între cultura spirituală (literatură, teatru, muzică, arte etc.), profesie şi cultura ca mod
de viaţă (gospodărie, construcţii de case, stil de viaţă în familie), am fost interesaţi să aflăm ce loc ocupă
aceste aspecte în împrumutul şi participarea culturală, ce domeniu este mai favorabil schimbului, de la ce
grupuri are loc transferul într-un domeniu sau altul. Având în vedere că aceste opinii vin din partea unor
responsabili de resorturi culturale care au o viziune sistematică, conştientă asupra fenomenelor culturale,
ele au o semnificaţie importantă în studiul nostru.
Menţionăm, că distincţii fine în problemele de mai sus nu am putut obţine de la subiecţii cu 7 clase
elementare, analizele, diferenţierile culturale presupunând un nivel mai ridicat de pregătire. De aceea,
studiul a fost realizat într-o oarecare măsură cu cei cu şcoală medie sau liceu, iar în condiţii satisfăcătoare
numai cu subiecţi cu studii superioare, cu o bună cunoaştere a fenomenului cultural din localitatea în care
trăiau, subiecţi care ei înşişi reflectaseră asupra schimbului cultural sau dacă nu-şi puseseră încă problema
au putut să-şi organizeze pe loc un răspuns adecvat.
Aspectele ample relevate la această problemă sunt o dovadă în plus a intensificării proceselor de
schimb cultural pe care le-a favorizat climatul de înţelegere şi cooperare reciprocă ce s-a instaurat între
grupurile etnice din comunităţile etnice mixte. Cea mai importantă caracteristică a fost aceea că, în acea
perioadă (sfârşitul deceniului 6, deceniul 7 şi 8), mai mult ca oricând, fiecare grup etnic devine un activ
„donator” şi „receptor” de trăsături culturale de la grupurile etnice cu care convieţuieşte.
Tipurile de preluări şi participări definesc, în mod deosebit, grupurile de vârstă. De pildă, tinerii
preferă prin excelenţă împrumuturi în domenii ca: muzica, literatura, filmul, dansul; grupurile profesionale,
de muncă sunt însă interesate în transferul cultural pe linia profesiei, a tehnicii şi informaţiei ştiinţifice. Pe
lângă acestea, cultura ca mod de viaţă materială a constituit o reală dominantă în schimburile dintre oameni
de culturi diferite din cele mai vechi timpuri, indiferent de statutul social şi economic al membrilor lor.
Un studiu mai atent al realităţii din cele trei judeţe – Braşov, Timiş, Mureş – a relevat că domeniul
cel mai fertil contactelor este profesia, locul de muncă unde se formează o cultură a muncii cu componente
neutre din perspectivă etnică, adică pregătire valorică, pregătire profesională, orizont tehnico-ştiinţific şi
cultural bine articulate pentru a lucra cu eficienţă şi a obţine rezultatele aşteptate. În cadrul întreprinderii,
oamenii schimbă idei, cunoştinţe de cultură generală, informaţii tehnico-ştiinţifice, comentează
evenimentele zilei, se ajută unii pe alţii, se imită unii pe alţii în modelele de lucru cele mai productive.
Munca în comun a oamenilor de diferite etnii consolidează aspectul socio-uman al personalităţii
lor şi al vieţii în general, îi leagă mai mult pe unii de alţii în calitatea lor de oameni ai muncii cu nevoi şi
aspiraţii comune de la ei înşişi şi de la viaţă. Lucrul împreună în agricultură, întreprinderi industriale,
servicii, instituţii publice sau culturale, institute de cercetare şi proiectare, şcoala în comun de la grădiniţă
până la cursurile universitare, constituie tot atâtea canale sau medii prielnice intrării în contact în mod
direct, nemijlocit a oamenilor de diferite culturi sau origini etnice în calitatea lor fundamentală de creatori
de bunuri materiale şi spirituale, calitate care atunci era reală şi mult preţuită de toţi, spre deosebire de
perioada post-decembristă care a făcut din statutul de om al muncii o chestiune aleatorie, la discreţia
patronilor sau funcţie de starea ei de faliment. (Vezi protestele şi grevele ce s-au desfăşurat în luna
februarie 2005, în toată ţara, pe tema Codului Muncii lansat de Guvernul Tăriceanu, cod care lasă pe
muncitori la totala discreţie a patronilor în privinţa salarizării, disponibilizării sau grevele CFR-iştilor din
iunie 2005 care au paralizat întreg traficul feroviar din ţară pentru că guvernul nu le acorda o creştere de
salariu de 10,7%, tichete de masă şi condiţii de lucru mai bune etc.)
La fel de binefăcătoare pentru creşterea tinerilor în spiritul prieteniei şi al înţelegerii interetnice
erau grădiniţele, şcolile şi facultăţile mixte. Din păcate, după 1989, prima grijă a liderilor maghiari din
UDMR a fost alungarea copiilor şi cadrelor didactice româneşti din şcoli şi enclavizarea copiilor şi
adolescenţilor maghiari în şcoli monoetnice maghiare, situaţie pe care vor s-o generalizeze şi la nivelul
învăţământului universitar, în anul 2005 şi 2006. În Covasna şi Harghita, unde preponderenţi sunt
maghiarii, şcolile mixte sunt numai cele româneşti, cu directori români care au considerat că dacă sunt
părinţi maghiari care vor ca fiii sau fiicele lor să înveţe şcoala în limba română să-i poată înscrie în şcolile
cu limbă de predare română. Subliniem ca aceste şcoli au rămas întotdeauna deschise tuturor copiilor,
indiferent de etnie şi religie.
Munca şi învăţătura în comun, ca activităţi fundamentale ale vieţii care înrolează aproape toţi
oamenii, fie ei copii, tineri, adulţi, femei sau bărbaţi, asigură cel mai intens schimb cultural cu cea mai largă
participare culturală.
În muncă, membrii comunităţilor etnice mixte îşi manifestă trăsăturile lor specifice, îşi formează
priceperi şi deprinderi de muncă comune ce contribuie la creşterea emulaţiei şi a productivităţii, a
transferului şi îmbogăţirii umane reciproce, mai ales, în condiţiile unei munci bazate pe relaţii egale între

77
oameni. Ajunşi la acest subiect, trebuie să facem câteva consideraţii de fond. Atunci statutul de oameni
egali al celor ce muncesc nu era o vorbă goală, un cuvânt lipsit de conţinut real. În societatea socialistă,
statutul de oameni ai muncii desemna, într-adevăr, relaţii de egalitate între lucrătorii de toate etniile şi acest
statut le conferea siguranţă în viaţă şi mândrie profesională.
Subiecţii din Tg. Mureş şi Sâncraiul Nou ne vorbesc despre un amplu şi intens schimb între
grupurile etnice şi, mai ales, între tinerii maghiari şi români în dans, literatură, teatru. La Timişoara,
Giarmata şi Feldioara schimbul a fost mai intens în aspectele specifice modului de viaţă: în stilul de casă, în
gospodărie, în viaţa de familie unde în trecut atât pentru români, cât şi pentru maghiari s-a impus cultura
germană. Specific acelei perioade era schimbul reciproc, simetric dintre oameni, generat de statutul social-
economic de egalitate dintre toţi membrii societăţii ca şi de posibilitatea de manifestare în viaţa
profesională ca lucrători responsabili şi bine apreciaţi.
Din cercetările de teren efectuate în anii 1979-1980, rezultă că intelectualii maghiari sunt interesaţi
de cultura română. Folclorul românesc are o puternică forţă de atracţie în rândul maghiarilor. Portul popular
românesc, iile pot fi văzute şi la tinerele maghiare. Se traduce literatură din limba română în limba
maghiară şi din limba maghiară în limba română. „Proverbele din limba maghiară sunt căutate de
intelectualii români”(bărbat, român, 45 ani, Tg. Mureş). Maghiarii participă la spectacolele de teatru, de
muzică date de români. Sârbii şi românii împrumută unii de la alţii motive în muzica populară. „Într-un
dans românesc te pomeneşti cu influenţe sârbeşti şi invers, pentru că trăind împreună, oamenii împrumută
unii de la alţii”. (bărbat, sârb, 32 ani, Timişoara). Faptul că „românii, la nunţi, iau şi tarafuri sârbeşti când
nu mai găsesc româneşti” arată cât de mari sunt asemănările. Înseşi formaţiile de dansuri din Timişoara
sunt rezultatul unor puternice mixturi etnice. La sârbi, în formaţiile de dansuri majoritatea sunt români şi
maghiari, iar în formaţiile de dansuri româneşti găseşti şi sârbi. Aceste puternice similarităţi în muzica
populară şi în dansul popular românesc şi sârbesc s-au confirmat cu prisosinţă cu ocazia concertelor
extraordinare din anii 2000, date la Sala Palatului din Bucureşti de formaţia dirijată de Goran Bregovici
care a afirmat la scenă deschisă marile asemănări culturale dintre români şi sârbi, dintre popoarele din
Balcani, în general.
În ceea ce priveşte aspectele vieţii de familie, cercetarea evidenţiază trăsăturile specifice
grupurilor etnice care au fost şi continuă să fie modele de preluat reciproc ca: modul de organizare şi
îngrijire a gospodăriei în care domină ordinea, respectul pentru femeie, disciplina şi respectul pentru cele
trei mese – la germani; spiritul de curăţenie, îndemânarea şi priceperea în arta culinară - la maghiari;
căldura, spiritul de dăruire totală al părinţilor faţă de copii, nevoia de frumos în gospodărie – la români;
prietenie şi bună dispoziţie în familie – la sârbi. Toate aceste trăsături însumate redau omul în cea mai
diversă gamă de manifestări umane. În acelaşi timp, ele pot să constituie şanse în plus de perfecţionare, de
îmbogăţire umană prin asimilarea a ceea ce este valoros la semenii alături de care convieţuiesc.
Mulţi etnici cuprinşi în cercetare au subliniat, fără nici un fel de rezervă, importanţa Festivalului
Naţional „Cântarea României” în intensificarea activităţii cultural-educative de masă, în depistarea tinerelor
talente şi în crearea unui cadru social-cultural stimulativ între tinerii de diferite naţionalităţi. Însă după
1990, noii „propagandişti” sau, mai bine spus, noii „culturnici”, reprezentanţi ai curentului nihilist, menit să
anuleze, să reducă la zero tot ce s-a creat pozitiv în perioada socialismului, au denigrat şi au batjocorit acest
extraordinar mijloc cultural de a aduce, în primul rând, pe scenele căminelor culturale, ale cluburilor şi
caselor de cultură urbane şi, apoi, pe prima scenă a ţării, la Sala Palatului din Bucureşti, creatorii simpli, cei
care constituie sarea acestui pământ, cu obiceiurile, tradiţiile, dansurile şi cântecele specifice lor din cele
mai îndepărtate cătune.
Spre deosebire de denigratorii de profesie, aceşti oameni simpli şi instructorii lor culturali se
mândreau cu acest festival, considerându-l o parte din viaţa lor şi din efortul lor de creaţie culturală
colectivă şi de manifestare etnică distinctivă. Pentru ei, în înţelepciunea şi adâncimea bunului lor simţ,
spectacolul, festivalul nu însemna un moment ideologic de prea-mărire a cuplului Ceauşescu, nici nu se
reducea la el, cum denaturat îl interpretează pigmeii culturali post-decembrişti, ci reprezenta şansa lor de a
arăta întregii ţări, prin intermediul spectacolelor de la Sala Palatului, transmise apoi la televizor pentru
întreaga ţară, cât de bogaţi sunt ei cultural şi sufleteşte, ce cântece, dansuri, obiceiuri şi tradiţii frumoase
au !
Reprezentanţii din Consiliile Oamenilor Muncii de naţionalitate maghiară şi germană afirmau cu
responsabilitate reuşitele lor culturale la nivel naţional, fără să vadă în aceasta o exagerare ideologică:
„Scoţând în evidenţă tradiţiile artistice specifice, aducând note originale pe paleta policromă a festivalului,
din rândul naţionalităţii maghiare şi-au dat concursul în forme specifice diferitelor genuri de creaţie, la
casele de cultură, cluburile şi căminele culturale circa 2016 formaţii artistice, reunind peste 41.000 de

78
membri, iar din rândul naţionalităţii germane, 650 de formaţii cu circa 9.000 de membri (Plenarele
Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară şi Germană din 13-14 martie 1978).
Studiul mobilurilor care-i mână pe oameni să împrumute unii de la alţii, să împărtăşească aceleaşi
trăsături a pus în evidenţă principiile recunoscute în schimburile culturale şi anume:
• principiul integrării - corespunzător căruia o practică va persista dacă a fost integrată într-un
sistem organizat de idei şi sentimente, dacă se împleteşte cu alte aspecte ale culturii într-un model
mai larg;
• principiul utilităţii şi eficienţei – pentru satisfacerea intereselor economice;
• principiul consensului – din nevoia de realizare a armoniei şi echilibrului în convieţuirea socială;
• principiul concreteţii – relevat, în primul rând, în preluarea ustensilelor şi uneltelor de muncă
necesare în gospodărie şi în familie;
• principiul frumosului, din nevoia intrinsecă a omului de a-şi împodobi viaţa cu tot ce este plăcut
privirii şi minţii.

Mobilurile sunt multiple. Dominante sunt cele economice care atestă nevoi bazale, fundamentale
pentru existenţa şi perpetuarea grupului. Dar nu lipsesc nici cele culturale, spirituale, legate de valorile
morale, estetice, tehnico-ştiinţifice, sociale, umane.
Cercetarea efectuată la Feldioara, Tg. Mureş, Sâncraiul Nou, Timişoara şi Giarmata confirmă
acest lucru. Pentru subiecţii intraţi în raza studiului, schimburile culturale erau atât mijloace pentru buna
convieţuire socială, pentru buna vecinătate, cât şi efect al bunei-vecinătăţi.
Cea mai complexă şi cea mai evoluată dintre nevoi, nevoia de îmbogăţire umană, este un alt mobil
sau altă motivaţie care-i determină pe oameni la preluări reciproce. Sunt preluate, desigur, trăsăturile care
perfectează fiinţa umană, o rotunjesc în sensul deplinătăţii crescânde spre ceea ce este uman. De unde
concluzia simplă că omul aflat la confluenţa dintre culturi, omul de la răscrucea culturilor, virtual, dar şi
real, poate fi mai bogat spiritual, sufleteşte, deprinderile sale de gândire, de acţiune întrunind caracteristici
topite într-un tot, chintesenţă a culturilor şi sub-culturilor la care a fost expus în procesele de enculturaţie şi
socializare individuală.
Schimburile culturale dintre grupurile etnice se realizează la nivelul grupurilor sociale constituite
pe criterii profesionale, de sex, vârstă, de timp liber, vecinătate. Dintre acestea, cele în care se realizează un
proces mai intens de a da şi de a primi, de influenţare reciprocă sunt cele profesionale şi de învăţătură
şcolară. În timpul muncii şi al studiului în comun adulţii şi copiii sunt puşi în faţa celui mai autentic schimb
de modele culturale, în care esenţa umană se reflectă în toată splendoarea sa de generozitate şi
permeabilitate.
Se ştie că oamenii de diferite etnii care au muncit o bună perioadă împreună rămân pe viaţă buni
prieteni, dacă nu intervin „seismele” de natură şovină, ca cele din 1989-1990 ale maghiarilor care, în
numele „revoluţiei maghiare de eliberare de români”, s-au năpustit asupra românilor, ştergând urmele
oricărei prietenii sau omenii care îi legase vreodată. Sperăm că nu toţi, dar o parte însemnată sigur, după
cum ne-au relatat în anii ’90 românii din Covasna şi Harghita la care foştii vecini şi prieteni maghiari nu se
mai uitau.
Aceleaşi prietenii pe viaţă se leagă în şcoală între copiii care învaţă împreună cicluri întregi de
învăţământ. Dar şi pe acestea liderii maghiari au ţinut să le destrame după 1990, prin alungarea copiilor de
români din şcoli şi formându-şi şcoli pur maghiare, cu „motivaţia” ca numai astfel îşi conservă identitatea.
Un alt set de grupuri favorabile interacţiunii culturale menţionat cu multă concreteţe de subiecţi au
fost grupurile de vârstă şi de vecinătate. „Tinerii, indiferent de naţionalitate, învaţă împreună, muncesc
împreună, se distrează împreună şi se imită unii pe alţii” (bărbat, german, 45 ani, Timişoara). Iar copiii,
„contrariu a ceea ce li se imprimă uneori în familie de către adulţi, purtători ai unor tare şi resentimente,
adânc înrădăcinate, vorbesc, învaţă şi se joacă împreună” (femeie, germană, 50 ani, Feldioara).
În Timişoara şi Feldioara, ca grupare cu intense schimburi între oamenii de diferite etnii este
menţionată vecinătatea. Desigur, semnificaţia noţiunii s-a lărgit faţă de ceea ce ea desemna iniţial în mod
concret în aceste localităţi. La începuturile constituirii şi dezvoltării ei, vecinătatea însemna relaţii intra-
etnice coezive, foarte puternice între saşi sau şvabi în localităţile în care ei trăiau relativ compact. În
momentul cercetării, ea semnifica numai relaţiile dintre vecini, indiferent de etnie sau naţionalitate. De
pildă, în cartierul Fratelea din Timişoara, vecinătatea dintre maghiari şi germani nu este altceva de cât, pur
şi simplu, un cadru normal de viaţă între oameni, cadru în care aceştia comunică pe toate planurile

79
existenţei, în probleme economice, sociale, psihologice, spirituale, fără nici un fel de rezerve de natură
etnică.
La Feldioara şi în satul Rotbav, vecinătatea începe să depăşească graniţele saşilor, cuprinzând
laolaltă saşii, românii şi maghiarii. Devine tot mai mult o relaţie socială, profund umană creată pe criteriul
proximităţii spaţiale.
Trecerea de la „vecinătatea” bazată pe unitatea de grup etnic la „vecinătatea” în sens social larg,
bazată pe apropierea spaţială între toate grupurile etnice este o schimbare determinată de factorii sociali,
economici, politici specifici societăţii socialiste. Ne place sau nu, vrem să auzim sau nu, cauzele acestor
schimbări rezidă în esenţa societăţii socialiste care a promovat şi în parte a şi reuşit să realizeze relaţii de
egalitate între membrii societăţii prin desfiinţarea proprietăţii private şi instaurarea proprietăţii sociale
obşteşti. Este ştiut că grupurile de germani din ţara noastră, saşii şi şvabii, s-au bucurat secole întregi de
privilegii economice, sociale ca „oaspeţi ai regelui” Ungariei, cum le spunea Iorga şi acest lucru le-a
conferit un statut superior în faţa românilor, născuţi din acest pământ şi tocmai de aceea lipsiţi de privilegii.
Saşii, şvabii aveau pământuri, mijloace de producţie, o situaţie economică ce emana bunăstare, lucru ce nu
putea să treacă neobservat de românii cu statut de „bieţi ciobani şi bieţi plugari care nu se încuscreau cu
regele, nici cu baronii lui”.
În consecinţă, sistemul socialist, prin naţionalizarea averilor saşilor şi şvabilor, a realizat o
egalizare a stării economice şi sociale între membrii comunităţilor umane. Toţi au devenit lucrători ai
pământului colectiv sau muncitori în întreprinderile de stat, indiferent de etnie. Acest statut de egalitate
economică între membrii comunităţii săteşti sau urbane a schimbat din temelii tipul de relaţii inter-etnice,
inclusiv semnificaţia „vecinătăţii”.
Vecinătatea ce funcţiona în timpul cercetării noastre (1979-1980) nu mai era o instituţie pur
săsească, ci o instituţie pur comunitară pe principiul apropierii spaţiale. Era un rezultat socio-etnic fără
precedent, în comparaţie cu situaţia anterioară când grupurile etnice germane trăiau în izolare, se închideau
în ele pentru a-şi menţine statutul, tradiţiile şi trăsăturile culturale specifice. În situaţia de cetăţeni „egali în
drepturi” cu ceilalţi, inclusiv cu românii, şi grupurile etnice germane s-au „deschis în afară”, şi-au
multiplicat relaţiile cu cei din jurul lor, fie români sau alte naţionalităţi.
În cercetarea deschiderii la contactele şi schimburile culturale, deosebit de fructuoasă s-a dovedit a
fi „ipoteza învăţării timpurii”, care în cazul de faţă ne ajuta să înţelegem că în apropierea dintre grupurile
etnice un rol hotărâtor are mediul familial enculturativ în cadrul căruia copilului i s-a inoculat din primii ani
de viaţă spiritul de prietenie şi de comportare fără prejudecăţi şovine cu privire la superioritatea sau
inferioritatea vreunui grup etnic.
Discuţiile ample purtate pe această temă ne-au condus la concluzia că familia este în principal şi în
primul rând responsabilă de comportamentul de mai târziu al copilului, de orientarea sa spre propriul grup
etnic sau spre societatea largă. Părinţii a căror concepţie despre viaţă este orientată spre trecut îşi mai educă
încă copiii în spiritul izolării, al prejudecăţilor etnice, naţionale, pe când cei care trăiesc în actualitate şi,
mai ales, cu privirea îndreptată spre viitor sunt departe de a mai considera claustrarea etnică o alternativă
viabilă. În termenii subiecţilor noştri din anii 1979-1980, există familii „tradiţionale” care îşi mai duc
psihologic şi mintal existenţa în trecut, refuzând realitatea vie ce se desfăşoară sub ochii lor şi familii
„emancipate”, inclusiv de vechea tradiţie, care nu mai concep viaţa decât împreună cu toţi ceilalţi şi de pe
poziţii de egalitate. Prejudecăţile naţionale, naţionaliste care fie au promovat superioritatea, supremaţia unei
culturi, fie au menţinut o atmosferă de neîncredere reciprocă, arată Gall Ernö, au devenit întotdeauna
pepiniere ale urii între naţionalităţile conlocuitoare (Ernö, 1978, p. 126-128).
Alături de familie şi simultan cu ea, cu rol important în socializarea şi orientarea valorică pozitivă
a copilului în spiritul adevărului, al realităţii apare şcoala, de la grădiniţă până la învăţământul superior.
Alte instituţii culturale cu contribuţie la intensificarea contactului dintre culturi, mai ales prin grupurile de
timp liber, sunt căminele culturale, casele de cultură, cluburile, instituţiile profesionale ca teatrul,
ansamblul artistic, filarmonica, radioul, televiziunea, presa, muzeul, filmul. Fiecare în parte, în termenii ei
proprii şi cu mijloacele specifice poate constitui un mijloc de educaţie interetnică şi interculturală.
Se impune să facem o clarificare de ordin principial şi practic. În concepţia noastră, promovarea
apropierii dintre minorităţile naţionale sau grupurile etnice, a colaborării şi înţelegerii reciproce nu
presupune în nici un fel asimilarea sau inhibarea afirmării identităţii etnice sau naţionale.
Dimpotrivă. Pe fondul cooperării şi respectului reciproc, al cunoaşterii reciproce se creează condiţii
pentru dezvoltarea deplină a personalităţii culturale a minorităţilor naţionale, ştiut fiind că
afirmarea vieţii lor culturale şi spirituale, a specificului lor naţional îmbogăţeşte tezaurul cultural
comun al ţării noastre.

80
 Dar suntem conştienţi că, pe lângă aspectele pozitive despre viaţa în comun a grupurilor etnice,
există şi aspecte negative, exprimate în opinii, atitudini care neagă realităţile interetnice redate aici. În fond,
procesul de convieţuire este un laborator la scara întregii societăţi în care oamenii învaţă să trăiască şi să se
preţuiască împreună, iar atitudinile contrarii fac parte din procesul real şi dialectic al vieţii şi al procesului
aculturativ. Ceea ce rămâne un adevăr axiomatic, recunoscut de etnicii oneşti şi de bună credinţă este că, în
România, climatul interetnic este un mediu prielnic pentru procese aculturative benefic reciproce pentru
minorităţile naţionale şi majoritate.
Maghiarii din România şi din afara ei, desigur, nu sunt toţi mulţumiţi cu statutul de minorităţi
naţionale în România şi în ţările vecine. Nemulţumirea, inclusiv ura unora, atinge cote extrem de înalte şi
nedrepte cu privire la politica României faţă de minorităţile naţionale.
Un astfel de exemplu îl reprezenta, în 1977, Michael Sozan care în studiul „Ethnocide in
Romania”, publicat în revista americană „Current Anthropology”, ne calomniază, acuzându-ne de o politică
naţională discriminatorie faţă de grupurile etnice şi, mai ales, de dispariţia sub aspect etnic, cultural a
secuilor din Transilvania (Current Anthropology, vol 18, nr. 4, December 1977, p. 781-782).
Acuzaţiilor şi insultelor adresate românilor le-a răspuns atunci, în primul rând, grupul de
antropologi americani care a efectuat cercetări de teren în România chiar in acei ani 1976-78, inclusiv în
problema naţională. Cercetătorii americani au dezvăluit caracterul polemic, partizan al articolului lui Sozan,
esenţa lui ostilă, tendenţioasă şi, de pe o poziţie obiectivă, ştiinţifică, au elaborat o pertinentă analiză critică
a „faptelor” eronate, inexacte şi inconsistente aduse ca argument pentru susţinerea ideii etnocidului din
România. „Spre deosebire de Sozan, noi nu considerăm că guvernul român încearcă deliberat să asimileze
cultural grupurile etnice ungare”, au spus antropologii americani, cercetători ai relaţiilor interetnice
(Transilvanian ethnicity, by The Romanian Research Group, în Current Anthropology, vol 20, nr. 1, March,
1979, p. 135-140. The Romanian Research Group (RRG) era format din John W Cole, the chief of
Department of Anthropology from Amherst, University of Massachusetts, Sam Beck, David Kideckel,
Marilyn McArthur, Steven Rendall şi Steven Sampson).
Fără să mai comentăm aceste afirmaţii pe care M. Sozan le face în continuare, lăsăm să-şi spună
cuvântul reprezentanţii înşişi ai naţionalităţii maghiare. Hegedüs Ladislau a auzit nu o dată făcându-se
astfel de afirmaţii că „în România naţionalitatea maghiară nu s-ar bucura de dreptul de a munci, de a gândi
şi de a se afirma în libertate. Acestora realităţile României contemporane le dau o replică usturătoare, fără
drept de apel. Profund indignat de asemenea calomnii, consider de datoria mea să le spun tuturor că
naţionalitatea maghiară din România trăieşte, munceşte, gândeşte în cea mai deplină libertate şi egalitate, o
egalitate reală, cum n-a mai cunoscut până acum” (Plenarele Consiliilor Oamenilor Muncii de Naţionalitate
Maghiară şi Germană din R.S.R., 13-14 martie, 1978, Bucureşti, Editura politică, Bucureşti, p. 60).
Procesul de integrare culturală, care nu trebuie identificat cu cel de asimilare forţată, este un
proces complex ce cuprinde şi fenomene mai greu dirijabile ca cele psiho-sociale, morale, stări de spirit,
mentalităţi, atitudini şi opinii. Schimbarea unor mentalităţi, prejudecăţi naţionaliste, şovine ca cele ale lui
Michael Sozan şi ale altora ca el, este o problemă extrem de dificilă şi în unele cazuri imposibil de rezolvat
pentru că este înrădăcinată în modul de gândire, stările afective şi în sistemul propriu de valori.
Apoi, cultura ca mod de viaţă, set de deprinderi şi obişnuinţe, la nivel individual, va distinge în
continuare indivizii, după cum la nivel grupal, ca set de tradiţii şi obiceiuri, ritualuri şi ceremonii
caracteristice va distinge întotdeauna grupul etnic, conferindu-i întotdeauna acestuia o personalitate unică.
Aculturaţia, schimbul cultural între românii majoritari şi minorităţile naţionale, aşa cum rezultă din
cercetările efectuate, este un proces real, biunivoc în care fiecare grup deţine dublul statut de „donor
culture” şi „receiving culture” pentru celelalte. Convieţuirea de secole între români şi grupurile etnice care
s-au stabilit pe teritoriul dintre Carpaţi, Dunăre şi Mare nu a dus nici la asimilarea culturii române de către
celelalte grupuri etnice, nici a culturii acestora de către cultura română. De pildă, faptul că raporturile dintre
români şi saşi au fost secole de-a rândul raporturi de dominaţie a saşilor asupra românilor, aceasta nu a
exclus schimbul dintre ei, ci cel mult l-a ţinut la cote destul de reduse, pentru că împrumutul cultural, în
mod obişnuit, se desfăşoară în ambele sensuri, difuziunea fiind „un drum cu două direcţii unde ambele
grupuri aflate în contact selectiv adoptă trăsături şi complexe, una de la alta” (Ed. Sapir).
Preluarea nu are loc ca atare, ci este totdeauna însoţită de re-interpretare. Trăsăturile şi complexele
nefiind transferate exact în configuraţia lor originală vor suferi schimbări, ajustări, în formă, funcţie sau
semnificaţie pentru a fi cât mai adecvate necesităţilor grupului care le preia. Re-interpretării îi urmează
asimilarea prin care elementele culturale separate se îmbină într-o nouă sinteză a cărei caracteristică constă
în faptul că se realizează pe fondul păstrării şi dezvoltării identităţii etnice, a trăsăturilor definitorii pentru
un grup sau altul.

81
 Împrumuturi au avut loc, neîndoielnic, de trăsături culturale, complexe culturale, dar nu de
obiceiuri în întregime, de conţinuturi spirituale care să nu mai distingă un grup etnic de altul. Această
păstrare a entităţii spirituale, a identităţii etnice a fiecărui grup etnic rămâne, în continuare, o dominantă nu
numai a vieţii sociale spontane, dar şi a politicii culturale conştiente care promovează şi cultivă afirmarea şi
manifestarea plenară a specificului naţional al minorităţilor naţionale din ţara noastră. Această politică
naţională a României continuă, în fapt, o veche tradiţie a poporului nostru de omenie, măsură şi largă
înţelegere în raporturile sale cu grupurile etnice, alături de care a trăit secole, a creat o istorie, o civilizaţie
materială şi cultură spirituală cu notele lor distinctive în istoria, civilizaţia şi cultura omenirii.

82
 3. Curajul de a ne asuma şi părţile bune ale socialismului

Cercetări privind minorităţile naţionale

Tema minorităţilor naţionale din România a constituit un obiect de cercetare, întâi, ca subiect de
interes personal, de o fascinantă curiozitate şi atractivitate ştiinţifică şi, ulterior, ca proiecte de cercetare de
sine stătătoare în cadrul Institutului de Sociologie al Academiei Române. Îmbinarea pasiunii pentru o
problematică atât de complexă şi delicată cu nevoia de a răspunde temeinic şi riguros ştiinţific în faţa
comunităţii ştiinţifice, a naţiunii, a tuturor celor cercetaţi prin lucrările publicate a presupus un amplu efort
de documentare teoretică şi de cercetare de teren la care ne-am angajat fără rezerve. Tematica fiind
complexă a trebuit s-o abordăm din multiple perspective, antropologică, sociologică, psihologică, morală
etc. Când am trecut la redactare, ne-am dat seama că este şi foarte sensibilă, delicată, pentru că atinge
aspectele de fond ale naturii etnice a fiinţei umane, definitorii pentru ea şi pentru grupul din care face parte,
la care se adaugă factorul politic sau de putere, care fixează, în fapt, caracterul relaţiilor dintre etnii: de
dominare a unui grup de către altul sau de cooperare, de înţelegere şi respect reciproc. Sensibilitatea
decurge şi din faptul că însuşi cercetătorul este inevitabil membru al unei părţi, al unui grup etnic care intră
în cercetare şi, în virtutea acestui fapt obiectiv, căruia nu i se poate sustrage, el trebuie să păstreze
întotdeauna echilibrul între grupul căruia îi aparţine şi cealaltă parte supusă studiului aflată în contact.
Această echidistanţă i se impune ca normă atât prin deontologia profesională, cât şi prin spiritul moral
intrinsec personal pe care trebuie să-l posede.
De-a lungul tuturor lucrărilor pe tema relaţiilor interetnice am încercat, şi sper că am şi reuşit în
bună parte, să fiu obiectivă, dreaptă, cu sutele şi poate miile de subiecţi cu care am purtat interviuri sau pur
şi simplu discuţii libere ale căror gânduri, stări de suflet, bucurii sau dureri, convingeri sau numai
presupuneri, şi-au găsit locul cuvenit în lucrările noastre care au ajuns la lumina tiparului.
În anul 2004, când credeam că trăim într-o perioadă de deplină democraţie şi libertate de
exprimare a rezultatelor cercetărilor efectuate toată viaţa mea profesională în acelaşi institut, am avut şi
experienţa cenzurii, chiar din partea Redactorului şef al revistei „Sociologie Românească” a institutului,
care, dorindu-şi o atmosferă comodă şi călduţă, mi-a interzis afirmarea răspicată a comentariilor pe tema
„Statutului de autonomie a Ţinutului Secuiesc”, punându-mi verbal eticheta de „extremistă”, deşi eram
singura cercetătoare din institut în deplină cunoaştere a situaţiei românilor din Covasna şi Harghita pe care
o studiam de 12 ani. Mai, mult, mi-a fost interzisă şi recenzia la lucrarea, „Tendinţe de enclavizare a unui
spaţiu românesc – Covasna şi Harghita”, Editura România pur şi simplu, Bucureşti, 2004, de dr. Ioan
Lăcătuşu, cercetător şi lider cultural local din Sf. Gheorghe, judeţul Covasna, cel mai pertinent analist al
jocurilor politice ale maghiarilor în zonă pentru a-şi atinge scopurile iredentiste. În loc de acceptare, ambele
texte au fost respinse cu notificaţia următoare: „Nu publicăm materiale (nici recenzii) cu asemenea
tematică! Nu intră în profilul revistei şi nu corespunde politicii noastre editoriale. Autoarea se poate adresa
celorlalte reviste care acceptă materialul”, 1 noiembrie 2004. Am fost uimită. O revistă academică să nu
primească materiale pe o problemă naţională atât de stringentă şi de gravă! Cui să te mai adresezi? Atunci,
ne-am decis să le includem în volumul de faţă că aici şi îşi găsesc un loc de frunte şi dobândesc şi
perenitate.
Suntem convinse că cenzura, în subtext, privea în principal două aspecte: să nu relevăm aspecte
negative ale comportamentului liderilor maghiari fie pentru că sunt în coaliţie şi nu le „cade” bine celor de
la putere, fie ca maghiarii „sunt deranjaţi” şi ne vor face auziţi în „toată lumea”.
În altă ordine de idei, în institutul nostru, nici relevarea aspectelor pozitive ale fostei societăţi
socialiste nu se bucură de obicei de apreciere, de parcă am fi trăit o viaţă întreagă fără să cunoaştem o
licărire de bine, de bucurie, de omenie. Colegii, cadre didactice universitare, cu un pronunţat caracter
oportunist, găsesc numai motive de anatemă la adresa societăţii socialiste în care am trăit cu toţii. Ceea ce
ne deosebea erau şi sorginţile sociale diferite, de unde şi diferenţa de convingeri dintre noi şi ei.
Ceea ce este grav, după părerea noastră, este faptul că ei formează şi deformează tânăra generaţie
în acest spirit unilateral, nihilist cu privire la trecut, lipsind-o de perspectiva culturală şi istorică a tratării
echilibrate, obiective, cu elemente de continuitate materială, spirituală, valorică, inerente în trecerea de la
un alt tip de societate la alta. Doar este un truism că în societate şi cultură nimic nu se poate construi pe un
loc gol, îmbinarea dintre continuitate şi discontinuitate, dintre nou şi vechi fiind o legitate ca şi legea
gravitaţiei în natură. Îndoctrinând cu teza şi eticheta la modă a „anticomunismului” tinerii, mai puţin
capabili să judece complex şi profund realitatea istorică de atunci, datorită neatingerii încă a pregătirii
profunde şi temeinice necesare unei asemenea judecăţi de valoare, ei sunt modelaţi, mai degrabă, pentru a

83
demola decât pentru a construi, pentru a denigra decât pentru a cântări cu grijă şi respect faptele meritorii
ale înaintaşilor şi a despărţi binele de rău.
Socialismul n-a fost numai dictatură, a fost o dictatură de dezvoltare, cu o strategie de
dezvoltare deosebit de eficientă (Roman şi Hofbauer, 1998, p. 140-143). În timpul lui, s-a creat o bază
tehnică-materială care, din păcate, a fost devalizată, s-a format o intelectualitate bine instruită şi calificată
din fii de muncitori şi ţărani, s-au pregătit specialişti, oameni de cultură şi de ştiinţă de nivel european şi
chiar mondial. Această societate a asigurat un învăţământ temeinic, carte şi act cultural gratuit tuturor
tinerilor şi a cultivat o ţinută morală şi valori morale tradiţionale care acum au rămas doar istorie. Tabloul
negru ce i se confecţionează acum este fals. Fără să-i facem apologia acestui regim care a avut relele şi
bunele lui, totuşi, cercetătorul trebuie să disece realitatea socială cu distanţa necesară sau ca un chirurg,
punând în lumină şi păstrând ce-a fost valoros şi a contribuit la dezvoltarea socială (deci, partea sănătoasă a
organismului) şi eliminând ce-a fost nociv, pentru ca organismul social să se poată însănătoşi. Aşa am
încercat să facem şi noi. Dar neîncadrându-ne în rândul nihiliştilor şi al „anticomuniştilor” de profesie, mult
agreaţi de semenii lor, ni se aplica şi eticheta de „nostalgică”, deşi nu încercam decât, în numele ştiinţei şi
al valorilor ei, să restabilim adevărul despre o societate în care am crescut, ne-am format intelectual şi
cultural şi am muncit cu pasiune şi seriozitate, societate care a avut luminile şi umbrele ei.
Prin statutul de cercetător ştiinţific, ne-am supus „tiraniei faptelor”, „am ascultat” realitatea socială
şi nu am abdicat de la exprimarea adevărului în nici un fel, nici în fosta societate în care am criticat tarele
ei, nici în cea post-decembristă, care în multe privinţe, până acum, cel puţin, are aspecte mult mai
dramatice de cât cea pe care am „lichidat-o”.
În acest spirit, de onestitate şi respect al faptelor, pe care le-am interpretat în spiritul teoriei
ştiinţifice a contactului dintre culturi, am scris şi această lucrare.
Pentru a înţelege mai bine evoluţia relaţiilor interetnice dintre români, maghiari şi germani după
’89, trebuie să facem apel la analiza cercetării efectuate în anii societăţii socialiste, cercetare ale cărei
atribute de obiectivitate, probitate şi sinceritate nu pot fi contestate pentru că se bazează pe documente, pe
opiniile reale ale românilor şi etnicilor studiaţi: maghiari, saşi, şvabi, romi, turci, tătari, lipoveni etc.,
înscrise în 12 caiete de investigaţii de teren, culese cu deosebită scrupulozitate şi migală profesională,
caiete al căror conţinut nu a putut fi cuprins nici pe departe în actualul volum, dar în ale căror pagini este
consemnată istoria vieţii trăită de noi toţi.
În cazul capitolului de faţă, analiza afirmaţiilor subiecţilor despre relaţiile interetnice dintre
români, maghiari şi germani din perioada socialistă va arăta că ei trăiau normal, civilizat, în virtutea unor
valori comun acceptate şi a unor norme de conduită interetnică statuate de secole. Ei trăiau la propriu viaţa
în comun unii cu alţii, împrumutându-se, distrându-se, bucurându-se sau întristându-se împreună. Nu exista
nici dihonia, nici mărul discordiei din perioada actuală de democraţie, prost înţeleasă şi tot atât de prost
practicată, care a dus la divizarea societăţii şi la învrăjbirea relaţiilor sincere şi autentic umane dintre cei de
diferite etnii. În loc ca democraţia să fie principiul care să unească, să creeze spaţii de libertate şi
intercunoaştere mai ample, mai încărcate de umanitate, la noi, şi-a manifestat preponderent efectele ei
perverse, dorinţa de dominare în virtutea unor reminiscenţe imperiale, de izolare pentru aşa zisa „păstrare a
purităţii etnice”, de divizare şi marginalizare pe criterii „istorice” vetuste în actualul mileniu III.
Ştiut fiind că în cultură şi în istorie timpul este o dimensiune fundamentală, care curge lent din
trecut prin prezent spre viitor şi că fiecare ipostază a lui conlucrează la înălţarea celeilalte, într-un echilibru
relativ-stabil, în cele ce urmează, ne vom asuma curajul de a dezvălui aspecte ale relaţiilor interetnice dintre
români, maghiari şi germani din trecutul socialist. Spunem „curajul” fiind conştiente de faptul că după unii,
această societate nu mai trebuie apreciată sau valorificată, ci îngropată în erorile făcute de conducătorii ei
politici. Spre deosebire de aceştia, nu puţini la număr, noi am văzut oamenii de diferite etnii, care îşi
duceau viaţa firesc, după legile, datinile şi obiceiurile lor străbune, alături de şi împreună cu românii, fără
să-şi piardă specificul etnic şi unicitatea sau identitatea lor. Cea mai neîndoielnică dovadă o constituie
faptul că după evenimentele din decembrie, etniile aveau identitatea lor etnică nealterată şi s-au organizat
corespunzător aspiraţiilor lor.
În perioada socialistă, mult ultragiată acum, am fost martorii unor evenimente culturale comune
între oamenii de diferite etnii în care fiecare se întrecea să-şi afirme frumuseţea şi bogăţia sa culturală, într-
o armonie autentic umană, le-am ascultat şi înregistrat opiniile, convingerile, stările de spirit pe care le
exprimau firesc despre viaţa lor în comun. Cercetările pe această temă le-am redat respectând adevărul
trăit de aceşti oameni, exprimat în trăsăturile specifice ale relaţiilor interetnice dintre români, germani şi
maghiari, induse de factorii sociali, economici şi politici din acea perioadă istorică, factori care au avut un

84
rol hotărâtor în modelarea unor relaţii normale, de cooperare şi respect reciproc, corespunzător cu
ideologia umanistă a sistemului.
În aceste studii, relaţiile interetnice dintre români, germani şi maghiari au relevat aspecte care
răstoarnă complet imaginea deformat-prezentată a relaţiilor interetnice din România din perioada socialistă,
oferită în perioada post-decembristă de către politicienii interesaţi să ocupe fotolii aducătoare de profituri,
conturi personale, vile şi averi, de detractorii şi aşa zişii „analişti”, apăruţi ca ciupercile după ploaie, rău
intenţionaţi, nedocumentaţi sau şi una şi alta. Cercetătoarea Elena Florea, recunoscută specialistă în acest
domeniu, a studiat cu pasiune aceste relaţii şi le-a expus în lucrarea Naţiunea română şi socialismul, la care
în actuala lucrare, din păcate, nu am făcut referinţe, din lipsă de spaţiu, deşi se cuvenea (Florea, 1974).
Oricât ar fi de împănate aceste studii cu citate din documentele de partid, ritual care ne revolta pe toţi
autorii, dar pe care trebuia să-l respectăm la publicarea oricărui studiu, articol sau volum de ştiinţe sociale,
dincolo de aceste citate trebuie să vedem realitatea socială, aşa cum era ea, atunci, nu cum o construiesc
acum noii ideologi, atribuindu-i false trăsături. Eroarea de a judeca o orânduire care a avut specificul ei,
personalitatea ei politică, socială, culturală distinctivă şi a reprezentat un moment real, autentic al istoriei
trăite de membrii ei, prin prisma sau ochelarii complet schimbaţi ai unei alte orânduiri, ulterioare, nu se
justifică în domeniul ştiinţei. Ştiinţa are ca valoare fundamentală adevărul şi, fie ca place sau nu noilor
ideologi şi politicieni care se caţără la putere prin negarea vechii societăţi, dar însuşindu-i realizările,
adevărul trebuie studiat şi afirmat, altfel, ştiinţa devine o servitoare a politicii, în loc să transforme politica
într-un mijloc de servire sau slujire a maselor în spiritul adevărului.
După cercetarea relaţiilor interetnice în anii 1979-1980 dintre români şi saşi la Feldioara, judeţul
Braşov, între români şi maghiari în judeţul Mureş şi între şvabi şi români în judeţul Timiş, am început
studiul sistematic, prin proiecte de cercetare academică de sine stătătoare a minorităţilor naţionale cu
pondere demografică mai mare: ţigani, maghiari, germani, turci, tătari. Astfel, am realizat cercetările
intensive, în 1993-1994 la Hădăreni, comuna Cheţani, judeţul Mureş; în judeţul Sibiu la Sibiu, Cristian şi
Tălmaciu; în judeţul Timiş la Timişoara şi Făget; în judeţul Constanţa la Constanţa, Agigea şi Techirghiol.

Studiile extinse şi intensiv-realizate ne-au format o imagine generală care se cerea completată cu
noi aspecte şi anume, cu cele din judeţele Covasna şi Harghita, unde maghiarii erau majoritari faţă de
români, iar relaţiile interetnice dobândeau trăsături cu totul noi.
În acest fel, cercetarea raporturilor interetnice ale minorităţii maghiare cu românii a
devenit un obiect de studiu complex şi în profunzime din anii 1993 până în prezent. Rezultat al acestor
cercetări, am publicat volumele SOS – Românii din Covasna şi Harghita ! Editura Petru Maior, Târgu-
Mureş, 1998; Drama maghiarizării românilor din Covasna şi Harghita, Editura Eurocarpatica, Sf.
Gheorghe, 2000; Cultura, identitatea naţională şi educaţia în dezvoltarea durabilă a societăţii
româneşti, premiată cu Premiul „Dimitrie Gusti” de către Academia Română, publicată la Editura Paralela
45, Bucureşti, 2002 şi zeci de studii şi articole în Revista de Sociologie, în publicaţiile editate de centrul de
Studii Europene Covasna şi Harghita şi în săptămânalul Naţiunea.
Dificultatea de a scrie actualul volum provine din faptul că mă aflu în faţa unui Mont Blanc de
date din care trebuie să selectez pe cele mai reprezentative pentru problematica pe care vrem s-o tratăm, a
contactului dintre culturi.
Dacă acum 25 de ani între români şi maghiari exista o relaţie biunivocă de donatori şi receptori de
cultură, ca locuitori ai comunităţilor rurale şi urbane, în ultimii 15 ani, interschimbul cultural, mai ales în
zonele cu populaţie majoritar maghiară, Covasna şi Harghita, este la cote incredibil de scăzute, datorită
politicii de enclavizare şi autocentrare etnică a etniei maghiare, dirijată de cercurile politice şi etnice
maghiare din ţară şi din afara ei.
Cu un sfert de secol în urmă, în regimul socialist, mult blamat în actuala perioadă de democraţie,
românii şi maghiarii trăiau, comunicau şi vorbeau deschis despre convieţuirea lor normală, despre
schimburile culturale dintre ei, deşi aveau rădăcini istorice, etnice şi culturale diferite. Studiul opiniilor
maghiarilor din judeţul Sibiu, Braşov, Timiş, Mureş stă mărturie de netăgăduit că între ei şi români, între ei
şi celelalte etnii era o comunicare firească, omenească, specifică oricăror grupuri umane care împărtăşesc
acelaşi teritoriu. Dar, din păcate, democraţia dobândită după 1989 a schimbat regulile jocului, convieţuirea
românilor în zonele majoritar maghiare transformându-se în supravieţuire fizică în 1989-1990 şi în
supravieţuire socială, economică, psiho-morală de-atunci până astăzi.
Schimbarea axei de dezvoltare a ţării şi orientarea spre Occident, instaurarea celui mai sălbatic
capitalism au avut ca efect nu împlinirea aspiraţiilor românilor de la 22 Decembrie 1989, ci sfărâmarea
unităţii societăţii în partide politice care ajunse la guvernare „lichidează” şi anulează tot ce au reuşit să

85
facă predecesorii; în structuri economice şi grupuri de putere corupte care au preponderent interesul
acumulării în scop personal; în grupuri de intelectuali cu orientări ideologice şi politice diferite, dintre
care unii mai degrabă zădărnicesc încercarea de valorificare a ceea ce a realizat în cei 45 de ani poporul
român decât să contribuie punând propria lor cărămidă la edificiul ce trebuie înălţat.
O malefică incapacitate de continuitate în efort, o îndârjită incapacitate de apreciere pozitivă şi de
preluare a ceea ce am moştenit, ca premisă a progresului nostru continuu pe linia dezvoltării economice,
sociale, a creării unor relaţii sociale şi interetnice armonioase, a pus stăpânire pe modul de gândire şi de
acţiune al suprastructurii politice, economice şi, în parte, culturale. Unul dintre compartimentele cele mai
viu discutate şi disputate a fost cel al relaţiilor interetnice dintre români şi maghiari din judeţele cu maghiari
majoritari, unde, pe fondul negării oricăror momente de bună convieţuire cu românii în perioada socialistă,
liderii lor politici au avut grijă, în perioada de tranziţie, să întroneze un climat de intoleranţă, de respingere
a românilor şi de purificare etnică prin care să se şteargă orice urmă a unei vieţi interetnice normale trecute
sau viitoare.
În aceste condiţii, am considerat necesară evidenţierea trăsăturilor pozitive ale convieţuirii
interetnice din societatea socialistă, nu ca o nostalgică, ci ca un cronicar obiectiv al acelor vremuri în
calitate de cercetătoare a relaţiilor interetnice din ţara noastră.
Vom realiza această demonstraţie nu prin fraze meşteşugite, nici prin speculaţii teoretice, ci prin
relevarea, mai întâi, a opiniilor etnicilor maghiari, din diferite zone ale ţării, altele decât Covasna şi
Harghita, opinii înscrise în caiete de cercetare de teren cuprinzând zeci şi sute de pagini a căror lectură ar
putea constitui cea mai veridică pagină de literatură a contactului dintre culturi şi a convieţuirii în armonie a
maghiarilor cu românii şi cu celelalte etnii. Apoi, vom face un capitol de sine stătător din relaţiile
interetnice din zona Covasna şi Harghita, în nefasta perioadă de tranziţie pe care o trăim.

Recunoaşterea onestă a unei reale păci sociale interetnice în socialism.

Vom începe studiul cu analiza contactului dintre culturi în relaţiile interetnice dintre români şi
maghiari din judeţul Mureş, anume, Târgu-Mureş şi Sâncraiul Nou, din anii 1979-1980.
Opiniile au autenticitatea pe care au reflectat-o subiecţii maghiari şi români atunci, fără nici un fel
de presiuni sau alte manevre şi, mai ales, fără conştiinţa sau previziunea că va veni o vreme când aceste
realităţi vor fi negate, denigrate şi îngropate, dacă se poate. Ei ne primeau ca cercetători, cu sufletul deschis
şi cu plăcerea de a discuta lucruri despre viaţa lor de toate zilele.
În exemplificările ce urmează, am selectat mai multe interviuri purtate cu maghiari, pentru ca cei
de astăzi, care puteau fi ei înşişi subiecţii de cercetare de atunci, să vadă distanţa ce se întinde între cei de
atunci, sincer interesaţi în interschimbul cultural care îmbogăţeşte şi umanizează fiinţa umană şi în armonia
convieţuirii interetnice româno-maghiare şi ei care militează pentru enclavizare şi dezbinare interetnică prin
crearea vetustului Ţinut Autonom Secuiesc.
La întrebarea dacă oamenii de diferite etnii simt nevoia de a fi împreună, de a împrumuta unii de
la alţii anumite trăsături culturale, modele de viaţă, obiecte materiale sau bunuri culturale, răspunsurile au
curs fără rezerve.

JUDEŢUL MUREŞ

1. ( Maghiar)
Da, oamenilor le place să fie împreună, dovadă sunt sărbătorile de toamnă, de iarnă, zilele de
odihnă pe care le petrec în comun. La fel, pe cele naţionale, când cântă împreună ca într-o familie mare.
Grupurile sociale propice unor legături puternice dintre etnii sunt cele profesionale, şcolare, culturale, de
timp liber, de vârstă, de sex. Dintre ele, cele mai potrivite pentru prietenii de o viaţă sunt cele şcolare şi de
muncă sau profesionale, pentru că se bazează pe sinceritate şi omenescul din om. Sărbătorile petrecute
împreună sunt 1 Mai, sărbătorile primăverii, târgul de fete unde se întâlnesc români, maghiari, germani.
Împrumuturile dintre etnici au loc în construcţia de locuinţe, amenajarea locuinţelor şi în stilul lor care
începe să fie asemănător. Oamenii sunt împreună la dansuri, cântece, şezători şi sărbători. Festivalul
„Cântarea României” are o influenţă foarte mare în perfecţionarea culturală continuă a fiecărui grup.
Împrumuturile de la unii la alţii se prelucrează de fiecare în felul său. Instituţiile culturale care promovează
viaţa şi cultura distinctivă a fiecărui grup etnic şi totuşi în comun sunt căminele culturale, Casele de cultură,
Cluburile, instituţiile culturale profesionale ca: Filarmonica, Ansamblul artistic, Şcoala populară de artă,

86
Casa judeţeană de creaţie, Biblioteca Judeţeană, şcoala. În viaţa de toate zilele, femeile împrumută unele de
la altele modele de cusături, pentru frumuseţea lor, aspecte din arta populară. Unele trăsături se împrumută
în teatru, dansuri, cântece, unde tinerii sunt împreună. În religie, port, şi tradiţie fiecare ţine la ale sale. Nu
există un comportament aparte al maghiarilor, oamenii au norme sociale, morale, umane comune cu
ceilalţi. Contactul direct între oameni de diferite etnii şi culturi permite o cunoaştere reciprocă, respectul
reciproc, imitare reciprocă, în concluzie, o îmbogăţire reciprocă.

2. (Maghiar)
Întotdeauna au avut şi au loc împrumuturi între vecinii români şi maghiari, de exemplu, în obiecte
casnice; în mâncăruri, de la români la maghiari: măsline, vinete, iar de la maghiari la români: grătarul,
prăjiturile. În dansuri, în cusături sunt influenţe reciproce. Oferă mai mult grupul etnic mai puternic.
Interesele care îi mână la împrumuturi sunt economice, spirituale, culturale, în general, calitatea mai bună,
indiferent de etnie. Activităţile de timp liber şi culturale petrecute în comun sunt: la Platoul Corneşti de 1
Mai, 23 August, Târgul Cireşelor, Târgul Fetelor. De Ziua Femeii, însă se petrece în familie. Instituţiile
care promovează comuniunea de viaţă sunt şcoala, teatrul, căminul cultural, biblioteca, clubul, locul de
muncă. Prin ele se difuzează ştiinţa, valorile culturale, tehnice comune tuturor. Specificul etnic se exprimă
în obiceiuri, în limbă, în sărbători. Între etnii este colaborare, acceptare. Când apare o discuţie mai aprinsă
între doi oameni de etnii diferite ea nu este etnică în nici un caz. Maghiarii au presă, şcoli, radio, teatru în
limba lor. Limba şi portul lor sunt distinctive, dar nu au un cod de norme distinct de ceilalţi. Germanii,
evreii primesc bani mulţi de la ai lor, au viaţa mai uşoară, nu sunt legaţi de pământ. Avantajele contactului
dintre culturi sunt bunăstarea materială şi spirituală, cunoaşterea literaturii, artei, spiritualităţii, tradiţiilor
altui grup etnic sau ale altui popor, învăţarea unei alte limbi, ştiut fiind că atât valorezi câte limbi cunoşti.

3. (Român)
Oamenii simt nevoia de a împrumuta unii de la alţii în vestimentaţie, limbaj, comportament,
activităţi de timp liber. Schimbul cultural modelează la oamenii de diferite structuri etnice corectitudinea
aprecierilor, simţul realităţii, sinceritatea. Are bază materială şi afectivă, adică se împrumută ceea ce place,
după normele frumosului general acceptat. Cei mai buni susţinători şi realizatori în schimbul cultural sunt
copiii şi mamele. Bătrânii sunt mai conservatori. Împrumuturile de la maghiari se observă în dansurile
româneşti care au pas de ceardaş maghiar. Instituţiile în care se realizează schimbul cultural sunt şcolile,
echipele mixte de dansuri, formaţiile artistice şi sportive, Casa de Cultură a Sindicatelor, Casa de Cultură a
Studenţilor, Teatrul de Păpuşi, Teatrul de Stat, Filarmonica, Ansamblul de cântece şi dansuri, Cluburile
muncitoreşti. În schimbul cultural se preiau doar valorile autentice. Valorile nou create sau împrumutate se
transmit de la o generaţie la alta. Codul de comportare este întotdeauna mai rafinat, mai complex în interior
şi mai simplu cu cei din afară. Grupurile etnice se disting printr-o mai mare unitate, coeziune de grup.
Etnicii germani emigrează în Germania sub pretextul reîntregirii familiei, iar maghiarii în Ungaria prin
căsătorii sau pentru valorificarea unor moşteniri. Contactul dintre culturi duce la lărgirea orizontului de
cunoaştere, îmbogăţire spirituală şi însuşirea unei limbi suplimentare.

4. (Maghiară)
Schimbul cultural presupune comunicare şi comunitate socială. În Festivalul şi Concursul Naţional
„Cântarea României” se întâlnesc valorile culturale autentice ale diferitelor grupuri etnice. Cine donează
mai mult? Depinde de structura etnică a grupului, de ponderea numerică. În schimbul cultural se formează
şi se exercită respectul reciproc, sinceritatea relaţiilor dintre oameni. Mediile adecvate schimbului interetnic
de valori culturale, ştiinţifice sunt activităţile comune, întâlnirile distractive, organizaţiile de masă, Clubul
Femina, muncile patriotice. Rol hotărâtor în contactul dintre culturi au tinerii şi mamele. Bătrânii sunt
conservatori. N-au trăit viaţa asta cu sinceritate. Nu trăiesc în prezent, trăiesc cu faţa întoarsă spre trecut,
sunt mai rigizi. Unităţile largi, întreprinderile cu mare diversitate sub aspect uman oferă posibilitatea
schimbului cultural. În ceea ce priveşte dansurile şi cântecele, sărbătorile şi tradiţiile, unele sunt specifice
fiecărei etnii, altele sunt comune. Maghiarii au împrumutat disciplina de la saşi şi deschiderea,
comunicativitatea de la români. Între etnii este colaborare. Neînţelegerile sunt foarte puţine cu origine
etnică, cele mai multe sunt legate de viaţa materială. Oamenii se ajută la sărbători, la Paşte. Modelele de
comportare sunt mai severe la saşi şi mai simple la maghiari şi români. Saşii învaţă limba română foarte
bine pentru afirmare socială. Toţi oamenii au conştiinţa armoniei în comportamentul din societate, în

87
cunoaşterea reciprocă. Contactul dintre culturi duce la emancipare, progres, la dezvoltarea personalităţii
umane, la îmbogăţirea ei spirituală, la universalitate.

5. (Român)
Interschimbul cultural are loc în mod spontan, în viaţa de toate zilele, între grupurile etnice, pentru
că se impun anumite valori. S-a împrumutat din domeniul construcţiei de case, al habitatului, dar
împrumutul a fost uşor, n-a afectat structurile etnice. Accentul a căzut când de la cele maghiare spre cele
româneşti, când invers. Sub aspect material, s-a luat mai puţin de la români, decât de la germani şi
maghiari, aceştia fiind deschişi spre cultura apuseană, în universul valoric strict material. Exemplu, simţul
de bun gospodar s-a preluat cel mai frecvent. Dar tipul de locuinţă, ornamentul, elementele structurale ale
gospodăriei, îndeletnicirile gospodăreşti sunt mai imune la transfer. Maghiarii au culori specifice: verde,
roşu, alb. Spiritualitatea etnică tinde a se conserva. În folclor şi în obiceiuri, există un transfer, însă slab
pentru că valorile culturale, spirituale sunt mai rezistente. În plus, fiecare grup îşi păstrează factura
spirituală ca garanţie a conservării propriei etnii. Schimbul de informaţii în cultură, ştiinţă, tehnică este
posibil şi real şi are efecte pozitive. La fel, traducerile, sunt elemente ale cunoaşterii reciproce. În tehnica
populară, au loc influenţe reciproce pozitive. Preluarea în tehnică a avut loc de la saşi, dar a vizat forma, nu
conţinutul. În zonă, nu este o reprezentare locală a specificului artistic. Dezvoltarea rurală creează un cadru
favorabil pentru schimburi culturale. Zonele rurale erau mai închise la influenţe. Acum, s-au mai deschis şi
favorizează contactele dintre oameni. Cultura săsească este în dezagregare. În cultura rurală, este necesară
dozarea între bunul gust şi bunul simţ, între estetic şi moral, în special, în arta populară autentică. Tehnica
de construire a caselor s-a luat de la saşi de către maghiari şi români. A existat o închistare pozitivă în
cultura spirituală care nu a permis schimbul. Comunităţile săseşti exagerau în păstrarea specificului. În
localităţile mixte sunt influenţe în unele obiceiuri la nunţi, botezuri, înmormântări, în port. Ponderile în
populaţie nu sunt întotdeauna hotărâtoare în determinarea schimbului cultural. Depinde de zona care dă
calitatea fenomenului. De pildă, un sat maghiar pur din zona Năsăudului nu mai e atât de puternic ca unul
din zona Mureşului. Zonal se păstrează specificul.

6. (Maghiar)
Oamenii au împrumutat întotdeauna unii de la alţii ce au considerat necesar, plăcut etc. Munca în
comun îi apropie şi îi deschide la schimburi. Românii învaţă mai uşor limba maghiară decât invers.
Interschimburile etnice au loc în habitat, în cultura căminului familial. La români, bărbaţii domină. La
maghiari, femeia este jumătatea mai bună. Acest model este preluat şi de români. Maghiarii sunt
germanofili, românii francofili. De la români se preiau elemente din muzică, din literatură, profesie,
ceremonii, ouăle încondeiate, pe când de la maghiari elemente din teatru, gospodărie, stil de viaţă.
Schimburile reciproce consolidează înţelegerea şi cooperarea în relaţiile interumane. Serbările culturale din
cadrul întreprinderii, urmate de bal, unesc pe toţi lucrătorii. La buna înţelegere şi convieţuire pot contribui
şcoala, teatrul, muzeul, religia prin propagarea toleranţei faţă de etnii şi cultele lor. Valorile care se
împrumută sunt general-umane. Prin contactul direct şi continuu dintre oamenii de diferite etnii „învăţăm
foarte mult unii de la alţii”.

7. (Maghiar)
Împrumuturi frecvente sunt la nivelul organizaţiilor profesionale, al structurilor instituţionale prin
schimburi de experienţă între specialiştii din producţie, oamenii de ştiinţă. Şi folcloric, judeţul Mureş este
bogat datorită schimburilor culturale. Există un echilibru în împrumut între structurile naţionale.
Informaţiile de ordin tehnic ne vin de la Sibiu. La nivelul vieţii cotidiene, un rol important în interschimbul
cultural îl au navetiştii purtători de informaţii, trăsături culturale, modele de la un grup etnic la altul.
Acţiunile colective precum montajele literare, cenaclurile, Festivalul „Cântarea României”, spectacolul de
divertisment, teatrul, filmul, instituţiile culturale, adunând oamenii împreună îi învaţă să se cunoască şi să
se preţuiască împreună. La fel instituţiile profesionale, prin laboratoarele, atelierele şcolare şi educaţia
pentru muncă întăresc relaţiile dintre etnii. Dacă relaţiile intra-etnice se caracterizează prin solidaritate şi
unitate de grup, relaţiile inter-etnice sunt de colaborare şi prietenie. Schimbul reciproc dintre oameni de
diferite etnii este important pentru că prin el se îmbogăţesc cunoştinţele culturale şi ştiinţifice, se
acumulează noi metode de muncă.

8. (Maghiar)

88
 Oamenii, fără îndoială, împrumută de nevoie unii de la alţii în convieţuirea de zi cu zi unele
obiceiuri, modele în vestimentaţie, aspecte din viaţa economică. Din punct de vedere estetic, maghiarii şi
germanii împrumută din portul popular românesc şi din dansul românesc. Cel mai mult le place tuturor
jocul popular „Periniţa”. În cultură, influenţa este reciprocă. Baza economică socialistă determină această
unitate la muncitori, ţărani şi o parte din intelectuali. La unele categorii de intelectuali este tendinţa de
afirmare a unităţii culturale dincolo de graniţele teritoriale. Tinerii prin vestimentaţia modernă de tip blue
geans, comună tuturor, defrişează un interschimb cultural la scară globală. Prin interschimbul cultural
dintre etnii se cultivă respectul şi stima reciprocă, pentru că are la bază valori spirituale, culturale cu mare
durabilitate. Festivalul „Cântarea României” uneşte oamenii prin faptul că promovează valorile culturale,
spirituale ale fiecărei etnii şi ale tuturor. Românii se caracterizează prin creativitate, iniţiativă, maghiarii
prin respectul cuvântului, punctualitate, principialitate. Maghiarii vorbesc româneşte în familie sau folosesc
cuvinte româneşti, neologisme în special. Românii şi maghiarii colaborează unii cu alţii bine. Dacă au loc
unele neînţelegeri sau tensiuni ele au loc din incultură, prostie, nivel cultural sau profesional scăzut, nu sunt
de natură etnică. Maghiarii apreciază cântecele populare româneşti, tradiţiile, romanţele, pe Irina Loghin.
Pentru lărgirea schimburilor şi a relaţiilor între etnii în comunităţile etnice mixte sunt necesare acţiuni
comune care să creeze o atmosferă pozitivă, constructivă, dar cu păstrarea limbii, obiceiurilor şi culturii
proprii de către fiecare grup etnic. Schimbul intercultural dintre membrii diferitelor etnii aduce îmbogăţire
spirituală, echilibru sufletesc, moral şi siguranţă. El exprimă cota de umanism a fiecăruia.

Din interviurile de mai sus, reiese cu pregnanţă că pentru subiecţii maghiari principală este
convieţuirea în accepţia ei de concept compus care înseamnă viaţă în comun, liant, factor hotărâtor în
realizarea contactelor şi interferenţelor fertile cu majoritatea pe planul valorilor materiale şi spirituale.
Tezaurul cultural comun grupului etnic, fie el majoritar sau minoritar, în comunităţile etnice mixte este o
sinteză a unor complexe procese culturale intra şi interetnice. Reflectă, în primul rând, moştenirea culturală
lăsată de strămoşi membrilor grupului, apoi, procesul autodezvoltării, al creaţiei originale izvorâtă din solul
ontologic al fiecărei generaţii a grupului etnic, dar şi procesele de interschimb cultural rezultat al
convieţuirii cu alte grupuri etnice de-a lungul istoriei, de la care, în mod obiectiv a preluat şi asimilat,
topind într-un mod propriu trăsături, elemente cu funcţie practic-utilitară sau spirituală, estetică, morală.
Subiecţii cercetării noastre relevă o bună cunoaştere a interferenţelor culturale româno-maghiare şi
maghiaro-române prin exemple concrete din viaţa cotidiană şi din cultură. Afirmă natural, firesc, fără nici o
urmă de îndoială aportul Festivalului „Cântarea României” la intensificarea activităţii cultural-artistice de
masă, la perfecţionarea lor culturală pentru a se înscrie cu formaţiile proprii pe scenele locale, judeţene şi
pe cea naţională; îl apreciază ca pe un mijloc eficient de apropiere şi cunoaştere reciprocă între tinerii de
diferite etnii, de colaborare pe tărâm cultural-artistic.
În acest sens, am arătat în capitolele anterioare, că reprezentanţii maghiari şi germani din Consiliul
Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară şi Germană considerau acte culturale de reală mândrie etnică
participarea maghiarilor şi germanilor la festivităţile cu caracter naţional cu genuri de creaţie de vârf din
cultura lor etnică. Ei scoteau în evidenţă tradiţiile artistice specifice, notele originale ale propriei etnii în
paleta policromă a festivalului, manifestările multiple şi cu participare numeroasă, creativă la casele de
cultură, cluburile şi căminele culturale. Aceste informaţii nu pot fi tăgăduite în conţinutul lor intrinsec, ci
cel mult în exactitatea cifrelor. Ele reflectă însă activităţi reale, cu oameni reali care trăiau viaţa culturală în
comun.
Conştienţi de valoarea traiului, muncii şi distracţiei în comun, ei enumeră instituţiile care
favorizează interschimbul cultural: şcoala, căminul cultural, clubul, ansamblul cultural artistic, teatrul,
filarmonica, biblioteca, locul de muncă - instituţii care în 2005 s-au izolat de români şi îşi duc o viaţă de
enclavă culturală pură etnic.
În 1979-1980, tinerii maghiari şi români se întâlneau la sărbători, cântece, dansuri, teatru, activităţi
sportive, brigăzi artistice, trăiau o viaţă comunitară deplină cu caracter social, comunitar, cultural fără să
renunţe la specificul naţional propriu, dimpotrivă, cerându-li-se să-l dezvolte şi să-l afirme cu mândrie
alături de celelalte etnii.
În acelaşi timp, subiecţii nu au ezitat să afirme că generaţia vârstnică din familie trăieşte încă cu
faţa întoarsă către trecut, şi că se deosebeşte de tineri şi mame care au privirea îndreptată spre viitor. Sunt
chiar familii „tradiţionale” care refuză realitatea vie ce se desfăşoară sub ochii lor şi familii „emancipate”
care concep viaţa împreună cu ceilalţi şi de pe poziţii egale. La acestea, Gall Ernö subliniază: Prejudecăţile
naţionale, naţionaliste care fie au promovat superioritatea, supremaţia unei culturi, fie au menţinut o
atmosferă de neîncredere reciprocă au devenit întotdeauna pepiniere ale urii.

89
 Studiul mobilurilor care-i mână pe oameni să împrumute unii de la alţii, să împărtăşească aceleaşi
trăsături a pus în evidenţă principiile recunoscute în schimburile culturale, anume, nevoile de viaţă curente,
de ordin economic, material, dar şi nevoile de pe scala superioară a lui Maslow, spirituale, culturale,
estetice, morale şi anume de frumos, bine, armonie, echilibru. În concepţia celor studiaţi, schimburile
culturale sunt atât mijloace pentru buna convieţuire, cât şi efecte ale bunei vecinătăţi, cum vom constata şi
la saşi şi şvabi.
În concluzie, maghiarii din judeţul Mureş manifestă o reală deschidere la contacte şi o şi trăiesc în
viaţa de zi cu zi. Recunosc că această stare de lucruri este rezultanta politicii de egalitate socială,
economică, etnică realizată de regimul socialist şi că are menirea de a îmbogăţi personalitatea umană, de a-i
lărgi orizontul de cunoaştere, de a-i modela un comportament de respect, înţelegere şi cooperare reciprocă.
Cât de departe sunt reprezentanţii politici maghiari din anul 2005 de aceste realităţi interetnice
profund umane, profund morale şi profund europene, anticipate cu 25 de ani în urmă de subiecţii cercetaţi,
vom demonstra în capitolele următoare.
Merită de subliniat numai faptul că, judeţul Mureş, în concepţia actualilor designeri ai Autonomiei
Ţinutului Secuiesc, este conceput să facă parte din el, la o eventuală realizare a acestuia. Oare s-au
schimbat opiniile maghiarilor mureşeni acum? Nu ştim. Numai viitoare cercetări ne-ar putea răspunde la
întrebare.

JUDEŢUL TIMIŞ

Creuzet interetnic armonios

Efectuată, în aceeaşi perioadă, 1979-1980, investigaţia din Timiş ne aduce noi nuanţe despre
modul cum trăiesc oamenii de diferite etnii, în mod special, despre relaţiile dintre români, germani şi
maghiari şi interferenţele culturale ce apar ca rezultat al convergenţelor valorice.
Având în vedere faptul că răspunsurile au o cotă ridicată de asemănare, ne vom reduce la a
prezenta doar câteva interviuri.

1. (Român)
Este fără îndoială că oamenii, trăind unii lângă alţii, se influenţează, împrumută felul de a face, de
a juca sau cânta al vecinului său de altă etnie, dacă acesta îi place sau îi este util. Împrumuturile şi
schimburile culturale nu au loc însă la nivelul obiceiurilor şi tradiţiilor. Cei care „donează” sunt, în general,
cei cu pondere mai mare, dar mai intervin multe alte determinante, nu numai ponderea. Oamenii nu
manifestă rigiditate în comportament, indivizii, inclusiv grupurile, fiind destul de flexibili. Ce se
împrumută? Corespunzător unor criterii sau exigenţe, precum, echivalenţa de gust, nivelul de cultură,
proximitatea spaţială, în acest sens, vecinătatea jucând un rol însemnat. Cei mai deschişi la schimburi
culturale sunt tinerii, cei mai conservatori sunt bătrânii, pe când mamele sunt în expectativă. Obiceiurile de
peste an ale românilor sunt Nedeile şi Chirvaiurile care se petrec împreună. Obiceiurile de familie sunt
naşterea, botezul, nunta şi înmormântarea. Conservatorismul în tradiţii şi obiceiuri are un sens pozitiv,
pentru că asigură originalitatea şi personalitatea culturală a grupului etnic. De pildă, la germani, obiceiul de
a cânta la saxofon, acordeon este sfânt, deşi cântatul la saxofon îl preiau şi alţii. Dar, spre deosebire de
ceilalţi, ei fac muzică în familie. La nunţi, vin acum şi ceilalţi etnici nu numai rudele din grupul propriu.
Marile festivităţi organizate cu comunitatea pentru Festivalul „Cântarea României” adună laolaltă toţi
sătenii: români, maghiari, germani, sârbi. Cu acest prilej, se pun în mişcare toate instituţiile: căminele
culturale, cluburile, biblioteca, filmul pentru a oferi ce au mai bun. Şcoala, pe lângă că îi învaţă pe copii
carte, să scrie, să citească, să vorbească corect îi formează ca personalităţi. Şi chiar mai mult, în cazul
nostru: îi deprinde cu ştergerea hotarelor dintre oameni, ocupându-se, în acelaşi timp, de a le oferi un fond
cultural specific fiecărei etnii. Se împrumută modele de comportament, diferite cuvinte în limbaj.
Căsătoriile mixte sunt de acum obişnuite. Băieţi de ţigani se căsătoresc cu fete românce după afinităţi
reciproce, nu după vechile obiceiuri. În familie, mama este busola. Ea dă limba, obiceiurile şi modul de a fi
şi de a se manifesta al membrilor familiei. În localitate, nu sunt conflicte între etnii. Între doi inşi este o
treabă personală. Naţionalitatea nu este un motiv de conflict. Mediile care asigură un comportament
interetnic pozitiv sunt familia, relaţiile de neam, vecinătatea, mediul profesional sau de muncă şi şcoala.
Personalitatea grupurilor etnice se exprimă în limbă, tradiţii adânc înrădăcinate, port. Între etnii sunt multe
valori comune care duc la o bună convieţuire, după cum în cadrul fiecărui grup etnic valorile comune
conduc la conservarea grupului. Schimbul cultural reciproc de bunuri, idei, comportamente frumoase şi
utile societăţii este benefic pentru că duce la dezvoltarea omului.

90
 2. (German)
Oamenii împrumută unii de la alţii, influenţele sunt reciproce, de la români la etnii şi invers.
Dovadă, că românii cunosc limbile naţionalităţilor, iar ele limba română. La Sânnicolau horele ţărăneşti
sunt împreună cu sârbii. În literatură, scriitorii de limbă germană au eroi de diferite naţionalităţi. În muzică,
melodiile româneşti şi sârbeşti sunt aproape la fel. În profesie, românii imită pe nemţi, preiau tehnica lor
mai avansată. Utilajele din gospodărie se împrumută. În construcţia de case, la unii se observă influenţa
germană, la alţii cea românească şi sârbească. Înţelegerea dintre etnii se realizează prin respectul pentru
cultura, religia, şi limba fiecăreia. De pildă, la Becicherecul Mic în comună trăiesc români, germani şi
sârbi, de aceea, acolo sunt 3 biserici, 3 popi, şi şcoli în 3 limbi. Micul şvab este un erou de literatură luat
din viaţa socială. Literatura este un mijloc puternic de influenţare pozitivă a oamenilor de diferite etnii.
Nunta, botezul, înmormântarea sunt evenimente speciale cu tradiţii profunde la fiecare grup etnic. În
schimb, chirvaiurile sunt motive de participare a întregului sat. Ele se laicizează tot mai mult. Festivalurile,
concursurile artistice iniţiate pe plan naţional antrenează toate minorităţile. Casele de cultură duc greul
muncii cu tinerii, urmate de sindicate, cluburi, teatre, instituţiile de artă. Casele de cultură au cea mai mare
înrâurire asupra maselor. Trăsătura comună tuturor grupurilor etnice este respectul reciproc. Împrumuturile
cele mai recunoscute de toţi sunt: punctualitatea, ordinea, disciplina, spiritul practic, politica demografică
de a avea doar 1 copil, preluate de la germani. Căsătoriile între tineri de diferite etnii se bazează pe
sentimente şi afinităţi reciproce. Dacă un individ suferă o nedreptate şi nu este rezolvată, poate lua formă
naţională. Naţionalităţile se disting după limbă, trăsături psihice, religie, tradiţii şi obiceiuri, conştiinţa
apartenenţei la acea naţionalitate. Codul de comportare intraetnică se apropie tot mai mult de codul de
comportare extraetnică, dar conştiinţa de grup unitar rămâne foarte puternică. Germanii au trăit condiţii
social-istorice grele. Războiul a dus la dezmembrarea familiilor, foarte multă populaţie a plecat cu frontul
în Germania. După război, unii au rămas să muncească la reconstrucţie în URSS, alţii au venit în ţară, dar
au fost dislocaţi în Bărăgan fără criterii. Toate aceste lucruri au lăsat răni adânci în sufletul germanilor
bătrâni. Avantajele contactului dintre culturi sunt multiple: duce la creşterea bogăţiei materiale şi spirituale,
la dezvoltarea personalităţii umane şi a fiecărui grup etnic.

3. (Maghiar)
Dintre minorităţi, germanii au cele mai pronunţate trăsături care se pot împrumuta. Ele sunt
disciplina, ordinea, punctualitatea, buni gospodari. În şcoală, copiii germani au un ataşament mai pronunţat
faţă de şcoală, pe când ceilalţi au mai multe probleme de ordin educativ. În general, împrumuturile
culturale au loc de la cei mulţi la cei mai puţini pentru că ei au contacte mai numeroase. De pildă, în limbaj,
naţionalităţile preiau de la români, în arta culinară de la germani, care au o bucătărie foarte apreciată.
Gospodinele fac schimb de reţete între ele. În comunităţile etnic mixte, se formează trăsături comune ca
respectul reciproc, încrederea reciprocă, obiectivitatea în aprecieri. Se însuşesc valorile culturale şi morale
ale celorlalte grupuri etnice şi se ajunge la acel umanism general, binefăcător pentru toţi. Tradiţiile cele mai
frumoase devin motiv de preluare şi satisfacţie pentru toţi. De la români au preluat toate naţionalităţile
mărţişorul, pomul de iarnă care nu mai are caracter religios, în bucătărie preparate cu mămăligă, în şcoli
organizarea. Preluările, din domeniul profesional, din viaţa de familie, de orice fel, sunt trecute prin filtrul
personal. Zilele de 1 Mai, 23 August sunt sărbătorite de toţi. După defilare, se organizează o seamă de
manifestări culturale comune, dar cu programe specifice. Locuitorii Timişoarei fac petreceri împreună în
natură în timpul liber. Festivalul „Cântarea României” la care participăm toţi, ne adună cu programe de
teatru, ansambluri artistice, cântece din folclor, dansuri populare. Şcoala îşi aduce contribuţia la buna
convieţuire prin educaţia în spiritul înţelegerii, stimei, respectului, colaborării şi solidarităţii, iar munca în
comun, viaţa în comun, timpul liber în comun constituie o exercitare a acestor idei. Identitatea grupurilor
etnice se păstrează spontan prin relaţiile familiale, de rudenie, de grup etnic, dar şi organizat prin formaţii
cultural-artistice, presă, literatură în limba grupurilor respective. Înainte, conservarea limbii, obiceiurilor şi
tradiţiilor se asigura prin codul intern de comportare a grupului. Acum, codul intern se uniformizează cu cel
extern pentru că prin Comitetul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Germană, Sârbă, Maghiară se
promovează păstrarea specificului naţional al naţionalităţilor, adică, limba, solidaritatea de grup, conştiinţa
apartenenţei la grup. La germani, simţul solidarităţii este foarte dezvoltat. În ziarul local, o dată pe
săptămână, este o pagină în dialectul şvăbesc. Se cultivă pe toate căile respectul, colaborarea, întrajutorarea,
prietenia între oamenii de diferite naţionalităţi. Germanii pleacă în Germania, în numele refacerii familiei.
Se refac pe grupuri acolo. Naţionalitatea aceasta a suferit mai mult şi a pierdut mai mult din punct de
vedere material. Speranţa de prosperitate economică îi determină să plece, dar nu se simt bine sufleteşte

91
acolo. Nu au fost asimilaţi. Nu se acomodează. Unii regretă, dar le e ruşine să se întoarcă. Contactul dintre
oamenii de diferite culturi este o sursă de îmbogăţire a personalităţii umane cu alte valori intelectuale,
morale estetice. Prin el, indivizii ajung la o nuanţare şi sensibilizare la cultura altora, dar şi la o mai
profundă cunoaştere a culturii proprii. Totodată, ajung să se identifice toţi, zonal, ca bănăţeni cu trăsături
psihice, intelectuale, comportamentale comune.

4. (Român)
Împrumuturile culturale au loc în folclor, ştiinţă, în activităţile cultural-artistice. „Donează” mai
mult cel cu autoritate mai mare şi cu valori mai atractive. Nu este o regulă fixă. În orice schimb, se adaugă
ceva din personalitatea celui care împrumută. În Timişoara s-a organizat curs de limba maghiară pentru
românii care vor să înveţe. Ca trăsături etnice distinctive, germanii sunt mai izolaţi, ungurii mai puţin
izolaţi, iar sârbii cei mai deschişi. La spectacole, sârbii sunt foarte petrecăreţi, iar nemţii foarte disciplinaţi.
În formaţiile de dansuri ale sârbilor, majoritatea sunt români şi unguri, iar in cele ale românilor sunt sârbi.
În cartierele cu români, germani şi unguri, tinerii se înţeleg pentru că sunt corecţi şi se respectă reciproc. La
nemţi, are mare importanţă educaţia în familie. Românii au preluat de la nemţi Parada portului şi fac şi ei,
iar de la unguri modul de construire a casei: mari, înalte, cu ferestre largi. Minorităţile au preluat de la
români deschiderea faţă de căsătoriile mixte. Băieţii de alte naţionalităţi sunt influenţaţi mai mult de familie
şi au reţineri la căsătoriile mixte. Românii se căsătoresc cu unguroaice care prin temperament atrag băieţii.
Activităţile culturale comune, festivalurile dacă sunt făcute cu har şi cu mult suflet ies foarte bine şi din
acţiuni organizate se transformă în acţiuni spontane, adică la care oamenii vin singuri, de plăcere, fără o
organizare specială. În cadrul grupului etnic, se păstrează obiceiurile, tradiţiile, cultura artistică, limba.
Familiile şi relaţiile de rudenie sunt primele instituţii în care se învaţă unitatea, coeziunea şi conştiinţa de
grup etnic. La nemţi şi la maghiari există o anumită limită a prieteniei şi relaţiilor de familie, sunt mai
solidari. Sârbii sunt mai libertini, mai prietenoşi. Contactul dintre culturi este o cale de îmbogăţire a fiinţei
umane cu valorile culturale ale celor lângă care trăieşte.

92
 4. Unitate şi diversitate interetnică în perioada post-decembristă
(Sibiu şi Timiş)

Etniile ca actori ai structurării şi restructurării sociale au generat numeroase studii prin care se
încearcă descifrarea problemelor legate de ele, pe plan naţional şi internaţional. Principalele teme pe care
noi ne-am axat cercetarea ştiinţifică au vizat identităţile naţionale şi relaţiile interetnice, altfel spus,
caracteristicile identitare şi comportamentele specifice minorităţilor naţionale, factorii socio-culturali ai
păstrării identităţii etnice şi naţionale, evoluţia fenomenului etnic în perioada de tranziţie, cultura,
identitatea naţională şi educaţia în dezvoltarea durabilă a societăţii româneşti, dimensiunea identitar-
naţională şi culturală a procesului de integrare a României în Uniunea europeană.
Menţionăm că în perioada de tranziţie de la totalitarism la democraţie în ţările sud est-europene,
inclusiv în ţara noastră, problema etniilor şi a relaţiilor lor cu majoritatea a devenit o problemă social-
politică majoră ce s-a cerut amplu studiată cu instrumentele cunoaşterii sociologice.
La acest dificil şi complex demers ne-am angajat şi noi prin cercetările de teren pe care le-am
întreprins din perspectivă teoretică, dar şi practic-etno-politică. Teoretic, am încercat să rafinăm conceptele
şi principiile ce stau la baza contactului dintre culturi şi să le conferim semnificaţii îmbogăţite, dobândite
din investigarea vieţii sociale nemijlocite din ţara noastră, iar practic, am intenţionat să facem din studiu
întâi un instrument de cunoaştere amplă şi profundă a realităţii socio-etnice şi pe baza ei un mijloc de
acţiune asupra realităţii sociale pentru perfecţionarea ei. De pildă, prin studiul fenomenului de integrare
socio-culturală a romilor în comunităţile de viaţă am oferit sugestii privind luarea în consideraţie a
factorilor socio-culturali care diferenţiază pe romi de celelalte etnii în situaţiile de tensiuni şi conflicte.
Studiul privind dimensiunea identitar-naţională şi culturală a dezvoltării durabile ne-a arătat că educaţia în
spiritul enclavizării, al izolării şi separării pe criterii etnice promovată de liderii maghiari prin şcoală,
biserică, familie, instituţii culturale este un factor de frână în dezvoltarea pe termen lung a societăţii
româneşti. În plus, studiile au dus la înţelegerea procesului de maghiarizare a românilor, la descifrarea
tensiunilor şi a climatului de neîncredere şi confruntare permanentă dintre maghiari şi români în judeţele
Covasna şi Harghita, unde maghiarii sunt majoritari numeric şi, corespunzător cu această stare de lucruri,
au oferit sugestii pentru formularea unei strategii coerente de păstrare a identităţii naţionale a românilor, în
condiţiile unor puternice presiuni economice, sociale, politice, psiho-morale de deznaţionalizare din partea
liderilor maghiari.
Ţin să fac o precizare fundamentală, esenţială cu privire la modul de raportare la etnia
maghiară în studiile noastre. Maghiarii formează un grup uman apreciat, harnic, cinstit, curat, de
cuvânt în relaţiile interpersonale etc., cu trăsături corect remarcate de români şi de celelalte grupuri
etnice. Aspectele critice pe care le pune în relief cercetarea se referă nu la maghiari ca grup etnic, ci
în mod deosebit la liderii maghiari care fac proiecte de autonomie a Ţinutului Secuiesc, la politica
UDMR care nu reflectă interesele maghiarilor interesaţi în convieţuirea normală, armonioasă cu
românii şi cu ceilalţi etnici, ci interesele sale de grup privilegiat şi ale celor de orientare revizionistă şi
iredentistă. Aşa cum se va vedea în continuare, maghiarii cinstiţi, fie ei din Covasna şi Harghita, fie
din celelalte judeţe, gândesc şi se comportă normal, apreciază onest modul de viaţă, drepturile,
libertăţile, şcoala, prietenia de care s-au bucurat şi se bucură în România.
Contrariu politicii promovate de liderii UDMR şi ai altor formaţiuni civice maghiare care s-au
înmulţit în ultima vreme în efortul de autonomizare şi enclavizare, maghiarii de rând din Braşov, Sibiu,
Timiş trăiesc în cel mai autentic multiculturalism şi promovează înţelegerea, buna convieţuire cu românii şi
cu toţi cei de alte etnii. Ei au înţeles dreptul la diferenţă, la a te manifesta în felul tău, fără a leza vecinul de
lângă tine. La fel, germanii, din aceste judeţe şi liderii lor au înţeles că diferenţa se exprimă în diversitate,
iar diversitatea nu trebuie să se transforme în adversitate. De aceea, în aceste judeţe, înţelegerea, respectul
reciproc şi armonia, constituie norma de bază şi trăsătura cea mai luminoasă a convieţuirii interetnice.
Se ştie că după ’90, pe întregul mapamond s-a manifestat o explozie fără precedent a identităţilor
etnice şi naţionale, reflectată în tensiuni, conflicte şi chiar războaie, consecinţă a proliferării
particularismelor de tot felul în pofida universalismului considerat demodat şi cu tentă iluministă.
Având în vedere că în perioada de tranziţie şi în ţara noastră a apărut evidentă nevoia de expresie
etnică, socială, culturală şi, mai ales, politică a minorităţilor naţionale, am considerat necesară cercetarea
amplă, multidimensională a acestora pentru a le dezvălui trăsăturile identitare specifice, comportamentul
intra-etnic şi societal, modul de comunicare şi integrare în comunităţile de viaţă şi potenţialul de participare
la realizarea programelor de dezvoltarea generală acolo unde este armonie sau potenţialul de conflict şi
limitarea lui unde sunt tensiuni.

93
 Cercetarea s-a impus din perspectivă teoretic-ştiinţifică şi practic-managerială. Dezvăluirea, pe
baza investigării literaturii problemei, a documentelor istorice, a opiniilor subiecţilor, a trăsăturilor,
conduitelor şi relaţiilor interetnice specifice fiecărei minorităţi naţionale cu membrii societăţii româneşti în
ansamblu, este un câştig teoretic deosebit de valoros pentru dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice, ca şi în
disputele politice, adesea partizane, despre convieţuirea interetnică. Antrenarea reprezentanţilor grupurilor
etnice, a unor lideri de opinie, ca informatori cheie şi co-organizatori în realizarea cercetărilor conferă
bogăţie, concreteţe şi un surplus de obiectivitate studiilor realizate. Studiul dobândeşte o considerabilă
semnificaţie practică pentru că el poate servi drept ghid pentru o politică managerială echilibrată faţă de
minorităţile naţionale la care nevoia de expresie culturală, religioasă, educaţională trebuie să se îmbine cu
spiritul de solidaritate şi loialitate faţă de ţara în care trăiesc, destinul ei, care este totodată şi destinul lor.
În studiul relaţiilor interetnice conceptul cheie este identitatea, pentru că în funcţie de ea se
deosebesc indivizii, grupurile şi comunităţile.
Ce este identitatea?
De-a lungul lucrării am mai definit-o, fie teoretic, fie empiric, prin descrierea trăsăturilor specifice
ale grupurilor cercetate. Teoretic, identitatea este o construcţie, o consecinţă a interacţiunii dintre oameni şi
dintre ei şi instituţii în practica lor nemijlocită. De aceea, se vorbeşte de identitatea unui individ, a unui
grup, a unei instituţii sau organizaţii. Grupurile cu identitate fixează anumite frontiere sau puncte de
referinţă de natură socială, politică, culturală, religioasă etc., la care trebuie să se raporteze ceilalţi când
intră în relaţii cu ele.
Oamenii îşi făuresc identitatea în procesul de socializare sau educaţie şi presupune identificarea
sau asemănarea cu un tip uman sau cu un grup prin asimilarea valorilor, trăsăturilor şi modelelor specifice
acestuia. Identitatea nu este niciodată finită, se construieşte în timp şi în spaţiu sub imperiul constrângerilor
sociale. Este un proces continuu. În orice împrejurare, „identitate”, „identic” se opune la „diferenţă” şi
„diferit”. Identitatea forjează unitatea, semnifică omogenitate, asemănare, solidaritate, pe când diferenţa
semnifică diversitatea care face din fiecare entitate un unicat
Ceea ce a pus în evidenţă cu deosebită forţă perioada post-totalitară a fost dreptul la diferenţă al
grupurilor etnice şi al minorităţilor naţionale. Grupurile etnice mai mari sau mai mici care au suferit
traumatismul imposibilităţii de a se afirma îşi cer acum, pe drept cuvânt, dreptul la recunoaşterea identităţii
lor. De pildă, românii din Banatul Sârbesc care militează de decenii pentru recunoaşterea lor ca „români”,
ei fiind numiţi „vlahi” în statisticile oficiale sârbeşti, denumire care nu are un corespondent naţional, abia în
anul 2005 reuşesc să se unească între ei într-o singură organizaţie pentru a-şi susţine identitatea de
minoritate naţională românească în Serbia.
Ca o regulă generală însă, dreptul la diferenţă al minorităţilor naţionale, oricare ar fi ele, nu trebuie
să fie extins până la dezvoltare separată şi segregare totală de ţara în care trăiesc, punând în pericol
funcţionarea întregului, a statului naţional.
Cu acest preambul teoretic, vom încerca să redăm aspectele concrete, reale ale relaţiilor interetnice
din judeţul Sibiu, investigate în lunile iulie-august 1993 pentru a înregistra starea socio-etnică şi climatul
psiho-moral al locuitorilor din acest judeţ

JUDEŢUL SIBIU

Oraşul Sibiu. Aici, din perspectivă etnică, istorică şi socială, se impune prezenţa saşilor, nu prim
ponderea lor numerică, ci prin forţa lor calitativă, întrucât în momentul cercetării ponderea lor era în
scădere, de la 25.022 în 1977 la 16.163 în 1992. Personalităţi marcante ale etniei germane au răspuns cu
amabilitate solicitării noastre de a ne descrie situaţia germanilor din judeţ: Directorul Institutului de
Cercetări Socio-Umane, Preşedintele Forumului German. Au început cu istoria şi au continuat cu situaţia
actuală.
Pe teritoriul României, germanii au existat în două grupuri: saşii şi şvabii.
Saşii
Şi-au păstrat totdeauna graiul, limba datorită privilegiilor ce le aveau. Au dus o politică proprie de
alianţă cu românii, fără a consulta pe maghiari. Având privilegii nu au fost expuşi maghiarizării, pe când
şvabii din Banat şi din Satu Mare, fiind în cea mai mare parte alături de unguri şi având aceeaşi religie cu
ei, au fost maghiarizaţi. În Banat, au fost şcoli în limba germană, dar în Satu Mare nu. În februarie1919,
într-o dietă separată, saşii au decis cu majoritate de voturi unirea cu România. Şvabii din Banat au cerut
unitatea Banatului indiferent cui ar aparţine: Ungariei, Iugoslaviei sau României.

94
 În ianuarie 1945, germanii au fost deportaţi în URSS, pe principiul apartenenţei etnice, şi li s-au
luat casele şi pământul. După ’89, liderii germani au rugat luarea unor măsuri de retrocedare a fabricilor,
uzinelor urmaşilor familiilor deposedate, dar au rămas fără răspuns.
„Noi, germanii, nu am cerut şcoli separate ca maghiarii. În Europa Centrală şi Răsăriteană, cele
mai mari pretenţii le au ungurii. În Sibiu, ei au fost supraprivilegiaţi în toate regimurile. Saşii nu au avut
oameni remarcabili comunişti sau fascişti. Maghiarii au o atitudine absolut distantă etnic. Este o greşeală
formarea partidelor politice pe principii etnice. Acum, între români şi germani au loc căsătorii mixte. Mă
înţeleg bine cu românii. În Ungaria nu există nici o şcoală germană pentru minorităţi”.
Ca şi cei din Feldioara, saşii din Sibiu spun că „noi murim aici ca etnie”. Nici în Germania nu sunt
fericiţi, dar măcar acolo au condiţii mai bune. „Ai noştri ” nu erau „ai lor” în Germania. Cei ce emigrează
de aici în Germania au trăsături comune care nu se regăsesc acolo. Forumul German încearcă să-i ajute pe
germani să se stabilizeze aici prin crearea unor condiţii mai bune: asociaţii în agricultură la iniţiativa
saşilor, şcoli în limba germană. Noi nu pretindem Universitate ca maghiarii. Şcoli pentru învăţarea limbii
germane sunt necesare că „dacă li se ia şcoala, li se ia şi identitatea”. Ardealul a fost câmpul unor
competiţii culturale între germani, maghiari şi români. Cuvinte împrumutate de la germani: şurub, foraibăr,
ciocan.
Cercetările privind raporturile interetnice cu subiecţi din etnia maghiarilor au întregit imaginea
despre mozaicul interetnic din Sibiu.
Maghiarii din Sibiu afirmă că bănăţenii şi ardelenii sunt mai cultivaţi. Ştiu limbi străine şi fac
împrumuturi culturale frecvent. Leagă prietenii mai repede, sunt mai pregătiţi în a se ajuta unii pe alţii. Nu
au prejudecăţi etnice.
În judeţul Sibiu sunt 17.000 de maghiari, iar în Sibiu 5.000 maghiari. În Harghita şi Covasna,
tinerii sunt mai interesaţi de portul popular. Îşi afirmă identitatea şi în acest fel. Aici, în Sibiu, au loc
împrumuturi între maghiari şi germani în arta culinară, în bucătăria maghiară gătindu-se şi mâncăruri
specifice saşilor.

Maghiară
Nici pe vremea lui Ceauşescu n-am dus-o rău. Relaţiile dintre români şi maghiari sunt bune.
Vecinii se ajută între ei, se îngrijesc de înmormântarea celor fără rude. Mie îmi lasă cheia casei vecina
românca dacă pleacă în Franţa. Sibiul era un oraş liniştit. Toţi copiii ştiau trei limbi: germana, maghiara şi
româna.
Acum totul s-a schimbat. Cel puţin, pe vremea „odiosului” aveai unde să te mai plângi, cui mai
reclama, acum nu mai ai cui să te adresezi. Nu mai cred că se va îndrepta viitorul sau noi nu mai apucăm.
În regimul trecut, relaţiile interetnice erau la fel de bune, eram bine trataţi. Cei ce şi-au văzut de treabă şi-au
obţinut drepturile. Dihonia dintre oameni vine de <sus>. Ei îi învrăjbesc pe oameni fără motiv. Situaţia
economică determină nemulţumire. În ţară sunt atâtea lucruri lipsă şi, totuşi, avem şomeri.

Român (Sibiu)
Conflictele interetnice au la bază învrăjbirea politică şi economică, dar în primul rând, sunt de
natură politică, legate de putere şi de interese. Ungurii vor să domine Ardealul. O mare masă de unguri de
acolo nu ştiu limba română. Conflictele interetnice sunt provocate, întreţinute politic, economic şi de
cercurile mari din afară. Românii au fost catolicizaţi forţat. În familie, la copiii din familii mixte, apare
fenomenul de biculturalitate. Românul este foarte tolerant, mult prea tolerant. Maghiarii sunt mult prea
perseverenţi., insistenţi. Ei nu cred sau nu concep că situaţia ar putea rămâne cum este acum. Ei vor să fie
deasupra, să-şi obţină aşa-zisele „drepturi” istorice. Românii nu sunt total liberi şi nu total conştienţi de
ceea ce se întâmplă cu ei. Problema etnică depăşeşte nivelul individual. Este de nivel grupal, regional,
societal. În decembrie ’89, eram toţi, români, maghiari, germani la unison şi voiam o schimbare radicală.
Ulterior, ne-am dat seama că „revoluţia” a fost dirijată. Politica se face la nivel înalt şi se aplică la nivelele
inferioare. După decembrie, ne-am dat seama că a fost o mişcare mult mai mare şi dincolo de noi. Noi am
fost ultima mutare pe o tablă de şah. Conturile fuseseră făcute de „sus”. Noi, ca simpli locuitori, nu ne
putem înrăi decât dacă suntem aţâţaţi de cei din afară. Dacă ungurii vor încerca să facă ceva, noi vom sări
toţi. Atúul economic din Ungaria le permite maghiarilor de aici să se bată în piept faţă de noi. Ungurii nu
vor să plece în Budapesta, vor să rămână aici, dar stăpâni.

Sas (Cristian)

95
 Satul nostru este mai tradiţional, conservă obiceiuri, sărbători şi obiecte: vecinătatea, armindenii
de Rusalii, stropitul a doua zi de Paşte. Probleme etnice nu există. Sunt construcţii false, artificiale.
Drepturile românilor sunt şi ale etnicilor. „Chiar dacă este mai multă bunăstare în Germania, soarele
parcă este mai albastru, aici, în România”. Românii, saşii şi ungurii au ridicat prin munca lor satele
româneşti.

Sas (Tălmaciu)
M-am născut în Tălmaciu şi aici vreau să mor. Patria este numai una. A cui pâine o mănânc
al acelui cântec cânt. Eu şi cei ca mine nu mai plecăm. Un pom bătrân să nu-l mai plantezi în altă
parte că nu mai prinde.
Filosofia de viaţă a subiectului nostru este comună oricărui bătrân german care nu se mai
desprinde de glia pe care s-a născut, a crescut şi a trăit până la adânci bătrâneţi. Mirajul bunei stări din
Germania nu-l mai tentează, chiar dacă îşi dă seama că va fi înmormântat de vecinii români, cu care nu s-a
certat şi cu care s-a ajutat.

Român (Tălmaciu)
Noi am pierdut mult cu plecarea saşilor. Din 1.000 de suflete în 1969, acum, în 1993, mai sunt
150.

JUDEŢUL TIMIŞ
Ne întorceam în judeţ la 14 ani (fusesem în 1980), pentru a-i lua din nou pulsul climatului
interetnic, de această dată, după răsturnarea politică, social-economică şi psiho-morală din decembrie 1989.
Despre schimbările pe care le-au produs evenimentele din decembrie 1989 ne-au vorbit autorităţile
din Timişoara şi Făget unde am efectuat investigaţii de teren. Subliniem că cercetarea a avut caracter
calitativ şi ne-a oferit şansa obţinerii unor informaţii ample şi nuanţate. Schimbările începeau să se simtă, la
nivel local şi naţional.
Timişoara îşi continuă tradiţia de a trăi după regula bunei cuviinţe, a respectului şi solidarităţii
colective. Limba română a rămas limba de comunicare dintre etnii. Românii sunt la fel de concilianţi şi de
buni. Ţiganii însă trebuie puşi la muncă serios. Unii s-au mai civilizat după ce au lucrat în străinătate şi şi-
au construit vile-cetăţi. Germanii emigrează în Germania, deşi sunt trataţi ca ţigani din Balcani. Mirajul
capitalismului, totuşi, îi atrage, mai ales pe tineri. Maghiarii se comportă normal, îşi văd de treaba lor.

Comuna Făget (pe cale de a se urbaniza)

Maghiară
Sunt unguroaică, soţul e român. Sunt prietenă cu românii. Fetele mele sunt catolice, dar se
consideră românce. În casă se vorbeşte româneşte. Fetele vorbesc greu ungureşte. Limba maghiară este
grea. Românii învaţă şi ei maghiara din familie, deşi cultura română este dominantă. În Făget, nu au existat
probleme etnice. În ultima vreme, copiii ungurilor au plecat la oraş şi locurile lor le-au luat moldovenii. În
familiile mixte, fiecare soţ rămâne la religia lui, dar sărbătorile religioase sunt sărbătorite de către ambele
etnii. Există la un anumit nivel de cultură, o anumită râcă. Datinile au caracter religios. Serbările copiilor îi
unesc pe oameni. Înmormântările sunt respectate de toţi. Părinţii maghiari îşi orientează copiii spre propria
etnie. Ca trăsături etnice, maghiarii sunt buni vecini, curaţi, ordonaţi, cu o anumită răutate, cu familii bine
închegate, cu dorinţa de a fi intelectuali, harnici în muncă, înţelegători cu vecinii, religioşi. Românii s-au
lansat în afaceri. Se înţeleg cu vecinii, sunt curaţi.

Maghiar
Între etnii nu există neînţelegeri. Maghiarii sunt ţărani, cismari. Şvabii - meseriaşi, speculanţi, iar
românii, ţărani, intelectuali etc. Fiecare familie este mixtă. Limba în biserică este română. Religia nu e o
problemă. Copiii sunt botezaţi cum vor părinţii. Ca etnic maghiar nu am simţit nici o restricţie. Politica şi
liderii etnici înrăutăţesc relaţiile dintre etnii. Să se pună accent pe ceea ce este comun şi nu deranjează pe
ceilalţi. Cei din Ardeal sunt mai răi. Îi incită cei din UDMR. „Acolo umblă gura fără rost”. Ziarele lor sunt
arţăgoase. Maghiarii au avut bai cu toţi vecinii: sârbi, croaţi, slovaci. Ceva nu e în regulă cu ei. Maghiarii
sunt cel mai amestecat popor.

96
 Românii sunt mai toleranţi, mai blânzi, au atracţie pentru religie, ajută pe alţii, preţuiesc preoţii,
nu sunt chiar naţionalişti, nu sunt aşa lacomi.
După cum se poate observa, descrierea trăsăturilor identitare se face prin comparaţie permanentă
cu ai lor, cu maghiarii.

Maghiară
Sunt unguroaică. Mama este unguroaică, tata ungur. Sunt de religie catolică. Familia noastră este
ţara asta. Românii s-au întrecut cu ceilalţi. Au fost mai înfrăţiţi mai înainte. S-au învrăjbit de când s-a
schimbat politica. La noi, nu poate fi ca în Iugoslavia. Laszló Tökes este prea aşa. Ar trebui să se retragă
ungurii din parlament că fiecare vine cu dreptatea sa şi iese baiul. Eu am profesat la liceul maghiar, dar n-
am avut probleme. Părinţii copiilor au desfiinţat şcoala maghiară pentru că copiii se simt români... Fiecare
grup etnic este un buchet de flori frumos. În occident, religia e mai rea. În comunism, la noi, a fost mai
bine tratată religia. Maghiarii care erau şefi pe vremea lui Ceauşescu şi s-au bucurat de privilegii au
devenit acum naţionalişti. M-am mirat când am auzit că cei 13 martiri din 1940 au devenit dintr-
odată sfinţi. Nu este un lucru bun. Este urât. Politicienii au dezamăgit întotdeauna. Acum e mare
divergenţă în loc să pună mâna la lucru, să se unească oamenii la treabă. Înainte a fost mai bine că s-
a muncit.

Român
Structura pe etnii a comunei Făget este următoarea: români, maghiari, ţigani, germani, cehi,
slovaci, sârbi, evrei. Înainte, vatra satului sau cetatea era românească. Românii erau liberi. La sfârşitul
secolului al 19-lea au fost colonizaţi maghiarii de către habsburgi. Dumbrava este sat compact de maghiari
reformaţi. Evreii au venit singuri. Tipul de locuinţe este tradiţional românesc sau tradiţional maghiar. În
modelele de casă au fost împrumuturi. Satul Făget are 3.400 locuitori, iar întreaga comună 8.000. Germanii
au plecat întâi în ţară şi, apoi, în Germania. Maghiarii au rămas în mare parte, dar s-au mai împuţinat şi ei.
Şcolile lor s-au desfiinţat că au refuzat părinţii să mai înveţe în limba maghiară. S-au adaptat la situaţie prin
căsătoriile mixte. În comportament, grupurile etnice au o conlucrare ideală. Tinerii români şi maghiari se
căsătoresc între ei fără restricţii. Mai nou, a apărut o anumită răceală între generaţiile de vârstnici. Ţiganii
se mai bat, deşi aici sunt mai civilizaţi. Muzicanţii au case mari. S-au căsătorit cu românce mai bogate, iar
românii cu ţigănci frumoase şi bogate. Se simte mişcarea naţionalistă printre unguri. Pretenţiile Ungariei
fac ca ungurii să fie mai uniţi, pe plan religios, mai ales. Ei nu se arată deschis, dar se observă. La Fiii
satului au venit numai ungurii. La evenimentele din decembrie, maghiarii, ţiganii şi puşcăriaşii au fost
primii pe stradă. Ei au dat foc la biblioteca cu cărţile lui Ceauşescu. Ungurii şi ţiganii au făcut rug în
sat. În privinţa gradului de interes faţă de problemele satului, au avut loc răsturnări valorice. Dacă înainte
maghiarii răspundeau ca gospodari faţă de problemele comunităţii, acum, nu-i mai interesează. Ei s-au
aranjat făcând bişniţă în Iugoslavia, Ungaria, Turcia. Toate etniile şi categoriile sociale au folosit
momentul. Intelectuali, profesori, doctori s-au căpătuit vânzând tot din magazine. Conflictul de la sârbi se
simte aici că nu mai pot să-şi facă afacerile. Primarul „Da, se poate!”, care încearcă să rezolve problemele
oamenilor (de unde şi supra-numele de „Da, se poate”), a potolit spiritele şi a creat o atmosferă bună.
Primăria este locul unde oamenii se adresează cu toate problemele, iar el, fiind şi jurist, încearcă să se
implice în toate. Acţiunile obşteşti sunt evitate să nu li se pună eticheta de „comunişti”, care funcţionează
foarte puternic. Nu sunt discriminări între etnii. Limba oficială este limba română. Copiii din căsătoriile
mixte, dintre români şi maghiare, care după 1989 sunt mai rare, sunt trecuţi la catolicism. Interesul bisericii
catolice de a-i catoliciza este mare.
Românii sunt toleranţi, dar după 1989 se observă indiferenţă la ce se întâmplă în jur,
acceptă orice, sunt dezbinaţi şi individualişti şi au goana după avere. Nu mai au interes faţă de
cultură şi tradiţie. Nesusţinerea materială a culturii ne duce la pierderea tradiţiei. Căminele culturale
sunt praf. În ele se fac ore de prozelitism. Au fost furate garduri, ferestre, ca la CAP. Patriotismul
mai persistă doar la oamenii mai în vârstă. Tinerilor le este indiferent unde este graniţa, la
Budapesta, Berlin sau Bucureşti. Nu se mai face educaţie. Cei 45 de ani au fost ai noştri, noi am făcut
educaţie. În sufletul românului este o răceală faţă de unguri. La alegerile din 1992, făgeţenii nu au
dorit primar maghiar. În marea lor majoritate, maghiarii sunt oameni cumsecade. După 1989, se
observă o mai mare unitate a lor. În viitor, se vor centra mai mult pe grupul lor etnic. „Acasă”
pentru maghiari este România. Germanii sunt mai gospodari, mai buni meseriaşi. Maghiarii au
predilecţie pentru a se distra. Intelectualii unguri se ocupă de viaţa culturală.

97
 German
Ştie multe limbi: ceha, maghiara, poloneza, germana, româna, ţigăneasca, sârbeasca, rusa. Are
rădăcini multietnice: mamă cehă spre german, tată german şi o familie multietnică: soţie maghiară, fiică
germană care se consideră româncă, vorbeşte germana, maghiara, româna, ginere român şi o nepoată,
Ioana, care ştie româna şi maghiara din casă şi de la copii, iar de la şcoală engleza şi franceza, tatăl fiind
profesor de engleză la şcoală şi translator. Oamenii se înţeleg foarte bine aici. Nu este nici o undă de
şovinism. El însuşi se consideră mai mare român ca oricare altul. În toate etniile există oameni de caracter
şi lichele. Este membru al Forumului German. Recunoaşte: „Câteodată, noi etnicii, cerem prea mult şi ni
se dă prea mult”. După 1989, este mare haos. Unii muncesc prea mult, alţii prea puţin. Pensia ar trebui
dată după modul cum ai muncit. A scăzut nivelul gospodăresc al satului. Elevii nu mai au interes pentru
şcoală.
Întrucât unele din aceste opinii pot fi citite şi din volumul „SOS – Românii din Covasna şi
Harghita”, în continuare, vom încerca să facem o sinteză a principalelor idei cuprinse în opiniile subiecţilor
maghiari din Făget. De ce? Pentru că modul lor de viaţă şi de gândire este total diferit de cel ale liderilor şi
chiar al unor maghiari de rând din zona Covasna şi Harghita, unde majoritari sunt maghiarii, iar ideologia
UDMR devine practică etnică discriminatorie faţă de românii aflaţi în minoritate numerică.
1. Maghiarii nu simt nici un fel de discriminare etnică din partea românilor. Sunt foarte
mulţumiţi aici. N-a fost nici o problemă să trăiască alături de ei. Fiecare este apreciat după capacitate nu
după etnie. Sunt unii care bagă vrajbă. Maghiarii vorbesc limba română, sunt buni prieteni cu românii,
muncesc alături de ei, sunt bine apreciaţi la locul de muncă. S-au realizat profesional. În Banat se simt
acasă. N-ar pleca de-aici nicăieri. Aici au casa, viaţa. Aici le este patria şi ţara. Sunt realizaţi şi recunoscuţi
pentru munca lor. Sunt mulţumiţi că pot răspunde în ambele culturi. Nu sunt de acord cu multe probleme pe
care le pune UDMR, mai ales, cu facultate în limba maghiară, că apoi nu se pot descurca în România. Nu
simt că ar fi altceva. Se simt toţi la fel ca într-o familie. Aici nu se aude că unul e român şi altul maghiar.
2. Îşi păstrează datinile sărbătorile, dar participă şi la cele româneşti. De Lăsatul Secului, la
maghiari, este sărbătoare mare urmată de bal. Merg toţi la Dumbrava, sat maghiar, cu bocceaua cu bunătăţi
şi se distrează. În Dumbrava nu sunt probleme. Este un sat maghiar între două sate româneşti.
3. Nunţile, botezurile înmormântările sunt mixte. Între români, nu simt nici o frustrare ca
maghiară. Nu este adevărat că nu au drepturi maghiarii.
4. Românii sunt prietenoşi, omenoşi, buni la lucru şi la chef, primitori, iubitori, deschişi, buni
creştini.
5. Maghiarii sunt cinstiţi, harnici, muncitori, se ţin de cuvânt, respectuoşi, iuţi ca temperament,
primitori. Sunt şi buni şi răi.
6. Germanii sunt rezervaţi, mai închişi, reci, curaţi, pedanţi, sârguincioşi, ambiţioşi. Îşi caută
rudele şi prietenii în Germania, deşi aceştia nu le arată prietenie.
7. Etniile se poartă bine una cu alta, indiferent de categoria socio-profesională.
Comportamentul lor se bazează pe bun simţ şi respect.
8. Împrumuturi culturale de la români: cântece la căsătorie şi înmormântare.
9. Interferenţe culturale, serbarea în comun a fiecărui Paşte, ortodox şi catolic. De Ziua Eroilor
în Făget s-au adunat toate etniile: români, maghiari, germani, evrei etc. Istoria îi desparte pe cei de acum.
Toate etniile ar trebui să facă educaţie interetnică în familie, şcoală, biserică, primărie, cămin cultural.
10. Valorificarea trecutului. Să luăm ce-a fost bun de pe vremea lui Ceauşescu:
uniforma şcolară, simţul ruşinii, disciplina, munca, învăţământul de calitate, şcoală serioasă, părţile bune
ale Festivalului „Cântarea României”, unde se afirmau elevii de câte 5-6 ori.
11. Valori comune: casa, ţara şi strămoşii.

Încheiem aici, interviurile cu subiecţii din judeţul Sibiu şi Timiş. Le redăm cu acurateţă şi
perseverenţă pentru a convinge cititorii de starea reală din aceste judeţe cu populaţie mixtă. Ele stau
mărturie, cel puţin, pentru două lucruri:
1. Că în România a existat şi înainte de ’89 şi continuă să fie şi acum un climat de pace şi
înţelegere interetnică rezultat al unei politici de stat democratice şi al toleranţei şi înţelegerii ce
caracterizează pe români din cele mai vechi timpuri.
2. Interviurile cu maghiarii de rând din judeţele studiate, confirmă că aceştia au o viziune corectă
asupra relaţiilor interetnice dinainte de ’89 şi evaluează cu onestitate starea socială, economică din acea
perioadă. Subliniem aceste idei pentru că ele contrazic opiniile şi atitudinile multor „analişti” din zilele
noastre cu privire la problematica interetnică şi la aspectele pozitive ale societăţii socialiste.

98
 Punând în lumină aspectele concrete ale contactului dintre culturi, dintre români şi membrii
grupurilor etnice statornicite pe teritoriul ţării noastre, subliniem încă o dată că ele au o îndelungată istorie.
Aşa cum am arătat în paginile anterioare, oriunde au convieţuit oameni de diferite culturi, cu istorii de viaţă
diferite, viaţa, nevoile de supravieţuire, ca şi cele de creare a unui mod de viaţă materială şi socio-umană
mai confortabil, i-au împins, vrând-nevrând, la împrumuturi şi schimburi culturale care, în cele din urmă, s-
au cristalizat în interferenţe culturale sau asimilări reciproce de modele culturale. Rezultatul final este acea
cultură osmotică în care elemente, trăsături ale unei culturi se regăsesc în cultura vecinului cu accente
distinctive, ca urmare a re-interpretării în mod propriu a trăsăturii împrumutate şi a asimilării ei în sistemul
cultural propriu.
De pildă, documentele istorice demonstrează existenţa unei vieţi în simbioză între români şi secuii
stabiliţi în Estul Transilvaniei cu secole în urmă. O analiză succintă în acest sens oferă Ioan Lăcătuşu în
lucrarea sa Spiritualitate românească şi convieţuire interetnică în Covasna şi Harghita (Lăcătuşu, 2002, p.
222-224). Intensele legături economice, sociale, politico-militare – subliniază el - au dus inevitabil la
împrumuturi reciproce de cuvinte, de modele culturale specifice muncii, vieţii casnice, gospodăriei. Cu
privire la acest aspect, Iorga spune: „cu secuii avem o simbioză, adică o viaţă împreună, cu ungurii numai o
vecinătate”.
Între români şi secui au apărut similitudini, asemănări în multiple domenii ale vieţii sociale, în
modul de a lucra, de a construi locuinţele, de a se îmbrăca, dar şi în viaţa culturală prin circulaţia de motive
şi teme literare, folclorice comune. În acest sens, Ioana Cristache Panait prezintă cu argumente solide
„domnia casei de lemn în patru ape” în zona Harghita-Covasna de azi, model care s-a extins în toată ţara,
casele şi anexele gospodăreşti constituind adevărate „documente istorice ale originii etnice ale autohtonilor
relevate de Nicolae Iorga şi apoi de studiile riguroase ale lui Sabin Opreanu”
Studiul detaliat al împrumuturilor culturale interetnice demonstrează că în poeziile populare
secuieşti se găsesc trăsături, teme, motive comune cu cele româneşti, ca şi în versiunea maghiară a Mioriţei,
culeasă din zone vecine cu satele româneşti, centre ale păstoritului transhumant. Arta prelucrării lemnului a
fost împrumutată de secui de la români la care ei au adăugat floarea specifică lor, laleaua. Similitudinile
dintre cultura secuiască şi cultura română se regăsesc în poarta secuiască şi poarta românească, în modul de
decorare a casei cu ţesături şi lucruri cu valoare estetică, în datini şi obiceiuri la naştere, nuntă şi
înmormântare. Toate acestea, dovedesc că secuii sătenii simpli „desprind repede miezul din învelişul
lucrurilor” şi se deosebesc de cărturarii secui care manifestă atitudine neînţelegătoare şi duşmănoasă faţă de
Biserica Ortodoxă şi de poporul român, aşa cum arată protopopul Aurel Nistor, bun cunoscător al
realităţilor secuieşti.
Că secuii s-au raportat la români într-un mod specific, diferit de celelalte etnii din acest areal,
rezultă şi din destinaţia emigrării lor la sfârşitul secolului trecut şi începutul celui actual. Dacă românii,
maghiarii şi saşii emigrau în America, secuii plecau în masă în ...Regatul Unit, alarmând pur şi simplu
autorităţile locale şi centrale, obligate să construiască căi ferate şi fabrici pentru a stopa depopularea zonei.
Dar schimburile au fost reciproce între cei ce trăiau împreună, fiecare etnie deţinând dublul statut
de „donator” şi „receptor” de cultură. Românii nu numai „au donat”, dar „au şi primit” modele culturale,
reflectate în preluarea de nume de persoane şi de familie (nu cele impuse cu forţa de autorităţile maghiare),
aspecte vestimentare, practici familiale, de comportament social. Pe lângă acestea, Ioan Lăcătuşu enumeră
„interferenţele în formele simbolice de control social, în rituri de informare, cutume legate de momente
importante ale vieţii omului”.
Ca şi el, sperăm şi noi că, prin cunoaşterea adevărului istoric de către secuii şi maghiarii de rând,
cu privire la interferenţele etno-culturale româno-maghiare din Sud-Estul Transilvaniei, de-a lungul
secolelor, aceştia vor putea fi scoşi de sub influenţa nefastă a mass-media maghiară care, dirijată de liderii
ei cu interese excesive de grup, îi manipulează şi îi izolează de cei lângă care trăiesc. În acelaşi timp, îşi
vor forma o imagine corectă despre ei înşişi, despre relaţiile cu românii şi, în acelaşi timp, vor fi conştienţi
de contribuţia tezaurului lor cultural la cultura română şi, implicit, la cultura europeană.

Aceste scurte consideraţii le apreciem ca un preambul la capitolul final care se concentrează

exclusiv pe raporturile interetnice dintre românii şi maghiarii din Covasna şi Harghita. Despre „secui” ca
grup etnic de sine stătător, cu trăsături specifice, nu se mai vorbeşte, la recensământul din 2002, întrucât nu
s-a mai declarat nici unul, dispărând şi rubrica de „secui”.
Paradoxul este că în Recensământul din 2002 au apărut chinezii ca grup etnic cu 2243 de persoane
şi au dispărut secuii, care s-au aşezat pe teritoriul Transilvaniei pentru apărarea de popoarele migratoare a

99
graniţei estice a Regatului ungar încă din secolele XII-XIII. Ei au fost asimilaţi de maghiari de la care au
preluat limba şi religia catolică. În tendinţa lor multiseculară de a stăpâni o suprafaţă mult mai mare decât
ponderea lor etnică şi de a constitui o populaţie omogenă, maghiarii au asimilat toate etniile ce au trăit
alături de ei: români, şvabi, ţigani, sârbi, slovaci, croaţi. În schimb, acum, în numele „secuilor”, maghiarii
din Transilvania revendică autonomia „Ţinutului Secuiesc”, cu toate consecinţele adiacente, adică,
autoguvernare, autodeterminare, Constituţie proprie, parlament propriu, etc., pe scurt spus, un mini-stat
maghiar cu trăsături medievale şi „fumuri” europene, în inima României.

CAP. IV.
ROMÂNII ŞI SAŞII
LA CONTACTUL DINTRE CULTURI

1. Saşii şi „necunoscuta naţională”

În cele ce urmează, intenţionăm să redăm un studiu de caz in contactul dintre cultura română şi
cultura saşilor realizat în comuna Feldioara, judeţul Braşov, localitate situată la 20 km de Braşov. Studiul s-
a efectuat în anul 1980, deci pentru noi are acum valoare exclusiv istorică, dacă avem în vedere că în cei 25
de ani care s-au scurs de atunci, în ţara noastră au avut loc evenimente social-politice, economice şi
culturale cruciale care au schimbat axa de dezvoltare a României, iar cei mai mulţi saşi din această
localitate, după 1990, au emigrat în Germania.
Menţionăm că studiul contactului dintre grupuri umane cu istorii şi culturi diferite a constituit un
obiect de curiozitate ştiinţifică personală încă din prima zi de investigaţii de teren realizate în comuna
Târnava Mare, judeţul Alba, în care urmăream o temă de sociologie rurală. Dar cercetarea fenomenelor şi
proceselor ce au loc în acest contact direct între oameni cu obiceiuri, tradiţii, limbă, religie diferite am
realizat-o ca temă de sine stătătoare mult mai târziu. În tot acest lung timp însă, în toate cercetările care
cuprindeau şi comunităţi etnice mixte mă interesam şi de mecanismul înţelegerii dintre oamenii de etnii
diferite, de strategiile de acomodare şi de adaptare reciprocă a unora la ceilalţi.
Actuala cercetare o putem considera rezultatul unor îndelungi meditaţii asupra datelor observate,
notate şi în alte localităţi din ţară; este chintesenţa cristalizării unor experienţe dobândite prin cercetarea
multor comunităţi etnice mixte de muncă şi de viaţă: români-maghiari, români-saşi, români-şvabi, români-
turci, români-tătari, români-lipoveni, români-ţigani. Studiile de care ne vom ocupa în continuare, departe de
a fi apariţii meteorice, sunt dominante şi preocupări teoretice vechi care au reclamat o amplă şi adâncită
documentare în literatura de specialitate.
Subliniez că partea teoretică sau literatură clasică a contactului dintre culturi am studiat-o în
America, în biblioteca Universităţii din Amherst, Massachusetts, de unde am venit şi cu seturi întregi de
xeroxuri din literatura americană a problemei şi la Centrul de Antropologie din Amherst, Massachusetts, cu
ocazia stagiului de bursieră Fulbright-Hay. Aici am lucrat sub conducerea Profesorului John W. Cole, o
persoană de un înalt profesionalism şi de o deosebită generozitate intelectuală şi culturală. Mă văzuse că
eram mereu cu ochii şi cu mâinile pe cărţile din biblioteca departamentului în care lucram. Înainte cu
câteva zile de plecare m-a uluit cu un gest. Mi-a spus: „Maria, priveşte în bibliotecă şi din volumele care
sunt duble îţi poţi lua câte una”. Nu mi-a venit să cred urechilor. Adăugând la ce mi-a oferit dânsul pe cele
pe care le cumpărasem eu deja de pe stradă, am plecat bine echipată „antropologic” din Centrul de
Antropologie din Amherst, Massachusetts, lucru pentru care îi sunt recunoscătoare şi îi mulţumesc şi acum
profesorului John W.Cole.

Metodologia cercetării contactului dintre culturi

Pe lângă pregătirea teoretică pe care de acum o stăpâneam, cercetarea concretă a unei situaţii de
contact dintre culturi, aşa cum se desfăşoară sub ochii noştri, ne-a pus în faţa unei probleme fundamentale
de ordin metodologic. Pentru ce metodă să optăm? Pe ce cale se ajunge la aserţiuni valide şi la redarea
procesului social în toată amploarea şi plenitudinea sa? Prin metode sociologice, antropologice, istorice?
Eram sigură că o singură metodă n-ar fi fost capabilă să acopere exigenţele impuse de o realitate atât de

100
complexă şi atunci am recurs la strategia îmbinării lor. Ca atare, am recurs întâi la metoda studierii
documentelor istorice, ştiind că Melville Herskovits, vorbind despre tehnicile folosite în situaţiile de
contact dintre culturi, acordă o deosebită importanţă utilizării probelor documentare; am studiat lucrările de
istorie privind originea contactului dintre culturi şi desfăşurarea lui în momentele timpurii; ne-am aplecat
cu deosebită grijă asupra studiilor despre situaţiile de contact realizate recent cu membrii grupurilor
aculturate.
Am cercetat cu atenţie monografiile satelor, documentele privind viaţa social-economică a celor
două grupuri etnice ce formează o unitate administrativă de viaţă cu îndelungi rădăcini istorice.
Metodele sociologice şi antropologice de analiză a diverselor compartimente sociale, ca şi a
indivizilor ca entităţi culturale semnificative au întregit instrumentarul de cunoaştere. Am folosit metoda
observaţiei directe a aculturaţiei în proces, a co-participării, a discuţiei ample pe bază de ghid de convorbire
şi a discuţiei libere cu informatori cheie - bătrâni, tineri, femei şi bărbaţi, de cele mai diferite statute socio-
profesionale, cadre didactice, cadre de conducere din cooperativa de producţie, funcţionari locali, elevi - ale
căror opinii le-am considerat nu statistic semnificative, ci cultural semnificative, fiecare constituind în
opinia noastră un eşantion al culturii satului, o parte mai mult sau mai puţin integrată, mai mult sau mai
puţin consistentă a culturii acestei arii socio-culturale.
Am fost simultan observatori din afară şi participanţi în dialogul intern cu informatorii, concepţia
despre cele două lumi, internă şi externă, şi despre maniera de a traduce din una în alta necesitând
schimbarea necontenită a poziţiei observatorului şi participantului (Wolf, 1974, p. 13).
Ştiind că în studiul culturii un loc de seamă îl ocupă regularităţile, am presupus că fiecare individ
are un comportament standardizat şi, în consecinţă, el este reprezentativ pentru o grupă întreagă de indivizi,
pentru cultură în ansamblul ei, sau cel puţin pentru sub-cultura unui sub-grup social. De aceea, nu am
fragmentat totul, întregul pe care îl reprezintă cultura printr-un chestionar de opinie rigid, care ar fi avut
meritul de a ne fi oferit ponderile cantitative, dar cu preţul pierderii fluenţei şi bogăţiei aspectelor calitative,
a procesualităţii ca atare. Pentru a surprinde regularităţile din comportament am efectuat serii de observaţii
(Broom & Selznic, 1963, p. 53).
Abordând realitatea din perspectiva antropologică, am avut şansa de a aprecia cultura comunităţii
studiate din multiple unghiuri de vedere, aşa cum apărea în comportamentul şi conştiinţa indivizilor
purtători de cultură, deveniţi serii, tipuri de personalitate. Fiecare individ era, astfel, o specie dintr-o serie
şi, prin urmare, însuşi comportamentul cultural al unei singure persoane - limbă, obicei, mod de gândire, de
expresie - avea valenţe informaţionale totale cu privire la cultură, devenea „reprezentativ” pentru analiza
problemei contactului.
Examinarea realităţii în spiritul calităţii ei, chiar când ea este reflectată de un singur specimen, este
o analiză, prin excelenţă, antropologică, cu un anumit specific, relevantă cultural şi astfel deosebită de
cercetarea sociologică. Vorbind despre specificul muncii antropologului, Clyde Kluckhohn arată că
antropologul nu este în mod obişnuit legat de numere, aşa cum este cercetătorul de opinie sau psihologul
social. „Dacă tu observi într-o duzină de case din clasa mijlocie că într-o ocazie semiformală bărbaţii se
ridică atunci când o femeie intră în casă ai fi nebun să continui să numeri cazurile...” El, antropologul,
foloseşte informatorii şi incidenţele tot atât de mult cum un istoric foloseşte documentele, cum
pronosticurile de opinie publică folosesc „subiecţii” (Clyde Kluckhohn, Cultural anthropology, în Frontiers
of knowledge, p. 36).
Pornind de la teza că în cultură totul este interdependent şi legat, am folosit orice informaţie,
comportament particular semnificativ pentru a înţelege reţeaua în care se încadra, întregul din care făcea
parte. Un amănunt oarecare ne conducea uneori în miezul unei probleme majore pe care, în zadar, am fi
căutat s-o descifrăm direct, frontal, „amănuntul” devenind reper pentru un studiu în adâncime.
Datele şi informaţiile au fost culese trăind între oameni, uneori, mâncând între ei, observându-i la
locul de muncă, urmărindu-le comportamentul, ascultându-le gândurile exprimate şi subînţelegând pe cele
neexprimate, fiind martori la modul cum îşi produceau cele necesare traiului. Cercetarea s-a desfăşurat în
mai multe etape, lăsând informaţiile „să se sedimenteze”, „să se cristalizeze” şi venind a doua, a treia şi a
patra oară pentru a le testa, îmbogăţi, corecta.
Construcţia teoretică ce se schiţa a fost permanent verificată şi completată cu comportamentul
observat, cu comportamentul verbal al feldiorenilor, mai ales al bătrânilor, de o frumuseţe inegalabilă.
O bogată sursă de informaţie, dar şi de control au fost sursele scrise, lucrările de istorie, lucrările şi
datele mai recente despre sat. Discuţiile de ore în şir, reluate în mai multe zile, au oferit ocazia de a cerceta
fenomenele în variate faţete şi în cele mai concrete manifestări. Studiile de caz, descrierile de
comportamente culturale specifice unei familii, informaţiile despre trecutul satului obţinute din amintirile

101
subiecţilor în vârstă, care pot fi considerate, pe bună dreptate, „memoria colectivă” au îmbogăţit
cunoaşterea concretă, pe viu, a fenomenului contactul dintre culturi.
Relaţiile bune de colaborare întru căutarea adevărului despre ei înşişi pe care le-am avut cu sătenii
români şi saşi ne-au dat posibilitatea de a reveni de mai multe ori la poarta lor pentru a ne lămuri ceea ce
pentru noi plutea în negură. Unii dintre ei, înţelegând tema de cercetat, ne-au devenit informatori cheie.
Când ne re-vedeau veneau singuri cu detalii la problemele puse anterior şi încercau să dea un răspuns mai
organizat, mai clar.
Ei ne-au ajutat să înţelegem semnificaţia unor lucruri, a unor evenimente care nu se lasă uşor
dezvăluite. De altfel, aşa cum arată cercetătorii problemei, cel mai dificil şi cel mai important aspect al
cercetării de teren este traducerea sau perceperea corectă a semnificaţiilor conceptelor pentru membrii unui
grup.
Studiul în adâncime al modului de a fi, diferit de la o comunitate etnică la alta, ne-a făcut tot mai
conştienţi de relativismul cultural, de necesitatea de a privi cu detaşare şi obiectivitate diferitele stiluri de
viaţă, modalităţile de a-şi construi viaţa, de a-şi soluţiona nevoile fundamentale oamenii de etnii diferite.
Am încercat să înţelegem diferenţele culturale specifice fiecărui grup etnic respectând cerinţa impusă
cercetării ştiinţifice ca observatorul să păstreze o anumită distanţă care sa-i permită să aprecieze
comportamentul într-o manieră obiectivă. El nu trebuie să devină un observator total sau un participant
total. Metoda de observator-participant ne-a dat posibilitatea de a obţine o bogăţie de date, descrieri
detaliate, semnificaţii multiple şi variate.
Pentru înţelegerea în profunzime a modului de a gândi şi de a acţiona al subiecţilor cercetării, am
privit cu atenţie nu numai comportamentul şi actele lor, diferitele lor modele culturale, fiecare în felul său
demn de respect, dar şi obiectele materiale care le aparţin, casele, gospodăria, obiectele de decoraţie
interioară, portul popular, îmbrăcămintea cotidiană. Am pornit de la premisa că trăsăturile culturii materiale
se impun a fi studiate când investigăm culturile în stare de flux.
Am distins, de asemenea, comportamentul formal, instituţionalizat, de cel informal, de acasă, din
familie, de pe stradă, pentru a releva diferenţele şi împrumuturile dintre cele două grupuri, acolo unde ele
au avut loc.
Studiul contactului dintre culturi l-am conceput ca un studiu de teren făcut asupra unor grupuri
umane care trăiesc şi muncesc împreună şi totodată separat, în sensul diferenţei ce domină comportamentul
lor în cultura spirituală, limbă, obiceiuri, credinţă. Observaţia directă de zile în şir, fundamentată pe
observaţiile neridicate la lumina conceptuală din multe alte localităţi cu structură naţională mixtă, cercetate
pe teme de sociologie agrară şi rurală, ca Târnava Mare, Biled, Cobadin, Jurilovca etc., ne-a ajutat în
excavarea unui material de o bogăţie nebănuită pe care în lucrarea de faţă îl înălţăm la rangul de concluzii
teoretice, după ce l-am păstrat în lada de zestre a cunoaşterii personale implicite de-a lungul tuturor anilor
de cercetare.
Desigur, Feldioara nu este statistic reprezentativă pentru localităţile cu structură etnică mixtă. Este
caracteristică însă din perspectivă calitativă, prin trăsăturile specifice pe care le are şi care exprimă cultura
grupului etnic german, important pentru cultura română datorită reverberaţiilor şi influenţelor adânci pe
care le-a avut asupra modului de viaţă al celor cu care a convieţuit.
În aprecierea fenomenului de contact dintre culturi, adică dintre români şi saşi, am ţinut seamă de
situaţia socială, politică, totală existentă şi promovată în societatea românească din anii ’70 – ’80, de
condiţiile asigurate prin Constituţie de desfăşurare a unei vieţi normale.
Abordarea istorică s-a impus pentru a înţelege mai bine prezentul, ştiut fiind că cercetătorul nu
poate studia ce este fără să ştie ce a fost, trecutul fiind o cauzalitate ce se prelungeşte până în zilele noastre.
Ralph Beals spunea că „orice cultură poate fi pe deplin înţeleasă numai în contextul ei istoric şi când
cultura luată în consideraţie a suferit schimbări radicale în cadrul unei generaţii, importanţa contextului
istoric este mult mai mare decât când cultura a fost relativ statică”.
Acceptând timpul ca o dimensiune fundamentală în înţelegerea contactului dintre culturi, a
raporturilor reciproce, directe dintre membrii grupurilor aflate în contact, se impune luarea în considerare şi
folosirea materialelor istorice, a memoriei colective, ca şi a memoriei indivizilor care au trăit la răscrucea
marilor prefaceri.
Suntem conştienţi că studiul unei comunităţi nu poate fi relevant pentru toate situaţiile, după cum
este adevărată şi situaţia în care studiul societăţii ca întreg nu oferă baze pentru a prevedea cum vor
reacţiona micile grupuri din întregul sistem. „Întreaga societate nu este o comunitate scrisă în mare, după
cum nici o mică aşezare umană nu este o replică miniaturală a unui întreg. Totuşi, spune John W. Cole,
conducătorul grupului de antropologi americani care a făcut studii în problema relaţiilor interetnice în ţara

102
noastră, suntem convinşi de utilitatea unei abordări care vede relaţia dintre sat şi naţiune ca problematică şi,
prin urmare, ca o sursă de potenţială cunoaştere în profunzime” (Cole şi Wolf, 1974, p. 3).
Important pentru cercetarea noastră a fost faptul că subiecţii cercetării din Feldioara, saşi şi
români, au manifestat o reală disponibilitate şi cooperare în procesul de cercetare, fapt care ne-a ajutat să
realizăm un studiu autentic, profund despre esenţa şi valenţele umane ale contactului dintre oameni de
sorginţi istorice, culturale, lingvistice şi religioase diferite.

Specificul istoric al culturii saşilor

Cultura saşilor în sensul ei de mod de viaţă sau modele de comportament, de totalitate de valori
materiale şi spirituale ce o specifică nu poate fi tratată în afara vieţii social-politice şi economice a ţării
gazdă, a largii comunităţi etnice care este poporul român şi naţiunea română alături de şi în comuniune cu
care saşii îşi duc existenţa. Ca moduri de viaţă specifice, cristalizate de-a lungul timpului, în tipurile de
răspuns date de oameni condiţiilor naturale, sociale, politice, economice la care au fost expuşi, cele două
culturi aflate în contact au simultan o dimensiune istorică în fiecare perioadă, dobândind astfel trăsături
proprii.
În analiza culturii saşilor din comuna Feldioara am ţinut seama de multiple coordonate, dar, în
primul rând, de cea istorică pentru că am recunoscut în modul lor de viaţă prezent, în opiniile şi atitudinile
lor, dacă nu o continuare, cel puţin, rădăcini adânci ale unei situaţii anterioare, ale unui statut anterior,
diferit de cel actual. Deşi cu o cultură distinctă, sub aspectul limbii, obiceiurilor, portului, literaturii
populare orale şi scrise de cea a poporului român alături de care au trăit, saşii au împrumutat o seamă de
trăsături din cultura română, relevând nu respingeri, ci convergenţe. Fără să se dizolve în grupul etnic
majoritar al românilor, rămânând o structură de sine stătătore, cu o identitate complexă, cu caracteristici
proprii în cadrul comunităţii feldiorene, totuşi, în a doua jumătate a secolului 20, saşii şi cultura lor se
definesc prin mutaţii radicale determinate, pe de o parte, de transformările majore ce au caracterizat
populaţia română şi modul ei de viaţă, iar pe de alta, de contextul extern internaţional.
Istoria seculară a grupului etnic german alături de români se caracterizează din punct de vedere
cultural prin două trăsături fundamentale:
1. acest grup şi-a păstrat identitatea etnică, personalitatea culturală prin care se deosebeşte de
ceilalţi şi se recunoaşte ca parte integrantă a naţiunii germane şi
2. din convieţuirea cu poporul român şi cu celelalte grupuri etnice (maghiari), în modul său de
viaţă s-au produs o seamă de schimbări. Au avut loc împrumuturi, influenţe şi imitaţii reciproce mai mult
sau mai puţin sensibile, în funcţie de perioada istorică şi de statutul social-economic pe care l-au avut
membrii lui, după cum acelaşi mod de viaţă a constituit motiv de influenţă, schimb şi imitaţie pentru
români şi maghiari.
Feldioara de astăzi sau Castrum Marienburg de la 1222 are o istorie mult mai veche decât cea
menţionată prin aducerea saşilor de către cavalerii teutoni pentru a apăra hotarele de sud ale regalităţii
ungare. Ea începe să-şi facă simţită prezenţa din neolitic prin unelte de piatră, lemn, os pe care oamenii şi le
făuresc (Dunăre N. vol.1,1972, p.34, 37 şi Monografia Comunei Feldioara, cap.1.). Săpăturile arheologice
făcute pe raza comunei Feldioara şi a satului Rotbav au dezvăluit aşezări omeneşti destul de întinse al căror
nivel de civilizaţie materială nu era cu nimic mai prejos decât al altora, relevând înscrierea ei şi prin
mijloacele de muncă şi ustensilele de viaţă cotidiană utilizate la nivelul de dezvoltare al epocii. Din epoca
bronzului, de asemenea, s-au găsit mai multe obiecte din aramă sau din bronz, vârfuri de săgeţi, ace, securi,
ceramică încrustată cu diferite motive, vetre de case şi de foc, etc.
Aşezarea a fost locuită pe vremea dacilor. Era un fel de cetate de pământ întărită de jur împrejur,
ale cărei vestigii au fost descoperite în secolul 19, la fosta şcoală agricolă Feldioara. Alte urme de aşezări s-
au mai descoperit pe raza aşezării Reconstrucţia şi în satul Rotbav.
Istoria aşezării se înscrie în istoria evenimentelor ce au urmat după retragerea legiunilor romane
din Dacia. Specificul „retragerii” este limpede interpretat de C.C. Giurescu: Părăsirea Daciei de către
Aurelian trebuie înţeleasă în sensul că s-au retras peste Dunăre legiunile, funcţionarii şi o minoritate a
populaţiei civile, aceea bogată, care cu banii ei putea trăi oriunde. Marea majoritate a populaţiei oraşelor şi
satelor, plugarii, păstorii, meseriaşii, micii negustori, descendenţi direcţi ai dacilor autohtoni romanizaţi şi
ai veteranilor au rămas pe loc... Prin urmare, populaţia daco-romană n-a părăsit ţinutul Carpato-Dunărean,
n-a plecat de pe plaiurile şi văile Transilvaniei. Aşa era şi normal, de altfel. Istoria ne arată că în toate
timpurile şi la toate popoarele mulţimea aceea, legată prin îndeletnicirile ei de pământul care o hrăneşte, nu
fuge.

103
 Dovezile de continuitate a poporului român sunt multiple. Din perspectiva lucrării noastre, reţinem
numai procesele fundamentale prin care a avut loc etnogeneza poporului român, pentru că ele reflectă
procesele reale ale contactului dintre culturi ca procese aculturative, de întrepătrundere a culturilor:
1. colonizarea teritoriilor ocupate cu populaţie romanică de limbă latină sau romanizată – ceea ce
înseamnă romanizarea prin colonizare.
2. asimilarea celei mai mari părţi a populaţiei cucerite, apropierea ei de modul de viaţă latin,
roman (provincial), de cultura şi obiceiurile romane (Pascu, The birth of the Romanic peoples..1980, p. 7).
Numele Feldioarei înainte de venirea cavalerilor teutoni nu se cunoaşte. În primele documente
istorice scrise apare cu denumirea de Marienburg – Cetatea Mariei sau Földwar – cetate de pământ în limba
maghiară. Despre aceste cetăţi, cu care era împănat Voevodatul Transilvan se spune că erau „diseminate pe
întreg cuprinsul, atât la marginile, cât şi în interiorul ei”.
Documentele menţionează Feldioara cu ocazia obţinerii dreptului de a avea târg, tradiţie care s-a
păstrat până târziu, de îndată ce mulţi locuitori cu care am stat de vorbă îşi aminteau de zilele cu târg de
animale şi multe alte produse de casă prin care feldiorenii erau renumiţi în împrejurimi. Despre acest fapt,
istoricul Ştefan Pascu scrie: Dreptul la târg „liber” săptămânal, joia, obţine în 1359 şi satul Feldioara de
lângă Braşov pentru ca abia după patru decenii să fie caracterizat târg. În 1392 ajunge târg regesc, iar peste
mai puţin de trei decenii să fie oraş (civitas Feldwar) – 1419 (Pascu, Voevodatul Transilvaniei, vol II, 1971,
p. 147).
Între populaţia băştinaşă de pe aceste locuri şi saşii veniţi din Flandra, din zona Moselei şi a
Rinului, în 1224, prin bula privilegială a regelui Ungariei Andrei al II-lea s-au stabilit relaţii de convieţuire
care au permis înflorirea şi dezvoltarea formelor de viaţă socială şi organizarea specific feudală, o ierarhie
care atestă împărţirea în stăpâni şi servi.
Despre români, fiind preponderent servi, ce-i drept, nu se vorbeşte decât cu ocazia unor evenimente
excepţionale, când are loc vreo epidemie sau ard satele. În 1749, când s-a întocmit un registru de dări în
care erau trecuţi capii de familie, indiferent de starea socială, s-a constatat cu surprindere că românii
formau majoritatea populaţiei din districtul Braşov.
Despre lipsa documentelor privind existenţa românilor Nicolae Iorga are o explicaţie limpede: „În
secolele 12 şi 13, când s-au colonizat saşii în anumite grupuri mici, nu era o vreme de stare civilă şi
documente oficiale. Acele biete sate săseşti din care mai târziu s-au alcătuit oraşe, evident, trebuiau
pomenite în documente, fiindcă prezenţa acestor oameni acolo era o inovaţie: o inovaţie etnică şi o inovaţie
constituţională! Se recomandă acei care intră, nu aceia care se găsesc la locurile lor” (Iorga, Istoria
românilor din Ardeal şi Ungaria, Ed. St. şi Enciclopedică, Buc. 1989, p.43).
La întrebarea: De ce nu sunt documente despre românii din Ardeal, el răspunde: „Sunt puţine,
foarte puţine şi cele cu privire la unguri. Abia dacă sunt pomeniţi ungurii şi saşii în folosul cărora se dau
asemenea documente. Şi să nu creadă cineva că numai pentru Ardeal este acest caz: puţinătatea
documentelor. El se observă în toate teritoriile ocupate de unguri. S-au distrus foarte multe acte cu ocazia
năvălirii tătarilor şi ungurii înşişi au scris numai un număr limitat de acte. Cum să aibă cineva pretenţia de a
găsi pomeniţi în ele nişte bieţi ciobani, nişte bieţi plugari care nu se încuscreau cu regele , nici cu
baronii lui şi care n-aveau pretenţia de a juca un rol în viaţa Ungariei, ori clerul lor, de altă
confesiune, care nu era în sama satului şi nu avea legături cu el care, dacă nu-l prigonea, dar nici se
gândea să-l sprijine? (sublinierea ns.). Lipsa noastră din documente încă ar fi perfect explicabilă” (idem,
p. 45).
Nevoia de a explica şi de a umple golul determinat de această lipsă de documente a simţit-o şi Ioan
Ranca. O ilustrăm pe exemplul Scaunului Mureş.
Dorind să împlinească oful cel mai greu, cu care începea şi sfârşea întotdeauna profesorul
I.I.Rusu, of care era povestea tristă a trecutului românilor din scaunele secuieşti, secvenţa cea mai ardentă a
istoriei noastre naţionale, Ioan Ranca se angajează „la munca de Sisif, cum i-o caracterizează Ştefan Pascu,
pentru a urmări fără greş răspândirea şi dinamica purtătorilor de antroponime româneşti înscrişi în
conscripţiile anilor 1699-1821” ( Pascu, Prefaţă la Lucrarea lui Ranca, 1995, p. IX).
Prin lucrarea sa, Românii din scaunele secuieşti în antroponimele din conscripţii, Scaunul
Mureş, Vol. I 1699-1821, model prin meticulozitatea şi profunzimea cu care a căutat şi a găsit în
documente dovezi despre prezenţa în evul mediu, în cuprinsul scaunelor secuieşti, (dar şi în alte zone) a
românilor, Ioan Ranca adaugă o importantă pagină, la cele deja existente (N. Iorga, I.I.Rusu), despre
continuitatea neîntreruptă a românilor în spaţiul transilvan, în urma cercetării şi prelucrării arhivelor create
de-a lungul ultimelor 3-4 secole de autorităţile scăunale secuieşti. Deşi le-a fost contestată adeseori
prezenţa, românii apar totuşi în documente, însă mai târziu, datorită statutului lor social inferior, de păstori,

104
agricultori, jeleri, slugi sau pentru că prin firea lor retrasă nu se implicau în problemele obştii săteşti, în
documente menţionându-se de obicei faptele, evenimentele ieşite din comun ale celor privilegiaţi (Ranca,
1995, p. XXXI) .
Antroponimele cele mai vechi cunoscute de cercetători, din primele urme scrise, sunt puţine, ele
încep să sporească în secolele XIV-XV, cu evoluţia social-economică şi evenimentele care-i urmează şi
cuprind, în general, indivizi din păturile privilegiate ca Ladislaus Drakulya din 1549 sau cneazul Trif din
Târgu Mureş, pare-se, primul dregător român pomenit documentar în acest târg important.
Documentele secuieşti au pus şi ele în evidenţă, deşi mai modestă numeric, dar reală, în secolul al
XVI-lea, existenţa unei pături rustice de păstori şi de ţărani valahi, iobagi şi jeleri, în cuprinsul scaunului
„mamă” Odorhei(idem, p. XXXV).
Dar o suficientă atestare documentară a lor alături de secui a oferit-o Planul Noului Sistem de
Impunere din 1738. Ulterior, cunoaşterea structurii sociale şi etnice a Transilvaniei s-a realizat prin prima
conscriere a românilor ortodocşi din 1766, înaintată Consiliului de Stat de la Viena, prin tabelele de
impunere din 1777 şi prin consemnările din 1783, întocmite ca urmare a Decretului de toleranţă religioasă.
Investigaţiile şi consemnările realizate cu acest prilej, Ioan Ranca le apreciază ca tezaurul onomastic
principal al volumului de faţă. Documentele care au urmat acestor conscripţii cuprindeau un fond bogat de
antroponime care susţineau prezenţa numeroasă a românilor în Transilvania.
Dăm un exemplu de listă cu nume româneşti: Conscripţia urbarială josefină de la 1785, din oraşul
liber regesc Târgu Mureş deţine următorii iobagi: 1. Pele Gligor, 2. Pintylie Todor, 3. Hadaro Juon jun, 4.
Hadaro Mihály, 5. Ignát Márian, 6. Pele alias Pribák Péter, 7. Ştefan Todor, 8. Pákulár Vonya, 9. Ignát
Luka, 10.Pintylie György, 11. Morar Szimion etc.(Ranca, lucrarea cit. p. 14).
Întorcându-ne la Iorga, el motivează de ce lipsesc documentele formale, dar continuă să le caute în
viaţa reală, în peceţile lăsate de români prin numele râurilor din Transilvania, în modul de viaţă al saşilor şi
ajunge, astfel, la miezul problemei noastre de studiu, contactul dintre culturi. „Dar vorba e că din
documente noi nu lipsim, subliniază el. Toate râurile sunt numite cu nume româneşti: Crişul, Murăşul, Tisa,
Bârsa, Timişul, Someşul, Oltul toate se găsesc în forma românească.
Viaţa populaţiei germane la Rin este alta de cât a germanilor de la noi. Această viaţă nu seamănă
cu viaţa obişnuită atunci şi care ţine şi acum, în regiunile renane, de unde a plecat. S-a petrecut o
schimbare. Altfel s-au aşezat aici şi altfel au clădit casele lor, altfel şi-au potrivit legăturile lor dintre case şi
ogor. Lucrurile acestea nu se capătă printr-o inspiraţie misterioasă, ci se împrumută întotdeauna de la
alţii”(Iorga, lucrarea cit. p. 48). „Aceasta este partea noastră, românească: este necunoscuta naţională, pe
care o căutăm fără a o putea afla direct”, spune el (Iorga, lucrarea cit. p. 19).
O mare parte din ceea ce constituie viaţa elementară a plugarului şi a păstorului a fost luată de la
noi. Este, pe alocurea, mai mare asemănare între saşi şi români, vecinii lor, de cât între saşi, cum trăiesc în
satele ardelene, şi flamanzii sau alsacienii care s-au dezvoltat acasă, din strămoşi comuni. În limba sasului,
în diferitele ei dialecte, care sunt de multe ori cu totul deosebite, aşa încât nu se poate înţelege omul dintr-o
parte cu omul dintr-o altă parte, cuvintele româneşti sunt cu mult mai numeroase de cât cuvintele săseşti în
vorbirea românească. Cuvintele săseşti din limba noastră, chiar acolo unde am stat mai mult amestecaţi cu
dânşii, sunt foarte puţine şi nu privesc niciodată noţiunile de căpetenie ale unei vieţi culturale
elementare...” (idem. p. 48, 49).
Cea mai mare parte a saşilor şi-au păstrat statutul de autonomie obţinut prin „Bula Andreanum”
sau „Bula de Aur” al lui Andrei al II-lea. În schimbul obligaţiilor faţă de rege, ei beneficiau de o seamă de
privilegii juridice, bisericeşti şi negustoreşti: îşi puteau alege liber preoţii, puteau fi judecaţi numai de
judele lor, obţin drepturi de folosinţă, împreună cu românii şi pecenegii a pădurii românilor şi pecenegilor,
precum şi a apelor; obţin dreptul de liberă circulaţie în întreg regatul ungar, fiind scutiţi de vamă; aceeaşi
scutire se acordă târgurilor lor.
Pe baza acestor privilegii, arată Ştefan Pascu, saşii din Transilvania s-au putut organiza din punct
de vedere administrativ, potrivit cu interesele lor, au putut să-şi desfăşoare activitatea productivă în condiţii
avantajoase, au putut să-şi sporească activităţile economice-negustoreşti, au fost feriţi de primejdia
ingerinţelor nobilimii în teritoriile lor şi chiar de a stratificării sociale caracteristice feudalismului (cu nobili
şi iobagi), au fost scutiţi de poveri prea grele ostăşeşti şi fiscale (Ştefan Pascu, Voevodatul Transilvaniei,
vol. 1, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 142).
Saşii şi-au păstrat statutul de autonomie obţinut prin Bula privilegială din 1224 până în 1867, când
Transilvania a fost, în cele din urmă, încorporată Ungariei. Şi-au făurit instituţiile şi modul de viaţă după
cele ala Germaniei, şi-au considerat întotdeauna rădăcinile în această ţară. O parte din copiii lor mergeau la

105
studii superioare în Germania, întorcându-se în ţară cu modele de dezvoltare economică, organizare socială
şi instituţională germane.
Acest statut de privilegiaţi de peste şapte secole s-a încrustat adânc în modul de viaţă şi de gândire
al saşilor, le-a determinat atitudini, comportamente, opinii şi modele de gândire specifice grupului de
privilegiaţi. El a fost, în plus, hrănit şi cu ideologia de rasă superioară a naţiunii germane care nu a rămas
fără urme în conştiinţa de sine a grupului etnic german. În aceste elemente îşi are, poate, sorgintea
insatisfacţia, neadaptarea la actualele condiţii a unei părţi din populaţia germană pentru care egalitatea
economică, socială, politică creată de regimul socialist, atâta câtă a fost, indiferent de naţionalitate,
semnifică pentru ei nu un act istoric de echitate, de umanitate la care aspiră orice popor, grup uman şi
individ, ci, în primul rând, un act de deprivilegiere a lor ca foşti stăpâni şi proprietari.
În comunitatea săsească, biserica luterană a dominat viaţa socială, a impus o puternică conştiinţă
de grup naţional, imprimând nu numai o strânsă solidaritate de grup, identitatea cu poporul german, dar şi
dura segregaţie între „noi” şi „ei” sau „alţii”, împinsă până la sancţionarea celor care îndrăzneau să încalce
strictul cod de comportare socială pentru prezervarea purităţii de grup.
O altă „instituţie” de prestigiu specifică a fost şi este încă „vecinătatea”, despre care am mai vorbit
înainte. Este o formă de organizare, o asociaţie liberă de ajutor reciproc a celor din aceeaşi vecinătate.
Întreg satul era împărţit în 5-6 vecinătăţi în care erau cuprinşi toţi saşii în vederea ajutorării în problemele
individuale şi de grup şi a soluţionării problemelor legate de înmormântare.
Şcoala era organizată sub auspiciile şi controlul bisericii luterane care suporta localurile şi
fondurile pentru şcolarizarea copiilor de saşi, cuprinşi în întregime în învăţământul de 8 ani în limba
germană.
Saşii au rezistat presiunilor de maghiarizare ce s-au abătut şi asupra lor în secolul 19, în mare
măsură, datorită autonomiei şcolii.
Cu prăbuşirea imperiului Austro-Ungar şi încorporarea Transilvaniei la România, la 1 Decembrie
1918, saşii şi-au păstrat autonomia în şcoală, în problemele culturale şi au dobândit drepturi civice egale cu
toţi locuitorii Transilvaniei.
După al doilea război mondial, prin retrocedarea Transilvaniei României şi instaurarea regimului
socialist, tuturor naţionalităţilor li s-au asigurat drepturi în concordanţă cu statutul lor, politica naţională din
ţara noastră constituind „un model de pluralism cultural socialist în Estul Europei”( McArthur, 1976, p.
354), cum aveau să recunoască cercetătorii americani care au efectuat studii pe problema naţională în ţara
noastră.
Noua situaţie le-a impus practica învăţării sociale a noi atitudini şi comportamente. De la un cod
cât se poate de elaborat în interiorul grupului saşii trec, în ultimele decenii, la un cod bazat pe o mai mare
deschidere socială faţă de români. Schimbarea de atitudine are un fundament social-economic. Având
statute egale cu românii – de muncitori, agricultori sau lucrători în servicii - saşii au re-elaborat codul de
comportare cu cei din afara grupului şi, în primul rând, cu românii ca majoritari faţă de care înainte
manifestaseră o consistentă distanţă socială bazată pe statutul lor economic de privilegiaţi.
Sub aspectul ponderii demografice, de la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, se
înregistrează scăderea numărului de saşi datorită ponderii mare a emigrării în America de Nord şi de Sud în
căutare de lucru. Unii s-au întors de acolo cu agoniseala, dar cei mai mulţi au rămas. În ultima parte a
regimului socialist, în virtutea Legii drepturilor omului, a dreptului de emigrare pentru întregirea familiilor,
creşte ponderea emigranţilor saşi către RFG, fapt care adăugat la numărul redus al naşterilor (1-2-3 copii pe
an, în Feldioara, de pildă), pune serios problema automenţinerii grupului ca grup etnic şi a culturii sale.
Triplul statut, nu fără contradicţii interne, de saşi, germani şi cetăţeni români care trăiesc şi
muncesc alături de ceilalţi etnici şi români le conferă constituţional posibilitatea unei reale manifestări
umane şi culturale. Modul de percepere a statutului actual în raport cu cel trecut devine cheia înţelegerii
unor frustrări exprimate de unii saşi. Menţionăm, că diferenţa între statutul real şi cel perceput nu este
comună tuturor saşilor, este exprimată numai de unii, pentru că şi în comunitatea lor exista o stratificare
socială. Numai aceia care au fost proprietari de pământ sau de mici magazine, ateliere meşteşugăreşti sunt
mai nemulţumiţi şi exprimă o mai mică adeziune la actualele condiţii social-economice din Feldioara de
astăzi, fostă Marienburg. Pentru ei, egalitatea economică, socială şi politică creată de societatea socialistă
tuturor cetăţenilor indiferent de naţionalitate semnifică nu un act istoric de echitate, ci, în primul rând,
deprivilegierea lor ca foşti stăpâni şi foşti proprietari. În virtutea acestui fapt, evocă în culori deschise un
trecut de prosperitate al Feldioarei, trecut ce-i avantaja numai pe ei. Pentru că ceilalţi saşi, cei mai mulţi, s-
au adaptat mai repede statutului de oameni ai muncii.

106
 Pornind de la această situaţie de egalitate economică, socială şi politică instaurată în toate statele
cu sistem socialist trebuie analizat modul de viaţă, stările de spirit şi tabla de valori a grupului etnic german
din comunităţile mixte.
Cercetarea s-a desfăşurat în vara anului 1980 şi a avut ca obiectiv să surprindă, sub aspect
calitativ, fenomenele culturale ce specifică raporturile dintre români şi saşi. Ne-au interesat părţile „moi”
ale culturii, adică ce este mai puţin rezistent la schimbare, părţile „tari” ale ei, acele părţi peste care nu se
poate trece fără consecinţe cruciale în identitatea grupului şi a membrilor lui. Cum se explică faptul că cele
două grupuri trăind în aceeaşi comunitate de secole nu au ajuns la o amalgamare culturală, ci şi-au păstrat
identitatea culturală? Că românii, deşi sub o apăsătoare stăpânire socială şi naţională, au rezistat tendinţelor
de deznaţionalizare impuse de imperiul austro-ungar, cultivând în acelaşi timp schimburi culturale cu
„vecinii” lor consăteni? Sau că germanii de astăzi, (adică, anul 1980) deşi în număr destul de restrâns, 400-
500 în Feldioara şi 290 în satul Rotbav, constituie încă o structură etnică bine conturată sub raport cultural,
ca limbă, obiceiuri, mod de trai, valori, port popular?
Să analizăm procesele ce au loc la contactul dintre cultura română şi cultura germană în
localitatea Feldioara. Din cei circa 6.000 de locuitori cuprinşi în comuna Feldioara, format din satul
Feldioara, Colonia Reconstrucţia şi Rotbav, circa 800-850 o constituie saşii, aşezaţi pe artera principală a
satului, locuind în gospodării mari, trainice, orânduite după linia impusă de administraţia de stat de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din secolul al XIX-lea.
În ceea ce priveşte decorul caselor locuite de saşi, acesta este sărac, „aproape inexistent”, după
unii autori. Diferenţa culturală intrinsecă între nevoia de podoabă, de frumos a românului şi a sasului a fost
subliniată şi de Blaga. Casele săseşti deşi bogate sunt reduse la util. Casele româneşti deşi în cea mai mare
parte sărace ne întâmpină pretutindeni cu belşugul lor de inutilităţi dovadă numai pridvorul cu stâlpi care-l
înconjoară de obicei. Această horbotă de inutilităţi vorbeşte nu numai de un simţ artistic, dar şi de pornirea
nativă a românului care se vrea cu orice preţ statornicit într-o lume de pitoresc (Blaga, lucrarea cit. p. 193).
Arhitectura populară săsească – după Nicolae Dunăre – reprezintă în contextul european,
rezultatul convergenţei mai multor factori: străvechea tradiţie de construcţie autohtonă reprezentată de
arhitectura românească pe care saşii au găsit-o la venirea lor aici, tradiţia central-europeană ce poartă
amprenta unor măsuri de ordin administrativ, aportul arhitecturii occidentale aduse de pe Rin şi Mosela pe
care au menţinut-o şi poate chiar au îmbogăţit-o cu prilejul unor contacte mai târzii (Dunăre, lucrarea cit. p.
106, 108). Trecerea masivă de la arhitectura din lemn la arhitectura din piatră care se oferă ochiului
trecătorului de astăzi a avut loc pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, când din cauza incendiilor prea dese
au fost edictate legi administrative privind interdicţia de a se mai construi case din lemn.
Ceea ce se numeşte astăzi „tipic săsesc”, referindu-se la acea apărare arhitectonică a intrării, la
porţile înalte şi contopite cu casa, dincolo de care privirea nu mai poate pătrunde, apare numai la jumătatea
secolului al XVIII-lea. Aspectul vechilor gospodării ca şi al vechilor case săseşti – după acelaşi autor – se
apropie, cu cât ne retragem spre trecut, de cel al gospodăriilor şi caselor româneşti.
Satul este sistematizat după o linie geometrică fermă, cu străzile paralele şi perpendiculare. În
mijlocul străzii principale, este un dreptunghi format din spaţiu verde pe care se află şcoala, primăria şi, la
o oarecare distanţă, biserica – instituţii ce dominau viaţa satului, semnificând şi puterea lui, fapt pentru care
ocupau şi un loc privilegiat.
În stilul de case, modernul se împleteşte astăzi cu tradiţionalul, în sensul că noua arhitectură
impusă de necesitatea sistematizării şi modernizării satelor schimbă complet înfăţişarea . Apare casa tip, cu
grădiniţă şi flori, cu deschidere spre stradă, cu porţi de fier forjat sau de lemn, în locul caselor de piatră ce
flancau strada. La marginea satului, pe o porţiune, s-au construit blocuri ce formează un mic cartier.
Studiul fenomenelor de contact prezente în situaţiile concrete de viaţă ale indivizilor aparţinând
celor două culturi evidenţiază că grupurile şi-au păstrat în esenţă propria lor cultură, obiceiurile, tradiţiile,
că fiecare a adoptat un set propriu de rânduieli pentru rezolvarea problemelor sale, rânduieli care au devenit
tradiţionale, transmise din generaţie în generaţie (Krech, Crutchfield an Ballachey, 1962, p. 355).
Deşi există şi modele comune, cum vom demonstra mai departe, rezultat al interinfluenţării şi
fluxului de valori al convieţuirii în care împrumuturile reciproce sunt inevitabile, grupurile şi-au menţinut
specificul etnic, personalitatea culturală.
În cele ce urmează, vom surprinde fenomenele culturale proprii zonei de interferenţă între cele
două culturi, ca şi pe cele specifice fiecărei culturi. Cercetarea a evidenţiat şi fenomenul de „bi-
culturalitate”, corespunzător căruia unii indivizi, în situaţii de contact, nu se reduc la un singur tip
de răspuns. Ei învaţă două sau mai multe tipuri de comportament şi le folosesc pe fiecare în situaţii
adecvate. Răspunsul bi-cultural a fost şi este încă frecvent la populaţia germană care participă la

107
cultura română prin limbă, cultură, după cum apare, în ultima vreme şi la români, care învaţă limba
germană din nevoia de cunoaştere şi apropiere umană. Bi-lingvismul este o primă dovadă a
reciprocităţii schimbului, mai ales când este practicat firesc de ambele grupuri. Ca fenomen social el
apare întotdeauna acolo unde se încheagă relaţii economice, sociale, culturale strânse între grupurile
etnice, unde dialogul interetnic este o conduită normală de viaţă.
Ceea ce se poate afirma, fără îndoială, este faptul că în modul de viaţă cotidiană a celor două
grupuri etnice, români şi germani, se pot găsi modele exclusive culturii grupului român, modele exclusive
culturii grupului de saşi şi modele interferente, practicate de ambele grupuri, rezultat al schimbului viu
dintre oameni, unde a „da” şi a „primi” devin necesităţi de viaţă fireşti.
În dinamica schimbului cultural, problema fundamentală este aceea a condiţiilor istorice care
favorizează sau impietează deschiderea culturilor la schimb.
O perspectivă istorică asupra schimbului cultural între comunităţi cu structuri etnice mixte
relevă, de pildă, că în ponderea preluării de trăsături culturale de la un grup de către altul nu trebuie
să fie omise tipul de relaţii ce domină în modul de muncă şi de viaţă al acestora. Raportul dominant /
dominat sau subordonat, imprimă un anumit sens şi o anumită semnificaţie schimbului cultural
dintre oameni. Superioritatea modului de viaţă economică, socială a stăpânului se impune şi slugii care
încearcă să-l imite, deşi în cele din urmă, sluga rămâne tot slugă şi stăpânul tot stăpân. Având în vedere că
saşii aveau gospodării cu case şi acareturi mari, spaţioase, cu porţi înalte şi ermetice, (tip monadă închisă,
din filosofia lui Leibniz), cirezi mari de animale, pământuri foarte bune şi fertile, gospodarii bine
organizate în care românii erau slugi, atunci idealul slugilor era să atingă şi ei o oarecare bunăstare, deşi
acest lucru se întâmpla destul de rar. Cu toate acestea, românii îşi construiau vise, proiecte de viaţă luând ca
model pe vecinii lor saşi, care se bucurau de un nivel înalt de viaţă, de o tehnică de producţie mai bună şi
mai productivă, o tehnologie mai avansată de cultivare a plantelor tehnice şi de creştere a animalelor.
Relaţiile de muncă, de subordonare a românilor faţă de saşi s-au impus în viaţa socială unde saşii
rămâneau claustraţi între ei, manifestând destul de puţină deschidere, dacă nu o totală rezistenţă la schimb
faţă de români. Organizarea socială, administrativă a satului fiind apanajul saşilor, ei deţineau locul de
vioara întâi şi în viaţa culturală. Seratele, balurile şi festivităţile lor laice sau religioase erau inaccesibile
tinerilor români cărora nu li se dădea voie nici să intre.
În explicarea orientării lor preponderente spre propriul grup trebuie să pornim de la caracteristicile
intrinseci ale saşilor, de la fondul lor etnic specific, care ţine de esenţă în modul de concepere şi de trăire a
valorilor. În spiritualitatea saxonă ce s-a păstrat de-a lungul secolelor se dezvăluie – în termenii lui Blaga –
o viziune spaţial-temporală, o matrice stilistică analoagă europenilor apuseni în care se îmbină nevoia de
geometrie rigidă, spiritul practic ingineresc şi tendinţa individualizantă. Toată această constelaţie de factori,
de o mare rezistenţă interioară, specifică în timp modul de a fi şi de a se comporta al saşilor.
Privită ca întreg, cultura saşilor este rezistentă la schimburi, caracteristică imprimată şi de statutul
de superioritate economică, socială şi politică pe care l-au deţinut în trecut şi de care erau conştienţi
membrii grupului german din zilele cercetării. În virtutea acestui statut, ei nu „se amestecau” cu românii, nu
au vorbit cu ei limba săsească, ci limba română pe care o învăţau pentru că nu voiau ca limba lor să se
altereze. Puţini români au învăţat săseşte, dar toţi saşii au învăţat româneşte pentru a întreţine relaţii de
muncă cu lucrătorii de pe moşiile şi din gospodăriile lor. De aceea, se poate sublinia, că unul din
elementele exclusive sau aproape exclusive ale culturii grupului german din Feldioara este limba.
Însă limba saşilor are şi ea un specific care o deosebeşte de toate celelalte limbi. În primul rând,
aşa cum spun saşii feldioreni înşişi, limba săsească este diferită de la un sat la altul. Adică, fiecare sat îşi
are „limba” şi „obiceiurile” lui, astfel încât ei înşişi se deosebesc între ei după grai, port şi tradiţii.
Limba săsească se învaţă în familie, este dominant o limbă vorbită, o limbă veche, cu un fond de
cuvinte relativ neschimbat, astfel că pentru a o adapta la nevoile zilnice de viaţă, mulţi saşi o „îmbogăţesc”
cu cuvinte din limba română: cooperativă, Consiliu Popular, CAP, chioşc etc., cuvinte uzuale care nu-şi au
corespondent în limba săsească. În şcoală, în mod organizat, copiii învaţă să scrie şi să vorbească limba
germană, care se deosebeşte de limba săsească.
Dacă atunci când aveau un statut economic şi social superior saşii au făcut din limba lor un mijloc
de claustrare, de izolare faţă de români, în zilele noastre (anii 1980), după afirmaţiile lor, „folosim atâtea
cuvinte româneşti că nu mai ştim ce limbă vorbim”. „În ultima vreme, limba română se face mult simţită la
noi prin preluarea cuvintelor necesare în viaţa satului, în fabrică, în tehnică. Am învăţat acum limba română
ca toţi românii”.
Ceea ce au preluat românii de la saşi a fost ceea ce ei au considerat a fi util, superior şi necesar
vieţii lor, dar în principiu, saşii, ca personalităţi purtătoare de cultură, având statut de stăpâni, au manifestat

108
puţină deschidere, puţină generozitate sau „ospitalitate” culturală. Schimbul care a avut loc a constat din
imitaţia de către inferior a superiorului, în nici un caz ca o expunere deschisă a purtătorilor culturali saşi în
raporturile lor cu consătenii români.
În dinamica culturală, procesul de fuziune sau de interacţiune între grupurile etnice are profunde
trăsături istorice, sociale, în sensul că atâta timp cât saşii au deţinut puterea economică, administrativă,
solidaritatea şi coeziunea grupului erau solide, conştiinţa de grup naţional era puternic imprimată şi
manifestă. În relaţiile intra-grupale aveau un cod laborios construit, pe când în relaţiile cu cei din afara lor
manifestau dacă nu dispreţ, cel puţin o răceală glacială, izvorâtă din conştiinţa superiorităţii de stăpâni.
Când au pierdut statutul de proprietari de pământ, unelte, cirezi de animale şi au devenit muncitori
sau lucrători în servicii, pentru că destul de puţini, de fapt doar câţiva, lucrează în agricultură, au fost
nevoiţi să-şi schimbe atitudinea şi chiar codul de comportare, dând o atenţie mai mare relaţiilor cu românii
cu care trebuiau să coopereze de pe o poziţie economică şi socială egală. În aceste condiţii noi, aria de
împrumuturi şi interferenţe culturale a crescut. Are loc un schimb mai intens de modele culturale cu
românii. Asistăm la o interacţiune în care deschiderea şi receptivitatea la viaţa culturală a comunităţii
săteşti ca întreg devine tot mai mare. Nu este o trecere totală care ar şterge deosebirile, dar, oricum, este
vizibilă o mai mare ospitalitate faţă de manifestările culturale ale vecinilor români.
Lărgirea ariei de interferenţe, împrumuturi culturale poate fi urmărită prin mai mulţi indicatori şi
în ambele direcţii, de la români la saşi şi de la saşi la români.
Utilizând schema nivelurilor de asimilare a elementelor culturale în interschimbul reciproc de
grupuri cu culturi diferite, dată ipotetic de Milton M. Gordon, în cazul nostru, la saşi dezvăluim
următoarele stadii de întrepătrundere cu cultura română.
a) În primul rând, are loc un schimb de modele culturale la nivel comportamental specificat
prin fenomenul de preluare de la români, o dată cu reconstruirea codului de comportare faţă de ei. În afară
de comportamentul verbal despre care am vorbit anterior, saşii au învăţat, în sensul imitaţiei, să fie mai
ospitalieri, mai deschişi, mai sociabili, „cum sunt românii”, recunoscuţi pentru tradiţionala lor ospitalitate.
Cei dintâi care au preluat modelul de ospitalitate românesc au fost cercurile de intelectuali şi categoriile
expuse prin modul de muncă şi de viaţă la contacte mai frecvente cu românii. Fenomenul este incipient, nu
are o arie socială largă, dar suntem martorii unei mutaţii culturale, cu o orientare valorică preponderent spre
social, spre comunitatea de viaţă. De ce s-au oprit la acest model saşii? Putem face câteva supoziţii.
Ospitalitatea, devenită model cultural tradiţional românesc, exprimă aprecierea omului ca valoare în sine de
îndată ce ţi-a călcat pragul casei şi nevoia de „tratare” a lui ca valoare supremă. De aceea, credem că a
devenit un model imitabil, întrucât conţine în el valenţe general-umane, demne de preluat de către oricine.
Un alt model comportamental specific românilor din sate şi preluat şi de saşi este ieşirea la
stradă, pe bănci, pentru a sta de vorbă cu vecinii, saşi sau români. Ieşirea din „cetate”, din curtea cu poartă
masivă este un fapt social important, încărcat cu puternice valenţe de psihologie socială care arată nevoia
de „alţii”, de viaţă socială comună. În ultimă instanţă, exprimă nevoia de comunicare inter-umană, o nevoie
general-umană, fără de care oamenii nu sunt oameni. Cei informaţi cu ştirile din sat sau din afara lui le spun
vecinilor. Limba de comunicare este cea săsească dacă sunt numai saşi sau cea română dacă sunt şi români
sau maghiari.
Saşii, pe lângă că vorbesc toţi româneşte, copii, tineri, vârstnici, au început să se adreseze
românilor cu expresia „vecinule”, micşorând, astfel, distanţa socială ce se întindea între ei. În plus, şi
românii şi saşii au început să se împrumute reciproc în cele necesare vieţii de zi cu zi.
Trăind alături de români, saşii au învăţat o seamă de lucruri şi meserii care înainte erau făcute de
români, datorită statutului inferior pe care-l deţineau: tăiatul lemnelor la pădure, cositul ierbii, creşterea
porcilor. Acum însă, multe săsoaice au învăţat de la românce ţesutul covoarelor, torsul lânii, îndeletniciri
casnice-gospodăreşti bine venite în creşterea prosperităţii familiei.
În arta culinară, au avut loc, de asemenea, o seamă de preluări semnificative în ambele direcţii, în
sensul că au învăţat şi saşii să facă şi să introducă în menu-ul cotidian ciorbă, borş, sarmale, friptură, să
servească ţuică la nuntă, înainte de masă, după cum supa, şniţelul au apărut mai des în dieta românilor.
Schimbări radicale, în sensul cooperării între grupurile etnice, s-au înregistrat în domeniul
educaţiei familiale a copiilor. Dacă înainte claustrarea şi izolarea de grup etnic mergea până la interzicerea
de către familiile săseşti ca fiii lor să se joace cu copiii de români sau ca o tânără săsoaică să vorbească cu
un tânăr român, act care uneori se solda cu amendarea fetei de sas de către biserică, astăzi, o asemenea
situaţie este vetustă. De-a lungul satului, la şcoală, pe terenul de sport, la cofetărie şi în tot locul, vezi copii
şi tineri români, saşi, maghiari în grupuri, stând de vorbă sau jucându-se fără nici o restricţie. Chiar mai

109
mult. Am văzut copii de români care învăţau să numere şi să vorbească în limba germană de la bătrânii saşi
cu care erau vecini şi prieteni. Tinerii români se căsătoresc cu fete săsoaice sau saşi cu maghiare.
Românii au constituit model pentru unii saşi în privinţa înălţimii aspiraţiilor de cultivare
intelectuală. „Am învăţat ambiţia de carte de la români, care au aspirat întotdeauna spre şcolile cele mai
înalte şi de cele mai diferite profiluri. Noi, saşii, am fost orientaţi mai mult spre meserii şi şcoli tehnice”
(bărbat, 30 ani, sas).
Creşterea schimburilor interetnice conduce la crearea unei zone mai largi de interferenţe culturale.
Acest fenomen nu exclude, bineînţeles, posibilitatea de a rămâne în continuare modele culturale exclusive
unui grup sau altuia. Ele îşi pot păstra identitatea, conştiinţa de grup etnic, obiceiurile şi tradiţiile, cultura
orală şi scrisă, folclorul, dansul şi cântecul, dar în acelaşi timp pot creşte şi împrumuturile reciproce în ceea
ce este necesar, util, frumos, bun. Crearea unei zone de interferenţă constituie baza pentru o cooperare mai
strânsă în calitate de membrii ai comunităţii săteşti, pentru creşterea posibilităţii de a rezolva în comun
problemele de interes comunitar.
Împrumuturile de la români au apărut şi în zona obiceiurilor. De pildă, şi copiii de saşi şi
maghiari au început să meargă cu sorcova prin sat.
Saşii, ca şi românii, au început să facă nunţile la restaurant, nemairespectând prea mult menu-urile
tradiţionale şi obiceiurile specifice.
Şi în aspectele religioase ale vieţii sociale, care sunt mai puţin predispuse la schimb, au avut loc
unele împrumuturi. La Rotbav, ni s-a relatat că obiceiul de a trage clopotul când moare cineva este
specific românesc, dar acum, ritualul se face şi pentru saşi. Au început să aprindă şi ei lumânările la
morţi, la cimitir, de ziua morţilor. Fac şi ei pomană după ce se îngroapă mortul, pentru că vin şi români
la care, este ştiut, că se face o adevărată masă în memoria celui dispărut.
În schimb, românii au învăţat de la saşi deprinderea de a face ordine în cimitir, de a-l îngriji
şi a sistematiza mormintele.
Cercetarea de teren ne-a dezvăluit şi o seamă de împrumuturi ale românilor de la saşi, cel mai
important dintre ele fiind organizarea pe vecinătăţi, care la Rotbav, de pildă, coincid cu
circumscripţiile electorale. Pe lângă acestea, românii au preluat de la saşi spiritul de disciplină,
ordine şi punctualitate, modul de organizare a gospodăriei, tehnicile de cultivare şi prelucrare a
plantelor tehnice, dimensiunea familiei la doi copii, un aşa-zis „family planning”, obiceiuri culinare.
Preluarea unei trăsături sau a alteia nu s-a făcut la întâmplare, ci pe măsură ce a corespuns unei
nevoi şi a constituit o compensaţie, un avantaj, corespunzător principiului utilităţii, eficienţei. Preluarea este
diferenţială, selectivă, pune în discuţie compatibilitatea valorilor pe baza cărora funcţionează cele două
grupuri, ca şi demersul lung pe care îl urmează o valoare, ca aceea de ospitalitate, pentru a se impune în
ambele grupuri. Deşi pe
acelaşi teritoriu, cu aceleaşi mijloace de existenţă, în aceeaşi organizare social-economică, totuşi oamenii
trăiesc în lumi diferite şi manifestă diferenţe marcante în modul de comportare, în cultura materială, în
limbă, credinţă, obiceiuri, valori, în modul în care percep şi îşi organizează viaţa.
Formele de împrumut cultural pe care le-am descris mai sus indică un anumit grad de
aculturaţie realizat între cele două culturi. Dar dacă vrem să analizăm indicatorii interferenţelor trebuie să
examinăm asimilarea structurală.
b) Aculturaţia sau contactul dintre culturi paralele cu preluări reciproce presupune şi
pătrunderea grupului minoritar în organizaţiile formale şi informale ale ţării gazdă, de la nivelul
primar la cel naţional. Asimilarea de ordin structural organizatoric a saşilor nu a fost impietată de români,
ci mai degrabă saşii au ridicat bariere pentru români cărora le era interzis să intre în organizaţiile, ca şi în
grupurile şi micro-grupurile informale din care ei făceau parte. Astăzi, pătrunderea saşilor în organele de
conducere locală este organizată, ea realizându-se proporţional cu numărul lor, ca si în organismele de la
nivel central, cum este Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Germană.
Integrarea structural-formală, instituţională, organizatorică în structurile sociale româneşti a saşilor
este un fapt neîndoielnic. Dar viaţa se scurge, mai ales, prin reţeaua densă a relaţiilor interpersonale în care
identitatea etnică şi conştiinţa de grup etnic fiind puternice impun o amalgamare redusă pentru conservarea
grupului.
La nivelul comunităţii săteşti însă, în ultima vreme, se desfăşoară o seamă de evenimente la care
românii şi saşii sunt împreună. Vechiul „zid chinezesc” de netrecut impus de severele coduri ale saşilor a
fost înlocuit cu o convieţuire normală, ca între grupuri cu nevoi sociale comune. La baluri, nunţi, sărbători
ale satului ca 1 Mai, 23 August, evenimente personale, înmormântări românii şi saşii pot fi văzuţi
împreună. Ocaziile de distracţie, de voie bună se organizează după principiul „fiecare în felul său, dar toţi

110
laolaltă”. De pildă, la sărbătoarea Rusaliilor, atât flăcăii români cât şi saşi bat armindeni în poarta fetelor.
Balul brigăzii de muncă, balul de Anul Nou nu mai diferenţiază oamenii, ci îi uneşte.
Cu toate acestea, au rămas încă suficiente evenimente care specifică, individualizează grupul de
saşi. De pildă, Carnavalul vecinătăţii, sărbătorirea zilelor onomastice, botezul sunt evenimente familiale la
care participă numai saşii. Confirmarea la 14 ani, de asemenea. Întâlnirile de sâmbăta seara între 5-6 familii
de saşi în timpul cărora ascultă muzică, joacă cărţi, beau, mănâncă, discută sunt forme de distracţie specific
săseşti şi numai între saşi. Aniversările copiilor, onomasticile au un caracter social destul de restrâns la care
copiii de români nu sunt invitaţi. Chiar dacă munca şi şcoala sunt principalele locuri unde românii şi saşii
stau cot la cot, rămâne domeniul sărbătorilor de familie şi religioase, al relaţiilor interpersonale unde
caracterul privat etnic este puternic menţinut. Mai exact spus, compartimentul mai „pur” sub aspect etnic
sau mai puţin amalgamat este cel al tradiţiilor, obiceiurilor şi, mai ales, al jocului ca activitate liberă,
dezinteresată. Dincolo de nevoile vieţii imediate, de activităţile organizate, este jocul care dă bună
dispoziţie şi tonifică grupul, jocul ca fenomen cultural specific grupului (Huizinga, 1955, p. 7-9). Fiind
transmis din generaţie în generaţie, jocul ca mod de întâlnire şi de bucurie în comun, ştiut fiind că alergarea
pe aceeaşi pistă cultivă solidaritatea socială, este şi rămâne o tradiţie a grupului care se repetă ori de câte ori
oamenii simt nevoia, cu multiple efecte de relaxare, de întărire a conştiinţei şi unităţii de grup.
Specificul săsesc continuă să se menţină în port, anume, în portul popular sau bisericesc care se
îmbracă la nunţi, botez, confirmări, înmormântări. Cu timpul, însă începe să se rărească pentru că nu mai
sunt meseriaşi care să-l confecţioneze. O altă trăsătură specifică saşilor este ordinea la biserică, tradiţiile la
înmormântare şi la nuntă.
Dacă prin împrumuturi şi activităţi social-culturale în comun cu românii saşii se integrează, prin
trăsăturile specifice ei se delimitează, se diferenţiază. Procesul etnicizării nu este altceva decât acest proces
de integrare în sine şi, în acelaşi timp, de delimitare a sinelui ca subiect istoric.
Se poate conchide că în procesele aculturative dintre saşi şi români există o amplă reţea organizată
de asigurare a integrării lor în societatea românească, dar la nivelul relaţiilor comunitare săteşti, saşii
manifestă în continuare tendinţa de autocentrare – expresie a unei puternice coeziuni interne, ceea ce este
normal.
În cazul Feldioara, de pildă, saşii sunt solidari cu ceilalţi săteni, îşi zic „feldioreni” în mod curent,
se consideră membri ai comunităţii ca unitate administrativă, socială şi economică. Cu toate acestea, aşa
cum am văzut mai sus, nu împărtăşesc aceeaşi apartenenţă de grup în toate sub-colectivităţile satului.
c) Un alt indicator al nivelului de aculturaţie este scara mai largă sau mai restrânsă a
căsătoriilor. Am văzut că dacă cu câteva generaţii în urmă codul de comportare al saşilor la care se adăuga
presiunea bisericii admonesta simplul fapt al discuţiei unei tinere săsoaice cu un tânăr român, la generaţiile
prezente, de o asemenea interdicţie nici nu mai poate fi vorba. Căsătoriile între români şi săsoaice sunt
considerate normale şi nu mai stârnesc damnări şi condamnări din partea grupului săsesc. Copiii rezultaţi
manifestă un curent bi-culturalism, bi-lingvism, sunt de o mare mobilitate culturală în reacţiile culturale
impuse de o situaţie sau alta. Respectă obiceiurile ambilor părinţi şi întrepătrunderea de modele dobândeşte
forme dintre cele mai concrete şi mai expresive.
La şcoală, în oraş sau când se întorc în sat, copiii de saşi manifestă o puternică coeziune de grup,
se cunosc unii pe alţii, au preocupări de muncă şi de timp liber comune, se bucură de solidaritatea lor
etnică. Confirmarea unui copil de sas la 14 ani devine un eveniment cunoscut de o bună parte a grupului.
Obiceiul întăreşte conştiinţa de grup şi identitatea culturală. În acest caz, cultura semnifică organizarea de
modele de obiceiuri în virtutea cărora oamenii acţionează. Modelele sunt învăţate şi practicate ca deprinderi
de indivizii membri ai grupului.
Copiii rezultaţi din familii mixte, de pildă, un român şi o săsoaică, sunt mai deschişi la relaţiile cu
românii, slăbesc coeziunea şi puterea grupului. Amestecul sau amalgamarea conduce la o nouă calitate
comportamentală, atitudinală.
Însăşi ideologia familiei în sensul de concepţie despre lume şi viaţă, de set de idei care constituie
atmosfera spirituală a familiei. este alta, mai complexă. Spiritul poate fi preponderent românesc sau
german, după modul cum unul sau altul dintre soţi îşi impune autoritatea în cadrul cuplului. Dar oricare ar
fi, un mare coeficient de toleranţă este neîndoielnic.
Procesele enculturative şi de socializare devin mai complexe, cuprind modele de comportament
relativ duble, ale mamei şi ale tatălui, un stil de viaţă bazat pe simbioză. Mecanismul procesului de
enculturaţie explică continuitatea în cultură, dar e o continuitate nouă, mai bogată, în care modelele
reproduse sunt rezultatul unui răspuns inovator la noile condiţii de viaţă familială.
Cu asimilarea maritală apare o dublă identitate etnică, chiar dacă formal aderă la una sau alta.

111
 d) Asimilarea de identificare este un alt stadiu în contactul dintre culturi. Ea se referă la
identitatea pe care şi-o percep şi pe care o afirmă subiecţii. Din acest punct de vedere, membrii grupului
studiat nu ezită în nici un fel de a se identifica drept saşi. Ei ştiu, în acelaşi timp, că prin origini şi cultură
sunt germani, prin specificul modului de viaţă sunt saşi, iar prin statutul civil, sunt cetăţeni ai României.
Triplele aspecte ale identităţii lor etnice – de saşi, germani şi cetăţeni români – arata cercetătoarea
americană Marilyn McArthur, generează o complexă şi confuză stare de spirit şi comportamentală.
Subliniind ca la indicatorii analizaţi mai sus aculturaţia este numai parţială, adică au fost asimilate
numai anumite modele culturale şi comportamentale ale românilor de către saşi, ştiut fiind că saşii au
permis numai până la un punct amestecul cu românii, căsătoriile reciproce nu sunt frecvente, iar identitatea
etnică este un complex cu triple ipostaze, decurge logic că naţionalitatea germană şi-a conservat
personalitatea culturală. Lipsa unor prejudecăţi, a unor discriminări la nivelul politicii de stat, le oferă
condiţii pentru manifestarea potenţialităţii lor culturale distinctive, a unei participări fireşti la activităţile
civice ale comunităţii de viaţă locale şi naţionale, la viaţa culturală a societăţii româneşti cu propria lor
cultură, în calitate de sub-cultură sau cultură-parte.
În exprimarea specificului lor naţional, a individualităţii lor culturale, un rol deosebit îl au
literatura, arta, muzica, instituţiile de cultură şi de învăţământ, căminul cultural, clubul, şcoala, mass-media
prin care saşii îşi pot face auzite şi simţite vocea, talentul şi bucuria de a şi le exprima deschis, fără rezerve.
Studiul situaţiilor concrete de contact relevă asimilarea parţială la nivelul atitudinilor şi
comportamentelor de acceptare – dublate de inerente respingeri, prelucrări a ceea ce s-a preluat.
e) Asimilarea civică – expresie a lipsei unui conflict de valori şi de putere, încheie arcul
proceselor aculturative, în cazul nostru, specifice grupurilor care si-au păstrat identitatea etnică,
personalitatea socială şi culturală. Prin participarea cu eforturi, îndemânare, profesionalism la realizarea
dezideratelor personale şi implicit sociale se poate vorbi şi de integrare civică, saşii evidenţiindu-se prin
disciplină, tenacitate şi seriozitate, trăsături mult apreciate de români.
Adaptarea la societatea şi cultura română a saşilor se produce după toate regulile teoretice, este un
proces stadial, contradictoriu, cu acceptare şi respingere, cu preluări şi integrări, al căror rezultat final este
păstrarea obiceiurilor, tradiţiilor şi a intimităţii de grup. O anumită mixtură socială, culturală s-a realizat,
dar ea n-a mers prea departe, părţile păstrându-şi specificul. Fără să conducă la o asimilare totală, ceea ce
nu este în interesul nici unei părţi, schimbul de modele culturale, în sensul împrumutului a ceea ce este
considerat valoros, va continua. Vor rămâne, totuşi, trăsăturile şi complexele culturale intrinseci, ce
caracterizează grupurile etnice, constituite din limbă, valori etice, literatură, simţul trecutului şi credinţe
religioase, modele recreaţionale, gusturi muzicale, aptitudini de muncă, aspiraţii de viaţă, de viitor.
Fiind componente vitale şi esenţiale ale moştenirii culturale, ele au mai mare stabilitate şi, în
consecinţă, vor manifesta mai mare rezistenţă la schimbare. Manierele, modelele de expresie emoţională,
îmbrăcămintea, sunt externe, extrinseci, modelelor şi trăsăturilor culturale. Rezistenţa la schimbare nu
presupune niciodată o totală respingere. Înţeleasă dinamic, ea conduce, în cele din urmă, la acceptarea
noului, în măsura în care acesta îşi confirmă utilitatea, eficienţa, frumuseţea sau orice alt criteriu care îl face
necesar. Trăsăturile culturale intrinseci, care definesc un grup etnic sau altul, trebuie înţelese în
procesualitatea lor, în curgerea lor continuă, dar şi în modificarea lor în anumite limite.
Aşa cum am mai arătat în paginile anterioare, însăşi identitatea etnică trebuie concepută în
devenirea ei permanentă, cu păstrarea limitelor care o specifică şi cu posibilitatea depăşirii lor. Auto-
conservarea exprimată în a acţiona în virtutea vechilor obiceiuri şi deprinderi cristalizate de-a lungul
generaţiilor şi auto-depăşirea prin însuşirea şi integrarea în acţiune a noului sunt procese complementare
proprii fiecărui grup etnic de sine stătător. Sunt comune, ca atare, şi românilor şi saşilor.
Interferenţele culturale examinate exprimă atât graniţele, cât şi deschiderile posibile spre noi
terenuri de cunoaştere şi apropiere necucerite încă de cele două grupuri etnice aflate în contact direct,
continuu şi de lungă durată. Un individ care si-a însuşit un set de modele de comportament social complex,
variat este pregătit să facă faţă unor situaţii de viaţă cât se poate de diversificate, după cum este dotat cu
capacitatea de a răspunde adecvat prin comportamentul său la corpul de aşteptări valide ale celor din jur.
Echiparea copiilor de saşi cu modelele comportamentale, cu habitusurile de acţiune şi de gândire
şi orientarea valorică cerută de societate este cheia succesului lor de mai târziu şi acest lucru l-au înţeles,
mai ales, părinţii interesaţi de realizarea copiilor lor în societatea românească. Perspectiva vieţii şi muncii
în viitor alături de români, i-a dus la înţelegerea, în primul rând, a unor valori fundamentale, la necesitatea
învăţării limbii române.
„Când eram mici, nu prea ştiam româneşte. Mama chema pe Cornel, vecin român, să ne jucăm şi
să învăţăm să vorbim româneşte” (săsoaică, 23 ani). „Fiul meu a făcut şcoala în limba română după patru

112
clase şi i-o căz’t bine că acum lucrează la CFR Braşov” (săsoaică, 55 ani). După cum se vede, unii saşi şi-
au însuşit atât de bine limba română că vorbesc în dialectul ardelenesc, utilizând şi elidările din cuvinte,
asemeni vecinilor români.
În transferul dintre culturi, ceea ce se împrumută sunt mai mult elementele decât complexele şi
modelele pentru că elementele sau trăsăturile sunt mai simplu de adoptat, implicând modificări mai puţine
în cultura celor care împrumută decât ar fi presupus complexele şi comportamentele. De pildă, saşii şi
românii au împrumutat uşor unul de la celălalt o unealtă, un motiv de cusătură, un fel de mâncare, o
băutură. Transferul de modele de comportament este mai dificil, mai complex: atitudinea faţă de femeie,
faţă de copii, comportamentul intra-familial, extra-familial sau în societate. El implică o îndelungată
experienţă în comun pentru a-i da celuilalt grup posibilitatea să observe beneficiul lui şi uneori nu este sigur
nici că după o astfel de perioadă transferul are loc.
Este un lucru cert, arată Ralph Linton, că nici o societate, atâta timp cât există ca entitate distinctă
nu va prelua în totalitate aspectele pur obiective ale unei culturi. Ea va selecta anumite lucruri din cele
disponibile pentru împrumut şi le va accepta pe acestea, în timp ce va rămâne indiferentă şi chiar opusă la
altele. Însă în situaţia unui contact îndelungat în timp, aşa cum au arătat situaţiile anterioare, indiferenţa şi
opoziţia se reduc şi factorul de selectivitate se exprimă în termenii ordinii de adoptare, ai opţiunii în timp,
unele lucruri fiind asimilate în funcţie de utilitatea, eficienţa sau prestigiul cu care sunt asociate faţă de
altele.
Potenţialul de prestigiu pe care îl aduc unele elemente împrumutate depinde de atitudinea celor
care împrumută faţă de cei care donează. Dacă, de pildă, românii admirau pe stăpânii lor saşi pentru
gospodăriile şi casele lor largi, spaţioase, imitarea stilului lor de casă era asociată cu un prestigiu crescut,
iar dacă în zilele noastre ospitalitatea începe să devină un obicei şi la saşi, este de presupus că ei încep să-l
aprecieze ca pe o valoare, demnă de preluat.
Un intens schimb cultural între tinerii saşi şi români, nu rareori asociat de prestigiu, este astăzi
(anul 1980) schimbul de bunuri culturale : discuri, casete, benzi, cărţi, reviste.
Viaţa comunităţii săteşti ca tot, indiferent de structurile etnice componente, este trăită prin
multiple manifestări în comun, începând cu cele sportive, cultural-sportive date de elevi, jocurile de iarnă,
schiul, săniuşul, unde tinerii şi copiii se dăruiesc cu toată generozitatea, fără nici o barieră naţională.
Şcoala, locul de muncă de zi cu zi, căminul cultural sunt instituţiile care favorizează şi cultivă
schimbul cultural reciproc, apropierea între români şi saşi. De altfel, saşii înşişi afirmau că „dacă stăm
împreună, muncim împreună şi trăim pe acelaşi pământ este normal să împrumutăm unii de la alţii”
(săsoaică, 70 ani). „Viaţa ne obligă să fim împreună şi să ne ajutăm” (sas, 30 ani). Dar atâta timp cât cele
două culturi îşi păstrează propria identitate, ele vor păstra şi anumite diferenţe şi procesul este firesc. Din
procesele de schimb nu va rezulta o cultură nouă, omogenă, ci o sinteză a celor două culturi, cu adaptări
mutuale ce permit celor două grupuri etnice să trăiască în relaţii simbiotice.
Simbioza inter-etnică a feldiorenilor presupune necesitatea şi posibilitatea menţinerii culturii
minorităţii germane pentru că aceasta se manifestă cu toate atributele unei culturi funcţionale, capabilă de a
dona şi de a primi trăsături. Existenţa şi constituirea unei ponderi însemnate de trăsături şi modele culturale
în comun se instituie ca bază pentru cooperarea comunitară, iar existenţa şi persistenţa unor trăsături
specifice este nucleul pentru menţinerea identităţii naţionale.
Dovadă a respectului reciproc şi a lipsei agresivităţii în impunerea unor trăsături sau modele
culturale de către un grup sau altul este faptul că deşi într-un contact direct şi continuu de peste şapte
secole, cele două grupuri nu au ajuns la asimilare culturală totală, ci şi-au păstrat distincte culturile,
menţinându-şi unicitatea şi originalitatea. La întrebarea cum a fost posibilă o asemenea situaţie de contact,
putem avansa câteva ipoteze:
• nu toate modelele unei culturi au constituit o valoare de stimul pentru cealaltă, fiecare
caracterizându-se prin valori cât se poate de adecvate la condiţiile sale de viaţă;
• persistenţa unor stimulente culturale care n-au putut fi ajustate prin recompense mai mari oferite
de către cealaltă cultură;
• izolarea sau mai exact spus tendinţa de auto-izolare pe care au impus-o saşii în relaţiile sociale faţă
de români, pentru a-şi asigura distanţa socială în calitate de grup privilegiat a constituit un puternic
factor de inhibiţie într-un posibil schimb reciproc;
• un ultim, dar foarte important argument este acela că din partea nici unui grup etnic, a grupului de
români ca majoritari sau a grupului de saşi ca minoritari, nu s-au manifestat presiuni de impunere
a propriei culturi asupra celeilalte, nici în trecut, nici în prezent.

113
 În concluzie, se poate conchide că politica faţă de minorităţi a României vizează, în esenţă, două
obiective:
1. conservarea, afirmarea şi dezvoltarea personalităţii distincte a personalităţii minorităţilor
naţionale la nivel individual şi societal şi
2. apropierea şi interferenţa culturilor până la punctul dorit de ele spre a se îmbogăţi
reciproc cu atribute umane de valoare.
Cu toate că germanii au demonstrat capacitatea etnică de a-şi păstra identitatea culturală,
lingvistică şi religioasă, reducerea crescândă a numărului lor prin emigrare, pune sub semnul îndoielii
posibilitatea conservării ei. Cel puţin aşa rezultă din afirmaţiile celor care au rămas încă.
Insatisfacţiile legate de pierderea statutului economic solid de care s-au bucurat secole, egalizarea
cu toţi oamenii a stării lor sociale, reminiscenţele unor acţiuni politice săvârşite împotriva lor şi dislocarea
din sate, mirajul unui trai mai bun în Germania Federală sunt motivaţiile subiective afirmate sau tacite care
„justifică” cererile lor de plecare. În afara acestora mai sunt şi altele de natură psiho-socială comunitară.
În Feldioara, pe zi ce trece, se restrânge numărul saşilor. Copiii merg la şcoală, la oraş, bătrânii
trec la cele veşnice, iar natalitatea este tot mai scăzută, 2-3 copii / an. Tinerii saşi în jur de 30 de ani şi peste
sunt necăsătoriţi, că nu-şi mai găsesc partenere după preferinţele lor. Astfel, ei devin tot mai conştienţi că
puterea lor ca grup etnic este tot mai scăzută. Când merg în urma unui car mortuar în care defunctul este un
sas şi se uită înapoi, văzând cât de puţini au mai rămas „de-ai lor”, bătrânii se întreabă: „Dar după mine,
câţi vor mai fi?” şi atunci, deşi le este greu să plece, unii se hotărăsc, totuşi, în ideea ca sunt măcar între ai
„lor”. Frica de a rămâne tot mai puţini îi domină tot mai mult şi îi determină pe unii să-şi „caute” rude în
Germania.
Emigrările în Germania, se destăinuiesc ei, „sunt şi nu sunt o soluţie. Saşii au de furcă. Nu este
uşor nici acolo”. Bătrânii care fuseseră acolo nu se sfiiau să spună că ”pentru bătrâni peste tot e bine, dar e
mai bine la ei acasă, în Feldioara lor” sau „lasă pomul să rodească unde l-ai sădit”
Ceea ce le lipseşte cel mai mult saşilor când ajung în Germania este modul de viaţă comunitar,
viaţa în vecinătate, legăturile de grup, solidaritatea şi unitatea acestuia în muncă, în viaţă, la distracţii. Că
lucrurile stau aşa, rezultă nu din spusele celor care au plecat şi s-au stabilit în Germania care, de obicei,
vorbesc numai de latura bună a realităţii, ci din afirmaţiile celor care s-au întors de acolo definitiv, în
România. Desigur că unul-două cazuri nu pot fi generalizate, dar ele pot ilustra stări de lucruri
semnificative. În acest sens, în Feldioara se cunoştea cazul unei bătrâne săsoaice dintr-o altă localitate care
dorise foarte mult să plece în Germania şi căreia, în cele din urmă, i se dăduse avizul. Dar ajunsă acolo,
bătrâna a vrut să intre în casă la o „vecină” să stea de vorbă puţin cu ea. Aceasta i-a trântit uşa în faţă
spunându-i că n-are ce discuta cu ea. Dezamăgită, bătrâna s-a aşezat cu scaunul – ca în sat la ea – în faţa
casei, doar-doar va găsi pe cineva cu care să stea de vorbă. Văzând-o, trecătorii au început să-i pună bani
în mână, crezând că a ieşit să cerşească. În faţa acestei realităţi crude, bătrâna disperată a cerut să fie re-
primită în ţară şi să-i mai dea măcar o cameră din casa ei, pe al cărei prag să stea liniştită.
Cele povestite de un subiect din Feldioara pot fi întrucâtva distorsionate, transmise fiind pe cale
orală, dar un lucru pare să-i sperie pe saşi. Ei nu-şi recunosc chipul de o duritate neaşteptată când ajung
între co-naţionalii lor.
Nu cumva nevoia de vecini, de comunicare între consăteni a saşilor din Feldioara este tocmai
„necunoscuta noastră naţională”, de care vorbea Iorga, pe care le-am transmis-o de-a lungul secolelor de
convieţuire?
În sensul consolidării unităţii etnice, a solidarităţii de grup, ca şi în trecut, la saşi, acţionează
biserica. Preotul săsesc, într-un spirit ecumenic puternic afirmat, promovează nu numai stabilitatea saşilor
în sat, creşterea coeziunii lor, dar şi creşterea cooperării cu românii şi cu celelalte grupuri etnice,
participarea în colaborare la acţiunile comunitare ale satului iniţiate de Consiliul Popular, de şcoală sau
CAP. Este animatorul vieţii culturale comunitare pentru grupul german, organizează cercurile, dansurile,
festivităţile culturale laice şi religioase. Participă alături de români la Maial sau sărbătoarea de 1 Mai, la
sărbătorile satului.
Cu toată reducerea drastică a numărului lor, ei mai constituie încă în comuna Feldioara, fostă
Marienburg, un grup etnic cu contururi distincte care completează, diversifică şi îmbogăţeşte peisajul uman
al comunităţii săteşti.
Pentru o prezentare cât mai adecvată de realitate a raporturilor dintre români şi saşi vom prezenta,
în continuare, câteva interviuri semnificative realizate cu români şi saşi, respectând, în spirit antropologic,
limbajul şi stilul lor de exprimare.

114
115
 2. Percepţia de sine şi percepţia celuilalt
în contactul dintre români şi saşi
în Feldioara, judeţul Braşov

1. (Român, 35 ani, cadru didactic)

Au avut loc împrumuturi culturale între români şi saşi?

Saşii au venit din Flandra,(Germania). Sunt bruneţi. În jur sunt două grupuri: feldiorean şi
hălchian (din Hălchiu). Ca stare socială, cei din Feldioara sunt mai săraci, cei din Hălchiu sunt mai bogaţi.
Nu se împăcau bine. Misiunea lor civilizatorie rămâne şi azi valabilă în conştiinţa lor. Sunt legaţi de
Germania, permanent, pe toate canalele, mai ales, în inventarul de bunuri de uz casnic, utilitar. Statul
german a fost o forţă în Europa. Saşii aveau în spate securitatea statului german, plus privilegiile unui mare
imperiu. Au venit cu modul lor de viaţă. Au avut mereu conştiinţa grupului. Imitaţia de către români a unor
stări de lucruri are bază economică şi politică. Ţara Bârsei, Braşov, Ţara Codlei, Feldioara sunt târguri din
secolul 14. Între ele era concurenţă comercială. Membrii comunităţii române nu erau consideraţi cetăţeni, ci
toleraţi, în Feldioara. Românii erau ţărani care priveau la saşi în sus şi aspirau la starea lor. De pildă, în
limbă, au împrumutat cu obiectele de uz casnic şi cuvintele. Împrumuturi reciproce: românii au preluat din
portul de gală al saşilor, iar saşii din portul cotidian al românilor. Obiceiul armindenilor, Rusaliile, Floriile
sunt obiceiuri româneşti care sunt ţinute şi de saşi. Stropitul fetelor cu colonie de către băieţi, a doua zi de
Paşti, este obicei săsesc, care acum se serbează de ambele etnii.
Specific saşilor: ei nu au transmis, mai mult au reţinut de la români. Puţini români au învăţat
săseşte. Saşii au preferat să înveţe ei româneşte cu românii pentru ca limba lor să nu se altereze. Grupurile
etnice germane sunt mai conservatoare. După 1944, împrumuturile sunt mai frecvente. Au început să aibă
loc şi căsătorii mixte, români-săsoaice. Au depăşit tradiţia şi apostrofările rudelor şi ale bisericii. Mai
recent, un sas s-a căsătorit cu o româncă. Bărbaţii saşi sunt mai tradiţionalişti. Biserica le-a rămas stâlpul
ideologic şi instituţional.
Acum, au acces la viaţa politică, dar statutul actual nu egalează pe cel din trecut, de superioritate
de care se bucurau. Dar sunt calmi. Un obicei al lor este vecinătatea, în cadrul căreia se întâlnesc, petrec,
rezolvă problemele edilitare. Şi românii au mai împrumutat, de pildă, sentimentul de vecinătate în cadrul
căruia curăţă fântâna, sapă un şanţ sau fac o masă împreună.
În ce domenii se împrumută mai mult?
• În modul de viaţă materială: modul de organizare a gospodăriei, stilul de casă, cultivarea
pământului, creşterea animalelor. Saşii au avut şcoală agricolă. Toţi copiii învăţau agricultura.
Locurile lor erau un paradis cu parcuri, alei. Aveau maşini agricole. A fost şi o cetate. Stilul
clădirii era extraordinar, dar s-a deteriorat. Acum este ruină, ne-refăcută. Era cetate ţărănească, cu
forţă mare. Cetate cu uşa deschisă. Feldioara se numea Marienburg sau Castrul Mariei, în secolul
16. Pe vasele de ceramică cetatea apare cu blazon. Saşii au avut buni cronicari. Numele saşilor
apar în toponime. În păduri, însă încep să apară şi numele româneşti. Ostentaţia de a nu apare şi
românii în acte arată că românii trebuie să fi fost. (Dar aşa cum spune Iorga, ei erau „nişte bieţi
ciobani, nişte bieţi plugari care nu se încurcau cu regele”, (deci, nici regele cu ei ca să fie pomeniţi
în documente, nota ns. MCB).
În secolul 20 a fost şcoală agricolă pentru copiii de saşi. În fiecare an se primeau
şi 2 copii de români, aleşi cu grijă, mai săltaţi, cu părinţi cu un anume statut la
primărie, de pildă de pârgar (vătăşel sau funcţionar la primărie). În acest fel, s-a
prins ceva din tehnologia cultivării pământului, a sfeclei de zahăr, a plantelor
tehnice. În zonă se creşteau vaci de lapte rasa Siementhal. Românii au crescut şi
ei aceeaşi rasă. În şcoala primară germană erau primiţi puţini copii români.
Unchiul meu a făcut 4 clase nemţeşte, ceea ce îl asimila în rândul elitei. După
1948, în Şcoala agricolă au pătruns toţi copiii.
Românii nu au avut obiceiuri cristalizate, fiind lângă Braşov, oraş cu mobilitate
mare. Românii făceau „curte” saşilor, erau „cu ochii peste gardul vecinului”.
Trăsăturile saşilor
• în comportamentul social: ordine, punctualitate, păstrate cu sfinţenie până astăzi; confirmarea la
14 ani, când băieţii devin flăcăi, iar fetele se pot căsători, este iniţierea creştinească.

116
• în muncă: foarte disciplinaţi, de nădejde, pricepuţi, gospodari, dar ne-rafinaţi. Vin cu simţul
ordinii de la cei din Germania. Nu le place haosul de la noi, de acolo, „de sus”.
• în viaţa socială: de la noi, românii, au împrumutat spiritul nostru mai deschis. Acum te primesc şi
ei în casă. Înainte te măsurau din ochi dacă să te primească sau nu. Deschiderea o fac intelectualii.
Lăsata secului, la ei este cu carnaval. Vin saşii din multe sate. Închistarea i-a obturat, i-a limitat.
Când merg în Germania se sperie de propriul lor chip dur. Ies şi ei acum la stradă din „cetatea” lor.
Ni se adresează cu „vecinule”.
Meşterii saşi au crescut ucenici buni, aleşi, specializaţi în zidărie, fierărie,
tâmplărie. Lăzile de zestre pentru fete erau făcute de saşi, iar pentru straie făceau
„lădoaie”. Arta lemnului, la origine, este românească, ca şi straiele.
Saşii sunt negustori. Ei aveau târgul grâului, al cailor, al vitelor sau „oborul”. Au
intrat în contact cu românii care le erau cărăuşi. După reforma din 1918, românii
au primit pământ şi voiau să-l cultive şi ei bine, ca saşii. De aceea, învăţau de la
ei tehnica cultivării plantelor tehnice.
Primarii erau români. În sat, saşii aveau casele în centru, veniţi ca stăpâni peste
„cei crescuţi din pământ”, cum spune Iorga. Românii erau slugile lor, deposedaţi,
ne-privilegiaţi. Sub fundaţia caselor se găseşte ceramică neagră dacică.
După formarea dualismului austro-ungar, în 1867, limba maghiară a devenit limbă
oficială, limbă de predare în şcoală. Limba română se strică cu maghiarisme
(pecioici). În 1907, se dă legea Apponyi care accentuează procesul de
maghiarizare.
• în raporturile de familie: saşii au un respect deosebit pentru ora meselor la care se întruneşte
toată familia. Au bucătărie mare, cu masă lungă la care iau de trei ori pe zi masa. Tradiţionale sunt
untul şi cacao. Româncele s-au inspirat de la săsoaice, fac şi ele supă şi folosesc condimentele
săseşti. Săsoaicele au luat de la noi sarmalele. Tot de la români, saşii au învăţat creşterea porcilor.
Românii făceau studii superioare, pe când saşii se mulţumeau cu o şcoală agricolă sau de meserii.
Nu aveau multe biblioteci sau cărţi de poezii. În schimb, mulţi feldioreni români au devenit
agronomi după ce au urmat şcoala agricolă. În Feldioara, tradiţional se formau agronomi,
tehnicieni, veterinari, specialişti la SMA (Staţiunea de Maşini şi Tractoare), în asistenţă tehnică.
Există o disciplină de familie. În relaţiile dintre soţi, femeia este respectată. Este chiar o diviziune
a muncii. Bărbatul se ocupă de slugi, iar femeia de slujniţe, slugile fiind români. Se constituie un
cod sever înăuntrul familiei pentru a-l impune slugilor. Între slugi, sunt diferenţe sociale, de
prestigiu, după rang sau statut. Dar cel care dădea statut slugilor era stăpânul. El le selecta. Era
unul care-i alegea după viteza cu care mânca. Saşii nu au umor, nu sunt calzi. Petrecerile lor sunt
zgomotoase pentru că, după disciplina severă, se descarcă.
În ceea ce priveşte împrumutul, deci, românii au împrumutat mai mult. Totuşi, ceea ce s-a
menţinut ca elemente de distincţie între grupurile etnice sunt: limba, biserica, religia, obiceiurile.
Cu acestea, cum spunea un târgu-mureşan, „fiecare a rămas la el acasă”. Specific românilor, de
pildă, pe lângă cele de mai sus, este „obştea”, ca trăsătură specifică, prezentă în organizarea
administrativ-economică. Obştea este proprietatea în comun a comunităţii asupra pădurii, iazului,
păşunii. Ca infuzie românească după 1870 şi la începutul secolului 20, apare canalizarea cu apă.
• În topografia satului: se observă modelul flamand, unghiuri drepte, alinierea principalelor
instituţii ale satului pe centru – şcoala, primăria, biserica. Străzile sunt paralele. Din avion,
comunele săseşti din jur vin radial spre Feldioara. Crisbav este orientat spre Feldioara, un nod de
drumuri.
• În cultură, teatrul este mai plăcut de români. Saşii au specifică fanfara. Acum, am făcut şi noi
fanfară, care este mixtă. În trecut, braşovencele au organizat Reuniunea femeilor române cu
sucursale în satele vecine. Organizau viaţa culturală a satului. Petrecerile, ceaiurile, şezătorile erau
organizate de reuniune. După Braşov se organizează la Iaşi. În Feldioara, reuniunea a patronat
până târziu viaţa culturală a satului. Femeile au învăţat o seamă de lucruri practice. Pe atunci,
reuniunea a făcut minuni. Ardelenii s-au organizat în ASTRA, unde se realizau reuniuni de coruri,
lecturi etc. În muzică, noi organizam coruri cu copiii la şcoală, saşii orgă la biserică. Ei au avut
întotdeauna instrumente muzicale: flaut, acordeon, pian. Cântau muzică clasică, religioasă. Joacă
teatru, dansuri populare. Dansurile au rămas pure. Nu se împrumută. Au ritmuri diferite. În ceea ce

117
 priveşte literatura, primesc din Germania reviste stil Magazin, fascicole. Nu au spiritul aplecat
spre literatură, citesc mai mult tehnică.
Ce interese îi mână pe oameni?
Interesele care se impun din totdeauna oamenilor sunt cele economice, spiritul ţărănesc definindu-
se, cel mai adesea, prin nevoia de a avea, încurajându-se, astfel, concurenţa, competiţia. Curtea veche
săsească nu avea flori, era împănată cu unelte atelaje. Acum are şi flori. Gospodăria se decorează. Maşina
în curte este expresia puterii economice. Saşii îşi amplifică valorile pe care le acceptă. Dar acum gândesc
prin prisma viitorului lor în Germania. La saşi, primează valorile tehnice, economice şi plecarea îi
centrează şi mai mult pe ele.
Ca structuri profesionale, saşii sunt puţini în sat. La şcoală sunt 2 cadre didactice, la CAP doar 3
lucrează efectiv. În raport cu românii, sunt puţini şi în întreprinderile de la Braşov.
Instituţiile care contribuie la intensificarea raporturilor dintre grupurile etnice sunt şcoala,
locul de muncă şi instituţiile de cultură.
Şcoala oferă modele comune de comportament, limbă comună, fără s-o excludă pe cea maternă a
saşilor. Şcoala în comun, alături de români, schimbă mentalitatea saşilor. Le oferă posibilitatea de
schimbare. Saşii vor să se mişte, fac excursii, vizite. Ne-am bizuit pe dorinţa lor de a se mişca. Copiii
noştri, îmbrăcaţi ca cei de saşi, merg împreună cu ei, în excursie. Copiii saşi învaţă cântece şi jocuri
comune cu cei de români. Adulţii împrumută cuvinte româneşti în administraţie, comerţ şi chiar în viaţa de
toate zilele. La obiceiurile spirituale, rămâne fiecare grup el însuşi. Saşii primesc ziare, reviste de peste
graniţă, dar rămân în cercul lor. Nu le vede oricine. Vecinătăţile se destramă. Organistul sas dă lecţii de
flaut şi acordeon tuturor copiilor. Copiii români învaţă nemţeşte, dar deprind şi ordinea şi disciplina lor.
Trăind sub influenţa austriacă şi germană, românii din Feldioara sunt mai ordonaţi. Prin plecarea saşilor se
pierd unele valori.
Bărbaţii cu preocupări comune, cu aceeaşi profesie sau meserie, în plus şi vecini, leagă prietenii.
De pildă, un sas ţăran scrie din Germania vecinilor români.
Trecerea la altă religie nu se face decât în rare cazuri. Românii vorbesc cu plăcere şi mândrie
nemţeşte. Grupul slăbeşte atât numeric, cât şi prin profesionalizare care obligă la multiplicarea contactelor
cu cei din colectivul de muncă de alte etnii. În perspectivă, dacă procesul de emigraţie va continua, grupul
etnic german stă sub semnul destrămării. Vor rămâne câţiva, dar ca existenţe atomare.

2. (Săsoaică, 45 ani, învăţătoare)

Împrumuturi reciproce între saşi şi români

Obiceiul saşilor de a se cânta la înmormântare fanfara s-a preluat şi de români. La nunţi se merge
după ordinea de rudenie. Valorile se preiau în funcţie de cum îi servesc pe oameni. Pe vremuri, când saşii
aveau cai şi căruţe, flăcăii mergeau de Rusalii la pădure, aduceau armindeni şi plantau câte doi în faţa
caselor fetelor. Anul acesta au adus românii armindeni, saşii nu au adus că nu au avut atelaje. Cu timpul,
obiceiul se va pierde. Populaţia săsească este în scădere, nu se mai pot face manifestările culturale cerute.
N-ai cu cine. Oameni puţini. Tineri puţini. Am fost solicitaţi de Braşov la serbarea Honterus, dar saşii nu s-
au prezentat în portul lor popular.
La şcoală, lucrăm împreună în aceeaşi idee. La fel şi în viaţa obişnuită. În fiecare săptămână,
gospodarul îşi mătură în faţa casei. Faţadele se zugrăvesc. Feldiorenii sunt curaţi şi gospodari. La saşi, până
la căsătorie, fetele poartă crem, după căsătorie, trec la negru. La fel, bărbaţii. La nunţi, botez, la biserică,
saşii se îmbracă în costume săseşti. Grupul vocal, dansul, se disting, de asemenea prin port.
În limbă, s-au preluat din limba română cuvinte uzuale ca chioşc, cooperativă. Cu obiectele sau
cu noile realităţi se preia şi numele.
În gospodărie, la saşi nu se întâlnesc decoraţiuni interioare. Stilul de construire al casei este mai
simplu. La zugrăveli, culorile sunt mai pale. La un botez în familie nu se invită din afara grupului etnic. La
nuntă, se invită, fiind un fenomen social mai larg.
În cultură, piesele în limba germană se vizionează de cadrele didactice. Limba săsească este un
dialect care diferă de la comună la comună. Germana este limba oficială în grădiniţă şi în şcoală. Există o
literatură săsească specifică. În Sibiu, este un centru etnografic care se ocupă de limba germană. Copiii de
saşi nu au probleme cu limba la şcoală. Saşii în vârstă ştiu şi maghiara şi româna. Şi bătrânii români ştiu
săseasca, fiind slugi la saşi. Germana o cunosc, mai ales, negustorii care fac ruta România-Germania.
Germana este grea, în deosebi, în scris. Profesoara de germană este româncă şi săsoaică, deci bi-lingvă.

118
Limba se învaţă bine în şcoală, iar în cadrul activităţilor şcolare se învaţă modelele de comportament şi
tradiţiile.
Activitatea culturală este locul de schimb între cele două grupuri etnice. La o piesă românească
merge şi populaţia săsească. La film, de asemenea, merg toţi. Şcoala i-a deschis pe toţi la schimb. La 23
August, 1 Mai, serbările şcolare sunt sărbători comune. La Căminul Cultural corul este mixt. Televiziunea
îi interesează şi îi reţine mai mult acasă, de aceea dansul se realizează mai greu. Preotul are încă influenţă
asupra familiei şi copiilor la ora de religie.
Modul de viaţă s-a uniformizat între cele două comunităţi. Acum 15-20 de ani, la români, fata la
căsătorie trebuia să fie bogată, să aibă zestre. La saşi, nu era aşa, ci se dorea să fie din acelaşi neam şi, mai
ales, să fie om. Şi numai atât. Nu se ţinea cont de avere. La cimitirul românilor, când eram copil, nu
era ordine, nici îngrijire deosebită. La noi era. Acum e ordine şi curăţenie şi la ei. Locul de veci se
moşteneşte şi se cumpără. Este îngrijit din timp. La un necaz, locul este sigur. În biserică, la saşi, fiecare are
locul său şi stă jos. La români, nu este ordine, ies în timpul slujbei...
La coruri se cântă cântece săseşti şi germane. Între vecini se învaţă limba germană fără şcoală. Un
copil de sas de 6 ani ştie bine româneşte, jucându-se cu copiii români. Nu este deosebire acum între copii.
Înainte, copiii se deosebeau că nu locuiau împreună. Pe centrul satului stăteau numai saşii. Românii şi
germanii nu erau în contact direct. Acum, s-au amestecat. Toţi copiii sunt la fel trataţi. Înainte nu se
admitea căsătoria între tinerii de etnii diferite. Acum, se căsătoresc fără probleme. Înainte, se căsătoreau
dacă se plăceau, dar fără voia părinţilor.
Grădiniţa, şcoala educă şi învaţă copiii la fel. Clasele I-IV germane simultane au 20 de copii. la
ciclul V-VII sunt clase separate. La grădiniţă se va desfiinţa grupa de germană că nu mai sunt copii. Se nasc
1-2 copii pe an sau la 2 ani. Tinerii merg la oraş. Feldioara era centru economic, administrativ puternic, dar
nu avea populaţie săsească multă. Feldioara, pe vremuri, era târg. Acum nu mai este. Cooperativizarea a
făcut să scadă schimburile cu ciubere şi obiecte din lemn.
La conducere, se ţinea cont de saşi. Preşedintele era român, vicepreşedintele era sas. La şcoală,
directorul de şcoală Mailat e bun. Feldioara a avut Şcoală agricolă renumită. Acum nu mai este şcoala.
Directorul Gostat-ului a distrus-o acum 15 ani. Şcoala agricolă a fost o bijuterie. A avut tradiţie până în
1952. Băieţii erau îmbrăcaţi în uniforme. Şcoala avea profesori specialişti. Aici veneau copii din toată
Transilvania. Feldioara era renumită prin Şcoala agricolă. Cetatea este ruină că cei de sus nu simt cu satul,
cu valorile lui tradiţionale.
În trecut, saşii erau buni agricultori. După 1970, şi românii au plecat la fabrică. Din 1945, saşilor li
s-au luat pământurile, vitele, atelajele. Unii au fost evacuaţi. S-au întors mai târziu, trecând întâi prin
Dumbrăveni. S-au pierdut multe în comună prin plecarea saşilor. Familia mea nu era de chiaburi. Apoi, nu
a avut cu ce să se înscrie în colectiv şi atunci părinţii au găsit serviciu în fabrici. Saşii care au fost în
Divizia „Tudor Vladimirescu” au intrat în CAP. Bărbaţii între 18-45 de ani au fost duşi la muncă în URSS,
în perioada 1945-1950. Cei mai mulţi s-au întors în Germania. Unii au venit în România. Depindea în ce
transport erau trimişi. Anii aceia au fost foarte grei pentru populaţia germană. Tatăl meu s-a întors în 1948.
Mulţi au murit, nerezistând condiţiilor ce le-au fost impuse.
Aceste stări de lucruri au determinat amintiri dureroase saşilor bătrâni care le-au trăit. Un adevărat
român care se gândea nu lua de la saşi. Dar au fost aduşi oameni străini de sat – brăneni şi ţigani – cărora li
s-a dat averea saşilor. Ţiganii n-au păstrat nimic. Acum saşii stau sub semnul plecării în Germania. Mai vin
pe-aici cei ce plecă în Germania, dar foarte puţin. Le dă de furcă şi acolo. Adaptarea nu este uşoară nici în
Germania.
Copiii români şi saşi îşi schimbă între ei şerveţele, abţibilduri, cărţi, casete. Familiile nu mai vor
decât să înveţe şi să fie bine educaţi.
Vecinătatea în Feldioara are un scop. În Feldioara sunt trei vecinătăţi. La decesul unei persoane,
se îngrijeşte vecinătatea. Ea îl îngroapă, îi organizează ceremonialul şi cheltuielile familiei sunt mai mici.
Problemele comunităţii se rezolvă prin vecinătate. Renovarea şurei, instalarea luminii, un şanţ, se fac
împreună şi se termină cu o masă. Este un ajutor reciproc. La renovarea bisericii, tot vecinătatea participă.
Relaţia de vecinătate este mai puternică de cât cea de rudenie.
Cu nevoia de profesionalizare scade coeziunea de grup etnic. Oamenii sunt obligaţi să se adapteze.
În plus, în grupul de prieteni, nu se transmit unele lucruri. Bătrânii şi părinţii nu le mai povestesc, iar copiii
nu sunt interesaţi. Modul de comportare, de gândire al copiilor nu mai răspunde la specificul familiei.
În concluzie, în contactul dintre culturi, unele lucruri vor dispare, altele însă se vor păstra.
Oamenii vor fi mai deschişi şi mai adaptabili la schimbare. Câştigul cel mare va fi acela că oamenii aflaţi

119
la confluenţa dintre culturi vor avea o mai mare înţelegere sufletească pentru toţi. Vor învăţa să se
aprecieze reciproc, indiferent de originea etnică.

3. (Sas, 30 ani, preot)

Preluări reciproce între români şi saşi

În construirea caselor, stilul de casă şi ordinea în gospodărie, saşii au fost modele pentru români.
La oamenii din apropierea casei parohiale se observă influenţa stilului săsesc. Poarta mare este închisă. Este
o contradicţie între acest lucru şi faptul că comuniunea dintre vecini stă la baza comunităţii săteşti. Cu
ajutorul vecinătăţii s-au construit multe case. Înainte de secolul 20 nu erau porţi aşa de mari. Ele sunt şi o
atestare a prosperităţii, bogăţiei. Românii a împrumutat de la saşi când erau slugi. Ei făceau acasă ce
vedeau la stăpâni. În planul sistematizării comunelor s-a împrumutat de la saşi. Sistematizarea străzilor este
în stil german. Modelul de gospodărie cu casa în faţă, şopronul şi apoi grajdul este din regiunea Bavariei de
nord. Saşii au venit din regiunea Moseley, în jurul Luxemburgului, din Flandra – Belgia şi din regiunea
Rinului.
Comportamentul în societate arată că şi românii şi saşii au bucuria de a fi împreună. Este obicei
creştinesc susţinut de religie. În muncă, saşii lucrează bine, cu exactitate şi seriozitate. În familie, ambiţia
de carte este luată de la români de către saşi. Românii au fost mai ambiţioşi. Saşii fac cele 10 clase
obligatorii. La treaptă, nu mai merg mai departe. La români este mai dezvoltată latura umanistă, pe când la
saşi cea tehnică. De la români urmează mai mulţi studiile superioare. Saşii merg mai mult la meserii.
Transferul de meserii de la o generaţie la alta este pozitiv, dar nu e singura alternativă. Acum copiii au o
largă paletă de posibilităţi.
Limba. Sasul foloseşte atâtea cuvinte româneşti că nu mai ştie ce limbă vorbeşte.
Cunosc multe sate (în regiunea Bistriţa) unde foarte mulţi români au învăţat săseşte. Influenţa limbii
române se face mult simţită la saşi. Cuvintele uzuale saşii le preiau de la locul de muncă, din limbajul
tehnic. În clasele VIII-XII, am ştiut mai bine limba română, Apoi, am făcut teologia în limba germană şi
am mai uitat.
Biserica, până în 1970, fiecare confesiune a avut credincioşii ei. Tendinţa de ecumenism începe să
apropie religiile. De pildă, confesiunea augustană lutherană se apropie de biserica ortodoxă. Geneva, sediul
bisericii lutherane, încearcă apropierea celor două biserici. Multe lucruri sunt la fel, numai formele de
expresie sunt diferite după grupul etnic.
În vestimentaţie, portul a rămas o trăsătură specifică, dar unele lucruri s-au împrumutat.
Confirmarea botezului la 14 ani anunţă trecerea în rândul tinerilor. Portul fetei confirmate este alb sau
colorat cu panglicuţe roşii, galbene până la căsătorie. După căsătorie, tânăra poartă haine mai închise şi
apoi spre negru. Nunta este un eveniment religios. Portul săsesc este specific bisericesc. După 23 August
1944, se merge în port naţional la multe festivităţi culturale.
Tradiţiile vechi sunt menţinute şi cultivate. De Sf. Pavel şi Sf. Ion coroana de flori împletită se
ridică pe un catarg. Oamenii vin în port la această tradiţie bisericească. De ce? Pentru că până în 1948,
istoria saşilor a fost o istorie bisericească. Biserica a fost întotdeauna conducătoare în comunitatea săsească.
Şi şcolile aparţineau bisericii până în 1948 când au devenit biserici de stat. Directorul şcolii era preotul El şi
învăţătorul pregăteau festivităţile. După şcoală, te căsătoreai şi intrai în tradiţia comunităţii vecine.
Tradiţiile care s-au menţinut, s-au menţinut prin dorinţa oamenilor din sat. Festivităţile care îşi pierd
substratul religios îşi pierd profunzimea. Cultura medievală s-a grefat pe cutumă, pe religie. Biserica îi
aduce din nou pe oameni la biserică. O adevărată cultură nu se poate lipsi de psihologia individului.
Oamenii au şi suflet, practică libertatea de a crede. Înainte de al doilea război mondial, era o stare de spirit
de tolerare a tradiţiilor culturale. Acum, este o etapă de înţelegere şi liberă practicare a lor.
Cu urbanizarea şi modernizarea se pierd tradiţiile. Copiii se despart de părinţi, scade coeziunea de
grup. La saşi, casetofoanele, magnetofoanele au rol negativ în privinţa păstrării tradiţiilor specifice.
Plecarea saşilor creează o problemă foarte grea pentru biserică. Mobilul este întregirea familiei. Mirajul
bunăstării îi atrage. Sufleteşte sunt nemulţumiţi, chiar dacă material se ajung. Acum îi determină teama că
rămân tot mai puţini.
Împrumuturile depind de ponderile grupurilor etnice din sat. Unde sunt saşi mai mulţi se
împrumută de la ei. Ţiganii au venit pe locurile lăsate de saşi, în Şercaia, Feldioara. Între oamenii care
trăiesc la curţi legăturile sunt mai puternice de cât între cei de la bloc.
Timpul liber este marcat de sărbătorile familiale şi ale comunităţii. Înainte, nu erau căsătorii
mixte. Acum, prin căsătoriile mixte, sunt invitaţi şi membrii din grupurile etnice de care aparţine celălalt

120
mire. La festivităţi, nu mai sunt restricţii. Sărbătorile de comunitate se desfăşoară cu tineretul la cămin,
unde pot vedea un teatru, pot asculta poezii, urmate de bal. Legăturile dintre tinerii saşi se fac la baluri,
distracţii. Călătoriile sunt mijloace bune pentru schimbul cultural dintre tineri.
La teatrul românilor merg şi saşii că ştiu limba română, la teatrul saşilor, românii nu merg că nu
ştiu limba lor. Fanfara română a împrumutat repertoriul fanfarei săseşti.
Literatura. Saşii citesc western-uri, o pseudoliteratură. Saşii nu citesc literatură germană. Citesc
ce se găseşte pe piaţă. Mai citesc literatură tehnică despre care vorbesc la locul de muncă. Schimbul
cultural îşi are sorgintea în nevoia oamenilor de bine, frumos, adevăr, util pe care vor să şi le apropie.
Muzica populară rămâne, în general, distinctivă pentru fiecare grup etnic, dar muzica uşoară este
una la toţi şi anume o muzică modernă. Împrumutul cu discuri este total.
Familia are un rol fundamental, pe de o parte, în transferul tradiţiilor specifice grupului, pe de
alta, în educaţia copiilor în sensul deschiderii lor la schimbul cultural. După război, saşii au manifestat
rezerve. Cu timpul, şi-au dat seama că celelalte grupuri le doresc binele şi au început să le accepte valorile.
Recunoaşterea de către şefi a erorilor istorice a fost foarte importantă din punct de vedere psihologic. În
familiile mixte, poate apărea conflictul religios.
Şcoala este grup de interacţiune interetnică foarte puternic. Ea promovează şi practică schimbul
cultural în mod firesc. Cultivă limba grupurilor etnice, difuzarea informaţiei ştiinţifice şi tehnice, păstrarea
tradiţiilor şi obiceiurilor specifice şi a celor comune, unirea tinerilor la joc şi voie bună. Din păcate, saşii
sunt tot mai puţini şi nu-şi mai pot păstra tradiţiile cu fanfară. Trebuie să facă apel şi la satele vecine. Dar se
menţin tradiţiile de nuntă, botez şi înmormântare.
Locul de muncă şi căminul cultural sunt medii propice contactelor umane. La cămin, corul este
mixt, românii şi saşii sunt împreună, tineri şi cadre didactice. Autoritatea bisericii este mai mare ca a
Consiliului Popular pentru că biserica înţelege omul ca totalitate.
Ţinuta vestimentară se uniformizează cu timpul, tot datorită procesului de modernizare, ca şi
muzica.
Structurile sociale cele mai deschise schimbului cultural sunt copiii şi tinerii. Instituţiile care tind
să apropie etniile sunt şcoala, biserica şi instituţiile culturale.
Care sunt valenţele contactului dintre culturi?
Contactul dintre oameni de culturi diferite a dus la progresul omenirii. În momentul de faţă,
stimulează formarea unui om mai deschis, mai înţelegător tocmai prin expunerea la mai multe probleme. El
oferă oamenilor o paletă mai largă de alternative din care pot să opteze pentru valorile autentice. Prin
comparaţia culturilor îţi poţi aprecia mai bine propria cultură, îi poţi descoperi valenţele care pot constitui
motiv de preluare de către cei de alte culturi.
Saşii din Feldioara au conştiinţa că şi-au trăit istoria aici, în Ardeal. Existenţa lor a fost strâns
legată de biserică, de crezul lor religios, de concepţia lor specifică despre lume şi viaţă. Biserica va
continua să aibă un rol important în transmiterea tradiţiilor, a semnificaţiilor lor fundamentale, ca şi în
menţinerea trăsăturilor unice şi irepetabile ale saşilor din fostul Marienburg.

4. (Femeie de etnie română şi germană, profesoară de franceză)

Interferenţe interetnice

S-au amestecat multe lucruri, de la felurile de mâncare până la tipurile etnice umane. Eu însămi
sunt un amestec german şi român. În felurile de mâncare au avut loc multe preluări reciproce. La nunţi, la
saşi nu se servea ţuică, ci numai vin. Acum, se serveşte şi la saşi ţuică. La saşi, se servea o supă
extraordinară de găină, acum se serveşte ciorbă ca la români, iar românii servesc supă. Reţetele de mâncare
au trecut de la unii la alţii. Sarmalele româneşti au fost preluate şi de saşi, iar prăjiturile săseşti au fost
preluate de români. Chec au făcut întâi saşii, acum fac toţi.
Obicei strict săsesc este confirmarea, festivitate cu masă, cadouri aduse de unchi, mătuşi. Acest
obicei se grefează pe cel religios.
Decorarea casei este acum în stil modern la toţi, români şi saşi. Se întrec şi saşii şi românii să şi-o
modernizeze cu baie, încălzire centrală, flori în grădină. Cusăturile specifice au mai dispărut. Săsoaicele
peste 40 de ani, fiind casnice şi stând acasă, se îngrijesc mai mult de casă. Iau copii în îngrijire sau mai iau

121
în gazdă pe cineva decât să meargă la serviciu. Româncele se chinuiesc cum pot să muncească în
întreprindere ca să câştige un salariu. Înainte de 1944, saşii trăiau în centru, erau bogaţi. Îşi făceau balul lor,
nunta lor. Erau mai izolaţi, mai închişi. În timpul războiului, au fost dese ciocniri între români şi germani.
După 1944, li s-au luat pământurile şi au ajuns la acelaşi nivel de trai cu românii. O perioadă au fost
blocaţi, au rămas pe loc. Nu au intrat în CAP. Apoi, încetul cu încetul, au început să lucreze împreună cu
românii, să meargă împreună. Problema este că mulţi saşi trăiesc cu gândul să plece în Germania. Nu se
mai ambalează la lucruri mari aici. Îşi primesc vizitele şi pachetele din Germania. Vor să plece. Îşi caută
„rude” acolo. Oficial n-o recunosc. Ei spun că sunt mulţumiţi. Dacă ar fi fost, nu s-ar fi întors unii dintre ei.
După 2 ani, vin cu poza casei şi a maşinii, chiar dacă în rate... Ei muncesc din greu acolo, nu ca aici.
În comportarea faţă de copii, saşii erau mai severi, îi educau în spiritul ordinei şi al unei
discipline dure. Ca orientare şcolară, ei îşi trimit copiii la şcoli profesionale, la licee de meserii, în general,
spre lucruri practice. Românii au ambiţia spre şcoli mai înalte. Grija faţă de copii o au părinţii toată viaţa.
Relaţia părinţi-copii este foarte trainică.
La şcoală, diferenţa între secţia germană şi secţia română ca pondere de elevi este mare. Clasa de
germani are de la 9 până 16 copii, pe când cea de români are până la 40 copii. Copiii au program de
învăţătură mai sever. Ca inteligenţă, românii sunt mai sclipitori. Saşii primesc obiecte şcolare din afară şi
sunt tentaţi de ele să plece. Plecând, se răresc şi nu mai sunt speranţe de secţie germană. Acum 20 de ani
mai era o problemă: tu eşti român, tu eşti sas. Saşii făceau grădiniţa la secţia germană, iar şcoala le secţia
română. Acum, lucrurile sunt mai lejere. S-a schimbat concepţia. La schi, săniuş vin copiii în comun. Fără
restricţii sau alte gânduri. Înainte nu veneau. Acum sunt prieteni şi formează cercuri în comun. Şcoala este
instituţia care oferă posibilitatea de schimb cultural. Şcoala şi locul de muncă sunt medii prielnice pentru
relaţii sociale şi culturale puternice. Cercurile de distracţie primesc puţini străini. În schimb, colegii de
şcoală se adună foarte uşor. Nu sunt clase pure de saşi. Carnavalurile, excursiile se organizează împreună.
Bunurile culturale, plăci, benzi cu muzică engleză circulă de la unii la alţii. Familiile nu sunt
totdeauna deschise la schimburile culturale ale copiilor. Cele mai deschise sunt şcoala, locul de muncă şi
căminul cultural. La un spectacol în limba română merge toată lumea. La unul german, numai cei ce ştiu
limba germană.
Distracţiile, la saşi, se fac pe grupe de vârstă şi pe familii până la bătrâneţe. La români, după locul
de muncă şi afinităţi.
Căsătoriile nu mai sunt aşa de restrictive între tinerii de diferite etnii. Săsoaicele se căsătoresc cu
băieţi români, iar băieţii saşi mai mult cu unguroaice. S-au amestecat. Mama învaţă copiii poezii, poveşti
în limba germană, iar taţii români ţin să înveţe limba germană. Şcoala a devenit un important factor de
cultură şi civilizaţie. Mulţi copii saşi vorbesc bine limba română. Doi copii vorbesc în limba română când
se joacă. Saşii amestecă multe cuvinte româneşti în limba lor, românii introduc mai puţine cuvinte săseşti în
limba română.
Spiritual, influenţele au fost la fel din partea bisericii. Dar nu au fost nici unii, nici alţii prea
credincioşi. Saşii se unesc cu biserica din motive de coeziune de grup. Se adună acasă toţi, chiar dacă sunt
la distanţă. Vin foarte des acasă. Saşii se caută unii pe alţii, oriunde se află. Între ei este o puternică filiaţie
de grup etnic, de aceea grupul se restructurează foarte uşor.
Muzica preferată a saşilor este cea clasică. Au un cor al bisericii foarte bun. Se dau concerte de
orgă cu muzică clasică. Muzica tânără circulă între copii. Fanfarele germană şi română au acelaşi
repertoriu.
Dansul este specific fiecăruia. Ştiu şi saşii şi românii aceleaşi dansuri: ceardaş, învârtită, polcă.
Costumaţie: blugi, iar la fete ie şi cusături cu roşu, alb şi negru.
Literatura. Saşii citesc reviste din Germania, fascicole, literatură. Nu se omoară după ceva serios.
Obiceiurile au rămas puţine. Nu s-au mai păstrat. Se mai serbează sărbătoarea recoltei, maialul
sau 1 Mai la iarbă verde, pe cont propriu sau în grup, armindenii, stropitul fetelor. Fiecare grup, fie el
familie, loc de muncă sau şcoală, are influenţa sa în schimbul cultural.
În domeniu religiei, nu are loc schimbul. Preotul sas este un bun organizator de activităţi
culturale. Face cursuri, excursii, cor, teatru lecturi cu tinerii. Are grup vocal al bisericii. Copiii saşi primesc
o temeinică educaţie religioasă. Preotul are autoritate foarte mare. Toţi cei ce vin din Germania trec pe la el.
Ştie limbi, filosofie, muzică.
Administrativ, românii şi saşii merg împreună. Cultural, Feldioara nu are personalitate, fiind
foarte aproape de Braşov.

5. (Sas, 50 ani, funcţionar)

122
 Raporturile dintre români şi saşi

Sunt mai apropiate. Se simpatizează mai mult. Înainte, germanii şi maghiarii se considerau mai
mândri, că erau mai bogaţi. Saşii aveau slugi şi ştiau să conducă. Puneau preţ pe ceea ce aveau. Şi acum se
ţin saşii şi nu merg la teatru cu românii. Deşi li s-au luat pământurile, saşii trăiesc şi acum bine. Au găsit
modul de „ a se descurca” şi nu s-au lăsat pe tânjală. În curţile lor este bunăstare, ordine şi curăţenie. Petrec
sâmbăta împreună câte 5-6 familii. Ei nu se lasă doborâţi de muncă se şi distrează. La petrecere aduc
prăjituri, aperitive, băuturi. Distracţia săptămânală nu le lipseşte saşilor. În fiecare săptămână merg la altul.
Cântă la petreceri şi îşi mai uită necazurile. La baluri, sunt aşezaşi, liniştiţi. Polca şi valsurile sunt dansurile
lor. La teatrul nemţesc merge toată casa, bătrâni şi copii. Sunt foarte uniţi. Se poartă civilizat, cumpătat,
liniştit. De la şezători se despart prieteneşte. Maghiarii sunt mai iuţi din fire. Nu au şezători ca saşii. Balul
şi festivalurile sunt specifice germanilor. Românii şi maghiarii nu îşi fac timp pentru distracţie, se gândesc
numai la muncă. Valsul, tangoul, bostonul le-au învăţat de la saşi.
Viaţa spirituală şi etnică
Saşii au strânse legături cu biserica. Preotul sas este un bun organizator şi prieten al tinerilor. A
organizat orchestra. A reparat biserica prin contribuţie voluntară, muncind duminica alături de toţi oamenii.
El are un mare rol în păstrarea coeziunii grupului etnic german. Marţea seara face educaţie cu toţi copiii.
Le dă conştiinţa de grup etnic. Soţia preotului este educatoare şi îl ajută şi ea. Se ocupă cu muzica şi de
instrumente.
Grupurile deschise la schimburi culturale
Grupurile de muncă şi de timp liber sunt cele mai pregătite de preluări şi schimburi de idei, de
scheme de lucru. Înainte, bătrânii erau mai legaţi între ei, stăteau la poartă până noaptea târziu. Acum,
oamenii s-au mai înrăit. În discuţiile de grup, trebuie să fii atent ce spui. Relaţiile încep să devină mai reci,
ca la oraş.
La saşi, la înmormântare, îşi face datoria vecinătatea. Nu contează ce naţionalitate eşti. La
înmormântare merge tot satul. Multe obiceiuri se pierd cu modernizarea. În satele mai izolate, se mai
păstrează obiceiurile. În Banat, se găsesc mai multe obiceiuri germane. La sărbătorile naţionale se face
parada portului naţional. Vin într-un marş împreună. În septembrie, este Balul strugurilor. Băiatul care
ajunge să ia cununa de struguri dintr-un par ia fata care îi place. Balul este urmat de dans şi de voie bună.
Dansurile lor sunt lente, calme. Mai iute este polca. Specific german este valsul. Polca mazurca sunt
poloneze. Românii sunt mai iuţi, mai cu temperament. Germanii sunt mai calmi. Maghiarii sunt tot iuţi. În
plus, ambiţioşi şi mânioşi. Saşii lucrează mai bine, deşi gândesc mai greu. Se ia unul după celălalt în muncă
şi rezolvă în comun problemele. Ca popularitate, premiul întâi îl iau românii care sunt amabili, ospitalieri
cu străinii ca şi cu ai lui. Au învăţat să fie ca ei şi saşii şi maghiarii.

În şcoală
Clasele sunt mixte, cu elevi români, germani şi maghiari. Învăţând şi stând împreună nu se mai fac
deosebiri naţionale. Văzând modele pozitive, copiii pot învăţa unii de la alţii. Se creează o râvnă, o
sârguinţă între ei. Profesorii ridică la un nivel comun copiii. Grupurile etnice au avut un progres mai mare
împreună. Au învăţat unul de la altul.
Specializarea la şcoală şi la facultate nu s-a realizat. Se face multă cultură generală în raport cu
cultura de specialitate. Tinerii gândesc în spiritul unei meserii bine însuşite. Televiziunea trebuie să fie mai
bine orientată. Să dea mai multe emisiuni despre sănătate, de muzică, sport. Copiii se depărtează de casă,
de sat. Se civilizează, dar se şi degradează. Satul se goleşte. În agricultură nu mai este forţă de muncă.
Trebuie să se mecanizeze şi să se lucreze pe ferme mici, iar oamenii să se specializeze în agricultură.
Reuşita în agricultură depinde de buna pregătire profesională a oamenilor şi de plata lor
corespunzătoare.

6. (Român, 62 ani, pensionar, fost învăţător)

Înainte, raportul dintre români şi saşi era un raport între slugi şi stăpâni

Până la Primul război mondial, românii au avut statutul de slugi la saşi. Ca slugi, aveau patul în
grajd, deasupra vitelor. Mâncau separat. Tatăl meu era slugă la un stăpân sas din Bod.

123
 În 1892, în timpul dualismului austro-ungar, românii din Rotbav şi Feldioara au primit o puternică
lovitură economică. S-a făcut comasarea pământurilor – o şarlatanie mare pusă la cale de statul austro-
ungar. Românii au fost înşelaţi. Au primit pământ mai puţin şi de foarte proastă calitate. Românii care
aveau pământ în capul satului au primit la Uzina de uraniu.
După război, situaţia s-a schimbat. Românii au primit pământ şi, devenind proprietari, şi-au
construit şi ei gospodării bune, frumoase ca saşii. Nu mai mergeau servitori la ei. Saşii, acum, îşi apropie
românii pe care îi folosesc la muncă. Mănâncă cu ei şi îi lasă să doarmă în casă. Românii harnici îşi ridică
acum case prospere. Ajung chiar să-i depăşească datorită şcolii şi destoiniciei lor. Din mărginaşii satului, se
mută şi ei spre centru. Saşii fie mergeau la oraş să muncească şi se mutau acolo, fie emigrau în America.
Uliţe complete de saşi s-au mutat şi şi-au lăsat doar numele pe grinda casei. Între cele două războaie
mondiale, starea lor economică a decăzut mult. Se împrumutau la stat. Legea conversiunii datoriilor
agricole din 1933, le-a stins datoriile, altfel, o jumătate dintre ei erau vânduţi la stat.
Cultural
Saşii si-au păstrat portul şi obiceiurile cu sfinţenie. Până în primul război mondial, inclusiv între
cele două războaie mondiale, era un separatism cultural total, supravegheat de preotul german. Ziceau doar
„Bună ziua” şi atât. Nimic mai mult. Dacă preotul observa că un român vorbeşte cu o săsoaică o amenda cu
20-40 lei. Şi românii au plecat din zonă în această perioadă, în Moldova, la Bucureşti, Galaţi, Urziceni.
După al doilea război mondial, a dispărut separatismul cultural. Muncesc toţi laolaltă la IAS sau
CAP. Participă la baluri, nunţi, botezuri împreună. De-acum, sunt invitaţi şi românii. Obiceiurile bisericeşti
sunt numai între ei. Carnavalul Primăverii era o sărbătoare la care participau numai saşii. Acum, este o
sărbătoare la care vin şi românii cu program artistic. După război, la Rotbav, sat aparţinător de comuna
Feldioara, au fost aduşi colonişti din Întorsura Buzăului şi Moldova. Faţă de ei, saşii îşi menţineau tendinţa
de separatism. Nu le ziceau „români” ca celorlalţi consăteni, ci Blochi, adică „valahi”. Ieşeau de la biserică
la un Paşte şi râdeau de o pereche de opinci puse într-un pom lângă biserică.
Problema naţională partidul a rezolvat-o. Ei acum gândesc că misiunea lor s-a terminat. Potrivit
istoriei lor, noi suntem mărginaşi care am venit ca ciobani. În 1427 ei aveau învăţători, în 1600 aveau şcoli,
iar noi numai în 1829 avem prima urmă de învăţător care făcea şcoală românească într-o cameră, pe butuci.
Rezultatul evolutiv al şcolii arăta că ei aveau sute de ani de şcoală, iar noi numai peste o sută de ani. Însă
românii au avansat mulţi şi mult mai repede. Ei au devenit ingineri, profesori, medici. Românul – fosta
slugă – a fost inteligent, a învăţat cu râvnă şi a ieşit medic, pe când sasul cu sute de ani de şcoală n-a ajuns
la acest nivel, deşi a încercat.
Datorită experienţei înaintate în agricultură, saşii mergeau la studii în Germania, unde învăţau
metode de îngrijire a vacilor de rasă împrumutate din Elveţia. Uneltele agricole le importau din Germania.
Acestea ajungeau şi la români. Cultivarea sfeclei de zahăr, românii au învăţat-o de la saşi, ca şi cultivarea
soiei şi mentei. Sluga fura meseria de la stăpân şi apoi făcea mai bine ca el. Aici, influenţele au fost
pozitive.
Comportamentul în societate
La acest capitol, saşii erau mai egoişti. Acum nu mai sunt. La nunţi şi botezuri, înainte, erau
separaţi. În comportamentul civic, sunt disciplinaţi. La locul de muncă, sunt harnici şi corecţi. În privinţa
limbii, saşii au învăţat limba română. Împrumutam şi noi cuvinte germane odată cu uneltele. În familie, un
sas şi o unguroaică vorbesc limba română. Au înţeles că trebuie să convieţuim paşnic unii cu alţii.
Înfrângerea hitlerismului şi pierderea tinerilor în război le-au dat o lovitură puternică. Şcoala lor
avea 90-100 de elevi. Azi, au 15-16. Tineretul a murit în război în Franţa. Multe femei îşi plâng şi acum
copiii plecaţi cu fanatism la război.
Influenţă demografică
Românii s-au luat după ei, în ceea ce priveşte numărul de copii născuţi şi au ajuns să aibă numai
câte doi copii. Cei mai săraci scăpau cu mai mulţi copii.
După al doilea război mondial, saşii s-au ajuns din nou fiind harnici. Şi-au cumpărat curţi,
gospodării bune şi chiar maşini. Unii s-au căsătorit cu românce. Limba lor e limba română. Copiii din
familii mixte vorbesc româneşte când taţii lor sunt români. Nu au fost cazuri de germanizare spontană, dar
au fost saşi, precum familia Roth, care s-au românizat fără vreo presiune, încât neam de neamul lui nu mai
ştie că a fost sas.
Împrumuturi culturale
Până după al doilea război, românii preluau de la saşi tehnici de muncă, modelul de casă, de
gospodărie, obiecte, produse alimentare. De pildă, în februarie, românul se ducea la primar la judeţ „să-i

124
dea o feldără (măsură de cereale) de grâu şi-apoi, îi secera vara pentru ea”. După al doilea război, s-a
schimbat caracterul relaţiei, împrumută sasul lapte de la român.
Saşii au o mare solidaritate de grup. Comunitatea şi biserica ajută pe cei săraci. Saşii îşi
împrumutau între ei uneltele de treierat. Apoi, românii făceau şi ei grupuri de cumpărat unelte în comun ca
să le folosească.
Cu urbanizarea şi modernizarea pierdem oamenii buni şi vin analfabeţi şi oameni cu
comportament antisocial.
Dansul popular săsesc cu care se prezintă la spectacole este specific numai lor. Dar la baluri nu le
mai joacă. Se prind şi ei ca românii la horă, sârbă, ca la Breaza.
Saşii citesc literatură în nemţeşte. Tinerii ştiu limba germană literară. Între ei însă vorbesc limba
săsească, deşi toată literatura lor este germană. Limba lor este cea cu care au venit. A evoluat foarte puţin.
În familie între soţi, rar auzi că şi-a bătut sasul nevasta. Faţă de copii, sunt mai severi, mai duri. Ca
orientare profesională, îi trimit la muncă în industrie sau agricultură. La români se observă tendinţe de
„domnie”. Copiii sunt trimişi la şcoli superioare sau post liceale ca sa devină funcţionari.
Ca valori
La saşi, primează cele economice îmbinate cu relaţiile sociale şi culturale. Codul de comportare
din interiorul grupului este sever, drastic. Peste severitatea familiei venea severitatea religiei evanghelice, a
bisericii. În prezent, s-a mai redus şi severitatea familiei. Influenţa preotului asupra familiei aproape a
dispărut. În Rotbav, mai sunt 290 de saşi şi 70 maghiari. Relaţiile de bună convieţuire s-au impus în
funcţie de nevoile ce le-au simţit după întoarcere. Dovadă că în perioada postbelică au fost privilegiaţi este
faptul că, pe când românii se împărţeau la vot în toate partidele politice, saşii fiind compacţi, ţineau
întotdeauna cu cei de la putere şi beneficiau de avantajele lor.
Grupurile care stimulează coeziunea interetnică
Sunt grupurile de muncă, familia şi şcoala. În brigada de muncă, în colectivul din întreprindere,
oamenii se tratează de la egal la egal pentru a-şi realiza sarcinile de plan. Familia poate restricţiona joaca
dintre copii de etnii diferite sau o poate încuraja. Acum, însă nu-i mai desparte pe copii. Vin de la capul
satului şi se joacă împreună cu ai noştri în curte. Grădiniţa şi şcoala unesc mult copiii, îi aduc la acelaşi
numitor comun.
Luând în consideraţie ponderea lor actuală, scăzândă, saşii devin tot mai conştienţi că posibilitatea
lor de a-şi menţine şi perpetua propria cultură scade. Ei recunosc că misiunea lor s-a terminat şi că nu mai
are viitor. Rămân cantonaţi numai în trecut. Au o acută conştiinţă de grup.
Atributele necesare realizării schimbului cultural
Ca oamenii de diferite etnii să realizeze un fructuos schimb cultural trebuie să aibă încredere unii
în alţii, un nivel ridicat de cultură şi de viaţă. Tinerii sunt mai deschişi la contactul dintre culturi, dintre
etnii. Azi, vezi tineri români, germani, maghiari braţ la braţ pe stradă fără nici o problemă.
Schimburile sincere dintre oameni aduc progres şi civilizaţie. Oamenii se îmbogăţesc uman şi
moral.
Cum este omul produs al contactului dintre culturi?
Este mai generos, mai evoluat, mai înţelegător. Omul nu poate trăi izolat, nici nu poate munci de
unul singur. Iar trăind alături de alţii dă ce e mai bun din el şi ia ce este mai bun. Are loc o uniformizare pe
undeva. Ieşind din cadrul naţional în afară, reprezentându-ne bine, progresăm în acord cu lumea. Din
contactul cu lumea ar fi bine să se aducă numai exemple bune. Schimbul de experienţă este bine-venit şi la
producătorii direcţi, dar aceştia, din păcate, nu prea pleacă. În contactul dintre culturi câştigul este benefic
de ambele părţi, individual şi social, de aceea el trebuie promovat şi cultivat prin toate mijloacele.

Ne oprim aici cu expunerea interviurilor, deşi ele sunt mult mai multe. Sperăm că ele au
concretizat modul de trăire a contactului dintre culturi de către români şi saşi. Natura complexă şi
contradictorie a fenomenului, a fost confirmată cu lux de amănunte de opiniile, atitudinile şi stările de spirit
ale subiecţilor din ambele grupuri etnice.

125
 3.Feldioara –
de la diferenţe la schimburi şi interferenţe culturale

Întrucât despre Feldioara am avut un subcapitol de sine stătător, cu interviuri relevante despre
modul de gândire şi apreciere reciprocă a saşilor şi românilor, în cele ce urmează, ca o completare a celor
relatate despre maghiari, vom reţine atenţia cu diferenţele şi interferenţele culturale specifice raporturilor
interetnice dintre români şi saşi, pentru o comparaţie cu cele analizate până acum.
În sensul antropologiei culturale şi al sociologiei comparate, diferenţele sunt tocmai trăsăturile
care specifică sau personalizează un individ, grup sau comunitate. Ele dau unicitate tuturor entităţilor care
se pun în discuţie. Prin ele se definesc în raport cu altele. Diferenţele, apoi, constituie baza împrumuturilor.
Cei ce se aseamănă nu au ce împrumuta unii de la alţii. Împrumută numai cei ce sunt diferiţi.
Împrumuturile reciproce realizate creează o zonă comună de modele etno-culturale care nu sunt altceva
decât interferenţele culturale. Toate zonele cu individualitate etno-culturală bine conturată au, la marginile
lor, în ariile de contact cu „alţii” şi micro-zone de contacte culturale, numite arii de convergenţă sau de
interferenţă culturală.
Pornind de la această premisă teoretică, să facem o sinteză succintă a diferenţelor dintre români şi
saşi, după care ulterior, vom releva împrumuturile reciproce şi ceea ce îi leagă, interferenţele, acele modele
culturale comune de viaţă care s-au clădit istoric, în timp şi spaţiu, din traiul împreună.
Din cercetarea efectuată în anii 1979-1980, în Comuna Feldioara, fostă Marienburg, rezultă o
imagine complexă a celor două comunităţi etnice aflate în contact de peste şapte secole şi jumătate.
Menţionăm că trăsăturile specifice românilor şi ale saşilor sunt sinteze sui-generis ale percepţiei de
sine şi percepţiei altuia dintre români şi saşi.

Diferenţe etno-culturale
Românii se deosebesc de saşi prin:
• năzuinţa părinţilor ca odraslele lor să atingă statute sociale superioare lor, pentru care le-
au insuflat ambiţia de a învăţa; de aceea, copiii românilor sunt în majoritate premianţi;
• „ospitalitatea românilor este de neînlocuit”, după aprecierea unei săsoaice, de aceea
această trăsătură culturală este preluată şi de saşi;
• familia românească este mai deschisă spre lume ca cea săsească, mai comunicabilă, mai
sociabilă;
• românii sunt în familie mai calzi, mai spontani, iar în lume populari, amabili, ospitalieri;
• românii sunt mai inteligenţi în muncă decât saşii, dar mai dezordonaţi şi mai puţin
consecvenţi, perseverenţi;
• românii sunt ambiţioşi, energici, creativi, nu s-au lăsat mai prejos de cât saşii când
condiţiile social-economice le-au fost şi lor prielnice (după împroprietărirea cu pământ);
• românii sunt mai romantici în orientarea profesională, ei îşi propun să facă din copiii lor
doctori, ingineri, profesori, artişti, oameni de ştiinţă, toate profesiile posibile, pe când
saşii se rezumă la cele tehnice, practice de nivel mediu;
• îşi păstrează datinile şi obiceiurile:
- hora în faţa satului,
- hora în faţa şcolii la Rotbav,
- sărbătoarea onomasticii, pregătind o masă mare cu adulţi şi copii,
- zestre mare la fete;
• îşi conservă tradiţiile religioase specifice ortodoxiei;
• au cântece, doine, romanţe bogate în expresie artistică.

Saşii se deosebesc de români prin:

• manifestă o puternică solidaritate de grup; se adună toţi la un spectacol de teatru din
spirit de coeziune etnică;
• au o conştiinţă de grup etnic foarte avansată;
• lucrează bine, serios, „nu fuşeresc”, adică nu sunt superficiali;
• sunt mai conservatori; ; „la bătrâni peste tot le e bine, dar mai bine le este acasă”, adică
la Feldioara lor (nenea Fritz)

126
• îşi păstrează limba, tradiţiile de la nunţi, botezuri, înmormântări;
• au tradiţia confirmării la 14 ani;
• serbează Carnavalul vecinătăţii, onomastica, botezul numai în cerc etnic restrâns;
• bărbatul nu-şi bate nevasta;
• respectul întregii familii pentru ora meselor;
• „nu s-au prea întrecut pe la şcoli înalte”;
• dau zestre la fete numai un recamier şi bani;
• au o muzică ritmică, dansează vals, tangou, foxtrot, polcă;
• ştiu să se distreze o dată pe săptămână;
• iarna, la şezătoare, femeile torc lâna;
• au baluri specifice grupului:
- bal mascat, în februarie,
- balul pompierilor,
• îşi văd trecutul fără viitor;
• consideră că misiunea lor s-a încheiat.

Împrumuturi reciproce
• De la români la saşi:
- in limbă: chioşc, cooperativă, CAP etc.
- ospitalitatea;
- ieşitul la stradă din „cetate”;
- relaţii sociale mai apropiate, „vecinule” ca formulă de adresare;
- ţesutul de covoare şi torsul de către femei; munca la pădure, cositul de către
bărbaţi;
- generozitatea românilor în relaţiile interpersonale;
- trasul clopotului la moartea saşilor, pomana după înmormântare;
- aprinsul lumânărilor la morţi, la cimitir şi la parastase;
- ciorbă, borş, sarmale, friptură din bucătăria românească;
- obiceiul de a merge cu sorcova şi copiii de saşi.

• De la saşi la români:
- vecinătatea, devenită circumscripţie electorală, dar cu
funcţionalitatea tradiţională de formă de întrajutorare între vecini;
- modul de organizare al gospodăriei, stilul de casă;
- cultivarea pământului, creşterea animalelor cu pregătire şcolară;
- cultivarea sfeclei de zahăr, a soiei şi mentei;
- ordine, punctualitate, disciplină;
- „furau” meseria de la stăpân şi apoi munceau mai bine ca el;
- formarea de grupuri de români pentru a cumpăra unelte în comun;
- influenţă în dimensiunea familiei la 2 copii;
- în domeniul culinar: supa şi şniţelul;
- disciplina în biserică şi ordonarea, sistematizarea mormintelor în cimitir.

Interferenţe culturale între români şi saşi

• utilizarea limbii române de către saşi şi învăţarea de către copiii români a limbii germane;
• sărbătoarea armindenilor, Carnavalul primăverii, Maialul sau 1 Mai;
• balul brigăzii de Anul Nou;
• cântatul fanfarei;
• mersul cu sorcova;
• căsătoriile mixte: români cu săsoaice;
• munca în comun la CAP, IAS şi în fabrică;
• brigada de muncă;

127
 • invitarea reciprocă a românilor şi saşilor la onomastici şi nunţi;
• chemarea ambilor preoţi, român şi sas, la nunţi şi înmormântări;
• dansul modern este comun tuturor tinerilor;
• familia ca grup de întrepătrundere a valorilor şi modelelor culturale;
• sărbătorirea în familiile mixte a sărbătorilor româneşti şi săseşti;

Interculturalitatea româno-maghiară din Târgu-Mureş, creuzetul interetnic bănăţean,

biculturalitatea feldioreană şi mozaicul interetnic echilibrat dobrogean ne-au purtat pe aripile modelului
cultural real de convieţuire interetnică normală, firească, chiar armonioasă dintre etnii, specific
comunităţilor mixte cu români majoritari din perioada societăţii socialiste, mult blamată şi deloc
valorificată în perioada post-decembristă. Această societate nu a fost perfectă, nu a dus la împlinirea
idealurilor în care au crezut idealiştii şi promotorii ei, dar nici nu poate fi denigrată şi aruncată la lada de
gunoi a istoriei, aşa cum fac unii farisei politicieni şi politologi din zilele noastre. Ea trebuie studiată, de la
distanţa ce s-a aşternut în timp, cu calm şi echilibru ştiinţific şi moral. Să despărţim binele de rău, dar să nu
aruncăm cu apa din albie şi copilul. În acest sens, am insistat asupra acestor aspecte, pentru o dreaptă
judecată a vieţii sociale aşa cum a fost ea trăită de toţi, atât cu semnul plus, cât şi cu semnul minus,
niciodată numai minus. Exacerbarea numai a relelor, a tarelor pe care orice cercetător care se respectă le
recunoaşte şi le condamnă, negarea în bloc, cu rea-credinţă sau omiterea cu bună ştiinţă a aspectelor
pozitive, nu relevă obiectivitate şi probitate ştiinţifică, ci partizanat politic găunos, derizoriu moral şi
nevalid ştiinţific.
Noi n-am putut trece peste această jumătate de secol care coincide cu viaţa noastră, pe care am
cunoscut-o, am trăit-o, cu luminile şi umbrele ei, fără s-o analizăm cinstit şi cu responsabilitate. Am făcut
acest lucru nu numai de dragul ştiinţei, dar şi din nevoia ca generaţiile care vin după noi, intoxicate de mult
prea mediatizata ideologie postdecembristă a anticomunismului, care a exacerbat tarele lui, dar a omis
părţile lui pozitive, să cunoască realitatea socială aşa cum s-a desfăşurat ea la firul ierbii, în adâncimea şi
totodată cu înălţimea ei firească.
Ne-am făcut o datorie de onoare din a completa tabloul relaţiilor interetnice cu acele căsuţe care
reprezentau societatea socialistă, dar care lipseau, dacă l-am privi ca pe Tabloul Periodic al Elementelor
Chimice al lui Mendeleev. (Acesta, în timpul vieţii lui, n-a reuşit să descopere toate elementele chimice,
dar a avut intuiţia ştiinţifică de a le descrie şi de a le lăsa spre descoperire posterităţii sub formă de căsuţe
goale, posteritate care, descoperindu-le, le-a umplut). Păstrând proporţiile în privinţa comparaţiei de mai
sus, după noi, sperăm să-şi mai dea obolul, cercetând societatea românească pornind de la fapte şi nu de la
prejudecăţi şi stereotipii politicianiste, interesate, false şi fără respectul istoriei, şi alţi cercetători care vor
avea curajul să-şi asume realitatea în spirit filosofic, aşa cum este ea „fără nici un adaos din afară”.
După această paranteză, să trecem la o analiză teoretică a acestor diferenţe culturale şi naţionale,
dacă gândim minorităţile naţionale ca eşantioane ale naţiunilor din care provin.
În lucrarea „Principiile sociologiei comparative” Nicolae Petrescu (Nicolas Petrescu, The
Principles of Comparative Sociology, London, Wats & co, 1924, p. 19), pune în dezbatere principiul
diferenţelor culturale care se exprimă în limbă, obiceiuri, valori, norme ce disting popoarele şi naţiunile.
Acest principiu, al diferenţelor culturale, noi l-am prezentat mai sus sub formă empirică, aşa cum a rezultat
din investigaţia de teren. De ce este important şi ce semnifică el? Este important, spune Nicolae Petrescu,
pentru că, în societatea modernă, aproape toate interpretările fenomenelor sociale se bazează pe el. Este
legat de fenomenul relativismului cultural din antropologia culturală potrivit căruia ceea ce pare să fie valid
pentru o naţiune ( în cazul nostru, pentru un grup etnic sau o minoritate naţională), nu poate să fie acceptat
ca valid pentru alta. De unde deconcertarea omului marcat de valorile morale acceptate de societatea în care
s-a născut când intră într-o altă ţară cu condiţii, norme şi valori schimbate. „Deconcertarea” de care
vorbeşte Nicolae Petrescu nu este altceva decât şocul cultural pe care îl trăieşte individul când intră într-o
societate cu totul diferită de a sa pe care l-am analizat în prima parte teoretica a lucrării.
Interpretarea diferenţelor sociale şi culturale produse de timp, spaţiu şi autorii lor, oamenii, este
obiectul sociologiei comparative care dă posibilitatea judecării obiective a diferitelor valori produse de
viaţa socială a diferitelor grupuri de oameni.
Ceea ce pare straniu la început într-o cultură, spune Nicolae Petrescu, devine obişnuit cu timpul.
Obişnuinţa străinului cu modelele culturale ale unei ţări şi asimilarea lor ca pe fapte normale este o etapă
inerentă a înţelegerii relativismului cultural care arată că diferenţa nu este determinată de obiceiul sau
norma în sine, ci de condiţiile şi concepţiile prin care noi îl vedem şi îl judecăm. „Pe măsură ce

128
încercăm să înţelegem punctul de vedere străin comedia încetează”, subliniază autorul şi încearcă în
continuare să descifreze punctul de vedere străin. Acesta poate fi aflat prin cercetarea bazei sociale
specifice şi stabilirea mobilului real care susţine respectivul obicei sau model, în cazul nostru.
Observarea practicilor culturale specifice grupurilor etnice studiate impune traducerea
semnificaţiei lor, în termenii proprii observatorului. Pentru a afla semnificaţia lor trebuie însă să
descoperim originea, istoria, mediul social în care ele s-au născut, mobilurile sau motivele obiective care au
condus la diferenţele menţionate. În acest fel, se ajunge la principiul translaţiei sau al traducerii
diferenţelor ce apar de la o comunitate la alta.
Dar traducerea în sistemul propriu de concepte, idei şi teorii a diferenţelor dintre trăsăturile,
modelele şi obiceiurile grupurilor umane este şi principiul fundamental al teoriei contactului dintre culturi,
am arătat noi în prima parte a lucrării. În afara lui nu poate fi înţeleasă asimilarea şi integrarea elementelor
culturale dintr-o altă cultură de către un grup cultural sau altul. De pildă, comparând fenomenul
„vecinătate” în accepţia iniţială dată de saşi care a funcţionat sute de ani pentru ei, cu accepţia actuală,
devenită comună saşilor şi românilor ne dăm seama de diferenţa de context social şi istoric în care ea
funcţionează în zilele noastre. Sarcina noastră ca cercetători, în acest caz, este traducerea obiectivă,
ştiinţifică a deosebirilor în echivalenţii lor reali din cultura saşilor trăitori între români. Fără îndoială,
instituţia „vecinătăţii” s-a născut la saşii veniţi din Flandra din zona Moselei şi a Rinului ca o nevoie
stringentă de a-şi soluţiona problemele de viaţă cu „resursele proprii”, fără a apela la „gazde”, care erau
românii. Vecinătatea era microcomunitatea, mocrocosmosul lor etnic dincolo de care se simţeau în aerul
rece al străinilor. Dacă la aceste condiţii mai adăugăm şi spiritul monadic specific filozofiei şi caracterului
germanului, adică izolarea şi autocentrarea sa, devine explicabilă apariţia ei în viaţa saşilor veniţi ca
grăniceri ai regelui Ungar, în 1224, prin „Bula de Aur” a lui Andrei al II-lea, prin care li s-au oferit
privilegii de care au beneficiat până la realizarea dualismului austro-ungar, în 1867.
Diferenţele, împrumuturile şi interferenţele sunt pilonii pe care se sprijină contactul dintre
culturi. Ele sunt cauze, dar şi efecte ale contactului dintre culturi. În calitate de cauze relevă că nici
un contact între culturi nu are loc dacă culturile nu sunt diferite, iar o dată ce are loc el duce la
împrumuturi şi se finalizează cu interferenţe. Ca efecte ale contactului dintre culturi diferenţele,
împrumuturile şi interferenţele exercită acţiune asupra lui accentuându-l.

129
 CAP. V.
ROMÂNII ŞI MAGHIARII LA CONTACTUL DINTRE CULTURI

1. O scurtă istorie a maghiarilor

Ungurii sau maghiarii îşi apreciază preistoria între mileniile 10 şi 4 î.e.n., după unele ipoteze,
având ca „ţară de baştină”, cu aproximaţie, zona munţilor Urali, după altele, Asia Centrală, în preajma
lacului Aral sau partea apuseană a Siberiei, spaţii care ar putea constitui cea mai timpurie etapă a
etnogenezei lor (Gergely András, 1993, p. 9). În jurul anului 4.000 î.e.n. comunitatea din jurul Uralilor se
descompune şi grupurile etnice fino-ugrice din ea se stabilesc la vest de Urali, la confluenţa râurilor Volga
şi Kama, cu un mod de viaţă preponderent de culegători, bazat pe economia naturală, în care ocupaţii de
bază erau pescuitul, vânătoarea şi culesul. Mai târziu, cu dezvoltarea uneltelor de metal, în rândul
îndeletnicirilor economice locul principal îl ocupă agricultura şi creşterea animalelor. În jurul anului 1.000
î.e.n. având loc o nouă dezmembrare a unităţii fino-ugrice ei se deplasează pe cursul mijlociu al Volgăi în
Siberia apuseană şi de-acolo au trecut spre Europa, sub presiunea atacurilor hunice.
Influenţa turcica de care au avut parte triburile seminomade maghiare, în secolele IV-V e.n., le-a
stimulat spiritul organizatoric şi le-a servit drept model de organizare. În secolul IX se găsesc între Nipru şi
Nistru, în ţinutul numit Etelköz sau „locul între ape”, de unde se despart de cazari. Apoi, 7 triburi maghiare
şi 3 triburi cabarice se vor uni constituind o societate militară seminomadică ce va angaja campanii militare
la mare distanţă în stepă, ajungând, în cele din urmă până la Dunărea de jos, in Bazinul Carpatic. Sub
Árpad, începe campania împotriva Bazinului Carpatic, atacând zonele de frontieră de pe Tisa, descălecând
în Câmpia Panonică. Incursiunile ungurilor orientate către Apus vor fi curmate de două infrângeri la
Merseburg în 933 şi la Agsburg în 955.
În descrierea modului cum a fost cucerit Bazinul Carpatic, inclusiv Transilvania, Gergely
András, omite să amintească şi de existenţa românilor. Iată cum mistifică el istoria, şi mai ales,
prezenţa românilor in Transilvania. După el, „Ocuparea integrală a Bazinului Carpatic nu a fost un
proces paşnic, nici în fazele sale următoare, părţile Transdanubiene fiind stăpânite de principatul bavarez,
iar cele nord-estice de imperiul morav. În Câmpia Panonică şi în Transilvania descălecătorii se lovesc de
interesele ţaratului bulgar. Bazinul Carpatic nu a fost niciodată un vid, subliniază el, dar - făcând abstracţie
de avari – descălecătorii maghiari au fost primii care au reuşit să-l cuprindă sub o stăpânire unitară şi
durabilă, procesul descălecatului considerându-l încheiat în jurul anului 900. Efectivul ungurilor
descălecători îl estimează la o jumătate de milion. Populaţiile găsite aici au fost: slavii (sloveni, moravi,
bulgari), francii precum şi avarii – aceştia din urmă greu de identificat – pot fi estimate la jumătatea
efectivului ungurilor” (op. cit. p.13).
Sa redăm şi versiunea românească. Fiind crescători de animale şi provenind din zona silvo-stepei
euro-asiatice, ungurii au căutat întotdeauna păşunile din câmpiile joase, spun Nicolae Edroiu şi Vasile
Puşcaş în lucrarea „Maghiarii din România” (1995, p. 9). Şesul panonic, cu marile cursuri de apă ale
Dunării şi Tisei, nu va mai putea fi părăsit, maghiarii fiind învinşi în incursiunile lor spre vest, datorită
forţei militare superioare a statelor bine organizate din centrul şi occidentul Europei.
La venirea lor în Panonia, spun Edroiu şi Puşcaş, ungurii au găsit aici resturi de populaţie
romanică, slavă şi avară; izvoarele scrise ungureşti (gestae) şi cele narative slave din sec. XI-XII îi
menţionează pe slavi şi pe români (Blachi), iar alături de ei pe greci (Bizantini), bulgari şi germanici. În
secolul X are loc procesul de sedentarizare a ungurilor în Câmpia Panonică şi transformarea modului lor de
viaţă seminomadă în una organizată. În anul 1.000 are loc creştinarea lor în rit catolic sub conducătorul de
trib Ştefan care în 1.001 se proclamă rege, constituind-se, astfel, Regatul Creştin al Ungariei care va
desfăşura o politică de expansiune teritorială şi prozelitism catolic. De fapt, în expediţiile lor spre vest,
trecând peste păduri, pentru cucerirea şesului panonic, triburile ungureşti întâmpinaseră rezistenţa oştenilor
români Gelu, Glad şi Menumorut, cum spune Anonimus, notarul anonim al regelui Bela al III-lea, în
lucrarea Gesta Hungarorum.
După constituirea Regatului Ungariei la 1.000-1.001, începe perioada cuceririi sistematice a
Câmpiei Vestice, a Banatului şi Transilvaniei, sub regele Ştefan I cel Sfânt, cucerire ce a durat până în
secolele XI-XIII. Stăpânirea reală, nu numai nominală, cum avusese loc în primele decenii ale secolului al
X-lea, regalitatea maghiară a realizat-o cu ajutorul unor grupuri de populaţie migratoare, ca s-o poată
stăpâni, ea extinzându-se pe o suprafaţă mult mai mare decât îi permitea populaţia proprie de care dispunea.
Aceste grupuri au fost, iniţial, pecenegii şi secuii, apoi, cavalerii teutoni (grup mic german), pe care i-a

130
alungat datorită propriilor lor tendinţe de expansiune şi, ulterior, saşii şi şvabii, populaţie germană, adusă
din Flandra, Luxemburg şi alte teritorii germane. Coloniştii aduşi s-au bucurat de donaţii, privilegii,
demnităţi, constituind alături de regalitate, clasa stăpânitoare.
Vorbind despre această perioadă de răscruce în istoria românilor, părintele Episcop de Covasna şi
Harghita, Ioan Selegean, spune în cuvântul DE ’NCEPUT al monumentalei Monografii „Românii din
Covasna şi Harghita”, publicată la Editura Grai Românesc, în 2003: „La începutul mileniului al II-lea,
trupele regatului ungar vor cuceri încet, încet, Transilvania, colonizând apoi o populaţie secuiască pe
cursurile superioare ale Mureşului şi Oltului. Acest moment va marca pentru totdeauna viaţa românilor din
Carpaţii Răsăriteni, care vor rămâne aproape un mileniu sub stăpânire străină, reuşind să transforme acest
spaţiu de cultură şi civilizatie românească, într-unul unde astăzi românii sunt minoritari... Cei doi „fraţi”,
Mureşul şi Oltul, izvorâţi de la poalele Muntelelui Hăşmaşul Mare, au fost martorii marilor evenimente şi
frământări şi ale unora din cele mai zbuciumate pagini din istoria românilor. Cetăţile dacice şi castrele
romane marchează acest teritoriu sacru al străbunilor noştri. În aceste cetăţi, puse încă puţin în valoare, s-au
găsit obiecte cu inscripţii creştine încă din secolele III şi IV, acestea demonstrând atât continuitatea
românilor aici, în Carpaţii Răsăriteni, cât şi pătrunderea creştinismului încă din primele veacuri”(p.5).
Pătrunderea maghiarilor pe linia Tisei, dinspre vest pe Someş-Mureş, la poalele Munţilor Apuseni,
apoi, în spaţiul intra-carpatic dinspre Nord-Vest, Bihor, Satu-Mare, Crasna-Sălaj, Cluj, Turda, urmate de
Arad, Deva, Alba Iulia „a marcat pe pânza de populaţie românească mici insule ungureşti, care se vor mări
în secolele următoare prin alimentare demografică din Panonia şi prin spor natural” (Edroiu şi Puşcaş, p.
12). Cu toate acestea, subliniază autorii, aducerea secuilor şi colonizarea saşilor n-a fost de natură să
modifice radical peisajul etno-demografic din teritoriile cucerite de regalitatea maghiară. Românii au rămas
majoritari şi răspândiţi pretutindeni în Transilvania. Maghiarii, organizaţi în comitate, sunt dispuşi în
cetăţile regale, în reşedinţele de comitat, în jurul curţilor nobiliare şi în satele învecinate. Românii au rămas
în blocuri etno-demografice compacte, unde formau ţări, cnezate şi districte, aveau instituţii proprii,
rezultate din feudalismul românesc autohton: ducate şi voievodate. Românii din insulele ungureşti şi din
zonele compacte secuieşti şi săseşti au fost supuşi unui continuu proces de asimilare atât pe cale naturală, în
procesul convieţuirii de zi cu zi, cât şi prin metode forţate, ceea ce a dus la reducerea numărului lor în
Voievodatul din teritoriul intracarpatic din cadrul Regatului Ungariei. La această stare de lucruri se mai
adaugă şi deplasarea sau migraţia unor grupuri de populaţie spre Ţara Românească şi Moldova, unde şerbia
nu ajunsese la gravitatea celei din Transilvania, principatele române oferind posibilitatea scăpării de
iobăgie.
Românii au constituit în Transilvania, atât în epoca voievodatului (sec. XIII-XVI) cât şi în timpul
Principatului (sec. XVI-XVII) o populaţie dominant rurală, de iobagi, oraşele medievale fiind, iniţial,
apanajul saşilor, apoi al maghiarilor şi secuilor. Legislaţia, nobilii stărilor privilegiate - saşii, maghiarii şi
secuii – interziceau pătrunderea românilor în oraşe. În secolul XVI, estimările relevă că românii formează
majoritatea absolută a populaţiei „Principatului” care „întrec” pe celelalte naţiuni la un loc (unguri, saşi,
secui) şi sunt răspândiţi peste tot în Transilvania.
În urma destrămării Regatului Ungariei, după batalia de la Mohács (1526), şi transformarea
Ungariei în paşalâc turcesc, o parte din populaţia maghiară, nobilime, orăşeni, ţărani, se refugiază în
Transilvania, desprinsă de regat. Românii continuă să fie însă excluşi din viaţa politică în care funcţiona
regimul stărilor bazat pe sistemul celor trei naţiuni privilegiate, iar religia lor ortodoxă să fie considerată
„tolerată”.
După cucerirea Principatului Transilvaniei de către Habsburgi (1688-1711) Curtea de la Viena va
proceda la colonizări de populaţie germanică (şvabi, mai ales) sau de altă origine etnică, modificând în
defavoarea românilor proporţia dintre etniile din Transilvania. Cu toate acestea, Recensămintele austriece
din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, efectuate după
confesiune, limbă sau etnie, îndică aceeaşi proporţie etnică în Transilvania: 2/3 români, 1/3 unguri, secui,
saşi şi alţii. Politica de maghiarizare forţată a românilor în perioada dualismului austro-ungar a dus la
micşorarea numărului românilor în teritoriile româneşti anexate în Monarhia Austro-Ungară, sporind
populaţia maghiară pe seama celei româneşti şi germane. La Recensământul din 1910, deşi criteriul de
înregistrare a etniei a fost limba vorbită frecvent, cea maghiară fiind limbă obligatorie, românii deţineau tot
majoritatea populaţiei 53,7%, maghiarii 31,6% şi germanii 19,7%. Această pondere absolut majoritară a
românilor în Transilvania de-a lungul întregii sale istorii este, după părerea noastră, cel mai tare indicator al
continuităţii şi al îndreptăţirii noastre la Transilvania cât va fi şi va trai poporul român!
Baza etno-demografică majoritar românească îmbinată cu principiul democratic al
autodeterminării naţionale a condus la unirea teritoriilor locuite în majoritate absolută de români la 1

131
decembrie 1918, Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul cu România la care îşi afirmase deja voinţa
Basarabia şi Bucovina. Conferinţa de pace de la Paris din 1919-1920 şi Tratatul de la Trianon din 4 iunie
1920 au consfinţit Unirea Transilvaniei cu România. În urma Tratatului de la Trianon maghiarii au trait şi
încă traiesc şi acum în 2006, un puternic sentiment de frustrare de care nu se pot vindeca. Este legitim: au
pierdut statutele şi privilegiile economice, sociale, politice de care s-au bucurat un mileniu şi mai bine, deşi
au fost întotdeauna în inferioritate numerică şi nelegitimi pe un teritoriu pe care trăiau deja de sute de ani
românii.
De la 1918 până în prezent, întreaga raţiune de a fi a forţelor politice radicale din Ungaria a
constat şi constă încă în revizuirea Trianonului care a consfinţit eliberarea teritoriilor şi a locuitorilor lor din
„închisoarea popoarelor”, cum devenise monarhia austro-ungară. Între cele două războaie au dus, de
asemenea, o politică subterană de pregătire a revizuirii Trianonului. Perioada horthystă le-a renăscut
maghiarilor speranţa dominării fostelor popoare pentru 4 ani, (1940-1944), ani atât de duri încât au rămas
adânc încrustaţi în memoria trăitorilor lor. Prin setul continuu de Proiecte de statute pe care le poartă pe la
Porţile Europei din 1990 până astăzi, nu se poate să nu se vadă aceeaşi dorinţă nestrămutată de a întoarce
roata istoriei spre epoca medievală, când ungurii dominau discreţionar populaţii întregi, deşi lumea a
evoluat şi dreptul tuturor de a fi egali şi totuşi diferiţi unii de alţii a devenit un principiu fundamental al
lumii democratice în care vrem să intrăm.

132
 2. Sinuosul drum al contactului
dintre cultura română şi cultura maghiară

Studiul contactului dintre culturi în raporturile dintre români şi maghiari este strâns legat de istoria
lor comună şi veche de peste o mie de ani. Descifrarea acestui contact cu obiectivitate ştiinţifică de ambele
părţi nu a fost posibilă până acum, dar poate viitorul european va întoarce fila istoriei de aici înainte, dand
speranţe tuturor celor care le aşteaptă. Românii, deşi „băştinşi şi în majoritate absolută întotdeauna în
Transilvania”, nu au ajuns niciodată la un acord cu maghiarii în ceea ce priveşte interpretarea istoriei
comune bazată pe adevăr şi corectitudine. Maghiarii, popor migrator, venit din stepele Asiei, şi stabilit în
Panonia în jurul anului 896, unde existau români crescători de animale şi agricultori, extinzându-se, mai
târziu, spre răsărit, i-au trecut prin foc şi sabie ca sa-i domine şi au scris de fiecare dată istoria după
interesele lor de stăpânitori. Mai mult, istoria maghiarilor se împleteşte, pe de o parte, cu cea a secuilor,
aduşi în secolul 12 de regii unguri pentru apărarea teritoriilor şi, pe de alta, cu a saşilor, colonişti germani,
aduşi din părţile Flandrei, Rinului de Mijloc şi Saxoniei, pentru apărarea graniţelor de sud-est de popoarele
migratoare - cumanii şi tătarii - şi pentru consolidarea vieţii economice, ca meseriaşi, comercianţi si
agricultori – în fapt, grupuri privilegiate, şi se împleteşte mai puţin cu românii, privaţi de drepturi şi trataţi
ca servi, săraci şi buni numai de plătit taxe şi de muncă.
La invazia ungurilor din Panonia în Transilvania şi Banat, în societatea românească începuse deja
cristalizarea formaţiunilor statale de tip feudal numite cnezate şi voievodate. Gelu, Glad şi Menumorut,
„duci” sau conducători ai voievodatelor din Podişul Transilvaniei, din Banat şi Maramureş până la Mureş,
şi urmaşii lor li s-au opus cu dârzenie, dovadă că invadareaa Transilvaniei de către unguri a durat mai bine
de trei secole( Ioan N. Ciolan, Constantin Voicu, Mihai Racoviţan, Transilvania – Istorie şi dăinuire
românească, Editura Sirius). După moartea regelui Ştefan I, arată autorii de mai sus, voievodatele
româneşti din Transilvania şi Banat, profitând de criza internă a regatului, îşi recuceresc suveranitatea,
astfel că nici un document nu atestă stăpânirea feudalilor unguri asupra Transilvaniei în secolul XI. Numai
pâna în secolul XIII şi începutul secolului XIV reuşeşte regatul ungar să-şi extindă autoritatea politico-
administrativă asupra Transilvaniei.
Cu toate vitregiile la care au fost supuşi românii ca populaţie aservită de maghiari, ei, totuşi, au
continuat să-şi păstreze modul de viaţă obştească din vechime, cultura spirituală, formele de organizare în
instituţii de sorginte romană, cnezate şi voievodate, ca în Ţara Românească şi Moldova, şi să ofere, în
consecinţă, cnezi şi voievozi formaţiunilor politice din Transilvania, prin aceasta păstrând în mod esenţial
specificul politico-administrativ românesc (op. citată, p. 20-21). Voievodatul Transilvaniei si-a păstrat
autonomia până în 1541 când regatul ungar a fost transformat în paşalâc turcesc, înainte de această dată,
maghiarii fiind înfrânţi de turci la Mohács, în1526.
În noua situaţie Transilvania se constituie ca principat autonom însă sub suzeranitate turcească,
dobândind acelaşi statut ca celelate două ţări româneşti. Prerogativele principilor ei sunt asemănătoare cu
ale domnitorilor români din Moldova şi Ţara Românească. La sfârşitul secolului al 17-lea, în 1691, după
victoriile obţinute de Imperiul habsburgic asupra Turciei, Transilvania şi Ungaria au fost anexate acestuia.
Dar Transilvania a fost tot privilegiată, ea rămânând principat şi, apoi, mare principat, rang oferit de
însăşi împărăteasa Maria Tereza, ca provincie în cadrul Imperiului habsburgic până la 1867, când s-a
constituit dualismul Austro-Ungar şi a fost înglobată politic şi administrativ în Ungaria.
În aceste condiţii, mult trâmbiţata „autonomie” reclamată de maghiarii contemporani în toate
statutele, ca fiind o trăsătură specifică lor, este destul de şubredă şi nu rezistă datelor severe ale istoriei.
Transilvania, prin abilitatea conducătorilor politici de origine română şi profunda asemănare cu ţările
surori, Moldova şi Ţara Românească, s-a bucurat de largul privilegiu al autonomiei de-a lungul istoriei,
pâna în 1867. De la această dată până la 1 Decembrie 1918 şi în perioada horthystă, 1940 – 1944, împotriva
românilor şi românităţii s-au prăvălit cele mai odioase legi şi practici de deznaţionalizare şi exterminare
fizică, psihică şi culturală. La 1 Decembrie 1918, când populaţia din cele trei ţări româneşti şi-a decis prin
voinţa sa liber exprimată un destin istoric unic, fapt istoric de decizie şi rezonanţă internaţională,
Transilvania a fost scoasă de sub tirania ungară până în 1940. Însumând anii, practic, Transilvania a fost
stăpânită prin forţa cea ma brutală de unguri numai 55 de ani, între 1867-1918 şi 1940-1944, ambele rapturi
de libertate şi suveranitate bazându-se pe alianţe şi coaliţii care le-au adus mai mult dezastre decât refacerea
imperiului Sfântului Ştefan.
Cel mai nociv factor în calea contactului dintre culturi a fost procesul de asimilare a românilor şi a
celorlalte grupuri existente de către secuii maghiarofoni, desfăşurat în diferite etape istorice, atât în mod
natural prin atragerea conducătorilor români, oferindu-le privilegii şi donaţii, cât şi prin forţă politică,

133
juridică şi administrativă, mai mare sau mai mică. „Din cele vreo 10 valuri de asimilare imediată şi de
alungare a românilor din ceea ce începe a se denumi Secuime - spune acad. Nicolae Edroiu în Prefaţa la
monografia „Românii din Covasna şi Harghita (2003) – 5 sunt înregistrate în ultimul secol şi jumătate, fiind
documentate de recensămintele moderne, fie că ele erau efectuate sub administraţia austriacă, ungurească
sau românească. Asemenea evenimente şi perioade de intensă deznaţionalizare a românilor din Estul
Transilvaniei se plasează la mijlocul secolului al XIX-lea, în timpul revoluţiei de la 1848-1849, în vremea
dualismului austro-ungar (cu vârful procesului la începutul secolului al XX-lea), în timpul ocupaţiei
ungaro-horthyste (1940-1944), pe durata instituirii Regiunii Autonome Maghiare de către comunişti (1952-
1968, n. ns.) şi după evenimentele din 1989.
În aceste condiţii, este de la sine înţeles că un contact firesc, intens cu un flux puternic de modele
culturale, între cele două populaţii nu se putea înfiripa. El, contactul, nu a fost exclus, a existat, dar plin de
sinuozităţi, stări de conflicte latente şi uneori deschise, pentru că raporturile de dominaţie instituite de
unguri, impuneau în cele din urmă obligaţii şi datorii, interacţiuni cotidiene de viaţă între oameni, fie ei
stăpâni sau servi. Luând în calcul acest adevăr de necontestat, al existenţei reale a unui transfer de valori şi
modele culturale de convieţuire de la stăpâni la supuşi, stăpîni care erau însă mult mai puţini decât supuşii,
în acelaşi timp, nu putem omite că românii cei mulţi şi statornici în modul lor de viaţă, constituiau mediul
integrator, marea masa a băştinaşilor, crescuţi din acel sol, care trăiau după valorile şi cutumele lor
indelung fixate şi că în aceasta situaţie, maghiarii stăpâni, dar fără rădăcini în acest pământ, au trebuit să se
adapteze modului lor dea a trăi şi de a se purta al celor invadaţi.
Astfel se confirmă ipoteza, că chiar în condiţii de ostilitate şi profunde diferenţe între grupurile
sociale care trăiesc pe acelaşi teritoriu, un anumit transfer de valori sociale, economice, culturale are loc,
pentru că viaţa le impune acest mod de conduită. Această confirmare se reflectă în interferenţele culturale
ce au avut loc între români şi maghiari, între români şi maghiarii-secui, mai ales, în limbă, cultură, în
idealurile pe care le-au avut şi pentru care adeseori au luptat împreună
Buna convieţuire şi contactul armonios între culturi au fost însă limitate, în mod deosebit, din
cauza diferenţelor socio-economice ce existau între români şi maghiarii stăpânitori, dar şi concepţiei
diametral opuse de a trata şi interpreta istoria de către istoricii maghiari faţă de istoricii români şi străini,
informaţi şi documentati, inclusiv după documentele ungare, germane etc. Maniera şi tendinţa continuă de a
o falsifica în favoarea lor, inventând tot felul de teorii care să le ateste întâietatea şi justeţea actelor istorice
reprobabile pe care le-au comis de-a lungul secolelor, îi aşează întotdeauna în afara adevărului istoric şi a
cunoaşterii obiective.
Multitudinea de falsuri reiese atât lecturând lucrări ale românilor despre istoria maghiarilor, cât şi
ale istoricilor străini sau maghiari obiectivi. Un model de analiză a acestei falsificări a istoriei îl constituie
lucrarea colectivă din care am citat unele idei („Transilvania – Istorie şi dăinuire românească. Documente
oficiale ungare confirma” de Ioan N.Ciolan, ConstantinVoicu, Mihai Racoviţan), ale carei realităţi se
regăsesc în documente oficiale ungare - aşa cum anunţă autorii şi în subtitlul ei - scrise în limba maghiară,
germană sau limbi de circulaţie internaţională de istorici şi oameni de cultură maghiari, germani sau de alte
naţionalităţi. Cele 318 Note bibliografice de la sfârşitul ei constituie o demonstraţie de felul cum trebuie
scrisă istoria reală a popoareloe aflate în vecinătate.
În cercetările noastre sociologice am înţeles bine modul conştient de falsificare a ei de către liderii
politici şi etnici maghiari. Ei ne mărturiseau cu o totală dezinvoltură că ceea ce ne desparte de ei este
istoria. „Până aici se poate discuta orice, dar în probleme de istorie ne situăm pe poziţii complet opuse”, ne
relata un intelectual maghiar de la o importantă instituţie de cultură. Teoria istorică a pământului pustiu şi a
maghiarilor băştinaşi şi, în consecinţă, stăpânitori; a românilor venetici, infiltraţi între secolele XIII-XVIII,
care i-au asuprit şi privat de drepturi; a Transilvaniei ca pământ maghiar şi a transilvanismului ca specific
cultural zonal; a nedreptăţii Trianonului, care a mutilat Ungaria; a etnocidului practicat de români şi
guvernele lor pentru a-i diminua numeric; a lipsei de credibilitate pentru ei a românilor etc. sunt
principalele probleme în care dezbaterea onestă, cinstită, sinceră a fost imposibil de realizat, reflectate şi în
monografiile, atlasele şi lucrările lor de istorie. Un exemplu de tratare asemănătoare, deşi unele note de
obiectivitate, pot fi văzute la unii autori maghiari, contributori în proporţie covârşitoare la realizarea ei, îl
constituie şi lucrarea recentă „Relaţiile româno-maghiare şi modelul de reconciliere franco-german”, editori
Levente Salat şi Smaranda Enache, apărută la Cluj în 2004, sub auspiciile Ligii Pro Europa şi ale Centrului
de resurse pentru diversitate etnoculturală din Cluj. Consideraţiile legate de viziunea maghiarilor
contemporani despre problematica noastră, a contactului dintre culturi, exprimat în relaţiile interetnice
româno-maghiare va constitui un subcapitol de sine stătător ceva mai departe.

134
 În ultima perioadă, alte false probleme promovate de maghiari au fost românizarea secuilor prin
procesul de industrializare a ţării în perioada socialistă şi transformarea în mare dramă a absolvenţilor
maghiari repartizaţi în zone româneşti. După cum, la fel de dramatizată, a fost şi repartizarea absolvenţilor
români în judeţele Covasna şi Harghita, pentru că în acest fel li se modifică structura etnică, de parcă nu ne
aflam în România, ci în Ungaria! Dată fiind prezenţa maghiarilor la guvernare în ultimele trei legislaturi,
din 1996 până în prezent, 2006, se poate vorbi de o schimbare radicală a strategiei de acţiune: au scăzut
acţiunile protestatare, dar a crescut ponderea dezideratelor prin introducerea lor în legislaţia românească şi
transpunerea lor în practică prin lege. Un astfel de ultim deziderat este Statutul Legii Minoritaţilor care, in
fapt, este o forma deghizată a Statutului de Autonomie a Ţinutului Secuiesc, respins în Parlamentul
României în 2004. În acest fel, ei sunt chiar mai eficienţi decât până acum. Iar amenunţarea cu respingerea
de către UE a integrării europene a ţării dacă Statutul Minoritaţilor nu este votat aşa cum l-au proiectat ei,
poate să le aducă succesul aşteptat. Rămâne de văzut dacă Partidul Democrat în frunte cu Preşedintele lui
Emil Boc şi prefect al judeţului Cluj, din interes de imagine publică pentru viitorii lui alegători din zonă va
fi consecvent cu scoaterea Capitolului 5 privind Autonomia culturală care prevede crearea unor organisme
etno-culturale paralele cu cele ale statului român, dar cu atribuţiile lui sau va ceda pentru menţinerea
coaliţiei la putere. În plus, Statutul poate să cadă şi dacă în Camera Deputaţilor va fi respins de către
majoritatea ce ar putea proveni din opoziţie şi deputaţii din coaliţie care nu sunt de acord cu prevederile lui.
Forţarea impunerii Legii Statutului Minorităţilor, apoi a Autonomiei Culturale la APCE (Adunarea
Parlamentară a Consiliul Europei) şi afirmaţia lui György Frunda, ca şef al Delegaţiei României la APCE,
că el nu reprezintă România, ci pe maghiarii nu este altceva decât un atac deschis la art. 1 din Constituţia
României, articol care nu se negociază, dar pe care toţi liderii maghiari îl resping în numele unor teorii şi
modele de soluţionare a problemelor interetnice pe care ei înşişi le promovează în ţările cu minoritari
maghiari. Lipsa de loialitate a lui Frunda şi a coetnicilor lui lideri este de mult recunoscută în ţară şi în afara
ei, dar afirmarea ei şi impunerea unei recomandări care să-i avantajeze pe ei în demersul de autonomie
teritorială şi culturală, în raporturile dintre minorităţi şi majoritate la nivel european nu este altceva decât
încercarea de deschidere a Cutiei Pandorei într-o problemă atât de complexă şi de sensibilă, prezentă în
toate ţările Uniunii Europene.
Intransigent şi fără menajamente se comportă şi Marko Bela, Vice prim ministru în Guvernul
României, din 2005, referitor la Legea statutului minorităţilor. El a declarat că nu va accepta nici o
modificare esenţială a legii statutului minorităţilor. Se opune oricăror iniţiative şi soluţii ce nu provin de la
UDMR. Aşa cum spune un ziarist – Alexandru Moraru – „El e contra a tot şi a toate. E împotriva oricărei
pravile şi reglementări ce n-are girul lui. E barieră şi scut, zid gros, dig impenetrabil. Fiind medaliat de
Ungaria cu distincţia „Marea Cruce a Ordinului Fidelitate pentru Patrie” el o răslăteşte cu fidelitate şi un
exemplar sentiment naţional” (Naţiunea, nr 342, 15-21 februarie 2006).
Aceste manifestări antiromâneşti sunt totodată şi rezultatul unei continue politici de trădare a
intereselor naţionale de către guvernele româneşti post-decembriste, ai căror reprezentanţi, pentru a-şi
asigura un fotoliu sigur. aducător de foloase necuvenite, au apelat la UDMR, partidul etno-cultural-politic
„de serviciu” la orice guvernare care nu formează o majoritate stabilă din propriii ei membrii sau aliindu-se
cu alte partide româneşti.

135
 3. Dificultăţile unui firesc contact dintre culturi

Contactul dintre cultura română şi cultura maghiară se încadrează în tipul de relaţii de dominaţie
între părţile componente şi, prin aceasta, asimetrice. Între cei doi actori nefiind relaţii de cooperare şi
înţelegere bazate pe valori şi norme general-umane acceptate, contactul dintre culturi se manifestă
trunchiat, distorsionat, în forme socio-afective de adversitate. Ele au fost cele mai vizibile în modul de
exprimare în perioada răsturnărilor politice ce au avut loc în decembrie 1989, când maghiarii au pornit o
adevărată cruciadă împotriva românilor din Covasna şi Harghita unde ei, maghiarii, erau majoritari. Actele
de bestialitate, molestare, umilire şi represiune pe care le-au comis le-au amintit românilor de cei 4 ani de
ocupaţie horthyistă care „au ţinut cât 4 secole”, cum obişnuia să spună mitropolitul Nicolae Colan. Partea
cea mai tragică a acestei istorii actuale este că ea a fost complet îngropată în comentariile şi studiile post-
decembriste, fără nici un fel de remuşcări, privită ca un fapt normal. Chiar mai mult, unii autori maghiari
fac caz de „aportul populaţiei maghiare” prin episcopul Laszló Tökes care a constituit, chipurile, „scânteia
revoluţiei române”. De crimele şi dramele pricinuite miilor de români din Covasna nu suflă nici unul nici
un cuvânt, nici o scuză, deşi se ştie că cei ce uită istoria riscă s-o repete (Santayana). Dr. George Duma din
America, un statornic şi inflăcărat apărător al cauzei românilor, atât în America, ţara adoptivă, cât şi în
România, de 15 ani de zile încearcă să-i sensibilizeze pe maghiari prin autorităţile române postdecembriste
de a prelua modelul ţărilor occidentale care pentru crimele făcute popoarelor în al doilea război mondial şi-
au cerut scuze. Dar maghiarii nu vor să facă acest gest moral nobil prin care să-şi recunoască greşelile, deşi
nici ei, nici Horthy n-au fost judecaţi la Procesul de la Nürenberg. Ei chiar şi l-au reabilitat pe Horthy cu
mare pompă, aducându-i osemintele în ţară şi înmormântându-l cu onor şi cu steagul Ungariei!
Acestea, sunt aspecte crude, dure ale relaţiilor româno-maghiare peste care atât politicienii
maghiari, cât şi cei români, interesaţi în păstrarea puterii, aruncă vălul uitării, sfidând mândria şi demnitatea
românilor.La fel de loviţi de molima uitării sunt maghiarii când se vorbeşte de fostul regim socialist în care
au fost trataţi cu aceleaşi menajamente recunoscute şi de cercetătorii străini, în special americani, care
efectuau cercetari şi studii sociologice pe problema relaţiilor interetnice din România. Eram studentă în
ultimul an de facultate, faceam practica studenţeasca la Casa Scânteii, la Editura Politică, şi treceam pe
coridorul Editurii Kriterion unde era o aşa mare vâltoare de autori, scriitori şi redactori cum nu mi-am
imaginat. Iar cand am ajuns după absolvire cercetătoare, noi ca autori români, nu am putut să publicăm
rezultatele cercetărilor noastre din motive ideologice cunoscute, ceea ce nu a fost corect, dar la Editura
maghiară Kriterion continua aceeaşi mişcare efervescentă de publicare de lucrări în sectorul editorial, pe
când reprezentanţii diasporei lor din America, precum Michael Sozan, intoxica opinia publică şi mediul
ştiinţific american scriind articole despre „genocidul cultural” pe care îl comite România asupra
maghiarilor ! Aceeaşi amnezie manifestă maghiarii când se vorbeşte despre foştii lor politicieni care au
servit în regimul trecut, pe care i-au promovat cu succes şi după 1989, despre care nu vorbesc niciodată
critic, dar o fac din plin cu privire la românii din perioada regimului trecut. Fac aceste aprecieri fără să se
considere ca i-aş apăra sau condamna în mod deosebit pe unii sau pe alţii pentru ceea ce au făcut atunci.
Despre regimul socialist mi-am spus clar poziţia, el trebuie tratat cu luminile şi umbrele sale şi nimic mai
mult. Dar o minimă decenţă morală şi analiză critică este de aşteptat şi de la ei, care, din păcate, nu vine
niciodată, ei fiind întotdeauna îndreptăţiţii, prin ceea ce fac, şi asupriţii şi nedreptăţiţii, dacă nu li se satisfac
şi cele mai aberante cerinţe, pe când românii sunt în toate acţiunile lor prezentaţi în clişeu negativ.
Atitudinea de frondă, de împroşcare şi jignire faţă de biserica ortodoxă şi slujitorii ei din judeţele
Covasna şi Harghita, este un alt teren în care se demonstrează spiritul intolerant şi funciar nihilist al
maghiarilor în privinţa nevoii umane a românilor de a-şi exprima credinţa şi, implicit, această trăsătură
etnică. Comparaţia batjocoritoare cu privire la Bisericile româneşti cu turlele „în formă de ceapă” s-a extins
mult dincolo de hotarele ţării, ceea ce nu-i onorează, ci, dimpotrivă, stârneşte antipatia şi oprobiul, mai ales,
al acelora care au avut fericita ocazie să le vadă şi să le admire frumuseţea.Dovada atitudinii şi
comportamentului dominante ale maghiarilor şi de desconsiderare a nevoilor românilor este şi faptul că
cerinţele românilor fixate prin protocoale rămân petice de hârtie sau sunt omise în variantele finale, pe când
ale lor se înfăptuiesc. De pildă, în Protocolul încheiat între PSD şi UDMR în 2002, scrie Ioan Lăcătuşu,
(Tendinţe de enclavizare, 2004, p.12), problemele ridicate de comunităţile româneşti din Covasna şi
Harghita nu au fost incluse în varianta finală a acestuia. Ele se refereau la: eliberarea autorizaţiei pentru
ridicarea în parcul Municipiului Sf. Gheorghe a unei troiţe închinate eroilor revoluţiei din Decembrie 1989
şi foştilor deţinuţi politici, alături de celelalte două însemne de expresie maghiară existente; definitivarea şi
aprobarea stemei judeţului Covasna şi a celorlalte localităţi din judeţ cu populaţie etnic mixtă prin

136
includerea în cuprinsul acestora a însemnelor heraldice reprezentând şi cultura şi spiritualitatea
românească; eliminarea căştilor de traducere simultană la şedinţele Consiliului Municipal Sf. Gheorghe şi
respectarea normelor metodologice de aplicare a Legii admnistraţiei publice locale; respectarea
prevederilor legale referitoare la situaţiile în care, prin excepţie, legea prevede şi condiţia cunoaşterii
limbii maghiare (pe care ei au stabilit-o ca o condiţie eliminatorie pentru înscrierea la concursul pentru
postul de auditor la Primăria Municipiului Sf. Gheorghe).
Contactul normal între culturi este viciat în perioada post-decembristă de numeroasele statute de
autonomie formulate şi reclamate de maghiari din care reiese o singură cerinţă: aceea a autonomiei
teritoriale ca bază reală a creării unei enclave distinctive a grupului etnic maghiar în centrul României.
Liderii maghiari nu pun nici prin presă, nici prin studii problema interferenţelor româno-
maghiare în istoria şi cultura română şi maghiară. Principala lor preocupare este de a ridica ziduri între
români şi maghiari şi nu de a construi punţi de trecere între cele două grupuri etnice. În acest sistem
de gândire, ei afirmă cu putere şi frecvent subiecte precum: apartenenţa minorităţii maghiare din
Transilvania la naţiunea culturală maghiară, beneficiile legitimaţiei de maghiar, necesitatea dublei
cetăţenii, frustrările generate de „sindromul Trianon”, raportarea negativă la instituţiile statului
român, pe scurt, tot ceea ce desparte pe maghiarii din Transilvania de români şi îi apropie de patria-
mamă Ungaria. După toate acestea, mă întreb acum, cum de mai promovează sau mai pun în discuţie
modelul franco-german de reconciliere prin exemplul Oficiului Franco-German pentru Tineret în lucrarea
lor recentă despre relaţiile româno-maghiare? Nu se dezic total în raport cu practica lor de ghetoizare,
inclusiv în facultaţi, cum se întâmpla în zilele acestea la Babeş-Bolyai în Cluj? (Februarie 2006).
Exemplele ar putea continua, dar în cele ce urmează, ne vom limita doar la enunţarea unor aspecte de
discriminare de către maghiarii majoritari a românilor din Covasna şi Harghita, din perspectiva societăţii
civile româneşti, aspecte care fac din contactul dintre culturi nu un mijloc de îmbogăţire şi înnobilare
umană, cum preconizăm noi, ci un motiv de discordie şi neîmplinire pentru membrii ambelor grupuri etnice

În arealul etnocultural Covasna – Harghita, statutul românilor se înscrie în ceea ce sociologii

numesc grup minoritar în dublu sens: ca grup dezavantajat asupra căruia se exercită presiuni şi discriminări
şi ca grup cu pondere numerică mai mică decât populaţia majoritară de origine maghiară, (aici fiind
majoritară numai pe plan zonal: în Harghita şi Covasna).
Dintre discriminările pe care le suportă românii din zonă amintim:
• existenţa unui partid (uniune culturală de fapt) organizat pe criterii etnice şi a unui electorat stabil
şi disciplinat prin motivare etnică, electorat care determină perpetuarea inexorabilă la putere pe
plan local a UDMR, indiferent de alternanţele la putere pe plan naţional.
• promovarea de către UDMR a principiilor şi practicilor autonomiei teritoriale pe criterii etnice
(separarea şcolilor pe criterii etnice, separarea unităţilor de cultură pe aceleaşi criterii; muzeele
judeţene au devenit muzee naţional-secuieşti, ansamblul folcloric judeţean a devenit ansamblul
folcloric maghiar) etc;
• îngrădirea accesului persoanelor de naţionalitate română în administraţia publică locală, şcoli,
instituţii de cultură, unităţi economice prin condiţionarea cunoaşterii limbii maghiare,
adoptarea legii funcţionarului public care conferă statutul de limbă oficială unei alte limbi decât
cea română, oferind UDMR-ului un instrument iredutabil pentru purificarea etnică a zonei;
• contestarea autoritaţii statului român şi a simbolurilor naţionale de către autorităţile locale conduse
de UDMR; schimbarea denumirilor de străzi româneşti;
• refuzul Consiliului Judeţean Covasna de includere în configuraţia noii steme a judeţului
Covasna a oricărui element simbolic reprezentativ pentru comunitatea şi cultura românească;
• inocularea ideii privind caracterul monocultural maghiar a ceea ce continuă să fie denumit
„Pământ secuiesc”, eludându-se caracterul multicultural al zonei;
• practicarea în mass-media locală de expresie maghiară a unui discurs hiperetnicizat al
formatorilor de opinie pentru promovarea unei politici identitare care excede cadrul drepturilor
legitime juridic acceptate de normele de drept internaţional;
• editarea unor lucrări monografice cu nesocotirea istoriei, tradiţiei, culturii şi spiritualităţii
populaţiei româneşti;

137
 • ignorarea hotărârii de guvern prin care se acordă sediu Muzeului Carpaţilor Răsăriteni;
cuprinderea în programul de guvernare locală a UDMR pe anii 2000-2004 a unei prevederi
referitoare la transformarea Teatrului „Andrei Mureşanu” din Sf. Gheorghe în „Teatru de
găzduire”, ambele demersuri având ca finalitate desfiinţarea celor două instituţii fundamentale
în zonă;
• lipsa unor instrumente legale şi pârghii eficiente pentru contracararea prin forţe proprii a
efectelor politicii etnocentriste şi exclusiviste promovate de autorităţile administraţiei locale aflate
sub autoritatea perpetuă a UDMR;
• în majoritatea localităţilor etnic mixte în care comunităţile româneşti sunt reduse numeric,
românii nu au reprezentare în consiliile locale;
• în judeţele Covasna şi Harghita, numărul locuitorilor de naţionalitate română este mai mic
decât norma de reprezentare in Parlament. Ca urmare a acestui fapt, locuitorii de naţionalitate
română din Harghita nu au reprezentant în Parlament, iar cei din Covasna au obţinut un mandat de
deputat doar in urma redistribuirii, riscând să-l piardă la alegerile următoare;
• Toate aceste aspecte sporesc insatisfacţiile, dezamăgirile, lipsa de orizont pentru condiţia şi
viitorul românilor într-o zonă în care monoculturalitatea maghiară se impune tot mai mult.
Absorbită într-o asemenea enclavă, populaţia de etnie română este condamnată la un proces de
asimilare foarte rapid;
Deoarece constituirea unei enclave în Covasna-Harghita nu va fi benefică nici pentru maghiari şi
niciodată acceptată de români, iar strategia autonomiei pe criterii etnice va constitui permanent o sursă
majoră de discordie, un obstacol insurmontabil în calea convieţuirii pasnice, se impune;
• intervenţia fermă a statului român pentru stoparea tendinţelor de enclavizare, separatism şi
autonomie pe criterii etnice şi normalizarea climatului de convieţuire interetnică. Pledează
pentru acest mod de acţiune multitudinea de argumente rezultate din experienţa internă şi
internaţională;
• O strategie clară a statului român, în consens cu normele europene, va asigura transformarea
zonei dintr-una cu „deficit de stabilitate”, într-una cu o capacitate de absorbţie geopolitică în
care caracterul multietnic şi multiconfesional va asigura atenuarea asperităţilor de orice fel
(Ediţie specială, România pur şi simplu, Universitatea de vară Izvorul Mureşului, Ediţia a VIII-a,
11-17 iulie 2005, p. 8).
Acestea sunt doar câteva aspecte enunţate şi sintetizate de societatea civilă românească din Covasna şi
Harghita, în spatele cărora stau o multitudine de studii efectuate în ultimii 15 ani de merituoşii cercetători
din zonă şi din afara ei.
La acestea se mai pot adăuga două false probleme: 1. a românizării secuilor prin procesul de
industrializare, proces progresist la scară naţională, care a dus la creşterea aportului industriei românesti în
PIB, ca şi la ridicarea nivelului de urbanizare şi de trai al tuturor celor antrenaţi în el şi 2. a repartizării
absolvenţilor maghiari în zone româneşti, repartizare din care ei fac o dramă, deşi trăiesc în România, ţara
tuturor cetăţenilor ei.
O tendinţă mai nouă, adoptată în comportamentul socio-politic şi ideologic al UDMR-ului din
ultimii ani, este aceea a scăderii ponderii acţiunilor stradale cu caracter protestatar, în favoarea creşterii
ponderii dezideratelor prin introducerea lor în legislaţia românească şi transpunerea lor în practică prin
lege. În acest fel, a apărut seria de proiecte de statute care culminează cu statutul de autonomie culturală
deghizat în Legea statutului minorităţilor, lege care a produs multiple dezbateri în mass-media română, în a
cărei votare maghiarii se consideră ferm îndreptăţiţi, dincolo de normele şi practicile frecvente din UE. Mai
mult, ei desconsideră complet realitatea concret-istorică total diferită din România faţă de exemplele cu
care ei vor să convingă atât opinia publică din ţară, cât şi pe cea europeană şi internaţională.
Pentru actualizarea datelor şi înţelegerea profundă a modului de gândire a relaţiilor interetnice şi a
modelelor pe care le propun ei, vom prezenta o ultimă lucrare.

138
 4. O perspectivă actuală
asupra relaţiilor româno-maghiare

Această perspectivă se bazează pe ultima apariţie editorială în acest domeniu, Relaţiile româno-
maghiare şi modelul de reconciliere franco-german, editată de Levente Salat şi Smaranda Enache, în
colecţia Diversitate Etnoculturală în România, având ca egidă Liga Pro Europa şi Centrul de Resurse pentru
Diversitate Culturală, Cluj, 2004, ediţie tri-lingvă, română, maghiară şi engleză.
Dintru început, subliniem că impresionează în mod deosebit, forma broşată, rezistentă, prezentată
în cele trei limbi a problematicii relaţiilor româno-maghiare. În privinţa conţinutului de idei, acestea în
bună parte sunt cunoscute, ele fiind o tematică uşor de recunoscut a programelor politice ale UDMR din
1989 până în prezent, dar trebuie să nuanţăm afirmaţia, punând în evidenţă şi noutatea unor idei, efortul de
înnoire a limbajului, aspect recunoscut la maghiari, prin inventarea unor sintagme care să le justifice
aspiraţiile neîmplinite, precum şi strădania de gândire a unor forme şi strategii de reconciliere reală a
relaţiilor româno-maghiare.
Argumentul editorilor pentru realizarea acestei lucrări
Lucrarea cuprinde răspunsurile la o invitaţie adresată de preşedinţii celor două organizaţii,
Smaranda Enache - Liga Pro Europa şi Levente Salat - Centrul de Resuse pentru Diversitate Etnoculturală
din Cluj, în 2002, demnitarilor cu funcţii înalte, liderilor politici şi personalităţilor modelatoare ale opiniei
publice din România şi Ungaria despre care, subliniază editorii, pe drept cuvânt se poate presupune că au
ceva de spus în legătură cu evoluţia probabilă a relaţiilor româno-maghiare. Iniţiatorii au expediat 370 de
chestionare către 150 de români, 120 maghiari şi 100 personalităţi publice maghiare din România. Cele trei
subeşantioane au avut structuri asemănătoare: au conţinut în proporţie identică politicieni cu funcţii de
răspundere, specialişti şi cercetători care se ocupă profesional cu problema în cauză, personalităţi mass-
media influente şi intelectuali care se bucură de o largă recunoaştere, dar nu desfăşoară o activitate în
strânsă legătură cu problema analizată. La invitaţie au sosit 36 de răspunsuri. Din acestea, în volum au fost
publicate 31 luări de poziţie la a căror publicare autorii şi-au dat consimţământul. Titlurile contribuţiilor lor
au fost date de editorii volumului.
Sinteza răspunsurilor, arată editorii, conduce la ideea că relaţiile româno-maghiare, din perioada
1990-2002, se caracterizează printr-o ambivalenţă particulară: pe de o parte, se poate conta pe un progres
spectaculos la nivelul relaţiilor interstatale şi guvernamentale, care poate fi explicat, în deosebi, prin
încadrarea geopolitică a spaţiului şi interesele de integrare euro-atlantică din interiorul acestuia; pe de altă
parte, dacă relaţiile interstatale evoluează promiţător, relaţiile dintre naţiuni sunt împovărate, în continuare,
de mai multe prejudecăţi neprelucrate şi de o suspiciune reciprocă, ceea ce ar putea face ca stabilitatea
relaţiilor interstatale să devină îndoielnică, dacă în vreuna din cele două ţări evoluţia politicii interne ar
putea oferi pretexte pentru exploatarea politică a acestor prejudecăţi.
Ipoteza ce a stat la baza iniţiativei actualei cercetări a fost reconcilierea franco-germană şi
instituţiile aflate în spatele ei. Din cadrul lor, Office Franco-Allemand pour la Jeunesse/ Deutsch-
Franzősisches Jugendwerk (OFAJ/DFJW), ar putea servi ca model pentru iniţiativele care doresc să
contribuie la fundamentarea stabilităţii relaţiilor interstatale româno-maghiare pe termen lung, prin
lichidarea treptată a problemelor şi prejudecăţilor controversate dintre cele 2 naţiuni.
Publicarea studiului lui Bernard Viale, Coordonator al OFAJ/DFJW şi a celui semnat de Rodica
Robotin şi Petra Szávics, care prezintă istoria evoluţiei instituţiei franco-germane pentru tineret, are
menirea de a demonstra rolul major pe care l-a jucat această organizaţie în crearea şi transmiterea din
generaţie în generaţie a bazelor sociale ale reconcilierii franco-germane.
Lucrarea a fost publicată în trei limbi pentru a atrage atenţia concomitent factorilor de decizie din
România, Ungaria şi Uniunea Europeană că în interesul tuturor este necesară urmărirea atentă a stabilităţii
spaţiului central, est-european şi al Uniunii Europene în general. Pentru realizarea acestui deziderat, este
necesară nu numai respectarea acordurilor şi protocoalelor dintre state, ci susţinerea lor prin înfiinţarea unor
instituţii precum Office Franco-Allemand pour la Jeunesse/Deutsch Franzősisches Jugendwerk
(OFAJ/DFJW) şi a altor programe interguvernamentale.

Din punctul nostru de vedere, pentru cunoscătorii literaturii şi presei maghiare, lucrarea este o
reluare a ideilor deja cunoscute ale liderilor maghiari şi o pledoarie pro-maghiară nu numai prin numarul
mare de intervenţii la care a răspuns majoritatea covârşitoare a acestora, dar, mai ales, prin mesajul, spiritul
şi tonul lipsit de spirit de parteneriat, parteneriat pe care vor trebui să şi-l însuşească şi maghiarii într-un

139
viitor demers autentic de reconciliere româno-maghiar, fără să ne mai suspecteze etern de aşa-zisul
complex de inferioritate şi de pre-judecăţi, când în fond sunt judecăţi post-factuale şi post-documentare.
Din perspectiva metodologică, volumul este opera unor amatori care s-au adresat în pondere de
circa 60% maghiarilor cu ţintă exactă în privinţa concepţiei privind relaţiile româno-maghiare. Un minus
esenţial ni se pare faptul că nu au fost invitate şi personalităţi politice, formatori de opinie români,
mai ales din Covasna şi Harghita (epicentrul maghiarităţii în România), cu opinii diferite de cele ale
maghiarilor, care ar fi relevat aspecte de fond privind realitatea socio-etnică din zonă şi din
România. Iar ca imaginea să fie lipsită de orice tendinţă subiectivă era necesar ca pe lângă demnitari,
lideri politici şi personalităţi române cu opinii şi convingeri formate din experienţele teoretice de
specialitate sau politice, să fie invitaţi şi cercetătorii români din ţară care, prin studiile sociologice
efectuate, aduceau în răspunsurile lor spiritul vieţii reale rezultat din cercetările de teren, aşa cum se
manifestă el la baza societăţii, la firul ierbii, acolo unde se consumă viaţa zi de zi şi ceas de ceas, în
comunităţile etnic mixte din România, unde maghiarii sunt majoritari şi decid destinul „celorlalte etnii” fără
să ţină seama de nevoile lor.
Mai mult. În concepţia noastră, numai o prezentare a opiniilor specialiştilor în studiul relaţiilor
interetnice din institutele şi centrele de cercetare române şi maghiare din Romania şi Ungaria, împreună cu
subiecţii prezenţi în actuala lucrare ofereau un tablou complex şi adecvat realităţii în privinţa evoluţiei
relaţiilor romano-maghiare viitoare. Altfel, prezentarea are un caracter trunchiat şi needificator, cu tentă
abstract-intelectualistă, fără legătură cu realitatea nemijlocită, dar cuprinzând toate obsesiile şi
insatisfacţiile intelectualilor şi liderilor etnici şi politici maghiari, mai ales, că din partea română au răspuns
cu mult mai puţini invitati, iar răspunsurile sunt fie prea succinte şi cu iz de mătase când ating miezul
problemei, fie protocolare, fie pro-maghiare, precum cele ale lui Gabriel Andreescu şi ale Smarandei
Enache, recunoscuţi pentru convingerile lor critice cu privire la români şi covârşitor pro-maghiare.
Simptomatic este faptul că nu s-a adresat invitaţia puternicului Centru de Cercetare
Ştiinţifică de la Sf. Gheorghe, judeţul Covasna, format din tineri cercetători profesionişti, din studiile
cărora s-ar fi dezvăluit imaginea reală a relaţiilor româno-maghiare din România, chintesenţa lor
nudă, acolo unde maghiarii sunt majoritari şi dirijează viaţa social-politică şi economică din zonă în
cel mai firesc stil dictatorial, excluzând pe români de la orice decizie care priveşte interesele sau
destinul lor. Desigur, credem că există şi în Ungaria studii suficient de obiective cu privire la relaţiile
româno-maghiare din Transilvania. Acestea şi multe altele din ţară (vezi şi ICCV, Academia Română), ar fi
întregit tabloul pentru a configura, apoi, pe baza lui, o imagine concretă, holistică a relaţiilor româno-
maghiare în perspectiva viitoare.
Modelul de reconciliere franco-german ar putea fi viabil dacă maghiarii şi-ar însuşi spiritul
conciliator, disciplina şi corectitudinea germanilor şi ar încerca la propriu destinderea climatului şi
deschiderea tinerilor maghiari spre societatea românească şi tinerii români - prin înfiinţarea de instituţii şi
organizaţii comune româno-maghiare, conduse şi gestionate împreună de tineri, prin iniţierea de cercetări
comune între institutele de cercetare române şi maghiare din ţară şi din Ungaria, de universităţi de studii şi
de vară comune între tinerii români şi maghiari. Dar când organizatorii şi liderii organizaţiilor societăţii
civile româneşti din Covasna şi Harghita, încearcă de la primele ediţii ale Universităţii de Vară de la
Izvorul Mureşului (1998) să invite şi tineri români din Ungaria, ca şi tineri maghiari din România pentru a
se cunoaşte şi a discuta reciproc problemele lor comune de muncă şi de viaţă, se izbesc ca de un zid de
nepătruns de atitudinea respingătoare a liderilor UDMR, cum se poate concepe reconcilierea? Ea poate
rămâne înscrisă în petice de hârtie fără valoare, în acorduri şi protocoale care, apoi, pot fi omise în sertarele
de la Ministerele de externe sau, mai grav, calcate în picioare. În loc de întâlniri şi organizaţii comune
româno-maghiare, dirijate cu grijă de lideri din domeniul educaţiei, al activităţilor culturale de tineret din
ambele etnii, la Universitatea de vară a tinerilor maghiari, de la Tuşnad Băi, Balvanyos, erau invitaţi
reprezentanţii cei mai radicali din Ungaria şi România care pledau pentru enclavizare şi ataşare la patria
mamă, inoculând tinerilor otravă şi venin împotriva statului român şi a românilor, în timp ce, la Izvorul
Mureşului, tinerii români mai înregistrau cu mâhnire încă un refuz sau o absenţă din partea tinerilor
concetăţeni de etnie maghiară sau a românilor din Ungaria.
Este surprinzător că editorii lucrării de faţă vin aşa de târziu cu o asemenea invitaţie crezând, că
este, poate, şi o inovaţie. Dar, cum spune românul: „Decât niciodată e bine şi mai târziu”. Aşa că,
personal, ca cercetătoare pasionată a relaţiilor interetnice din România, care doresc ca toţi trăitorii
de pe teritoriul ţării noastre comune, indiferent de etnie, religie, rasă, cultură, să se înţeleagă şi să-şi
construiască un viitor mai bun împreună, fără rezerve şi resentimente, salut şi apreciez acest început,
care coincide cu mult aşteptata aspiraţie a românilor la reconciliere şi armonie interetnică.

140
 Dar, paradoxul este că tocmai atunci când Conf. dr. Levente Salat lansa volumul de faţă „Relaţiile
româno-maghiare şi modelul de reconciliere franco-german” la Simpozionul din zilele de 14-15 octombrie
2005, din Bucureşti, organizat de Academia Română pe tema „Diversitate enică şi integrare europeană”, iar
dr. Ioan Lăcătuşu, Director al Centrului European de Studii Covasna şi Harghita, îşi încheia comunicarea
cu apelul la reconciliere etnică, (a câta oară ? în volume, studii şi comunicări), după modelul franco-
german, în Cluj-Napoca, studenţii maghiari de la Universitatea Babeş-Bolyai mărşăluiau pe străzi pentru
separarea de români a acestei universităţi, repetând, parcă, scenariul din 1990, când liderii UDMR, au
dirijat de la nivelul Ministerului Învăţământului până la ultima şcoală, cu deosebită meticulozitate,
segregarea etnică în învăţământul pre-şcolar şi pre-universitar, copiii de români fiind alungaţi şi chiar bătuţi
cu nuiele să iasă din şcolile unde învăţaseră în comun până atunci. Informaţiile sunt reale. Ne-au fost
relatate de cadre didactice române, care priveau cu teamă în jur să nu fie auzite de maghiari şi apoi,
maltratate de ei.
Demn de remarcat este că în Preafaţă sau Argument, numele oraşului Cluj-Napoca este amputat
de atributul cu rezonanţă istorică “Napoca”, pe care ne-am obişnuit să-l spunem şi să-l scriem, amănunt
care pare nesemnificativ, dar pe care l-am surprins în baza reflexului pe care îl am de a-l vedea scris
complet „Cluj-Napoca”, dar ştiind şi refuzul maghiarilor de a recunoaşte istoria românilor.
Ceea ce editorii numesc „ambivalenţă particulară” în relaţiile româno-maghiare, noi am numi, mai
degrabă, contradicţie fundamentală între modul de expresie a relaţiilor externe şi interne, adică, pe de o
parte, „un progres spectaculos la nivelul relaţiilor interstatale şi interguvernamentale”, explicabil prin
standardele impuse amândorora de integrarea în spaţiul euro-atlantic şi, pe de alta, relaţiile din interiorul
fiecarei naţiuni faţă de cealaltă, dominate de suspiciune, neîncredere reciprocă. De altfel, „progresul
spectaculos” de care se vorbeşte la nivelul relaţiior internaţionale a fost real numai pentru partea ungară şi
maghiară, care şi-a impus dezideratele şi le-a şi realizat cu forţa instrumentelor politice şi a aranjamentelor
de culise cu guvernele româneşti care i-au folosit pe liderii UDMR drept maşină de vot pentru a se menţine
la putere. În acest fel, maghiarii din România şi-au împlinit aproape toate dezideratele, în afara celui de
obţinere a autonomiei teritoriale şi culturale pe criterii etnice, pe când românii din Covasna şi Harghita sau
cei din Ungaria au rămas la fel de marginalizati, dispreţuiţi şi omişi de maghiari în sprijinirea eforturilor lor
de păstrare a identităţii etnice prin cultură, religie şi păstrarea limbii române, lucru recunoscut şi de unii
contributori ai volumului de faţă. Nici cei din Ungaria, nici cei din Harghita nu sunt reprezentaţi în
Parlament (în Covasna este un deputat), nu au fonduri suficiente distribuite din buget pentru întreţinerea şi
dezvoltarea la un nivel decent a presei locale, a şcolilor, instituţiilor culturale, muzeelor, lăsate acum pe
seama bugetelor locale, fonduri dirijate prioritar ca pondere şi termen de realizare, de către puterea locală
maghiară, spre obiectivele de interes ale maghiarilor.
Pentru că am fost tentaţi aproape întotdeauna să privim la cei mai puternici şi să preluăm
modelele lor de viaţă şi de rezolvare a problemelor, considerăm că punerea în dezbatere a modelului
franco-german, model care, bine organizat, dirijat şi monitorizat de ambele părţi contractante, şi-a
demonstrat viabilitatea, este o încercare meritorie şi poate fi valorificat în mare măsură. Dar ca şi unii
contributori ai volumului, şi eu consider că nu trebuie să refuzăm posibilitatea ca pe baza acestui model şi
servindu-ne de reuşita lui, să încercăm să elaborăm un model specific româno-maghiar, în care, într-un
prim pas, să surprindem trăsăturile caracteristice pozitive ale ambelor grupuri etnice asupra cărora să
acţionăm pentru conservare în comunitaţile etnice mixte, ca şi pe cele negative, pentru a le elimina sau,
măcar, diminua; să decelăm împreună funcţionalităţile şi, simultan, disfuncţionalităţile din relaţiile româno-
maghiare interne şi externe.
Odată lămurite aceste probleme fundamentale, al doilea pas necesar este realizarea unui
parteneriat real, sincer, valabil, de pe poziţii de egalitate între cele două părţi. În măsura în care
maghiarii îşi pot exprima în toate formele - vizuale, scrise, vorbite, artistice - identitatea naţională, acelaşi
lucru trebuie să-l accepte şi ei pentru români acolo unde nu sunt majoritari. Exprimarea sinceră de către
români a nevoii de conservare a identităţii etnice, unde sunt numeric minoritari nu trebuie etichetată de
maghiari nici extremism, nici naţionalism, aşa cum se întâmplă acum, pentru simplul motiv că este un drept
legitim al tuturor. Numai punând pe masa discuţiilor cu onestitate şi sinceritate tot ce ne apropie şi tot ce ne
desparte ca popoare, naţiuni, grupuri, entităţi politice sau indivizi, putem porni împreună la o construcţie
trainică a reconcilierii. Altfel, toate proiectele vor fi sortite eşecului, iar climatul interetnic va continua să
rămână tensionat şi cu stări latente de conflict. Maghiarii, aproape toţi, vorbesc numai de frustrările lor, dar
nici unul nu vorbeşte nici în actualul volum de ororile şi crimele comise de ei în 1848, în perioada horthystă
sau în lunile de după evenimentele din decembrie 1989, când, în Covasna şi Harghita, considerându-se
stăpâni pe situaţie, în haosul general din ţară, au comis acte de o barbarie incalificabilă pentru sfârşitul

141
secolului XX, cărora, apoi, în complicitate cu politicienii români, le-au pus surdină. Pe parcurs, Raportul
crimelor fizice şi morale comise asupra românilor în HAR-COV, a fost trecut cu vederea, ca şi cum nimic
nu s-ar fi întâmplat, de către UDMR în complicitate cu guvernanţii români de atunci, maghiarii ieşind
victorioşi, încălcând a câta oară ?mândria şi demnitatea românilor. De asemenea, nici unul dintre demnitarii
unguri nu şi-a cerut scuze pentru crimele comise de-a lungul istoriei de către unguri împotriva poporului
român, aşa cum au făcut alţi demnitari din ţările civilizate, inclusiv Papa Ioan al II-lea pentru cruciadele
duse de Inchiziţie. Nici din volumul apărut nu transpare nici cea mai slabă umbră de vinovăţie pentru
crimele şi masacrele făcute cu zecile de mii în satele româneşti, ba mai mult, le consideră falsuri istorice.

În acelaşi timp, nu putem să nu menţionăm că drepturile de care se bucură minorităţile naţionale în

ţara noastră pot constitui ele însele un model demn de preluat, aşa cum se recunoaşte în Europa şi cum
recunosc înşişi etnicii din ţara noastră, (în afară de maghiari), care şi-au găsit aici loc de casă şi de vatră.
Existenţa a circa 20 de minorităţi naţionale, aşa cum rezultă din Recensământul populaţiei din 18 martie
2002, este un fapt indubitabil.
Să prezetăm Invitaţia şi unele consideraţii ale noastre despre cele afirmate în ea. Încă din prima
frază a invitaţiei adresată demnitarilor, politicienilor, formatorilor de opinie etc. se observă, amatorismul
iniţiatorilor cercetării. “Ne adresăm Dumneavoastră cu invitaţia de a participa la o anchetă intelectuala
(?), cunoscând interesul şi consecvenţa cu care aţi urmărit şi susţinut iniţiativele din ultimul deceniu în
direcţia apropierii dintre români şi maghiari”.
În opinia noastră, toate anchetele de opinie apelează la intelectul subiectului fără să se numească
„intelectuale”, dacă nu vrei să exagerezi cu ideea grupului-ţintă căruia vrei să i te adresezi. Iar dacă au
existat atât de mulţi susţinători ai apropierii româno-maghiare, de ce pe terenul realităţii nemijlocite
românii nu au fost în niciun fel abordaţi şi antrenaţi şi nu s-a schimbat starea de lucruri din Covasna şi
Harghita, cele două judeţe, rămânând „două lacrimi pe obrazul României”, ca urmare a tratamentului
maghiarilor faţă de români?
Nu prejudecăţile şi aspectele mentalităţii colective îngreuiază apropierea dintre cele două
grupuri etnice, cum se afirmă în invitaţie, acesta fiind un sofism adesea folosit de maghiari, ci
comportamentul de marginalizare, excludere şi dispreţ manifestat constant de ei faţă de români în
acţiunile şi deciziile pe care le întreprind şi le duc la îndeplinire. De pildă, până şi la sărbătorirea zilei
de Sf. Gheorghe, Ziua oraşului lor comun, pe care românii au propus-o, ei, ca iniţiatori ai sărbătorii, au fost
excluşi de la ea etc.
Ancheta, se subliniază în invitaţie, vizează identificarea reperelor de colaborare şi apropiere dintre
cele două naţiuni, pornind de la opiniile şi sugestiile unor personalităţi importante din cele două ţări, cu
pondere reală în modelarea acestor relaţii în propriul lor domeniu de activitate, având convingerea că ideile
exprimate vor contribui la conturarea unei viziuni mai clare şi la elaborarea unor acţiuni concrete şi utile.
În concepţia noastră, în primul rând, organele puterii locale, politice, administrative, economice şi
culturale maghiare, ca factori de decizie, pot schimba starea de lucruri, nu “opiniile şi sugestiile
personalităţilor importante din cele două ţări”.
Dacă iniţiativa noastră vi se pare demnă de interesul Dumneavoastră, se arată în continuare în
Invitaţie, vă rugăm sa răspundeţi – ţinând cont de motivaţia de mai sus – la următoarele întrebări:
1. Din motive lesne de înţeles, românii şi ungurii, România şi Ungaria au pornit la drum după 1989
cu aşteptări diferite în privinţa apropierii dintre cele două naţiuni. În ce măsură credeti că aceste
aşteptări s-au realizat?
2. Evoluţia relaţiilor româno-maghiare a fost uneori comparată cu reconcilierea istorică franco-
germană. Care este, în opinia Dumneavoastră, conţinutul efectiv al acestei expresii şi în ce măsură
se aplică ea raporturilor dintre România şi Ungaria, dintre români şi unguri?
3. Prin ce argumente - de ordin politic, economic, cultural etc. – credeţi că se poate motiva nevoia
unei dinamici mai puternice a relaţiilor româno-ungare acum, la mai bine de 10 ani de la căderea
comunismului, şi în contextul unui proces de transformări istorice pe plan geopolitic?
4. Care sunt, în opinia Dumneavoastră, principalele impedimente în calea unei dezvoltări mai
dinamice, a unei apropieri mai consistente în relaţiile româno-ungare? Ce iniţiative credeţi că ar
putea accelera acest proces?
În afara răspunsurilor solicitate la întrebările precizate, aşteptăm cu interes comentariile şi opiniile
Dumneavoastră legate de acest subiect.

142
 Mulţumindu-vă pentru colaborare, vă rugăm să ne trimiteţi contribuţiile Dumneavoastră până la
data de 20 martie 2002, pe adresa CEDE, Str. Ţebei, Nr. 21, 3400 Cluj-Napoca.

Cu deosebită consideraţie, Levente Salat

Smaranda Enache Preşedinte Executiv
Preşedinte Centrul de Resurse pentru
Liga Pro Europa Diversitate Etnoculturală

Din multitudinea de idei, vom reţine pe cele care ni s-au părut mai semnificative pentru susţinerea
unei poziţii sau a alteia, a unei naţiuni sau a alteia. Autorii volumului fiind înscrişi în ordine alfabetică, vom
urma uneori şi acest criteriu, ca de pildă acum.
Analizând pe scurt răspunsul lui Gabriel Andreescu, ceea ce surprinde dureros pe un cititor român
- şi prin acest fapt reduce şansa reconcilierii cu el – este atitudinea lui deschis anti-românească şi pro-
maghiară, deşi se proclamă pro-european, când afirmă că aşteptările celor două părţi nu puteau fi împlinite
după „intermezzo-ul” atât de scandalos de la începutul anilor ’90, produs de mizeria
ultranaţionalismului Vetrei Româneşti, PUNR, PRM, de politica incitatoare a FSN-PDSR şi de
naţionalismul (in)decent la foc scăzut care au creat situaţia de suspiciune şi amintiri dezgustătoare de care
nu se va putea face abstracţie” (p. 37).
În concepţia sa deformată, lupta românilor pentru a-şi păstra, în primul rând, fiinţa fizică de atrocităţile
la care s-au dedat maghiarii în Covasna şi Harghita, în decembrie 1989 - ianuarie 1990, care, în haosul
generalizat din ţară, şi-au luat soarta în propriile mâini, au ucis reprezentanţi ai organelor de stat, le-au tăiat
capetele şi au jucat cu ele fotbal; au necinstit şi defăimat cimitirele româneşti care au devenit locuri de
antrenat câinii, iar crucile şi căştile oştenilor au fost aruncate şi călcate în picioare; au biciuit la propriu şi la
figurat copiii români din şcoli şi au alungat cadrele didactice şi preoţii din sate şi oraşe; au eliminat cadrele
de conducere române din instituţiile locale şi judeţene etc. - toate aceste atrocităţi şi acte barbare el le
consideră doar un intermezzo atât de scandalos de la începutul anilor ’90, în ultimă instanţă, tot de
români produs prin singurele organizaţii înfiripate ca să-şi apere fiinţa naţională ce atingea nivelul
dispariţiei: Vatra Românească, PUNR şi PRM.
În concepţia lui Gabriel Andreescu, românii n-au drept la apărarea fiinţei lor naţionale pentru că
dacă o fac, el îi etichetează automat naţionalişti şi ultra-naţionalisti, dar atrocităţile maghiarilor le trece cu
vederea şi le consideră, probabil, normale. În cei 12 ani, maghiarii au acumulat numai răni în opinia lui, nu
o multitudine de revendicări cu care acum stăpânesc deplin zona.
Exagerează numărul maghiarilor din Transilvania luând ca indicator numărul vorbitorilor de
maghiară, ştiut fiind că pot vorbi maghiara şi etnicii români şi consideră Transilvania spaţiu relevant
pentru economia Ungariei ocupat de aproape 2 milioane de maghiari, nu ca spaţiu al României, în care
trăiesc şi acum, ca şi în întreaga ei istorie, mult mai mulţi români.
Are dreptate în două puncte principale: când spune că reconcilierea, în cazul nostru, are o
dimensiune preponderent internă, nu externă, relaţia români-maghiari jucându-se în raporturile
comunităţilor mixte româno-maghiare şi când apreciază că marea problemă este cea a
antreprenorilor etnici, daca vor dezvolta un larg sistem de co-interese între români şi maghiari.
Românii tocmai acest sistem de interese comune îl aşteaptă de la administratorii şi politicienii
maghiari din Covasna şi Harghita, care dirijează singuri viaţa social-economică: antrenarea lor la luarea
deciziilor privind viaţa şi viitorul lor, acest deziderat constituind obiectivul central al organizării lor în
Forumul Civic al Românilor din Covasna şi Harghita.
Problemele centrale ale studiului efectuat la care ne vom opri sunt:
1. Dacă modelul franco-german este aplicabil şi la relaţiile româno-maghiare şi
2. Care sunt principalele impedimente în calea unei dezvoltări mai dinamice, a unei apropieri mai
consistente în relaţiile româno-ungare? Ce iniţiative ar putea accelera acest proces?

Modelul franco-german
A stârnit o multitudine de opinii şi atitudini din partea contributorilor la volum. După unii,
comparaţia este bine-venită, după alţii, modelul nu se potriveşte, distanţa dintre cele două perechi de ţări
este prea mare, Franţa şi Germania fiind doi piloni fundamentali ai Europei, două mari puteri, care luptau
pentru supremaţie, pe când România şi Ungaria sunt ţări mai mici în cadrul Europei şi, în acest caz,
importante sunt raporturile dintre comunităţile interne române şi maghiare din România şi din Ungaria, am
adăuga noi; apoi, diferendele româno-maghiare sunt de dată mai veche, ca atare, ideile preconcepute şi

143
traumele s-au săpat mai adânc în conştiinţele colective ale ambelor popoare şi, în consecinţă, reclamă un
timp mai lung de refacere, reconciliere. După cum sunt şi unii care propun că având reper acest model,
franco-german, să creeăm un model specific româno-maghiar despre care peste 20 de ani să-şi amintească
europenii. Chiar între aceste trei opinii, mai există unele care se interferează şi le îmbogăţec pe primele.
De remarcat este faptul că opiniile sunt interesante, la unii autori sunt dezbătute cu argumente
nuanţate şi multiple.

Modelul franco-german -
Un model preluat sau posibil de preluat

După acad. Dan Berindei, comparaţia cu modelul franco-german poate fi făcută, dar procesul este
încă în desfăşurare, iar realizarea Tratatului din 1996 şi respectarea lui cinstită, de ambele părţi,
reprezintă o solidă temelie (p.99).
În continuarea lui, parcă, Mircea Geoană, în calitate de Ministru de Externe la data completării
chestionarului (1992), subliniază ideea că Tratatul de bază româno-ungar, ca pas important în
reconcilierea româno-maghiară, a avut la bază modelul franco-german şi integrarea celor două ţări în
structurile euro-atlantice, iar prevederile lui se referă la adâncirea şi diversificarea cooperării în domenii
de interes reciproc şi la realizarea unui parteneriat activ, la crearea unor relaţii de încredere, bunele relaţii
dintre România şi Ungaria fiind văzute ca un motor al integrării europene şi nucleu de pace şi stabilitate în
Europa Centrală (p. 159-161).
Subiecţii cercetării recunosc că reconcilierea franco-germană a fost o experienţă reuşită şi a
constituit un model pentru că a renunţat în plan politic la încărcătura emoţională a rivalităţii şi
conflictelor istorice dintre cele două naţiuni, în favoarea unei atitudini pragmatice, constructive. El
rămâne de preluat de români şi unguri, în primul rând, la nivelul guvernelor, dar trebuie ţinut seamă de
particularităţile locale, nuanţează Ioan-Aurel Pop (p. 329).
Reconcilierea româno-maghiară are un diferend de dimensiune istorică, ce-i drept, dar de proporţii
mai mici decât cel franco-german, consideră Daniel Vighi (p. 425). Pentru reuşita reconcilierii, atât politica
românească, cât şi cea ungurească trebuie să renunţe la retorica discursivă şi exaltările emoţionale cu tentă
populistă şi să abordeze, în legătură cu Transilvania, o perspectivă raţionalist-pragmatică, mai apropiată de
tradiţia raţionalismului luminilor decât de aceea a exaltărilor revoluţionare romantice. De pildă, pentru
unguri, există credinţa nediferenţiată că Transilvania este creaţie civilizaţională proprie, cu cel mult zone de
dezvoltare urbană săsească, iar pentru români, credinţa că Ardealul le aparţine anistoric, metafizic, cu tot cu
natură, cu mistica plaiului şi toate celelalte. Aceste viziuni istorice, în opinia lui Vighi, ar trebui sa-şi
găsească locul numai în dezbaterile culturale şi istorice, dar să nu dobândească accente de confruntare, iar
pentru aceasta, un rol important i-ar reveni şcolii, dar şi ea este „captiva unui naţionalism cultural retardat”.
Abordarea pragmatică a relaţiilor bilaterale dintre români şi unguri, strict ancorate în problematica
prezentului şi a perspectivelor imediate şi de lungă durată ar fi soluţia realistă pentru dobândirea mai
binelui comun.
Pe aceeaşi direcţie de interpretare merge, în cele din urmă, şi Anton Niculescu atunci când spune
că din punct de vedere istoric, este dificil să facem o paralelă, deoarece atât situaţia politică, cât şi
ponderea, influenţa internaţională a ţărilor în cauză aparţin unor categorii diferite. „Dacă însă pornim de la
spiritul modelului franco-german, se poate imagina aplicarea lui în vederea calmării tensiunilor româno-
maghiare. Pentru că, în primul rând, tinerii sunt cei care pot construi poduri durabile între cele două naţiuni.
Este însă nevoie de voinţă politică şi de acţiune pragmatică” (p. 321).

Un model deja existent

În ceea ce priveşte modelele europene, franco-german sau italiano-austriac, Vasile Dâncu
subliniază că ele sunt demne de luat în seamă, dar nu trebuie pierdute din vedere nici diferenţele. Din ele se
pot prelua unele lucruri, dar el menţionează, în mod deosebit, deosebirile în mentalităţile, tipul de cultură
civică, inclusiv pasiunile ceva mai aprinse care despart relaţiile româno-ungare de ţările menţionate. El
pledează pentru „găsirea propriului nostru drum” pentru că, în urma mulţilor paşi făcuţi în direcţia
reconcilierii, putem fi noi înşine un model de importat în această regiune, unde există foarte multe
nuclee de conflict interetnic. Românii şi maghiarii au construit, de fapt, propriul lor model,
argumentând că, UDMR a avut mult mai multe reuşite pe cale moderată, prin prezenţa lor în parlament şi
guvern, decât dacă ar fi forţat prin schimbări radicale (p. 108). Acesta este punctul de vedere al
politicianului, ministru al comunicaţiilor, dar în concepţia noastră de cercetători, modelul acesta este

144
construit nu numai prin manevrele politice ale UDMR de când este la guvernare şi în parlament, ci şi
datorită comportamentului firesc, normal, tolerant al românilor de rând, instituit de secole între ei şi
maghiarii lângă care le-a fost dat să trăiască, datorită filosofiei lor paşnice de viaţă că trebuie să te înţelegi
cu vecinul de lângă tine.

Un model condiţionat
Unii autori condiţionează realizarea reconcilierii de anumite acţiuni comune. Succesul modelului
franco-german, spune Attila Kelemen, a constat în demararea unor programe comune la nivel
guvernamental...După câte ştiu, asemenea proiecte româno-maghiare (maghiaro-române) nu există (p.235).

Modelul reconcilierii româno-maghiare va trebui inventat şi realizat de către noi, maghiarii şi

românii, spune Kinga Gal. Un posibil conţinut al comparaţiei reconcilierii istorice franco-germane cu cea
româno-maghiară ar fi faptul că ambele procese s-au construit şi sunt construite pe recunoaşterea
intereselor comune. Diferenţa esenţială este că procesul reconcilierii româno-maghiare trebuie să aibă loc,
în primul rând, în interiorul României. Principalii protagonişti ai acestui proces nu sunt cele două state, ci,
pe de o parte, statul şi poporul român, iar pe de altă parte, comunitatea maghiară din România (p.146).

Modelul franco-german
nu este acceptat de maghiari
Un exponent relevant al acestei poziţii îl constituie Nandor Bardi, care porneşte de la premise
istorice. În sens istoric, spune el, chestiunea româno-maghiară a fost în secolele XIX-XX istoria a două
construcţii paralele, care până acum s-au respins reciproc, sub aspectul a două probleme specifice:
„chestiunea Transilvaniei” si „chestiunea maghiară” (p.46). Ca spaţii de viaţă de sine stătătoare, cele două
structuri umane trăiesc una alături de alta, se exclud una pe alta, dovadă, cuvintele „ei” şi „noi” care
reflectă linia de falie etnică ce le desparte. Ele nu convieţuiesc în sensul sociologic al cuvântului, deşi
factorii determinanţi socio-materiali, politici şi juridici sunt comuni.
Bardi nu acceptă comparaţia cu valoare de model a tratării relaţiilor româno-maghiare cu cele
franco-germane întrucât ea a luat fiinţă în atelierul politicii externe româneşti, cu declaraţia de reconciliere
româno-maghiară a lui Ion Iliescu. Nu este vorba de un model acceptat de ambele părţi, spune el. Mai
degrabă consideră un exemplu mai potrivit convieţuirea multiseculară a germanilor cu francezii în Elveţia.
Necomparabilitatea îşi are izvorul în faptul că românii s-au modernizat economic pe o altă linie decât
Ungaria; manualele de istorie nu s-au concertat, studenţii maghiari, la istorie, nu învaţă teoria continuităţii
etc. Partea maghiară nu este receptivă la modelul franco-german, în primul rând, din cauza
chestiunii minoritare (p. 55). Această parte evidenţiază cu precădere modelul Tirolului de Sud ca
model de autonomie sau proiectele nord-irlandeze din cauza controlului comun al Regatului Unit şi
al Irlandei de Nord şi a dorinţei Ungariei de a obţine statutul de putere apărătoare.
Bardi, alături de Gustav Molnar şi grupul „Provincia”, în locul obiectivelor naţionale, pune
accentul pe interesele regionale prin care văd garanţia dezvoltării societăţilor minoritare maghiare în
descentralizarea structurilor unitare de stat naţional ale ţărilor vecine, în federalizare, în demararea
proceselor devolutive.
Iată cum se inventează o sintagmă nouă de „societate minoritară maghiară” care îşi asigură
dezvoltarea tocmai prin erodarea şi descompunerea statelor naţionale unitare în procesele de regionalizare.
Ea se va regăsi şi la Péter Kende (p. 243-245).
Modelul franco-german ar putea fi aplicat şi în cazul românilor şi maghiarilor, dacă ar exista
politicieni charismatici care ar face din el filosofia lor de viaţă şi ar reuşi să obţină ca elita politică să acepte
aceste vederi, spune Sándor Jankó Szép. Din păcate, însă, în momentul de faţă nu există astfel de politicieni
şi nici scopuri înălţătoare precum Europa Unită. Astfel, modelul franco-german nu funcţionează în zona
noastră. În România, politicienii demagogi şi meschini reuşesc să-şi creeze un capital politic important din
naţionalism, disimulându-şi, în acelaşi timp, şi interesele materiale proprii, de tip mafiot (p. 214).
În concepţia lui István Haller, reconcilierea româno-maghiară trebuie construită pe alte baze,
deoarece factorii care o influenţează sunt diferiţi de cei ai reconcilierii franco-germane. Uitându-se în jur,
sugerează şi el ca model mai potrivit Suedia şi Finlanda (p. 176)
O poziţie categoric negativă sau de respingere are Lászlo Dénes. După el, modelul franco-
german este un model al ascunderii sub covor a trecutului împovărat, a ofenselor, a problemelor, un
exemplu al îngheţării acestora, un model de tip nu privi în urmă, ce a fost a fost şi numai de aceea
funcţionează. Acest model nu poate fi adaptat relaţiilor româno-maghiare tocmai pentru că una

145
dintre părţi (în cazul nostru, partea română), încearcă de pe poziţia „marii naţiuni, victorioase,
eficace şi descurcăreţe” să impună principiul „ce a fost, a fost, uitaţi trecutul, resemnaţi-vă!”
celeilalte părţi, care este considerată culpabilă şi ostilă (ergo predestinată osândirii şi ispăşirii).

Comparaţia franco-germană nu este adecvată, afirmă şi György Enyedi.

Pactul franco-german a fost interesul primordial al întregii lumi occidentale, deoarece fără aceasta
ar fi avut puţine şanse confruntarea unită faţă de Uniunea Sovietică şi, prin acesta, funcţionarea fiabilă a
NATO sau integrarea economică de mai târziu a Europei. În acest sens, s-a manifestat şi o puternică
influenţă din partea SUA, iar celor două părţi li s-au promis multe: Germaniei recăpătarea rapidă a unui
statut decent după pierderea războiului (să ne amintim cum s-a desfăşurat acest proces după primul război
mondial), iar Franţei un rol politic mult mai mare decât importanţa efectivă a ţării. Colaborarea româno-
maghiară este de interes european numai în măsura în care nu se doreşte apariţia unor noi conflicte în
Europa de Sud-Est. În rest, ea este numai interesul celor două ţări. Influenţa democraţiilor occidentale este
indirectă: nici una dintre ţări nu ar dori să primească un calificativ negativ şi să rămână în afara lărgirii UE,
ceea ce le îndeamnă să-şi păstreze autocontrolul. Relaţiile interguvernamentale româno-maghiare pot fi
considerate satisfăcătoare în prezent.
A compara evoluţia relaţiilor româno-maghiare cu legăturile franco-germane este o confuzie a
proporţiilor, în concepţia lui Péter Kende. Viitorul UE este plin sau lipsit de speranţă în funcţie de calitatea
relaţiilor franco-germane. În schimb, evoluţia relaţiilor româno-maghiare are o importanţă decisivă doar din
punctul de vedere al celor două (trei?) naţiuni interesate. Dar poate că şi această afirmaţie este exagerată! O
relaţie proastă liniştită cu România este dezagreabilă din punctul de vedere al viitorului Ungariei, dar nu
fatală. Este însă foarte puţin probabil ca România să fie capabilă de integrare în Europa dacă în
interior nu va putea găsi o soluţie în spirit european la chestiunea maghiară şi dacă în urma acesteia
se va confrunta şi cu Ungaria. Dar să fim corecţi: câteva lucruri depind şi de politica guvernului de la
Budapesta, în ceea ce priveşte dezvoltarea relaţiilor dintre cele două ţări. Dacă guvernul de la Budapesta
este unul care manifestă un stil provocator (vezi subcapitolul „legii statutului”), atunci, nu-i de mirare că
Bucureştiul devine şi el nervos. Primele victime ce vor suferi de pe urma acestei nervozităţi vor fi maghiarii
din România (p. 243). După cum se observă limpede, Kende face parte din partida celor care cântă
prohodul integrării României în UE “dacă nu va putea găsi o soluţie în stil european la chestiunea
maghiară”, desconsiderând total partea română şi problemele ei.

Reconcilierea reala franco-germană este negată sau subapreciată ca putere de model.

Iată ce spune László Kürti, în acest sens: Reconcilierea istorică franco-germană – cel puţin aşa
cum o pot aprecia eu prin prietenii mei şi pe baza experienţelor acumulate cu ocazia şederilor mele în
străinătate – este doar un mit. Însă un mit bine plănuit şi bine plăsmuit. Francezii continuă să nu fie
prea încântaţi de unificarea Germaniei, în care parcă recunosc aspiraţiile unei mari puteri. Cu
privire la relaţiile româno-maghiare, cred că modelul nu prea e de folos.

Alte modele sunt mai potrivite, dar obligatoriu adaptate

Nici Zsolt Németh nu agreează modelul franco-german. „Sunt de acord cu afirmaţia că apropierea
celor două naţiuni trebuie să urmeze exemple occidentale, deoarece sistemul de valori european este
numitorul comun pe baza căruia putem să reglementăm treburile noastre comune. Nu este însă indiferent
care sunt modelele din Occident pe care le vom urma la modul concret. Altfel se prezintă modelul franco-
german, decât cel germano-belgian, germano-danez, anglo-irlandez sau chiar italo-austriac. Acestea se
deosebesc datorită faptului că încearcă să trateze probleme cu caracter diferit. Îndrăznesc să cred că puţini
sunt aceia care admiră cele petrecute în relaţia franco-germană, la fel de mult ca mine. Cu toate acestea
însă, trebuie să vedem că problemele istorice ereditare ale relaţiilor româno-maghiare se deosebesc în mod
semnificativ de problematica franco-germană… Dacă ar fi să o comparăm cu una din celelalte regiuni,
consider că Tirolul de Sud ar putea fi o zonă asemănătoare, deoarece şi acolo relaţiile interetnice constituie
problema primordială, pe lângă legăturile dintre minoritate şi patria mamă. Prin urmare, eu aş căuta idei în
vederea rezolvării pe scară largă a relaţiilor noastre, mai degrabă, în legăturile dintre Italia şi Austria, cu
menţiunea că nimic nu poate fi preluat fără să fie adaptat situaţiei. Obiectivul nu este copierea modelului
franco-german sau a celui italo-austriac, ci ca să facem în aşa fel încât peste 20 de ani, dacă cineva
vrea să arate un exemplu europen de urmat cu privire la reconcilierea între două naţiuni, modelul

146
româno-maghiar să fie în mod natural acela care să-i vină prima dată în minte” (p. 287-288).
Frumoasă proiecţie viitoare, dar greu de realizat, cel puţin, în actualele condiţii, credem noi.
După cum se vede, în paleta largă a opiniilor despre comparaţia modelului româno-maghiar cu cel
franco-german, par să domine cele care propun alte modele, al căror conţinut concret, susţin autorii lor, este
mai apropiat de situaţia relaţiilor interetnice româno-maghiare din România.
În concepţia noastră, ar trebui să prelucrăm în mod original aceste propuneri şi luând în
consideraţie şi modelul românesc de relaţii interetnice cu toate celelalte 17 minorităţi din ţara noastră,
verificat de-a lungul secolelor şi deceniilor, să construim şi modelul româno-ungar. Nucleul tare al
modelului româno-maghiar să fie, totuşi, construirea unor instituţii şi organizaţii comune ale tinerilor din
ambele ţări, ale căror activităţi culturale, instructive, de divertisment sau sportive să-i unească, să-i
împrietenească, să-i facă să se cunoască mai bine şi să-şi respecte reciproc valorile, cultura, istoria şi
neamurile din care provin.

Să urmărim, în continuare, pe scurt, opiniile subiecţilor cercetării cu privire la principalele

impedimente în calea unei dezvoltări mai dinamice, a unei apropieri mai consistente în relaţiile
româno-maghiare şi iniţiativele care ar putea accelera acest proces.
Capitolul „impedimente în calea unei dezvoltări mai dinamice a relaţiilor română-maghiare” –
unul din cele mai sensibile subiecte - a suscitat răspunsuri multiple şi nu rareori cu o bogată încărcătură
emoţională şi cu învinuiri reciproce între cele două părţi.
Important este faptul că la această întrebare a apărut un numitor comun la o bună parte a
subiecţilor cercetării: acela al necesităţii cooperării pe toate planurile între cele două ţări şi popoare pentru
realizarea obiectivelor comune de integrare în structurile euroatlantice, în care ambele sunt deopotrivă
interesate. Acest obiectiv major presupune însă, în concepţia noastră, elaborarea de comun acord şi în
totală onestitate şi transparenţă a unor proiecte comune, după principiul „win-win” şi nu după
principiul lui Gustav Molnar şi al grupului „Provincia” care propun realizarea de „societăţi
maghiare minoritare” care în procesul de regionalizare să ducă nu la dezvoltarea zonelor comune, ci
la procese „devolutive” care să submineze unitatea statelor participante şi, în cele din urmă, la
federalizare.

Principalele impedimente în calea unei dezvoltări mai dinamice a relaţiilor română maghiare

Acumulări seculare de iritare, raportarea diferită la trecut

Din perspectivă românească, un răspuns calm şi în cunoştinţă de cauză dă acad. Dan Berindei. Îl
redăm ca atare pentru că reflectă cunoaşterea unui istoric remarcabil. Un impediment este cel
„tradiţional”, acumulările seculare de iritare, în ceea ce priveşte pe români şi cele de după 1918, în
privinţa ungurilor, dar şi a românilor.
Un altul este „dezechilibrul” actual în relaţiile reciproce, pe care nu numai România, dar şi Ungaria
ar avea interesul de a-l vedea înlăturat şi de a se ajunge, pe toate planurile, la strânse colaborări, dar între
părţi realmente egale.
Un altul este legat de limbă. După opinia mea –arată dânsul - în această privinţă trebuie dată deplină
satisfacţie ungurilor din România, în sensul utilizării limbii, culturii şi obiceiurilor lor, dar, totodată, nu pot
considera firesc ca ungurii cetăţeni români, reprezentând ceva peste 7% din populaţia acestei ţări, să
nu cunoască limba majorităţii, limba ţării şi a statului. Oare minorităţile din Germania sau din Franţa
nu cunosc limbile germană, respectiv, franceză? Şi nu este oare acest lucru chiar în interesul lor?
Mai există un impediment: insuficientele străduinţe pentru conlucrarea activă, pentru colaborarea
efectivă, pentru cunoaştere reciprocă, pe toate planurile. Există chiar dăunătoare tendinţe de separatism
etnic, de respingere a colaborării, în fond, de neacceptare a conlocuirii (p. 99-100).
După cum se vede, D-l Academician Dan Berindei, destul de fin şi transparent, prin termeni cu grijă
aleşi, atrage atenţia asupra câtorva probleme fundamentale în ceea ce priveşte relaţiile româno-maghiare:
realizarea unei înţelegeri sincere, echilibrate şi constructive între cele două naţiuni; respectarea
cinstită, de ambele părţi, a Tratatului româno-ungar din 1996; realizarea unei colaborări strânse şi
constructive ţinând seama nu de situaţia actuală mai nefavorabilă României, ci într-o perspectivă
istorică mai amplă, de lungă durată. Iar la capitolul „impedimente”, tot într-o formă indirectă, „soft”,
vorbeşte de tradiţionalele acumulări seculare de iritare ale românilor, dar şi ale ungurilor şi românilor
de după 1918; de dezechilibrul legat de lipsa colaborării reciproce, pe care ar avea interesul să-l
înlăture nu numai România, dar şi Ungaria, dar ca între părţi realmente egale; de situaţia nefirească

147
existentă în România ca ungurii să nu cunoască limba majorităţii, limba ţării şi a statului în care
trăiesc, aşa cum minoritarii din Germania sau din Franţa cunosc germana sau franceza, în ţările în
care trăiesc. Intervenţia face un apel transparent de ordin moral în ceea ce priveşte relaţiile româno-
maghiare, anume la sinceritate, cinste, spirit constructiv, refuzul cunoaşterii limbii oficiale.
Mai mult de atât nu se mai poate comenta acest răspuns.
La aceeaşi problemă, Vasile Dâncu adaugă ca impediment factorul politic sau “sfera politică”.
Impedimentul cel mai periculos în apropierea mai dinamică a relaţiilor dintre români şi maghiari ţine de
sfera politică, de modul de raportare la trecut. Este o raportare afectivă, iraţională, revanşardă şi foarte
îngustă, în ambele societăţi, datorită unor forţe extremiste care vor să câştige capital electoral. Canalizarea
acestor opinii radicale spre o sferă moderată şi un naţionalism pozitiv, lipsit de ostilitate la concetăţenii de
alta etnie, o mai mare implicare a societăţii civile prin răspândirea unei educaţii civice sănătoase, iar, mai
presus de toate, strategia scopurilor şi a proiectelor comune, ar conduce la soluţionarea impedimentelor
existente (p. 109).
“Raportarea la trecut” a devenit şi în cercetările de teren efectuate de noi peste un deceniu în zona
Covasna-Harghita, una din barierele de netrecut. Interviurile cu cadre didactice, cu responsabili de instituţii
culturale pe diferite probleme de ordin social, cultural, economic curgeau normal până la abordarea
trecutului, unde maghiarii izbucneau într-o adversitate incredibilă, neaşteptată. De aceea, considerăm şi noi,
de altfel ca şi multi autori din carte, că reducerea ostilităţii şi adversităţii trebuie realizată printr-o corectă
educaţie civică şi instruire istorică şi, mai ales, prin antrenarea în comun la proiecte de interes comunitar.
Tot moştenirea trecutului o invocă în intervenţia sa şi Ioan-Aurel Pop. Impedimentele ţin, mai ales,
de “moştenirea istorică” - spune el - de activitatea unor partide şi grupări naţionalist-şovine în cele două
ţări, de valorizarea excesivă a trecutului în politică, de cultivarea dezbinării în anumite cercuri din ambele
ţări etc. Procesul apropierii se poate accelera prin diminuarea şi eliminarea impedimentelor enumerate mai
sus, prin eliminarea clişeelor naţionaliste, a exceselor, a discriminării. Conştiinţa publică din Ungaria şi
Romania trebuie educată treptat, prin mass-media, fundaţii, asociaţii, ONG-uri etc., în spiritul apropierii, al
integrării europene, al valorilor europene comune (329-330).

Renunţarea la statul naţiune de către România

Cea mai radicală intervenţie de autor, în al cărui text nu se poate să nu se observe aversiunea, chiar
ura faţă de România şi situaţia ei “avantajată” rezultată din complotul imperialist din 1820 este cea a lui
László Dénes. El consideră că răspunsul la ultimele două întrebări ar merita căutat doar în cazul în care s-
ar putea produce reparaţia istorică: dacă România va recunoaşte că situaţia ei geopolitică conjuncturală
avantajată decurge din COMPLOTUL IMPERIALIST DIN 1920 ŞI VA RENUNŢA LA ASPIRAŢIILE
SALE DE STAT-NAŢIUNE pe care maghiarii le resimt ca fiind agresive (asimilarea celorlalte etnii, stat
naţional centralizat, ortodoxia în expansiune, politică balcanică bazată pe ideea de hegemonie, discursul
naţionalist, falsificarea istoriei, diplomaţie manipulativă etc). La nivel de iniţiativă, rămâne o sarcină
actuală elaborareaa şi predarea unei istorii „credibile” a celor două popoare, naţiuni şi ţări (care să fie cât
mai aproape de adevăr şi în acelaşi timp – mai mult sau mai puţin – acceptată de ambele părţi), precum şi
începerea dialogului politic româno-maghiar la nivelul majorităţii şi minorităţii (adică între naţiunea
română şi partea naţiunii maghiare care trăieşte pe pământul Transilvaniei), fără condiţii prealabile, dar pe
baza egalităţii şi parităţii (vezi propunerea lui László Tőkés), extinderea dialogului pe toate domeniile
vieţii, fără a evita necesitatea modificării Constituţiei (în nenumăratele articole, pornind de la suveranitate
până la garantarea proprietăţii private, de la autonomie până la drepturile colective ale etniilor) (p. 130).
După cum se observă, extremismul antiromânesc este dus la paroxism. Tot ce face România este
de respins, de corectat, de eliminat, inclusiv ideea de stat naţional din Constituţia României, care trebuie şi
ea modificată, idee recunoscută, de altfel, ca obsesie a tuturor liderilor maghiari.

Ideile preconcepute, imaginea negativă a “celuilalt”, lipsa cunoaşterii lui

După părerea noastră, este un lucru mai mult decât cunoscut că unul dintre impedimentele
realizării înţelegerii şi bunei convieţuiri dintre două etnii cu moşteniri istorice diferite, devenite rivale de-a
lungul istoriei, este operarea membrilor lor cu clişee negative, cu stereotipii sau generalizări, abstracţii care
nu mai lasă loc concretului logic şi real, diversităţii şi nuanţelor în care se manifestă oamenii.
Prejudecăţile înlocuie judecăţile factuale, ideile pre-concepute domină ideile rezultat al inducţiei şi
deducţiei logice, construite pe realitatea nemijlocită. În acest fel, se ajunge la situaţia în care
prejudecăţile, stereotipiile sărăcesc şi reduc procesul de intercunoaştere directă, autentică dintre

148
indivizi, devenind bariere sau ecrane în interacţiunea umană. Acest aspect a constituit un răspuns
adesea obţinut la întrebarea care sunt impedimentele în dezvoltarea relaţiilor româno-maghiare.
Pe această linie avem răspunsuri multiple. În cele ce urmează vom oferi câteva exemple.
Corespunzător cu György Enyedi, principalul impediment îl constituie lipsa cunoaşterii celuilalt, ideile
preconcepute care s-au fixat în profunzime, opiniile negative reciproce. În acest domeniu, rezultatele se pot
obţine doar încet, cu recidivări, la scara generaţiilor. Ele necesită multă răbdare şi aptitudinea de a se
bucura de paşii mici. Cred că două lucruri sunt de importanţă primordială: rolul societăţii locale (inclusiv
sfera civilă), autoguvernări, colaborarea între asociaţii locale şi menţinerea legăturilor între membrii tinerei
generaţii. Colaborarea interguvernamentală este mai probabilă dacă este stimulată nu numai de interesul
UE, ci şi de interesul electoratului. Cunoaştem o mulţime de forme ale colaborării, însă ambele ţări ar dori
să se prezinte mai degrabă la Paris, decât în ţara celuilalt. Unei administraţii locale a unui oraş mic sau
mijlociu (care nu poate ajunge la Paris) îi poate conveni însă şi partenerul vecin, mai ales dacă intră în joc
şi interesele economice, turistice etc. Clişeele stereotipe ale maghiarilor despre români şi vice versa sunt nu
numai lacunare, dar şi defavorabile. Maghiarii din România ar putea juca un rol important în procesul de
apropiere, din cauza bilingvismului lor, ei s-ar putea bucura de o mai mare încredere (mai ales în domeniul
ştiinţelor naturii şi al ştiinţelor tehnice) care sunt şi ele avantajoase, consensurile parţiale nascându-se cu
uşurinţă la întrevederile de acest gen (p. 138). Aici ni se pare reală aprecierea că nu sunt valorificate mai
mult relaţiile de vecinătate decât cele cu ţări mai îndepărtate, dar mai puternice din Centrul Europei.
În acelaşi registru se înscrie şi răspunsul lui Kinga Gál. Şi el apreciază că obstacolul dezvoltării
mai hotărâte şi mai consistente a relaţiilor româno-maghiare este faptul că cele două popoare, maghiarii şi
românii, nu se cunosc îndeajuns, în ciuda convieţuirii lor multiseculare. Ambele popoare trăiesc cu
convingerea falsă că îl cunosc pe celălalt, nutrind în acelaşi timp o seamă de prejudecăţi unii despre alţii.
Aceste prejudecăţi s-au format în urma unor experienţe istorice reale sau presupuse, a unor ofense istorice,
de fapt, mutuale, dar ţinute în seamă (ţinute minte, e mai bine zis) selectiv, totdeauna numai în evidenţa
uneia dintre părţi – şi în legătură cu care, din păcate, istoricii ambelor popoare pot aduce nenumărate
exemple.
Nu putem şterge trecutul din memoria noastră, dar nici nu este nevoie. Trebuie să ne străduim cu
toţii să ne rezolvăm treburile comune: politicieni, istorici, profesori, toţi oamenii care s-au angajat de partea
umanismului, a sistemului de valori european, guvernele şi organizaţiile civile. Sistemul de învăţământ,
stabilirea programelor comportă o responsabilitate incredibilă căci primele trepte şi cele mai temeinice ale
cunoaşterii încep în şcoală şi pentru cei mai mulţi acolo se şi termină. Un pas important ar fi predarea
limbii celeilalte părţi. Procesul de reconciliere istorică a început, iar în acest proces a jucat un rol important
şi Liga Pro Europa, a cărei activitate o cunosc şi o preţuiesc (p.147).
Din păcate, proiectul de construire a unei imagini “de sine” şi a “celuilalt” adecvate nu se poate
realiza în condiţiile izolării, enclavizării agresive pe care o promovează şi o realizează liderii maghiari cu
ostentaţie în Covasna şi Harghita faţă de români, prin separarea copiilor în şcoli, separarea instituţiilor de
cultură, a bibliotecilor, muzeelor etc. Atâta timp cât sistemul de învăţământ, reţeaua instituţiilor culturale,
mijloacele de comunicaţie în masă sunt dezvoltate exclusiv pe criterii etnice de către liderii maghiari în
comunităţile etnice mixte, unde ei sunt majoritari, nu mai poate fi vorba de intercunoaştere sau împrumuturi
de valori de la un grup la altul. Învăţarea limbii celuilalt este una din căile cele mai bune de cunoaştere a
etnicului de lângă tine. Si eu, ca cercetătoare a fenomenului etnic, consider că acesta ar putea fi un act
cultural şi social realmente fructuos de ambele părţi! Numai că maghiarii resping limba română, iar dacă o
ştiu nu o vorbesc, nici atunci când fiind alături de români, dintr-un gest de curtoazie, s-ar cuveni să
vorbească româneşte. Trecerea de la acest stadiu, la cel în care românii să dea “Bună dimineaţa” vecinilor
maghiari în limba maghiară, iar maghiarii să le răspundă în româneşte se anunţă un proces dificil şi de
lungă durată. Segregarea pe criterii etnice dezvoltată după 1989 de către UDMR a adus foarte grave
prejudicii procesului de apropiere şi reconciliere istorică pe care vrem să-l realizăm acum.
În sprijinul ideilor noastre vine István Haller care redă aceste obstacole într-o formă foarte
sintetică: mentalitatea colectivă, nepriceperea politicienilor, izolarea elitei, lipsa de cooperare cu societatea
în sensul mai larg al acestui proces, evaluarea nesatisfăcatoare a acestui proces. În plus, el propune ca
reconcilierea să fie promovată în două sensuri: „de sus în jos” şi de „jos în sus”, analizând care ar fi
modalitatea de reconciliere mai apropiată de posibilităţi: reconcilierea între Ungaria şi România sau,
eventual, reconcilierea celor două comunităţi din România (care, implicit, va conduce mai târziu la „marea
reconciliere”).
Lupta cu mentalităţile, care constituie terenul cel mai greu de cucerit şi de schimbat, după părerea
noastră, este un război de lungă durată la care trebuie să participe toti membrii societăţii. În acest sens este

149
imperativă ideea lui Haller că “cercul participanţilor la reconcilierea istorică trebuie lărgit, societatea
trebuie să ia parte la acest proces” (p. 176).
Sándor Jankó Szép consideră principale obstacole: diferenţa dintre orânduirile sociale în ceea ce
priveşte stratificarea socială a societăţii maghiare care a cunoscut o largă divizare socială, de la nobili până
la straturile cele mai sărace şi a societăţii româneşti, mai puţin divizată; diferenţele religioase; tratarea total
diferită a trecutului istoric comun; sărăcia generală din România. Ca sugestie, propune predarea unor
cunoştinţe despre popoarele conlocuitoare copiilor români din zonele cu populaţie mixtă – limba la un nivel
de bază, câteva evenimente istorice importante, sărbătorile, datinile (p.215)
În raport cu autorii analizaţi până acum, Péter Kende aduce în dezbatere, aproape cuvânt cu cuvânt
retorica liderilor UDMR privind problemele actuale ale minorităţii maghiare devenite proiect de lege a
minorităţilor în 2005. Există două obstacole majore, spune el. Suspiciunea iredentismului pe care o parte
importantă, deloc neglijabilă, a stratului influent politic şi spiritual românesc o nutreşte faţă de maghiari, şi
pentru care naţionaliştii maghiari înşişi furnizează motive de la o vreme la alta. În al doilea rând, lipsa
reglementării de perspectivă a situaţiei comunităţii maghiare din România, din punctul de vedere al
dreptului public. Până când maghiarii din România nu se vor simţi invulnerabili şi imposibil de
eliminat conform dreptului public – fiind recunoscuţi ca element component cu drepturi egale al
statului, capabili să ia decizii cu adevărat autonome în afacerile culturale (autonomie extinsă şi
asupra resurselor materiale) şi având, în sfârşit, drept de veto asupra oricărei decizii legislative sau
administrative care atinge interesele lor fundamentale – până atunci, nu se poate aştepta de la ei să se
simtă întru totul acasă în România, nici măcar să fie sută la sută loiali faţă de un stat care îi
consideră – parţial, ca pe nişte „străini”. Ar fi nevoie, deci, de iniţiative în spiritul modelului fino-
suedez.
Cititorii lucrării pot observa aici întreg fundamentul ideologic şi legislativ al statutelor
maghiarilor, în special al celui privind autonomia culturală care constituie şi contradicţia fundamentală
dintre români şi maghiari. Maghiarii vor să devină parte componentă a statului sau “stat în statul român”,
dar se lovesc de voinţa fermă a românilor de a-şi păstra unitatea teritorială, socială şi economică a ţării,
inclusiv în condiţiile integrarii în UE, aşa cum şi-au păstrat-o şi celelalte ţări deja membre.

Cum vor evolua în viitor relaţiile româno-maghiare este o chestiune legată de o multitudine de
factori interni şi externi. Decisiv este factorul extern: integrarea noastră în UE la 1 ianuarie 2007, ea însăşi
determinată de evoluţia noastră în concordanţă cu exigenţele europene pe plan intern, ştiut fiind că
acceptarea în această entitate de 25 de state impune păstrarea unui climat de pace, stabilitate şi securitate
naţională, zonală şi europeană, cooperare şi respectarea drepturilor omului. Acest moment de răscruce în
istoria contemporană şi postdecembristă a ţării noastre va aşeza relaţiile dintre ţări, popoare şi minoritaţi,
sperăm în albia lor naturală, fără schimbări de graniţe şi teritorii, aducătoare de convulsii şi conflicte
sociale. De altfel, acesta este un deziderat principal al UE de la înfiinţarea ei: pacea, prosperitatea,
cooperarea şi înţelegerea între popoare.
În ceea ce priveşte relaţiile româno-maghiare, ne-am dori să se preia din modelul franco-german
programul intercultural dintre tinerii francezi şi germani şi în proiectele româno-maghiare, între tinerii
români şi maghiari, dar nu numai la nivelul unor grupuri minuscule ca “provincia”, despre care se face atâta
caz în volum, ca reprezentând o deosebită realizare în acest domeniu, ci la nivelul judeţelor etnic mixte din
Covasna şi Harghita şi chiar la nivelul altor zone din ţară cu etnici maghiar compacţi, astfel încât copiii şi
tinerii maghiari să cunoască direct, pe viu ţara şi oamenii ei, să se împrietenească, să-şi organizeze activităţi
în comun şi să se simtă, realmente, în întreaga Românie ca la ei acasă, nu numai în “ţarcul” din Covasna şi
Harghita, unde sunt dirijaţi acum, legaţi la ochi, de către liderii maghiari, sub pretextul asigurării purităţii
etnice, identităţii culturale, lingvistice şi religioase.

150
 CAP. VI.
ROMÂNII, TĂTARII ŞI TURCII
LA CONTACTUL DINTRE CULTURI

1. Integrarea prin diferenţiere în comunitatea româno-musulmană

Semnificaţia integrării prin diferenţiere

România stat naţional suveran şi independent, unitar şi indivizibil, cu o populaţie de 21.680.974
locuitori (conform Recensământului din 2002), are 89,5% români şi 10,5% minorităţi naţionale. Existenţa
mai multor naţionalităţi pe teritoriul ţării noastre care trăiesc, muncesc şi îşi făuresc proiecte de viitor
alături de români, ne determină să discutăm despre integrarea lor în societatea românească, menţinându-şi,
în acelaşi timp, trăsăturile proprii sau specificul naţional.
Integrarea prin diferenţiere subliniază tocmai acest aspect, al păstrării şi dezvoltării
personalităţii etnice, culturale şi religioase a fiecărui grup, în procesul vieţii sociale nemijlocite,
alături de şi împreună cu românii, populaţia majoritară.
Noi concepem integrarea din dublă perspectivă: socială şi culturală, ca ajustare mutuală a
comportamentelor individuale şi de grup la valorile sociale general acceptate, în vederea creării unui sistem
cultural unitar şi armonios care să determine deplina dezvoltare a tuturor părţilor componente. Integrarea
socială şi culturală, în sensul de acomodare reciprocă a tuturor componentelor, corespunzător nevoilor
interne ale sistemului ca întreg şi nu ale unei părţi, este în acelaşi timp şi o integrare funcţională. Integrarea
funcţională semnifică unitatea sau armonia unui sistem bazat pe interdependenţa părţilor specializate
(Theodorson and Theodorson (1969, p. 209). Aplicat la grupuri, acest termen se referă la unitatea de grup
ce rezultă din faptul că membrii grupului realizează activităţi specializate corelate şi, astfel, devin
dependenţi unii de alţii. Diversele activităţi ale membrilor se completează unele pe altele, contribuind
împreună la formarea unui întreg integrat.
Integrarea socială şi culturală, în concepţia noastră, nu are semnificaţia de ştergere sau
eliminare a trăsăturilor specifice grupurilor etnice, ci, dimpotrivă, de afirmare şi cultivare a lor
pentru ca într-o deplină complementaritate cu trăsăturile altor grupuri etnice şi cu cele ale
românilor ca populaţie majoritară să se realizeze unitatea naţională necesară dezvoltării depline a
tuturor cetăţenilor ţării.
Aşa cum la scară planetară se promovează modelul integrării culturale prin luarea în consideraţie
şi respectul valorilor indigene şi a intereselor naţionale, România, la scară naţională, promovează integrarea
socială şi culturală a minorităţilor naţionale şi păstrarea specificului lor etnic, cultural, religios.
Modelul românesc de integrare este prin diferenţiere şi nu prin asimilarea minorităţilor
naţionale, dovadă, existenţa lor liberă pe scena vieţii sociale, politice, economice şi culturale cu şi mai
multă vigoare după 1989. Dreptul la diferenţă este un principiu vechi al vieţii românilor alături de cei de
alte etnii. El este, în zilele noastre un principiu fundamental al relaţiilor dintre membrii ţărilor Uniunii
Europene.
Un truism recunoscut în literatura despre contactul dintre oameni cu culturi şi rădăcini istorice
diferite este acela că indivizii care convieţuiesc sau conlocuiesc pe acelaşi teritoriu perioade istorice
îndelungate îşi făuresc moduri de viaţă, relativ, asemănătoare, deşi fiecare tinde să-şi conserve specificul
propriu exprimat în limbă, religie, datini şi obiceiuri.
Viaţa în comun, zi de zi, îi obligă să soluţioneze probleme precum aceea de a se hrăni, de a creşte
copiii, de a-şi asigura locuinţa, vestimentaţia şi confortul necesar. La aceste constante ale vieţii sau
universalii, comune oricărui grup uman, începând cu tribul semi-nomad care încearcă să se stabilizeze şi
sfârşind cu comunităţile umane hiper-complexe de tipul megapolisurilor moderne ca New York, Tokio,
Shanghai etc., oamenii răspund în acelaşi mod şi, totuşi, diferit. Mărturie a faptului că răspunsul lor este
asemănător este însăşi existenţa, dezvoltarea şi perpetuarea grupurilor umane respective. Cum? Fiecare în
felul său, cu instrumentele sale culturale de bază, moştenite din generaţie în generaţie, la care adaugă
invenţiile şi inovaţiile create de fiecare generaţie şi împrumuturile culturale de la vecinii cu care
convieţuiesc.
În acest context, putem conchide că ceea ce intră în contact este cultura ca moştenire culturală,
ca produs al inovaţiei fiecărei generaţii şi ca summum de trăsături, complexe şi modele culturale
împrumutate din contactul direct şi îndelungat cu alte culturi. Transferând pe plan uman problema,
înseamnă că prin contactul dintre culturi înţelegem contactul dintre oameni vii, membri ai unor

151
grupuri sociale cu istorie, limbă, religie şi cultură diferite la a căror activitate participă, oameni apţi
de a intra în relaţii cu alţi indivizi în calitate de moştenitori ai unei culturi, de creatori de cultură şi
de „donatori” sau „receptori” de cultură.
Am arătat şi în paginile anterioare că un specific al culturii române este marea ei ospitalitate în
raporturile cu străinii care s-au aşezat şi şi-au construit un mod de viaţă propriu alături de români.
Deosebita ei deschidere şi mobilitate este „semnul de nobleţe dobândit din contactul cu marile culturi ale
lumii la care a fost expusă”, subliniază Nicolae Iorga. Această ireductibilă trăsătură a românilor pe care el o
numeşte „elasticitate sufletească” i-a făcut apţi să asimileze repede şi uşor influenţele culturale, profitând
de şansa de a avea şi de unde prinde.
Deschiderea lor culturală formată în exerciţiile multiseculare de convieţuire cu alţii, i-a construit
nu numai bogaţi sufleteşte, intelectual şi spiritual, dar şi înţelegători, buni şi toleranţi, inclusiv cu cei care
depăşeau marginile bunei cuviinţe.
Pentru studiul integrării prin diferenţiere, ca grup etnic elocvent, ne-a servit comunitatea
musulmană de turci şi tătari din judeţul Constanţa.

Judeţul Constanţa - un mozaic interetnic armonios

Studiul relaţiilor sociale dintre români şi diferiţi etnici din Dobrogea are deja o „istorie” pentru
noi. În primii ani de cercetare, zona multietnică a fost investigată pe alte teme – agricole, rurale - dar
spiritul interetnic armonios ieşea la suprafaţă de fiecare dată. Cu această imagine în minte, ne-am decis să
studiem de sine stătător acest spirit benefic.
Analiza situaţiei relaţiilor interetnice a fost realizată în iulie – august 1994, de autoare şi alte
cercetătoare (Elena Cobianu – Institutul de Filosofie, Gabriela Stoltz şi Lily Rain – Institutul de
Sociologie), în cadrul temei „Identităţi naţionale şi relaţii interetnice” din Institutul de Sociologie al
Academiei Române, pe baza unor metode calitative şi cantitative, de sorginte antropologică şi sociologică.
Pornind de la premisa că trăsăturile identitare au o mare durabilitate în timp şi o relativă constanţă la
membrii grupurilor etnice, considerăm că chiar la un deceniu în urmă ele îşi conservă valabilitatea.
Tipul de relaţii care s-au instaurat între români şi turci / tătari sunt relaţii pe orizontală, adică, de la
egal la egal, de prietenie, înţelegere, respect şi întrajutorare reciprocă, bazate pe recunoaşterea valorilor
fundamentale de omenie, muncă, cinste şi corectitudine. Participarea turcilor şi tătarilor, alături de români,
la viaţa economică, socială şi culturală a satului sau oraşului în care trăiesc este indicator al integrării lor
reale, al comuniunii de interese şi de aspiraţii.
În localităţile cu români, turci şi tătari, comunitatea umană îşi relevă din plin trăsăturile ei
caracteristice, distinctive, de orice altă comunitate etnică mixtă. În comunitatea româno-musulmană, în care
nu există exclusivism etnic sau separatism, viaţa se trăieşte firesc şi integral în comun, unitatea şi legăturile
dintre oameni sunt puternice, apropierile sufleteşti mari, nevoia umană de celălalt firească. Diferenţele de
ordin religios şi comportamental legate de codul religios sunt înţelese corect de ambele părţi, musulmani şi
români, respectate şi consolidate, fără să producă tensiuni, fricţiuni. În plus, chiar când pot să apară, ele se
atenuează, se estompează când tineri din cele două culturi se căsătoresc şi îşi însuşesc un comportament bi-
cultural.
Comunitatea româno-musulmană, fie ea rurală sau urbană, dezvăluie un ridicat coeficient de
coezivitate umană. În ea nu se manifestă competiţiile de ordin politic sau etnic, pe resurse economice,
statute sociale sau politice. În ea primează meritul, calitatea umană în sine, indiferent de identitatea etnică
sau naţională a individului. Această egalitate umană în faţa drepturilor şi îndatoririlor are deja o tradiţie, nu
de ieri sau de alaltăieri. Etnicii tătari şi turci, ne-au spus că s-au bucurat de drepturi la fel ca românii,
uneori, chiar mai mult decât ei.
Dacă o comunitate în adevăratul sens al cuvântului există numai acolo unde oamenii împărtăşesc
interese, nevoi şi aspiraţii comune, unde ei interacţionează pentru satisfacerea acestora şi, mai mult decât
atât, au sentimentul apartenenţei împreună la acea comunitate, atunci, localităţile studiate de noi: Agigea,
Techirghiol, Constanţa, deşi multietnice, formează, totuşi, puternice comunităţi de viaţă. Locuitorii lor –
români, turci, tătari – aveau conştiinţa unui mod de viaţă în comun, a identificării cu el, cu modelele şi
valorile comune ce le consolidează unitatea.
De reţinut este faptul că recunoaşterea şi consolidarea unităţii de interese, a unităţii lor comunitare,
nu diminua cu nimic recunoaşterea şi consolidarea, în acelaşi timp, a diversităţii, a diferenţei radicale dintre
o religie sau alta, dintre obiceiurile unui grup sau ale celuilalt.
Studiul etniilor şi al relaţiilor dintre ele din judeţul Constanţa, în localităţile Agigea, Techirghiol
şi Constanţa relevă că aici „nu sunt probleme etnice”, după expresia frecvent auzită la subiecţii cercetării,

152
oficiali sau oameni de rând. Cum s-a ajuns la această stare de lucruri? Ne explică înşişi subiecţii cercetării.
Deşi Judeţul Constanţa este un „mozaic” etnic, „fiecare etnie şi fiecare etnic îşi vede de liniştea sa şi
de Dumnezeul său”.
Din populaţia totală de 748.769 de locuitori înregistraţi la Recensământul din ianuarie 1992,
grupurile etnice se distribuie astfel: 686.294 români, 24. 295 turci, 24.011 tătari, 5.720 ruşi-lipoveni, 4.620
ţigani, 1.369 maghiari, 542 germani, 532 armeni, 510 ucrainieni, 466 greci, 184 bulgari, 79 evrei, 57
polonezi, 47 sârbi, 22 cehi, 8 slovaci, 1 croat şi 146 alte naţionalităţi.
Pentru că am arătat că „fiecare îşi vede de Dumnezeul său”, să urmărim şi distribuţia după religie,
care, în cazul comunităţii musulmane, prezintă deosebiri mari faţă de creştini. Din totalul de 748.769 de
locuitori ai judeţului, 682.347 (91%) sunt ortodocşi, 48.722 musulmani, 6.546 romano-catolici, 2.932
creştini de rit vechi, 1836 adventişti, 1313 baptişti, 801 greco-catolici, 576 ortodocşi de stil vechi, 420
reformaţi, 309 atei, 302 creştini după evanghelie, 84 mozaici.
Comparaţia dintre evoluţia demografică de la Recensământul din 1992 şi cea de la Recensământul
din 2002, relevă unele schimbări, dar pentru că nu fac obiectul studiului de faţă nu ne oprim la ele. Din
populaţia totală a judeţului Constanţa de 715.151 de locuitori, înregistraţi la Recensământul din martie
2002, grupurile etnice se distribuie astfel, în ordine descrescândă: 652.777 români, 24.246 turci, 23.230
tătari, 6.023 romi (ţigani), 5.273 ruşi-lipoveni, 921 maghiari, 590 greci, 422 armeni, 315 germani, 186
ucrainieni, 80 italieni, 74 bulgari, 51 evrei, 43 polonezi, 27 slovaci, 26 sârbi, 24 ceangăi, 22 cehi, 9 chinezi,
6 croaţi, 747 alte etnii şi 59 nedeclaraţi.
Interviurile şi discuţiile ample cu subiecţii cercetării, lideri etnici, cadre didactice, preoţi ortodocşi
şi hogi, oficialităţi române, tătare şi turceşti din localităţile investigate în anul 1994, ne-au oferit o imagine
cât se poate de complexă şi coerentă asupra problemei contactului dintre cultura română şi musulmană.
Turcii şi tătarii, grupurile etnice cele mai numeroase din judeţ, se înţeleg bine cu românii în toate
problemele, inclusiv în cele religioase, în sensul că nici unul prin credinţa sa nu aduce atingere celuilalt.
„Fiecare se mărturiseşte la Dumnezeul său pentru că, în cele din urmă, toţi suntem fiii aceluiaşi Dumnezeu.
Nu există dezbinare religioasă. Oamenii credincioşi comunică uşor unii cu alţii, chiar dacă sunt de credinţe
diferite”.
În cadrul familiilor mixte, spune preotul ortodox, câştigă ortodocşii. Turcoaicele, tătăroaicele, care
se căsătoresc cu români trec, de obicei, la ortodoxie. Trecerile au loc şi de la cultul creştin ortodox de rit
vechi la cel ortodox.
La musulmani, religia este ultimul bastion al etnicităţii. Unde se pierde religia rămân mai slabe
legăturile etnice. Religia şi credinţa în ea generează comportamente sociale, culturale, culinare distinctive.
De pildă, după Coran, turcii şi tătarii nu mănâncă niciodată carne de porc, nu beau alcool, femeile nu intră
în geamie, nu merg la cimitir după morţi. Bătrânii musulmani citesc Coranul ca element de cultură şi îi
respectă prescripţiile în viaţa de toate zilele. Tinerii nu mai respectă întru totul Coranul. Modernizarea,
angajarea la muncă a femeii şi bărbatului schimbă din temelii mentalităţile şi modul de viaţă al oamenilor.
Ecumenismul religios, în concepţia unui tânăr hoge, este posibil pentru că „oamenii au aceeaşi
rădăcină şi toţi recunosc pe Iisus ca profet şi fiu al lui Dumnezeu”. Mai mult, „religia, de orice fel ar fi, îi
învaţă pe oameni să se ajute unul pe altul”.
Copiii rezultaţi din familii mixte, în general, „bat spre români”, dar îşi păstrează o echilibrată bi-
culturalitate. Depinde în ce comunitate îşi duc viaţa ulterior. Dacă trăiesc într-o localitate şi într-un mediu
preponderent musulman, trăsăturile etnice specifice grupului musulman se păstrează alături de cele
româneşti. De pildă, în familiile etnic mixte, dacă mamele sunt românce, copiii ştiu mai greu tătara, dar
dacă se duc vara la bunicii tătari, lucrurile se echilibrează, copiii se întorc tătari. În literatura problemei,
este un lucru recunoscut că îndepărtarea de comunitatea de baştină, slăbeşte coeziunea de grup etnic în
favoarea comunităţii majoritare, oriunde pe glob. În mod natural, fără nici o presiune de vreun fel.
Din perspectivă socială, culturală, turcii şi tătarii nu fac probleme şi nu dau de lucru, ne asigură şi
oficialităţile româneşti. Dimpotrivă. Prin felul lor de a fi dau culoare şi diversitate vieţii. După 1989, ei
încearcă o revigorare a personalităţii lor culturale prin înfiinţarea unor clase cu limba de predare turcă din
clasele I-IV, prin organizarea de asociaţii culturale, organizaţii culturale şi de cult religios.
Studiul identităţii etnice a celor două grupuri – tătari şi turci – deşi la o primă vedere ar părea
indistincte, evidenţiază deosebiri ce atrag atenţia cercetătorului. Să le analizăm pe fiecare.

153
154
 2. Percepţia de sine a tătarilor

Tătarii se apreciază ca muncitori, cuminţi, harnici până la habotnicie. Crezul lor este triada
valorică cinste, muncă şi corectitudine. „Noi, tătarii, suntem printre puţinii etnici ce pretindem a fi
mai români decât mulţi români”, spune un subiect, prin responsabilitatea faţă de muncă şi faţă de
interesele ţării.
Devotamentul faţă de muncă este trăsătura comună a tuturor tătarilor de la agricultor la profesorul
universitar. Nu au complexe de nici un fel. Se consideră egali cu toţi ceilalţi români. Nu au avut nici un
diferend cu vreo altă etnie. Se consideră etnicii care s-au integrat cel mai bine în România.
Îşi păstrează obiceiurile, tradiţiile de nuntă, botez şi înmormântare. Au religia şi istoria comună cu
turcii, dar se deosebesc de ei, ceea ce-i face adesea să spună: „Turcu-i turc şi tătaru-i tătar”.
Tătarii au mulţi prieteni şi naşi români. Între români şi tătari se stabilesc puternice legături de
vecinătate, de năşie şi prietenie. Tătarii au un deosebit respect pentru cuvântul dat. Cultul pentru cuvântul
dat, pentru valoarea sa de lege, de contract social ferm, neparafat cu ştampilă, dar parafat cu omenia şi
demnitatea celui care l-a dat, a transformat cuvântul într-o adevărată instituţie informală.
La tătari, cuvântul, naşul şi vecinătatea joacă rolul de instituţii informale, de valori supreme la
care niciodată nu trebuie cineva sa atenteze fără să-şi compromită personalitatea. De ce? Pentru că
cuvântul ţi-l dai singur, naşul ţi-l alegi, iar vecinul este cel lângă care trăieşti şi cu care te ajuţi toată
viaţa. Vecinul este Vecin.
Tătarii se angajează în toate meseriile şi profesiile. Sunt mulţi cu studii superioare: ingineri,
profesori, medici. Cei din sate sunt buni agricultori şi crescători de cai. Au chiar slăbiciune pentru cai.
Se trag din Cumani şi Mongoli, din Hoarda de Aur, sunt urmaşii lui Gingis-Han. Vin din zonă de
climă rece. Au sosit în Dobrogea dinspre Mongolia, Caucaz şi Crimeea, în căutarea unor locuri care să
asigure hrana animalelor, în special, a cailor. „Dobrogea, pământ şi ţinut fertil, ne-a oferit condiţii pentru
hrana animalelor şi un trai mai bun nouă, oamenilor”.
Tătarii se deosebesc după accent şi figură. Au faţa şi ochii asemănători asiaticilor. „S-au amestecat
cu alte neamuri şi au devenit mai frumoşi”, spun ei despre ei înşişi. Au obiceiuri distincte la nuntă, dar cu
modernizarea vieţii acestea s-au mai deteriorat. Căsătoria copiilor era decisă de părinţi. Erau situaţii în care
tinerii nu se cunoşteau decât la nuntă. Părinţii erau o autoritate absolută. Ei negociau zestrea. Obiceiurile
erau foarte severe. Părinţii judecau neînţelegerile tinerilor. Nu exista divorţ. Sfatul bătrânilor era un for de
judecată recunoscut. Generaţiile trăiau separat. Respectul copiilor faţă de părinţi era total. „Acum, în
numele modernizării, a dispărut respectul dintre oameni şi generaţii”. La căsătorie, acum, primează şi la ei
sentimentul.
Tătarii sunt foarte perseverenţi în ceea ce fac şi acţionează după principiul: „Dacă eşuezi,
continuă! Dacă eşuezi, iar continuă!”
„Sunt inteligenţi, buni matematicieni, buni istorici, buni gospodari, buni agricultori”. La şcoală,
sunt ageri la minte. Învaţă uşor. „Copiii tătari sunt foarte buni la limba română şi la analiza gramaticală,
sunt foarte buni la matematică” – afirmă o profesoară româncă din Techirghiol.
Limba tătară are 75% din limba turcă. Este mai dură decât turceasca. Are sunetele guturale.
Religia, limba şi obiceiurile i-au asemănat mult cu turcii. La dansuri se deosebesc. „Dansul nostru este mai
decent decât cel turcesc”, afirmă un tătar. Numele fetelor sunt aproape 90% nume de flori, iar ale băieţilor
nume de luni, ei primind la naştere numele lunii în care s-au născut.
În căsătoriile mixte, religia şi numele se adoptă după cum convin tinerii. De obicei, fiecare îşi
păstrează religia sa, dar unii mai trec la religia celuilalt. Numele poate fi prin combinaţie, de pildă, Dan şi
Ciafar. Copiii primesc etnia după cum se înţeleg părinţii. Merg, mai ales, pe linia paternă. Moartea îi sperie
pe cei mai mulţi etnici. Ea pune probleme celor care se ocupă de trecerea lor la cele veşnice. Întrebarea pe
care şi-o pun este: „Pe mine, cine mă îngroapă?”
Înainte vreme, fetele necăsătorite purtau ferigeaua, marama cu ciucuri. Toate tradiţiile tătarilor
sunt legate de religie. Hogea îi uneşte pe oameni. Tot el stinge unele conflicte dintre ei.
Oamenii conlucrează la Primărie şi la toate problemele satului. Sunt angajaţi în toate instituţiile şi
întreprinderile din judeţ, fără nici o discriminare.
Ca datini şi obiceiuri au „cumpărarea miresei”, care în zilele noastre a ajuns simbolică,
„Baeramul” - sărbătoare în general, „Kurban-Baeramul” - sărbătoarea sacrificiului batalului, „Ramadan-
Baeramul” - sărbătoarea de post, „Kűreş” - trânta tătărească, cu semnificaţie laică, care anunţă majoratul
bărbaţilor.

155
 Familiile mixte respectă datinile ambilor soţi şi fac sărbători sau baeramuri duble. Din punct de
vedere moral, tătarii sunt cu bun simţ şi cu simţul măsurii. Au suflet nobil şi inimă largă.
Prin redeschiderea Seminarului Musulman de la Medgidia, se vor asigura hogii sau preoţii
musulmani care au şi rolul de şefi de grup etnic, de îndrumători spirituali ce conlucrează cu enoriaşii pentru
păstrarea coeziunii grupului, prin împăcarea unor perechi, ajutorarea celor aflaţi în necaz şi cultivarea
prieteniei, bunei convieţuiri, a ospitalităţii specifice românilor. Aici hogii sunt dintre tătari, nu sunt turci.
Tătarii au o pondere mai mare de intelectuali decât turcii, afirmă ei, pentru că îmbrăţişează cele
mai diferite specialităţi cu studii superioare. Învaţă foarte bine limba română ca să poată ocupa orice post în
societate. „Am tras cu dinţii să învăţăm limba română şi acum vorbim bine”, spune un intelectual. Limba
tătară este mai puţin evoluată şi mai consonantică, mai dură.
Organizaţia etnică, Uniunea Democrată a Tătarilor, este organizaţie apolitică, echidistantă faţă de
toate formaţiunile politice. A luat fiinţă în luna ianuarie 1990, la iniţiativa unui grup fruntaş de tătari
învăţaţi, în frunte cu Gemil Tazil, profesor de istorie, membru în parlament, onorat cu Premiul Academiei
pentru contribuţiile sale ştiinţifice. Uniunea are centrul în Constanţa şi filiale în Medgidia, Tulcea, Cobadin,
Mangalia, Techirghiol, Valul lui Traian, Basarabi. Rolul ei este de a le conserva etnicitatea prin păstrarea
obiceiurilor, datinilor, a limbii şi religiei. Tătarii afirmă despre ei înşişi: „Nu am creat probleme. Ne vedem
de treaba noastră şi nu avem de gând să creăm probleme. Nu am avut nici un diferend cu vreo etnie. Ne
împăcăm bine cu românii şi cu toţi ceilalţi”.
Redăm, în continuare, un interviu, dintre cele mai interesante, cu un subiect tătar.
„Ne-am păstrat obiceiurile, folclorul cu care ne prezentăm la spectacole în ţară şi în străinătate.
Avem aceeaşi religie ca turcii, dar ne diferenţiem, totuşi. Am făcut facultatea la Iaşi. Am plecat cu un
geamantan de carton. M-am bucurat de simpatia colegilor şi atunci şi acum. Fiind un student de vârf, am
prieteni în toate colţurile ţării care mă caută şi acum. Când mă caută le spun <<Să întreb tătăroaica mea şi
să ne vedem>>. Am onorat şi onorez întotdeauna orice musafir cu tot ce am putut, ca regulă a ospitalităţii,
care este lege de fier şi la noi. Tătarii au prieteni şi naşi români şi se căsătoresc cu românce. Am fost
director şi înainte şi sunt şi acum, fără nici o discriminare etnică. Pot spune că noi, etnicii, avem mai
multe drepturi, chiar privilegii faţă de dvs. majoritarii. Dacă noi avem o problemă, putem merge cu
ea până în parlament, pe când dvs. nu”.
Grupul etnic al tătarilor este un grup muncitor, cuminte, cinstit şi corect în muncă. Are un procent
ridicat de oameni bine pregătiţi, cu un nivel de bunăstare ridicat. La noi cuvântul este o valoare, ca şi
cinstea. Nu există una vorbesc, alta fac.
Limba turcă şi tătară o învaţă şi românii, vorbind împreună. Limba tătară are 75% din limba turcă.
Cu toate acestea, se fac emisiuni separate pentru turci şi pentru tătari. Căsătoriile mixte cu români îi adună
pe toţi laolaltă. Copiii şi nepoţii ştiu toţi şi tătara şi româna. De altfel, limba română şi tătară se învaţă întâi
în familie şi între copii şi apoi la şcoală.
Tătarii au o puternică cultură orală. Se deosebesc de turci după accent şi figură. Specific, în
produsele de cofetărie, la noi, este baclavaua şi sarailia”.

Împrumuturi culturale de la români

Sunt multe: în port, în modul de organizare a nunţilor, sărbătorirea Anului Nou, elemente sau
trăsături culturale din Paştele şi Crăciunul românilor. De asemenea, au preluat cerga românească, nunta cu
dar, colindele, sorcova, pluguşorul, pentru că vin copiii români la ei şi vor să se bucure şi ei de aceste
obiceiuri.
Înainte vreme, nunţile aveau un specific, ţineau 4 zile, se făceau separat la fată şi la băiat şi apoi se
uneau, după ce băiatul lua mireasa. Masa pentru femei era separată de cea pentru bărbaţi. Se aduceau
cadouri, prosoape, bani. La distracţie erau invitaţi seara tinerii necăsătoriţi, iar ziua familiştii, cei căsătoriţi.
Nunta se făcea în saivane, în spaţii mari. Distracţia băieţilor şi a fetelor era deosebită, separată. Băiatul nu
lua fata să stea de vorbă singur, ci printr-un intermediar care stătea de vorbă cu ea la fereastră, fata fiind în
casă. Erau situaţii când tinerii se cunoşteau doar la nuntă. Nu existau divorţuri. Neînţelegerile se soluţionau
în familie. Se aduna sfatul bătrânilor ca for de judecată şi se întrebau: Ce-i de făcut cu unul sau cu altul?
Generaţiile erau foarte distanţate: fiul nu fuma, nu bea cu tatăl său. El era o autoritate absolută.
Acum, cu modernizarea, lucrurile s-au schimbat. A dispărut respectul dintre oameni, iar nunţile se
fac la fel, la etnici ca şi la români, cu masă mare pentru toată lumea, cu dar sau, pur şi simplu, fără dar.
Modernizarea diminuează din specificul etnic. Tinerii nu se mai entuziasmează de obiceiurile bătrânilor.

Căsătoria mixtă pune problema religiei

156
 Când se căsătoresc doi tineri de etnii diferite, se face numai căsătoria civilă, nu şi cea religioasă.
Dacă se face şi căsătoria religioasă, trec amândoi la aceeaşi religie. La înmormântare, însă fiecare trece la
religia lui. În privinţa înmormântării, Coranul precizează tot. Defunctul este acoperit doar cu un cearceaf
(chepân) care semnifică egalitatea tuturor în faţa morţii. Unii mai pot „scăpa” în saten. Cum pleacă omul?
Cum a venit. Gol, ca toţi ceilalţi. Se fac pomeni la 7 şi 40 de zile. Persoana care ştie Coranul, scris în arabă
cu caractere latine, este plătită să citească din el 7 zile. Limba arabă o învaţă cu Hogea la biserică, atât
copiii cât şi adulţii. Se transmite din generaţie în generaţie. Toţi bătrânii citesc Coranul în egipteană. Araba
este curentă, e o nevoie obligatorie pentru că toate slujbele se fac în arabă.
Copiii care se nasc din familii mixte primesc etnia după cum se înţeleg părinţii, dar, cel mai
adesea, merg pe linia paternă. Ei învaţă să trăiască însă după regulile culturale ale ambilor părinţi şi
sărbătoresc datinile specifice celor două culturi.
La tătari, religia a fost introdusă în programa şcolară. „Acest lucru este bine pentru că ea ne învaţă
să ne ajutăm unul pe altul. Eu consider că este posibilă înţelegerea între religii pentru că avem aceeaşi
rădăcină, spune un tătar. Jidanii, creştinii şi musulmanii recunosc pe Iisus ca profet. Din păcate, puterea
deteriorează relaţiile dintre oameni şi religii”.
Printre tradiţiile specifice legate de religie menţionăm: obligaţia ca înainte de rugăciune să te speli.
În deşert, dacă te afli, nefiind apă, te speli cu nisip cu faţa la Mecca. De asemenea, când sacrifici un animal,
ca şi la rugăciune, te îndrepţi cu faţa spre Mecca. Sacrifică batalul numai cei ce au destul nu cei ce au
datorii. Acesta este împărţit săracilor.

Copiii de tătari
Sunt ageri la minte, perseverenţi. La şcoală au primele locuri obligatoriu. Sunt foarte buni la limba
română, la analiza gramaticală şi la matematică. „Când eram în şcoala primară, spune un tătar adult,
învăţam în limba tătară. Părinţii şi-au dat seama că şcoala tătărească nu are perspectivă pentru viitor.
Atunci, tata m-a dat la şcoala românească”. Meritele lor sunt recunoscute. Posturile de la Primărie sunt
luate de turci şi tătari. Cinstea este specifică tătarilor.
În timpul interviului, mulţi tătari ştiau bine istoria lor şi anume că sunt prin părţile Dobrogei de pe
la 1400, veniţi o parte din Crimeea şi altă parte din Mongolia. Cei din Constanţa sunt din Crimeea.
Dacă turcii sunt buni în comerţ, tătarilor le plac animalele, caii în special şi agricultura. Tătarii au
mulţi intelectuali că urmează cursurile universitare.
Prenumele fetelor de tătari sunt 90% nume de flori, de pildă: trandafir (Ghiulfer), liliac (Leila), iar
al băieţilor luna sau partea din zi în care s-au născut, ca Aiden sau Aidân (dimineaţa).

157
 3. Percepţia tătarilor de către români

Imaginea de sine a tătarilor coincide cu cea a românilor despre ei.

Anticipând rezultatele cercetării, putem aprecia că la grupul de etnici musulmani de tătari şi turci
am obţinut cele mai simetrice percepţii de sine şi percepţii ale celuilalt dintre toate grupurile etnice studiate.
Similitudinea aprecierilor, sentimentul sincer de respect şi preţuire reciprocă, de prietenie sunt dovada unei
convieţuiri umane de înaltă calitate socială şi morală. Românii i-au apreciat pe tătari în termeni comuni cu
cei ai tătarilor despre ei înşişi, ca liniştiţi, religioşi, sociabili, de cuvânt, uniţi, harnici, tradiţionali,
prietenoşi, buni vecini, buni colegi de muncă, inteligenţi, concesivi.
Să urmărim, în continuare, opiniile românilor despre tătari, ele fiind expresia fidelă a modului de
apreciere şi de trăire a vieţii în comun, ca vecini sau membri ai comunităţii săteşti.
Aşa cum am arătat în prima parte a studiului, tătarii, ca şi turcii, nu creează probleme. S-au
integrat în societate, păstrându-şi obiceiurile, cultura, religia. Părinţii care se gândeau la viitorul copiilor lor
în societatea românească vorbeau cu ei în casă limba română, îi dădeau la şcoala românească pentru a putea
să muncească şi să trăiască în condiţii normale alături de români. În acest fel, au ajuns să ţină şi obiceiurile
lor şi pe-ale noastre, fără să le impună nimeni.
Se poate spune că avem de-a face cu o autentică convieţuire simbiotică interculturală, în care
fiecare etnie a dat şi a primit tot ce a fost mai bun, mai frumos, mai potrivit pentru o convieţuire
armonioasă.
Românii, în general, şi oficialităţile, în special, consideră Dobrogea şi judeţul Constanţa un
etalon, un model al bunei convieţuiri interetnice. „Cei ce au încercat să tulbure apele, au primit replica
de la oamenii simpli, obişnuiţi să trăiască în pace şi bună înţelegere unii cu alţii”, spun ei. Constanţa este nu
numai un mozaic etnic format din turci, tătari, lipoveni, greci, croaţi, bulgari, găgăuzi, romi, dar şi un
mozaic regional, în care îşi găsesc de lucru cei din Moldova, Oltenia, Transilvania, Maramureş etc. Mozaic,
dar un mozaic liniştit, în care fiecare îşi vede de treaba lui, de problemele lui. „Etnicilor le-am creat condiţii
pentru cultivarea identităţii naţionale. În Basarabi, Ceauşescu a deviat Canalul numai să nu le dărâme
geamia. Noi, românii, avem răbdarea Mării Negre. Pământul Dobrogei este bun, dar să nu ne calce cineva
pe bătături...”

Împrumuturi culturale
Aşa cum se ştie, unde există bună convieţuire este şi teren propice pentru schimburi culturale.
Locuitorii români folosesc termeni din vocabularul turcesc, comun şi tătarilor ca, baeram, ibric etc., ascultă
muzică orientală, se căsătoresc cu turcoaice şi tătăroaice. Adoptă o religie sau alta, după cum se înţeleg.
„Important este că se împacă. E o înţelegere tacită. Cu ani în urmă, părinţii de ambele etnii se opuneau,
spunând că <<mi-ai făcut neamul de râs>>, dar acum sunt frecvente căsătoriile mixte”.
Tătarii, fiind restrânşi ca număr în comunitatea largă românească, ţin mai mult la tradiţii şi
obiceiuri pentru a-şi păstra specificul. În acelaşi timp, cultivă prietenia, buna înţelegere şi ospitalitatea
specifică poporului român.Iată ce povesteşte o româncă despre relaţiile dintre români şi tătari. „ Datinile şi
sărbătorile, fiecare şi le serbează împreună cu prietenii săi invitaţi. De Paşte şi Crăciun, noi îi invităm la noi
pe prietenii tătari. De Sf. Dumitru, ei vin la noi neinvitaţi pentru că este ziua soţului meu, pe care îl cheamă
Dumitru. La Societatea „Înfrăţirea”, unde lucrează, sunt mulţi tătari şi îi fac cadou. Ei, la petreceri, nu
mănâncă porc şi nu beau alcool, fiind interzise de Coran, dar se bucură de ospitalitatea colegilor români”.
Tinerii au învăţat limba română corect. Gestul de a vorbi româneşte a devenit reflex. Chiar când
soţia este tătăroaică sau turcoaică ea vorbeşte în casă româneşte pentru că sunt conştienţi că limba română
le asigură copiilor o perspectivă profesională în viitor.
Tătarii şi turcii primesc influenţe de la mediul în care trăiesc. Trăind între români, preponderente
sunt influenţele româneşti.
Bătrânii români ştiu limba turcă din copilărie. Românii nu fac deosebire între etnici, se comportă
cu ei la fel ca faţă de români. „În alte ţări, recunosc turcii şi tătarii, a fost mai strâns şurubul. Noi însă n-am
suferit”.

158
159
 4. Românii şi turcii – interculturalitate şi modernitate

Între turci şi tătari, aşa cum ei înşişi recunosc, sunt mari asemănări. Ele vizează indicatorii „tari” ai
identităţii etnice precum limba, religia şi cultura. Ceea ce îi deosebeşte este istoria şi geografia lor de
început care şi-au pus amprenta pe fizionomie şi pe unele trăsături cu caracter social, culinar şi moral. Dar
convieţuirea comună pe acelaşi pământ bogat şi fertil le-a consolidat similarităţile, ceea ce face ca în cele
ce urmează demersul nostru ştiinţific să fie mult uşurat, întrucât toate consideraţiile privind comunitatea
musulmană din Dobrogea s-au referit şi se vor referi simultan la ambele etnii.
Multiplele similarităţi dintre turci şi tătari, totuşi, nu pot duce la ideea că între cele două grupuri
etnice nu mai sunt deosebiri. Ele rămân în obiceiuri, limbă şi cultură. Au origini complet diferite. Tătarii
vin din nordul Mării Negre, din Caucaz şi Crimeea, o zonă climatică rece, în care tradiţiile, modul de
comportare au trebuit să se adapteze la condiţiile de mediu. Turcii vin din sud, din Turcia, prin Bulgaria,
dintr-o zonă mediteraneană caldă, ceea ce le-a impus alimente mai uşoare, mai simplu de procurat.
Între turci şi tătari sunt unele modificări de limbă ce îşi au izvorul în istoria lor diferită, modificări
care se mai resimt chiar şi în zilele noastre. Limba turcilor este mai dezvoltată. Comuniunea de viaţă le-a
imprimat multe trăsături comportamentale comune. Având religie comună, obiceiurile legate de ea au
devenit asemănătoare. Cooperarea şi traiul alături de români au determinat intensificarea schimburilor
culturale. De pildă, ei nu aveau „naşul” ca „instituţie” informală până după al doilea război mondial.
Ulterior, a apărut, românii fiind cel mai adesea naşii copiilor de turci şi tătari.
Împreună, cele două etnii formează Federaţia Turco-Tătară din România. În şcoli, pentru ambele
etnii, se predă limba turcă, limba tătară fiind mai puţin evoluată.
Turcii, ca şi tătarii, nu creează probleme. Având şcoli cu caracter religios sau seminar, clase de
limbă turcă, îşi văd de treaba lor. Subliniem că limba turcă este comună ambelor etnii, turci şi tătari, pentru
că, aşa cum au relatat tătarii înşişi, chiar limba tătară are 75% cuvinte din limba turcă. În fiecare localitate
din Dobrogea, spun subiecţii noştri, sunt turci şi tătari, dar în proporţii diferite. „Ceilalţi” care mai trăiesc
alături de ei, în localităţile Ghindăreşti, Năvodari, Jurilovca, 2 Mai, Liman, dar în proporţii mai mici sunt
lipovenii.
Cultural,
Turcii ţin şi ei ambele tipuri de sărbători, turceşti şi româneşti, adică Paştele, Crăciunul, Anul Nou.
La manifestările culturale, turcii şi tătarii sunt prezenţi în număr mare. Spectacolele de divertisment, de
operă şi balet, muzică uşoară, teatru de revistă se bucură de mulţi spectatori. De asemenea, umplu sălile la
Teatrul dramatic, teatrul liric, balet contemporan, orchestra simfonică. Merg la bibliotecă. Activităţile
culturale intense sunt în mediul urban, Constanţa, Medgidia, Mangalia şi în perioada sezonului de vară, în
mod deosebit, că „la sate, sunt practic zero”, ne spune o oficialitate românească. Căminele culturale, şi aici,
ca în majoritatea satelor din ţară, au fost transformate în săli pentru nunţi şi botezuri.
Ca o trăsătură specifică, în etnia turcă sunt mulţi ţigani, ei dau o pondere mai mare. „Ţiganii au
fizionomie specifică lor, dar sunt de cultură turcă. Se simt turci şi se identifică de etnie turcă”. Ei dau de
lucru celor din jur. Sunt agresivi în vorbe şi în fapte. Strică aspectul oraşului. Fac negoţ de proastă calitate.
Cei nomazi trândăvesc pe unde nu trebuie. Sunt gălăgioşi şi deranjează prin comportamentul lor. Fac
prostituţie şi favorizează prostituţia, proxenetismul. În timpul sezonului, inundă litoralul. Dar sunt şi ţigani
turci stilaţi, îmbrăcaţi frumos. Aceştia sunt bişniţarii.
Turcii şi tătarii desfăşoară ample activităţi culturale cu caracter internaţional. Îşi afirmă şi îşi
promovează identitatea. Merg cu folclor, cu ansambluri de cântece şi dansuri, în Turcia şi Crimeea.
Autorităţile române le-au creat condiţii pentru cultivarea şi dezvoltarea identităţii etnice şi a culturii prin
înfiinţarea Seminarului Musulman la Medgidia care pregăteşte preoţi sau hogi şi consolidează cultura turcă
şi tătară.
Turcii îşi respectă cu sfinţenie sărbătorile religioase, Ramazan-Baeram (sărbătoarea postului
negru, o lună) şi Kurban-Baeram (sacrificiul batalului). Pentru ultima, fiecare familie care are stare
materială bună, sacrifică un batal şi carnea o împarte la nevoiaşi.

Căsătoriile şi familiile mixte

Înainte de al doilea război mondial, căsătoriile mixte erau timide. Femeia româncă făcea „o
crimă”, chiar dacă una mai mică, căsătorindu-se cu un musulman. După război, au loc căsătorii mixte în
mod curent. Între turci şi tătari, dar şi între români şi turcoaice sau tătăroaice. În privinţa religiei, de cele
mai multe ori, fiecare îşi păstrează religia sa. Puţini trec la altă religie.

160
 Nunţile au un ritual comun la turci şi tătari. Înainte se făceau separat la fiecare dintre miri, între
tineri şi apoi, pentru adulţi. Se aduceau cadouri lucruri de mână. Acum, vin toţi cu bani, ca la români, iar
„cumpărarea” miresei este doar un episod de divertisment în ceremonialul nunţii. Muzica este în egală
măsură românească şi turcească. Vorbind despre împrumuturi reciproce, unii subiecţi români afirmă că la
nunţile româneşti acum este prea multă muzică orientală. Este o alunecare spre muzica sârbească şi
orientală.
O trăsătură comună multor familii mixte dintre români-turci, români-tătari este dublarea
obiceiurilor sau îmbogăţirea socio-etnică şi culturală a familiei cu respectarea tradiţiilor şi datinilor
ambilor soţi. De pildă, o căsătorie între o româncă moldoveancă şi un tătar, ambii cadre didactice, a
dus la formarea unei familii în care se respectă atât tradiţiile româneşti (prin mamă), cât şi cele
tătăreşti (ale tatălui). Fetiţa lor este botezată în rit musulman, dar este foarte interesată de religia
ortodoxă. Viaţa lor de familie, ca intelectuali, este o dovadă a modului cum cultura şi civilizaţia
ordonează spiritul gregar, antrenează şi valorifică spiritul pozitiv al oamenilor care intră în relaţii
interetnice.
În familie, părinţii vorbesc cu copiii în mod curent şi firesc limba română, pe lângă limba maternă,
„dar când vin de la bunici, nepoţii se’ntorc turci”. După cum se observă, bunicii, şi la turci şi la tătari,
constituie stâlpul păstrării limbii materne, ceea ce este bine, în acest fel păstrându-se echilibrul lingvistic şi
etnic între generaţii.
Turcii vin cu copiii la ambele baeramuri, în felul acesta familiarizându-i cu obiceiurile prin care se
individualizează de ceilalţi. Pentru ei, un lucru este sigur: conservarea şi dezvoltarea identităţii etnice are
loc prin păstrarea obiceiurilor. În schimb, căsătoriile mixte duc la convergenţe religioase. Or, teoretic
vorbind, convergenţele oricât de benefice ar fi zdruncină identitatea veche şi conduc la o identitate cu
trăsături înnoite. În acest fel, se confirmă ideea că identitatea etnică nu este un dat, ci un proces deschis, o
construcţie continuă la a cărei zidire participă toate generaţiile şi toţi indivizii.
Turcii sunt recunoscuţi în comerţ. După 1990, au luat startul în afaceri. Au talent, au stilul lor de a
vinde, de a aranja marfa. „Fac comerţ de nota 10, dar gustul este uneori îndoielnic”, spun românii. Fac
schimburi economice şi turistice cu Turcia. Au multe societăţi particulare. Sunt parteneri ideali pentru
investitorii din Turcia. Prin legăturile cu oamenii de afaceri din Turcia, aduc o contribuţie însemnată la
dezvoltarea economică şi culturală a ţării noastre. Sponsorizează anumite acţiuni. Cooperarea şi înţelegerea
sunt trăsături fundamentale. Turcii au păstrat legăturile cu comunitatea din Turcia sau ţara-mamă. Tătarilor
însă, le-a tăiat legăturile cu cei din Crimeea Stalin şi nu mai comunică unii cu alţii.
„Democraţia rău înţeleasă de tinerii din toată ţara a făcut ca în tabăra de la Costineşti şi în oraşul
Constanţa să avem de toate: de la come alcoolice, SIDA, infracţiuni, droguri şi prostituţie până la cultul
bahai”, spune un oficial român al judeţului Constanţa. De altfel, el recunoaşte că „oraşul Constanţa a fost şi
rămâne un oraş cosmopolit. Cu dezvoltarea economică a ţării va fi, după Bucureşti, cel mai mare oraş al
ţării. Dacă Bucureştiul este inima ţării, Constanţa constituie plămânii ei, pentru că prin ea respiră aerul din
întreaga lume”.

Interferenţe culturale.
Buna convieţuire a românilor cu turcii şi a turcilor cu românii i-a apropiat uman şi social mult. La
nunţi, la serate tătăreşti şi turceşti se întâlnesc şi români. Aceasta nu înseamnă pierderea identităţii unora
sau altora. „Dacă majoritatea ne respectă identitatea şi noi le-o respectăm. Am o simpatie foarte mare
pentru români, ne îmbogăţim unii pe alţii prin înţelegere, spune un oficial turc. Dar nu-mi place mass-
media. De aceea, trebuie să îmbunătăţim situaţia morală în familie, că televizorul strică tinerii”.
Dintre obiceiuri, turcii au preluat de la români nunta cu dar, unele dansuri şi, mai ales, colindele şi
pluguşorul. Fiind extrem de plăcute de copii, părinţii turci şi tătari au lăsat şi ei copiii să colinde pe la
casele lor şi ale vecinilor, ca şi românii. Influenţa obiceiurilor româneşti specifice Crăciunului şi Anului
Nou este mare, pentru că acestea sunt frumoase şi atrag atât copiii, cât şi părinţii.
Împrumuturi de la români au loc şi la dansurile populare. „Elevii tătari de la liceu trăgeau nişte
sârbe româneşti, la fel ca românii”, afirmă o profesoară de limba română. Tot de la ea aflăm că „fetele
tătăroaice şi turcoaice învaţă foarte bine limba română, iar doi tătari sunt de-a dreptul sclipitori la limba
română”.
Turcii adulţi spun că ei au învăţat limba română din casă, iar ei, la rândul lor, învaţă copiii, de
asemenea, acasă, chiar le dau drumul pe stradă ca să înveţe bine limba română, jucându-se împreună.
Turcii şi românii se împacă bine ca vecini, buna vecinătate fiind o reală valoare pentru ambele
etnii

161
 Interferenţele culturale au bază reală şi anume: contactele directe între români şi membrii
grupurilor etnice în viaţa de toate zilele, la muncă, la evenimentele cruciale ale vieţii, nunţi, înmormântări,
onomastici, la şcoală şi spectacole. Nunţile, înainte, se făceau numai între etnicii turci şi tătari. Acum, nunta
este la fel ca la români, numai cu dar. Vin prieteni de la toate etniile, fără nici o restricţie, este un fenomen
social amplu al întregii comunităţi. Tinerii dacă vor şi au bani, fac masă mare. Dacă nu vor sau nu au bani,
nu fac. Cei cu stare materială bună, primesc ca zestre, casă, mobilă. Ce care nu au bani îşi cumpără din
salariu. Tot ca zestre, fetele primesc marama cu ciucuri sau ferigeaua, iar băieţii fesul.
În familiile mixte, Paştele se face la amândoi dacă sunt bogaţi sau „le trec pe amândouă” dacă sunt
săraci. La sărbătoarea Anului Nou, obiceiurile sunt la fel. „Musulmanii s-au luat după români”. Au avut loc
şi alte schimbări de fond.
Convergenţa spre modernizare este comună tuturor etniilor, fie ele majoritare sau
minoritare. De pildă, turcii au lăsat şalvarii şi turbanul. Se îmbracă la fel ca românii, cu haine moderne.
Bărbaţii vorbesc liber cu femeile. „Înainte, soţia mea vorbea numai cu neamurile, de ceilalţi se ascundea”,
se destăinuie un turc. De prin 1935, s-a schimbat şi modul de a se căsători al fetelor. Până atunci, părinţii
forţau fata să se mărite. Acum, situaţia este alta. „Părinţii nu mai împing fetele să se mărite. Fetele îşi aleg
singure băieţii”.
O tendinţă mai nouă este emanciparea femeilor turcoaice. Ele sunt bune în afaceri. Au forţa de
a se impune singure. Acum, divorţează şi ele, deşi este mare păcat. Dar tradiţia a fost învinsă. Mărturisirea
unei musulmane cu privire la nesupunerea ei oarbă faţă de bărbat, cum spune Hogea şi Coranul, este
expresia acestei noi tendinţe. „Sunt musulmană. Am 44 de ani. Nu m-aş supune bărbatului. Gândesc mai
modern. Bărbaţii au supus destul femeile. Hogea spune ca femeia să fie înţelegătoare cu bărbatul şi să-i fie
supusă şi devotată. Eu nu vreau să fiu roabă şi sclavă în casă”.
Tinerii de diferite etnii care se căsătoresc se înţeleg dinainte asupra vieţii şi a morţii, adică asupra
limbii, etniei şi religiei.
„Modernizarea diminuează specificul etnic. Tinerii luaţi de valul ei nu se mai entuziasmează la
obiceiurile bătrânilor”, spun turcii mai vârstnici. Dar, adăugăm noi, conservarea identităţii culturale a
grupului etnic nu trebuie lăsată la voia întâmplării, ea trebuie cultivată, sprijinită, educată sistematic prin
familie, şcoală, biserică.
Turcii, trăind şi muncind alături de români care au o altă religie, au început să mai uite rigorile
Coranului. „Ei profită sau se bucură de toate sărbătorile românilor – Paşte, Crăciun - că vin la vecini şi
prieteni şi petrec împreună. La baeramurile lor merg şi românii invitaţi, dar turcii sunt mai mulţi la
sărbătorile noastre”, spune un român din Agigea.
Pornind de la aceste fapte inerente de viaţă, turcii şi tătarii fac o puternică şi profundă educaţie
etnică, prin biserică şi hoge, de păstrare a identităţii etnice, fără să impieteze asupra bunelor relaţii cu
românii.

Scurte concluzii
Integrarea prin diferenţiere a tătarilor şi turcilor cu românii este o expresie a contactului dintre
cultura musulmană şi cultura creştină română. Analiza identităţii specifice fiecărui grup etnic şi a relaţiilor
dintre ele pune în evidenţă interferenţele culturale ca efect al convieţuirii civilizate, bazate pe respect
reciproc de secole. Preluările şi schimburile au loc în ambele sensuri: de la majoritari de către minoritari,
dar şi de la minoritari de către majoritari.
Tinerii turci şi tătari se distrează împreună cu tinerii români. Prin ei are loc convergenţa spre
modernizare a etniilor, iar prin bătrâni conservarea identităţii etnice. Obiceiurile consolidează identitatea.
Relaţiile cu românii o îmbogăţesc. Românii afirmă adesea că turcii şi tătarii ţin şi obiceiurile lor şi ale
noastre de Anul Nou, Paşte şi Crăciun, mai ales pentru copii pe care nu pot şi nu vor să-i lipsească de
bucuriile pe care le trăiesc copiii români. Şi copiii turci şi tătari merg cu colindul, cu sorcova alături de şi
împreună cu copiii români. Convieţuirea paşnică dintre români, turci şi tătari a condus şi la împrumuturi
lingvistice, de modele muzicale, sociale de comportament în relaţiile interetnice reciproce.
Toţi subiecţii cercetării, oficialităţi, intelectuali sau oameni de rând de etnie turcă, tătară şi
română au recunoscut spiritul armonios, profund uman şi moral al relaţiilor interetnice din
Dobrogea, considerată model, etalon de convieţuire armonioasă între toate grupurile etnice.
Consolidarea comunităţii musulmane din judeţul Constanţa are la bază rolul crescând al hogelui
care uneşte co-etnicii din perspectivă religioasă şi largă socială. În virtutea acestei puternice comuniuni
sociale, morale, religioase, turcii şi tătarii din localităţile studiate – Constanţa, Agigea şi Techirghiol –
cultivă în mod natural, firesc, prietenia, vecinătatea, ospitalitatea specifică poporului român; învaţă bine şi

162
foarte bine limba română pentru a răspunde nevoii lor de afirmare profesională, dar şi nevoii de oameni
calificaţi de care are nevoie ţara.
În ceea ce priveşte drepturile, etnicii turci şi tătari afirmă că „românii nu fac deosebire între ei şi
etnici nici în viaţa socială, nici în cea politică. Obiceiurile şi datinile lor au fost respectate şi le-au păstrat şi
înainte de 1989, spre deosebire de alte ţări unde presiunea a fost dur resimţită. Unii subiecţi chiar au
recunoscut că minoritarii în România au mai multe drepturi decât majoritarii pentru că dacă ei au o
problemă pot să ajungă cu ea până în parlament ca s-o rezolve, pe când majoritarii nu pot.
Şi în ceea ce priveşte religiile, etnicii musulmani au fost respectaţi şi favorizaţi. Geamiile lor au
rămas în picioare, în timp ce multe şi valoroase biserici ortodoxe cădeau dărâmate. „În Basarabi, a fost
deviat Canalul ca să nu se dărâme geamia”.
Politica faţă de etnii, arată subiecţii cercetării, ar trebui să fie corespunzătoare comportamentului
lor: celor ce dau dovadă de aroganţă să li se răspundă cu aroganţă (aluzie la maghiari), celor cu bun simţ,
cultură, bună creştere să li se răspundă cu aceeaşi monedă.
Oamenii Dobrogei, căliţi în lupta lor de veacuri cu gerul aspru iarna şi cu soarele fierbinte vara, cu
diversitatea şi bogăţia lor de trăsături, rămân fideli convieţuirii în înţelegere şi respect pentru obiceiurile şi
datinile lor. „Avem răbdarea Mării Negre şi suntem răbdători ca Marea Neagră până nu ne este călcată
demnitatea. Cei ce vorbesc în plus – maghiarii – o duc prea bine. Şi clima, şi natura îi ajută. De ce nu vin ei
în Bărăgan? Dacă ar fi în Bărăgan şi le-ar fierbe creierul, nu ar mai vorbi”.
La dezbaterea temei despre relaţiile interetnice, unii subiecţi şi-au exprimat spontan, fără să fie
întrebaţi în vreun fel, opinia lor despre maghiari şi pretenţiile lor. „Maghiarii sunt răi şi absurzi. Greşeala
este a noastră. Trebuiau puşi la punct de la început. Aici suntem în România”. Sau: „Revendicările
maghiare sunt exagerate, întreţinute şi provocate. Nu sunt reale. Ce le trebuie autonomie? Suntem în
România! Au avut o dată RAM, unde erau numai ei şi doar şeful de post român.!”
Asemenea opinii, venite inclusiv din partea etnicilor turci şi tătari, sunt semnificative pentru
gradul ridicat de loialitate faţă de ţară a acestora, pentru nivelul ridicat de integrare în comunitatea
românească pe care l-au realizat. Devotamentul şi sincera loialitate faţă de români a etnicilor musulmani
explică reala armonie socială, interetnică ce se construieşte pe glia din Bazinul Dobrogean.
Păstrându-şi identitatea etnică, personalitatea culturală, lingvistică şi religioasă, turcii şi tătarii
participă cu propriile lor resurse umane la dezvoltarea economică a ţării şi speră ca alături de poporul
român să contribuie la înscrierea ei pe traiectoria progresului şi bunăstării generale.
Conlocuind şi convieţuind împreună de sute de ani, pe acelaşi pământ dobrogean, atât românii,
cât şi turcii şi tătarii au demonstrat valenţele benefice ale contactului dintre culturi, şansa pe care o oferă
acesta celor angajaţi în el de a-şi îmbogăţi viaţa, de a-şi cultiva reciproc cele mai frumoase calităţi umane,
morale, ca şi relaţiile de prietenie, bună vecinătate şi respect reciproc.
Departe de a conduce la pierderea identităţii, capitolul de faţă demonstrează că un contact
armonios şi reciproc avantajos din perspectivă umană şi morală, adânceşte conştiinţa propriei identităţi,
sensibilizează fiecare grup etnic la cultura celuilalt, dar şi la cultura proprie, pe care o consolidează şi o
înnoieşte cu trăsături şi modele culturale pe care membrii ei şi le-au însuşit graţie utilităţii, eficienţei sau
frumuseţii lor.
Subliniind că avem de-a face cu un contact şi între religii diferite, cea creştină – a românilor
majoritari şi cea musulmană – a etnicilor tătari şi turci, studiul confirmă ideea că acceptarea diferenţelor în
modul de viaţă, în tradiţii şi obiceiuri, inclusiv în credinţa religioasă, compartiment „tare” sau „dur” al
culturii, creează condiţii pentru o viaţă în pace, coeziune şi bună înţelegere, atât între grupurile etnice, cât şi
între popoare.
Studiul nostru spulberă orice idee că religia ar putea fi un factor de dezbinare, segregare sau de
tensiuni etnice. Dimpotrivă, aşa cum arată subiecţii noştri, climatul interetnic este normal dacă fiecare etnie
şi fiecare etnic îşi vede de liniştea sa şi de Dumnezeul său. Fiecare se mărturiseşte la Dumnezeul său,
pentru că, în cele din urmă, toţi suntem fiii aceluiaşi Dumnezeu. De aceea, oamenii credincioşi comunică
uşor unii cu alţii, chiar dacă sunt de credinţe diferite.
Acesta este mesajul de pace şi solidaritate umană între etnii pe care îl pun în lumină cu putere
românii, turcii şi tătarii la contactul dintre culturi.

163
 CAP. VII.
ROMÂNII ŞI ROMII
LA CONTACTUL DINTRE CULTURI

1. Etnia romilor în preocuparea organismelor europene şi române

Prăbuşirea sistemelor totalitare din centrul şi sud-estul Europei a fost urmată de o puternică
afirmare şi impunere pe plan naţional şi internaţional a minorităţilor naţionale şi grupurilor etnice, în
special a celor defavorizate, cum sunt romii. Se ştie că romii nu se definesc ca o minoritate naţională, ei
neavând un teritoriu marcat prin graniţe, neavând o patrie, o naţiune la care să se raporteze ca parte
organică. Ei se constituie numai ca grup etnic cu trăsături fizice, demografice şi socio-culturale distinctive,
cu drepturi şi libertăţi comune tuturor oamenilor şi grupurilor etnice.
Conservarea şi dezvoltarea identităţii lor etnice şi culturale are la bază mai multe raţiuni. În primul
rând, în virtutea drepturilor omului, romii trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi ca toţi cetăţenii ţării,
consacrate de Constituţie şi de dreptul internaţional. „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor
publice, fără privilegii şi discriminări” (Constituţia României, 2003, Art. 16, par.1.).
În al doilea rând, crearea unei Europe Unite pe temeiul pluralismului culturilor naţionale înseamnă
crearea unui climat interetnic şi intercultural favorabil înţelegerii şi afirmării identităţii tuturor grupurilor
etnice aflate în contact cu majoritatea sau cu alte grupuri etnice.
Apoi, construirea societăţii civile, racordarea ei la exigenţele lumii moderne şi mobilizarea tuturor
energiilor umane ale ţării la dezvoltarea ei armonioasă, corespunzător standardelor Uniunii Europene,
reclamă şi aportul specific al etniei romilor ca membri activi ai societăţii şi nu ca asistaţi ai ei.
Şi nu în ultimul rând, romii sunt o etnie cu o cultură distinctivă, recunoscută în muzică, dansuri,
comerţ, cu aptitudini deosebite în prelucrarea lemnului, metalelor, aurului şi argintului, trăsături care
îmbogăţesc peisajul cultural naţional, inclusiv pe cel european şi mondial.
În perioada de tranziţie, România a dat o atenţie notabilă respectării drepturilor omului şi
instaurării unui climat favorabil democraţiei şi pluralismului politic, cultural, etnic şi religios. S-a angajat
ferm în îndeplinirea obligaţiilor asumate în virtutea convenţiilor internaţionale la care este semnatară pentru
a preveni discriminarea bazată pe rasă, culoare, origine naţională sau religie.
Meritoriu de subliniat este faptul că ţara noastră interpretează şi aplică dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi tratatele la care este parte, iar dacă este neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile
(Art. 20, par. 1 şi 2).
În Art. 4, par 2. al Constituţiei se arată că „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor
cetăţenilor ei, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de sex, de opinie, de
apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”.
Dreptul la identitate este, de asemenea, un drept clar stipulat în Constituţie. La Art. 6, par. 1. se
arată: „Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la
dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”.
Spiritul voiajor al acestei etnii, mobilitatea ei teritorială pentru agonisirea celor necesare traiului,
iar la unii dintre ei, dincolo de necesar sau decent, fac ca ea să se răspândească în toate ţările Europei şi,
mai ales, în cele dezvoltate. Dimensiunea umană şi morală a noii Europe presupune ca o condiţie esenţială
preocuparea pentru ţigani, minoritate dezavantajată în trecut, care trebuie să-şi găsească locul alături de
celelalte minorităţi. Respectarea drepturilor lor ca oameni şi etnie devine un mijloc de îmbunătăţire a
situaţiei lor şi de renaştere a limbii şi culturii lor, îmbogăţind, astfel, diversitatea culturală europeană.
Romii trebuie trataţi însă nu numai din unghiul de vedere al drepturilor şi libertăţilor pe care statul
se angajează să le acorde, dar şi din cel al obligaţiilor şi responsabilităţii lor ca indivizi şi grup uman faţă de
ei înşişi şi faţă de ceilalţi membri ai societăţii. De pildă, antrenarea lor în viaţa comunităţilor umane pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, pentru ridicarea nivelului de pregătire şcolară în vederea angajării în
muncă, pentru creşterea nivelului de igienă şi sănătate este nu numai obligaţia statului, ci şi sarcina lor.
Pregătirea prin şcoli şi facultăţi a unor mediatori sau antrenori din rândurile lor este o soluţie pe cât de
eficientă pe atât de fezabilă. Reprezentanţii lor politici, etnici trebuie să privească din această perspectivă
concretă, practică schimbarea condiţiei sociale, economice şi culturale a romilor lor, anume, a efortului

164
titanic de a-i ridica la nevoia de carte, de şcoală şi învăţătură temeinică, de muncă asiduă şi onestă, pentru a
se integra în condiţii egale cu ceilalţi cetăţeni.
În Europa, problemele speciale ale romilor sedentari şi ale voiajorilor au revenit Congresului
Puterilor Locale şi Regionale ale Europei (C.P.L.R.E.), care în anul 1994 a făcut propunerea de a lansa
„reţeaua oraşelor”, urmată de „reţeaua comunelor”, pentru cei interesaţi de modul de tratare a ţiganilor în
comunitate şi de a veni în întâmpinarea nevoilor lor.
Prin reprezentantul României în CPLRE la Programul „reţeaua oraşelor”, primarul Municipiului
Ploieşti, Victor Săvulescu, Institutul de Sociologie a realizat în anul 1995 un studiu pe etnia romilor din
Municipiul Ploieşti, sponsorizat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă Sörös. El reflectă momentul
respectiv, la care vom adăuga aspecte mai recente din viaţa socială actuală.
De pildă, de atunci, ceea ce a apărut nou au fost multele apeluri ale statelor europene precum
Anglia, Franţa, Germania etc. la guvernele româneşti care s-au perindat, de a reglementa împreună situaţia
romilor voiajori prin Europa care au comis acte de delicvenţă ( furturi, spargeri, cerşit, treceri ale graniţei
fără acte în regulă) sau şi-au aşezat corturile pe pământul ţăranilor francezi care, nemaiputând să se
elibereze de ei, au apelat la organele de stat franceze pentru a-i îndepărta. Ei au fost trimişi forţat adeseori
în ţară cu transporturi speciale din ţările Europei Occidentale, ceea ce demonstrează că, prin
comportamentul lor, au deranjat. În acest sens, noi considerăm că situaţia romilor este o problemă nu numai
a statelor din care pleacă, dar şi a celor în care intră nelegal şi de aceea rezolvarea situaţiei lor este o sarcină
a tuturor guvernelor din ţările de origine, de destinaţie, ca şi a liderilor romi înşişi.
Deşi mulţi romi acuză statul român pentru situaţia lor, lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Mulţi
dintre ei migrează în Europa nu pentru că nu au mijloace de trai în ţară, ci pentru că şi-au făcut un mod
de a fi şi de a trai din acest stil de viaţă, încălcând legile naţionale şi internaţionale, cerşind şi trăind
din infracţiuni. Dintre aceştia, sunt unii cu o situaţie materială care depăşeşte cu mult media majorităţii
româneşti, palatele lor sfidând atât sărăcia co-etnicilor romi, cât şi traiul modest şi la limita sărăciei al
românilor. Dispunând de bani şi de mijloace materiale din plin însă, îşi permit să încalce legea pentru că
găsesc „salvare” în sistemul de justiţie care, cel mai adesea, îi eliberează, în acest fel, ei neajungând să
suporte rigorile ei. Deşi principiul constituţional că „nimeni nu-i mai presus de lege” este adeseori afirmat,
cei cu bani, indiferent de etnie, inclusiv romii, adeseori se situează mai presus de ea.

165
 2. Romii - modele socio-culturale specifice

În subcapitolul de faţă, ne vom limita să redăm numai câteva aspecte investigate şi redactate de
autoare care ne servesc la dezvoltarea temei contactului dintre culturi (în afara datelor statistice pe care le
vom prelua de la cercetarea altei colege pe care o menţionăm). Ne vom referi, în mod special, la modelele
socio-culturale proprii romilor, la auto-identificare şi diferenţiere, la potenţialul afectiv de integrare sau de
respingere a lor de către majoritate, funcţie de comportamentul lor civilizat, pro-social sau agresiv şi anti-
social.
Ceea ce se poate afirma de la început fără nici o rezervă este faptul că etnia romilor este departe de
a se prezenta ca o populaţie omogenă şi uşor integrabilă. Spectrul social, economic, moral, igienic pe care îl
prezintă în momentul de faţă diferitele ei segmente sociale constituie problema cheie care trebuie luată în
consideraţie pentru o tratare echilibrată a temei. Distanţa socială şi economică ce se întinde între cerşetorii
şi dezolaţii străzilor, pe de o parte, şi „romii de catifea”, cu palate sau apartamente ce exprimă opulenţă şi
lux nemăsurat, pe de alta, explică dificultatea procesului de integrare socială a acestei etnii. Cei ce trăiesc
sub pragul de sărăcie, în mizerie fizică şi morală, promiscuitate şi indiferenţă, nu numai din cauza
condiţiilor sociale precare ale societăţii, dar şi, mai ales, din cauza lipsei deprinderii lor de a munci, de a-şi
câştiga mijloacele de existenţă prin sudoarea frunţii, din cauza indolenţei şi nepăsării personale au şanse
mai mici de acceptare între ceilalţi cetăţeni, fie ei români sau de altă etnie.
Percepţia de sine şi percepţia celuilalt, realizate pe cele două grupuri de populaţie - români şi romi
– cu ajutorul chestionarelor de opinie specifice fiecărui grup, este semnificativă nu numai pentru imaginea
de sine şi imaginea celuilalt, ce în sinteză structurează identitatea etnică şi culturală a fiecărui grup, dar,
mai ales, pentru haloul afectiv, psiho-moral pe care îl degajează relaţiile dintre ei.
În relaţiile dintre români şi romi nu există nici o totală acceptare, nici o totală respingere, ci mai
degrabă o acceptare parţială şi o respingere parţială la ambele grupuri etnice. Ca urmare a multiplelor acte
de delincvenţă mărunte la care sunt supuşi şi expuşi, românii au o mai mare doză de respingere faţă de romi
şi, ca atare, au şi o percepţie amplificată a ponderii lor, aşa cum se va vedea.
Potenţialul de conflict interetnic nu depinde de români, ci de comportamentul romilor. Dacă ei
agresează verbal, fizic, fură, încalcă normele de convieţuire socială prin injurii, jigniri, infracţiuni, unii
români reacţionează, pe când alţii îi evită sau nu-i iau în consideraţie.
Structurarea unor organizaţii ale romilor pe cartiere şi pe oraş şi selectarea unor lideri recunoscuţi
şi cu autoritate în faţa lor, cu rol de mediere între ei şi autorităţile române şi de aplanare a conflictelor dintre
ei înşişi sau dintre ei şi români constituie un mijloc de creştere a coeziunii interetnice, a angajării lor de a
participa la viaţa comunităţii şi, în consecinţă, de a reduce ponderea infracţiunilor comise.
O schimbare de ordin calitativ privind îmbunătăţirea condiţiei romilor şi a climatului de
convieţuire cu românii nu poate avea loc decât prin mobilizarea conştientă a romilor. Integrarea
socială prin şcoală, muncă, instituţii culturale, de asistenţă socială şi sanitară, fără dorinţa şi voinţa
reală a romilor este o utopie, fără sorţi de reuşită.
De unde necesitatea angajării lor sociale, morale, afective din interior, prin liderii lor. Latura
punitivă vine, oricum, post-festum şi nu are întotdeauna efectele integratoare aşteptate. Dar nici ea nu
trebuie exclusă. Soluţionarea treptată şi parţială, cel puţin, a nevoilor lor, devine de asemenea un stimulent
de implicare a romilor în problemele comunităţii.
Starea economică precară a romilor nu poate fi soluţionată de azi pe mâine. Aceeaşi precaritate şi
insecuritate a vieţii trăiesc şi mulţi români. Rezolvarea ei este funcţie de creşterea economică, de nivelul de
dezvoltare al producţiei şi productivităţii muncii, muncă la care sunt datori să participe în egală măsură
romii şi românii. Angajarea lor în activităţi productive specifice etniei, generatoare de valoare şi
plusvaloare şi nu preponderent speculative, adesea nelegale sau la limita dintre legalitate şi ilegalitate, este
o cale fermă de dobândire a unor venituri oneste pentru viaţă, ca şi de apreciere pozitivă de către cei din jur.

Structura demografică
Ponderea romilor înregistrată la recensămintele populaţiei efectuate în România în perioada 1930-
1992 a avut o evoluţie inegală. În perioada comunistă, arată Ana-Rodica Staiculescu în studiul realizat de
Institutul de Sociologie în anul 1995, despre romii din Municipiul Ploieşti (Manuscris, p. 25), numărul
persoanelor care au declarat că aparţin etniei romilor a fost sensibil mai mic decât la recensămintele din
1930 şi 1992, efectuate într-o ambianţă apreciată ca democratică. Creşterea numărului ţiganilor din 1930 în
1992 cu 65,3% este considerată de Comisia Naţională de Statistică drept plauzibilă pentru că este mai
apropiată de creşterea populaţiei întregii ţări în acest interval, care a fost de 59,7%.

166
 De asemenea, proporţia ţiganilor în totalul populaţiei ţării la recensământul din 1992 de 1,8% este
apropiată de nivelul din anul 1930, care a fost de 1,7%.

Evoluţia numărului ţiganilor la recensămintele din perioada 1930-1992,

judeţul Prahova, oraşul Ploieşti, municipii şi oraşe

-------------------------------------------------------------------------------------------
Recensământ Jud. Prahova Ploieşti Municipii şi oraşe
-------------------------------------------------------------------------------------------
1930 6994 1072 2408
--------------------------------------------------------------------------------------------
1956 483 98 315
---------------------------------------------------------------------------------------------
1966 971 404 874
---------------------------------------------------------------------------------------------
1977 8880 1668 2435
---------------------------------------------------------------------------------------------
1992 9852 3515 5801
---------------------------------------------------------------------------------------------

Sursa: Comisia Naţională de Statistică.

Numărul persoanelor din etnia romilor înregistrat la recensământul din 1992 este considerat
subestimat atât de organizaţiile ţiganilor cât şi de diferite organe de stat. Ministerul de interne estimează
acest număr la 1 milion de persoane, cifră ce coincide cu cea obţinută din cercetările prin sondaj.
La Recensământul din martie 2002, numărul total de romi din judeţul Prahova a fost de 16. 781,
din care 9. 517 în Municipiu şi oraşe şi 7. 264 în comune.
La toate recensămintele, gradul de urbanizare al ţiganilor a fost sensibil mai redus decât media pe
ţară. La recensământul din 1930 numai 15% dintre ţigani aveau reşedinţa în mediul urban, iar la
recensământul din 1992, această proporţie a ajuns la 41,3% faţă de 54,3% populaţia urbană la nivelul ţării.
Diferenţa dintre gradul de urbanizare al ţiganilor şi media pe întreaga populaţie a ţării a crescut de la 6,4%
în anul 1930 la 13% în anul 1991, adică de peste două ori. Cauza poate fi în faptul că după 1989 nu au mai
fost închise marile oraşe, restricţie existentă în perioada regimului socialist. Libera mişcare a populaţiei pe
teritoriul ţării le-a permis şi ţiganilor să pătrundă în oraşe. Dovadă este faptul că, de pildă, din anii 2000 au
fost expulzate din Bucureşti, de nenumărate ori, şatre întregi de ţigani aşezate ilegal în blocuri dezafectate
şi locuri insalubre din suburbiile oraşului şi trimise în satele de origine.
Conform Recensământului populaţiei din 2002, în Municipiul şi oraşele din judeţul Prahova,
numărul romilor a crescut de 4 ori de la 1992 până în 2002, adică de la 2435 la 9517 persoane.
Specific acestei etnii este proporţia mare a populaţiei tinere între 0-14 ani, ponderea mare a
femeilor care au născut 5 copii şi peste şi proporţia crescută în rândul analfabeţilor de vârstă şcolară, ceea
ce relevă necesitatea ca acţiunea socială să se îndrepte către familie, mai ales către mame, care trebuie
făcute să înţeleagă că de nivelul de şcolaritate al copiilor lor depinde şansa lor de a avea un loc de muncă în
viitor şi de a trăi civilizat.
În privinţa limbii vorbite, în oraşul Ploieşti, la recensământul din 1992, din 3515 au declarat că
vorbesc limba română 2343 şi numai 1171 limba ţigănească (romani), limba lor maternă.

Scurt istoric al originii ţiganilor (gipsy)

Vom reda în cele ce urmează câteva date istorice după Ian Hancock, publicate în Nationalities
Papers, vol. XIX, number 3, Fall, 1991(p. 251-269).
Ţiganii par să aibă de la început o moştenire istorică şi lingvistică ce îi defineşte ca pe un amestec
sau o populaţie mixtă, complex compusă. Deşi nu mai există îndoială asupra originii indiene a ţiganilor, de
peste două secole explicaţiile privind timpul şi circumstanţele exodului din subcontinentul indian sunt
diverse şi, adesea, bazate pe insuficiente dovezi (Hancock, 1991, p. 251). Referinţa la lucrarea Shah Nameh
a lui Firdausi, mult repetată, este un exemplu. Legătura dintre populaţia descrisă în ea şi ţiganii
contemporani este o presupoziţie, dar mărturiile lingvistice nu pot să susţină mişcarea lor din India, din
secolul V al erei noastre.

167
 Mărturiile din zilele noastre, bazate pe limba romani şi pe istorie, orientează consistent spre o
origine a ţiganilor din populaţia Rajput din nord-vestul Indiei, care exista cu un mileniu în urmă. Rajputii
înşişi erau amestecaţi sau compuşi dintr-un număr de diferite populaţii non-aryane din care statul a creat o
societate militară ce consta din mai multe familii înrudite. Acest nou statut i-a trecut dintr-o castă inferioară
în una superioară şi le-a conferit certificatul de descendenţi din soare şi din lună, asociaţie simbolică ce
continuă să fie valabilă şi astăzi printre romii vlax. Războinicii Rajput, împreună cu soldaţii din câmpurile
de bătălie, formaţi din Dom, o clasă de oameni din cadrul castei inferioare Sudra, au fost primii animatori
sau artişti de stradă, hamali, bucătari etc., care au plecat din India în timpul incursiunilor împotriva
ghaznavidsilor, în jurul anului 1000 şi au continuat să se deplaseze spre vest prin Persia, Armenia şi
imperiul bizantin, ajungând în Europa pe la 1250 e. n.
„Facilitatea de asimilare a străinilor” de către rajputi, la care se referă unii autori, a continuat să fie
o caracteristică a populaţiei de romi care a absorbit numeroase populaţii străine (gadzikane – non-gipsy) în
timpul migraţiei spre vest. În aceste împrejurări a apărut populaţia cu limba, cultura şi identitatea de ţigani
şi copiii rezultaţi din aceste mixturi au fost priviţi ca ţigani.
Dacă asimilarea străinilor constituie un factor de diversificare şi distingere a grupurilor unul de
altul, ea totuşi nu a condus la disoluţia ţiganilor ca popor înrudit genetic. Studiile medicale realizate pe
ţiganii americani în 1987 au ajuns la concluzia că, după analiza grupelor de sânge şi a fenotipurilor, ţiganii
sunt un grup rasial distinct, cu origini în regiunea Punjab din India. În susţinerea acestei ipoteze este limba
mondială a ţiganilor – romani – care este destul de similară cu Hindi.
Mai recent, Curtea de Apel din Londra, Anglia, a dat Legea că anti-gipsysmul în această ţară
constituie rasism şi că ţiganii constituie un grup rasial distinct care nu şi-a pierdut identitatea pentru că, spre
deosebire de saxoni, danezi, ei nu s-au unit în întregime cu populaţiile pe lângă care au trăit, chiar dacă
aproape jumătate sau 2/3 dintre ei au abandonat modul de viaţă sălbatic, primitiv iniţial.

Originile anti-gipsy-smului
În ciuda dovezii că originea ţiganilor, genetic şi istoric, demonstrează clar descendenţa lor din
India, publicul, în general, menţine o atitudine ambivalentă faţă de cine sunt şi ce sunt cu adevărat
ţiganii.
Lucrările de specialitate pe problemă se ocupă cu dualitatea percepţiei lor ca străini şi îi văd fie ca
pe o rasă de ţigani nobili, fie ca pe nişte „itineranţi degeneraţi” sau ca pe o populaţie de vagabonzi
(muncitori ambulanţi) şi alţi hoinari rătăcitori, deschişi spre oricine, care intenţionează să evite
responsabilitatea societăţii civile. Astfel de aprecieri, deşi vechi, există şi astăzi şi sunt susţinute de scriitori,
ficţiunea populară şi mass-media.
La aprecierea lui Ian Hancock, noi am adăuga că aceasta este susţinută şi astăzi de oamenii lângă
care trăiesc, aşa cum rezultă din cercetările efectuate de noi în oraşe şi sate, datorită comportamentului lor
iresponsabil, primitiv, chiar „rudimentar”, recunoscut de ei înşişi. Romii conştienţi şi oneşti cu ei şi cu
românii spuneau că romii sunt răi, „dau în cap omului, fură, bat, distrug bunurile publice, trăiesc în
murdărie şi promiscuitate”.
Ţiganii oferă însă şi o altă imagine pozitivă, reflectată de aceleaşi cercetări în care ei apar ca
oameni care se afirmă prin conştiinciozitate, talent, unitate de grup etnic, dornici de integrare în societate,
cu aspiraţia spre o viaţă mai bună şi spre civilizare. Numai menţionarea trăsăturilor pozitive şi negative
într-un echilibru real oferă un tablou veridic al fizionomiei acestui grup etnic al cărui lume şi al cărui
univers încercăm să le descifrăm în lucrarea de faţă.

„Geografia” urbană şi neamurile romilor din Ploieşti

Aşezată în cartiere mai mărginaşe ale Ploieştiului, la bloc şi în case, la curte, comunitatea de romi
este relativ concentrată în 4 zone: cartierul de sud – Mimiu, Radu de la Afumaţi, Cartier de vest – Malul
Roşu şi Bereasca. Spunem „relativ concentrată” pentru că în cartierele acestea romii trăiesc alături de
români, în aceleaşi blocuri şi pe aceleaşi scări. Starea generală exterioară a blocurilor atestă un nivel scăzut
de gospodărire : nezugrăvite, pereţi de culoare închisă, pe alocuri decopertaţi de vreme şi de oameni fără
deprinderi civilizate. Diferenţa de confort şi civilizaţie se resimte şi mai puternic în unele apartamente
locuite numai de romi pe care le-au degradat făcând focul din parchet, din uşi şi ramele de la ferestre.
Informaţiile obţinute prin interviu direct cu salariaţii de la Regia Autonomă de Gospodărire
Locativă relevă că locuinţele degradate de romi pot fi repartizate în continuare românilor numai după ce se
cheltuiesc alţi bani pentru repararea lor. În acest fel, românii ajung să convieţuiască alături de ei în calitate
de vecini sau co-locatari de bloc. O altă trăsătură a romilor este că îşi vând locuinţele primite de la stat ca,

168
apoi, să se adreseze cu o nouă cerere de casă la Primărie. Regia Autonomă care primeşte cererile constată
că unii romi vin chiar a treia sau a patra oară să ceară casă după ce le vânduseră pe celelalte.
Apartamentele la bloc sunt de confort I, II şi III, dar ei au preponderent de confort II şi III, cu 2 şi
3 camere în care locuieşte, cel mai adesea, familia extinsă. În Cartierul Bereasca, fenomenul de
endogrupare era mai vizibil. Romii stăteau în case la curte. Casele erau scunde, sărăcăcioase pe dinafară ca
şi pe dinăuntru. Într-o casă cu 2 sau cel mult 3 camere locuiau 10-12 persoane de diferite generaţii, din
acelaşi trunchi de familie. Familia extinsă era regula de locuire.
Analizând, deci, „geografia” urbană a romilor în structura urbană a oraşului Ploieşti, putem afirma
că există atât o dispersie a lor în structura urbană cât şi o endogrupare sau relativă izolare de cartierele mai
compact româneşti şi de cele din centru. Remarca de ordinul esenţei pe care se impune să o facem este că
romii locuiesc în toate cele 7 zone ale oraşului, dar în ponderi diferite. Am intrat în multe case cu romi
săraci, care ne-au impresionat prin puţinătatea spaţiului şi lucrurilor strict necesare de care dispuneau, dar s-
a întâmplat să intrăm, la invitaţia gazdei, un comerciant de vârf, şi într-un apartament de 4 camere, confort
1, în care ceea ce ne-a impresionat era bogăţia, multitudinea de lucruri din casă şi, mai ales, masa încărcată
cu tot felul de produse cu care eram aşteptaţi. Ne-am dat seama că era vorba de o demonstraţie a unui „rom
de catifea”, cum li se spunea celor cu o bună stare materială, dar şi de o nevoie general-umană de a pune ce
au mai bun la masă, într-o bună tradiţie românească, pentru „domnii de la Bucureşti” care au venit în
cercetare în urbea lor. Gazda, tatăl, avea 4 fii căsătoriţi cu care trăia în apartament, din care unul avea şi un
copil, dar îşi dorea să-i dea Primăria cămine de casă să-şi construiască 3 vile pentru ca fiii lui să trăiască
civilizat.
Acest standard înalt de viaţă la care aspira subiectul nostru era însă una dintre „florile rare” ce se
puteau întâlni în Municipiul Ploieşti, în 1995. Altfel, majoritatea subiecţilor cercetării se aflau la polul
opus. Majoritatea dintre ei, născându-se în oraş, şi trăind în oraş te aşteptai să respecte regulile şi normele
de viaţă ale urbanului, mai ales, că mulţi au trăit şi la bloc. Dar civismul şi civilizaţia oraşului nu s-au prins
de toţi. Dacă unii trăiesc la bloc sau la curte la un nivel de trai şi de civilizaţie care stârneşte admiraţia,
arătând în acest fel că dacă obţin venituri mari ştiu să le consume benefic, ridicându-şi standardul de viaţă,
cei mai mulţi se zbat în sărăcie, mizerie fizică şi morală, promiscuitate, lipsa unor reguli elementare de
igienă şi curăţenie şi, mai ales, lipsa deprinderii de a munci.
Oraşul Ploieşti constituia pentru mulţi romi din judeţ şi din judeţele limitrofe un important centru
de atracţie, dacă 17,5% dintre subiecţii cercetării (103 persoane) erau din afara oraşului şi a judeţului.
Cercetând motivaţia venirii în Ploieşti, am aflat că unii au venit prin căsătorie, alţii după rude, copiii după
părinţi, alţii prin nomadism sau în căutare de serviciu.
În consecinţă, după locul de naştere şi după timpul de rezidenţă în Ploieşti, populaţia de romi este
prin excelenţă urbană, dar la puţini se observă modelele de viaţă ale oraşului: spiritul civic, ordinea,
respectul străzii, al oamenilor etc.
Analizând eşantionul de romi de 103 subiecţi, ca ocupaţii, 26,2% sunt muncitori şi liber
profesionşti, iar 10% sunt patroni. Raportul dintre activi şi inactivi arată că inactivii sunt circa 56%, adică
femei casnice 30%, şomeri 14% şi pensionari 11,7%. Ponderea mare a casnicelor şi a pensionarilor,
determină un nivel scăzut al veniturilor şi o sărăcie crescută. Restul se înscriu câte unul la meseriaşi
cooperatori, meseriaşi particulari şi la alte 5 categorii.
Studiul principalelor neamuri de romi din Ploieşti este multiplu semnificativ din perspectivă
sociologică şi antropologică. În primul rând, el arată tipurile de meserii care-i specifică, numărul de familii
pe care le cuprinde cu aproximaţie fiecare neam, cartierul în care trăieşte şi, nu mai puţin important, liderii
cu care se poate discuta pentru a intra în contact şi a afla problematica grupului.
Pentru a afla despre neamurile de ţigani am purtat interviuri intensive şi discuţii libere cu ei şi cu
autorităţile locale. Neamurile cele mai recunoscute în Ploieşti sunt: Zavragiii, Ursarii, şi Spoitorii.
Zavragiii sunt negustori şi bişniţari, li se zice „jupânii”. Sunt circa 35 de familii cu circa 400 de
membri. Locuiesc în cartierele Mimiu, Bariera Bucureşti, Rudului şi Timişoara-Malagusului. Au 3 lideri
principali.
Ursarii sunt 120 de familii mari. Au venit din Mizil şi stau în cartierele Radu de la Afumaţi, Piaţa
Anton, Bariera Bucureşti. Au 3 lideri.
Spoitorii sunt 20 de familii cu 100 de membri. Nu sunt concentraţi într-un cartier anume. Sunt cei
mai săraci.
Alte neamuri sunt Pletoşii, Argintarii şi Lăutarii.

169
 Atât din perspectiva „ocupaţiilor”, cât şi a „neamurilor” ceea ce îi caracterizează pe romi, după
1990, sunt afacerile pe care le realizează în oraş – la bazare, în obor – unde vând şi cumpără; afacerile pe
litoral vara; şi în orice anotimp, la frontieră. Sunt foarte activi. Circulă frecvent, adesea fără acte.
„Voiajul” este emblema lor dintru începuturi până în zilele noastre.
După 1990, cu deschiderea graniţelor şi, mai ales, după trecerea liberă fără viză Shengen în spaţiul
Uniunii Europene, voiajul a devenit o ocupaţie frecventă a romilor în Europa, nu numai a celor care merg
legal, cu acte şi pentru rezolvarea unor probleme, dar în deosebi, a celor care trec ilegal graniţa sau dacă o
trec legal comit infracţiuni pe terenul acestor state: fură bani din tonomate, sparg magazine, cerşesc,
tâlhăresc încât autorităţile din ţările respective au atras atenţia autorităţilor din Ministerul de Interne Român
să limiteze emigraţia ilegală şi să le creeze condiţii de viaţă celor expulzaţi de pe teritoriile lor.
3. Percepţia de sine şi percepţia altuia la etnia romilor

Percepţia de sine a romilor

Pentru a descifra modul de convieţuire dintre români şi romii din Ploieşti, s-a impus ca problemă
de cercetare percepţia de sine şi percepţia celuilalt pe care o realizează fiecare grup etnic. În acest fel, am
pus în chestionare, în cel pentru romi, ca şi în cel pentru români, următoarea problemă:
Dorim să ştim părerea Dvs. despre etnia romilor şi vă rugăm să menţionaţi trei caracteristici
pozitive şi trei caracteristici negative. Caracterizaţi în acelaşi mod, prin trei caracteristici pozitive şi trei
negative şi pe români.
Analiza răspunsurilor date de eşantionul de 103 romi despre principalele trăsături pozitive ale lor
relevă următoarele:
Trăsături pozitive ale romilor afirmate de ei înşişi
Rangul I:
1. buni meseriaşi, muncitori, harnici, disciplinaţi, serioşi, vor să muncească, vor să studieze (23,3%);
2. te legi la rană cu ei, „de comitet”, buni, sufletişti, omenoşi, frumoşi în suflet, foarte darnici, mai
buni decât românii, înţelegători, buni vecini (22,3%);
3. săritori, se ajută între ei, uniţi, solidari, iubesc copiii, nu se duşmănesc (15,5%);
4. le place muzica, toleranţi (6,8%); descurcăreţi, adaptabili, deştepţi, buni comercianţi, orgolioşi
(6,8%); cinstiţi, modeşti, cumsecade, civilizaţi (6,8%);
5. distractivi, le place viaţa bună, luxul, sensibili (3,9%), etc.
Rangul II:
1. săritori, se ajută între ei, uniţi (16,5%);
2. cinstiţi, modeşti, cumsecade, civilizaţi (10,7%);
3. buni meseriaşi, muncitori, harnici (8,7%);
4. te legi cu ei la rană, de comitet, buni (5,8%).
Rangul III:
1. distractivi, le place viaţa şi luxul.

În esenţă, în autoportretul pozitiv romii se văd harnici, serioşi în muncă, buni meseriaşi, dar şi
oameni cu suflet bun, omenos şi frumos. O calitate indubitabilă a lor, recunoscută de ei, dar şi de români
este unitatea, solidaritatea de grup etnic care la rangul II apare pe primul loc şi pe bună dreptate. O altă
calitate, tot atât de definitorie este spiritul lor distractiv, vesel, bine dispus, bucuria şi plăcerea luxului şi a
vieţii îmbelşugate atunci când au atins un standard înalt de viaţă, dar nu numai atunci.
Luxul vestimentar şi alimentar pe care şi-l permit unii dintre romi, fără studii şi pregătire
profesională de înaltă specializare, pe care îl expun foarte agresiv, sfidează sărăcia celor mai mulţi, romi şi
români, care se zbat în nevoi.

Corelaţia percepţiei de sine pozitive cu sexul:

Relevă că bărbaţii se consideră, în primul rând, buni meseriaşi, muncitori, harnici (10,7%) şi de
comitet, buni sufletişti (4,7%), ca şi femeile, de altfel, cu ponderea de 12,5% la ambele caracteristici cu
deosebirea că ele au conferit o importanţă mai mare decât bărbaţii atributelor de săritori, uniţi, solidari
(10,7%).

Corelaţia cu vârsta:
Grupa de vârstă cea mai tânără de 15-29 de ani îşi vede propriul grup etnic ca buni meseriaşi
(7,8%), săritori la nevoie, uniţi, solidari (6,8%) şi buni meseriaşi, harnici (6,8%).

170
 Grupa 45-59 ani, în primul rând, ca buni meseriaşi, harnici, muncitori (7,8%) şi sufletişti, buni,
omenoşi (6,8%).
Grupa de 60 ani şi peste îi văd, înainte de toate, ca buni, să te legi cu ei la rană, omenoşi şi
frumoşi în suflet.

Pregătirea şcolară:
Cei fără şcoală se consideră ca grup etnic, în mod preponderent, buni meseriaşi, harnici,
muncitori (4,9%) şi de comitet, buni, sufletişti, să te legi cu ei la rană (4,9%), ca şi cei cu şcoală primară
(11,7%) şi respectiv (7,8%).
Cei cu gimnaziu îi apreciază pe co-etnici preponderent ca: săritori, uniţi, solidari (5,8%), buni
meseriaşi, muncitori, harnici (4,9%), şi de comitet, buni şi sufletişti (4,9%).
Cei care se consideră români apreciază, în primul rând, calităţile psiho-morale ale romilor de
oameni buni, de suflet, omenoşi, darnici, buni vecini (8,7%) şi de muncitori, harnici, buni meseriaşi (6,8%).
Cei care se consideră romi se văd muncitori, disciplinaţi, serioşi, dornici să muncească (15, 5%),
buni la suflet, omenoşi, darnici, înţelegători (13,6%) şi uniţi, săritori, părinţi iubitori, fără duşmănie
(12,6%).
În concluzie, corelaţiile dintre trăsăturile pozitive ale romilor şi indicatorii sex, vârstă, pregătire
şcolară, statutul etnic declarat de român sau rom aduc nuanţări la principalele trei trăsături: 1) de oameni
harnici, muncitori; 2) buni la suflet, omenoşi şi înţelegători şi 3) uniţi, solidari şi săritori la nevoie, dar pun
în umbră, prin ponderile mici obţinute, trăsăturile care îmbogăţesc şi specifică aproape univoc profilul lor
uman, precum aptitudinile muzicale, bucuria de a trăi, sociabilitatea.

Trăsăturile negative ale romilor

Analiza defectelor din perspectiva lor evidenţiază spiritul critic, discernământul real pe care l-au
manifestat romii în prezentarea imaginii de sine. Principalele trăsături negative menţionate de ei înşişi au
fost:
1) răzbunători, violenţi, răi, puţin maleabili, impulsivi, răuvoitori, agresivi, jignitori (18,4%);
2) criminali, sălbatici, îţi dau în cap, hoţi, spărgători (18,4%);
3) beţivi, scandalagii din cauza neajunsurilor, brutali (13,6%).
În afară de aceste trăsături care au concentrat cea mai mare pondere a răspunsurilor, romii şi-au
mai arătat şi alte defecte, precum: necinstiţi, invidioşi, imorali, fără caracter, duşmănoşi (6,8%); leneşi, fără
drag de muncă (6,8%); rudimentari, mai puţin dezvoltaţi, neştiutori de carte, dezinteresaţi de şcoală (3,9%);
limbaj vulgar, urâcioşi, obraznici, inadaptabili în societate (2,9%); neîngrijiţi ca igienă, necivilizaţi,
mizerabili (1,9%).
Autoportretul sau imaginea de sine negativă a romilor sunt cât se poate de dure, dar reflectă
trăsături pe care le vom re-găsi şi în portretul făcut de români. Ele scot în relief trăsături psiho-morale, de
caracter, ale unor romi care constituie, în ultimă instanţă, fondul psiho-uman cauză sau condiţie a
neînţelegerilor, tensiunilor, conflictelor şi respingerilor pe care ei le generează, cel mai adesea, în
raporturile cu românii.
La aceste trăsături, romii adaugă pe cele de comportament social, infracţional sau delicvent ce îi
fac periculoşi pentru comunitatea ploieşteană şi pentru societate în general. Cu sinceritate şi chiar
detaşându-se personal de ei, unii subiecţi romi afirmau necinstea, parazitismul, lenea, rudimentaritatea în
comportamentul social, vulgaritatea, inadaptabilitatea la viaţa socială, lipsa de igienă şi civilizaţie, lipsa de
ştiinţă de carte şi de cultură a romilor în comparaţie cu populaţia românească în general.
Imaginea de sine negativă a romilor asociată cu cea pozitivă sunt instrumente utile pentru
identificarea factorilor de integrare socială şi intervenţie comunitară, necesar a fi cunoscute de factorii de
decizie, autorităţile locale, de romi şi liderii lor pentru a-i transforma în factori activi ai propriilor lor
destine. În plus, aceste imagini indică cu precizie locurile în care trebuie intervenit, trăsăturile psihice,
sociale, morale pe care se pot bizui modelatorii de caractere şi personalitate pentru corectarea
comportamentului anti-social individual, grupal şi comunitar al romilor pe de o parte, pentru stimularea
celui social, oriunde s-ar afla, pe de altă parte.

Corelaţia percepţiei de sine negative cu sexul

Este relevantă pentru dezvăluirea modului intim de gândire şi autoevaluare a bărbaţilor faţă de
femei, a diferenţelor de gândire, de opinie a celor două structuri demografice, bărbaţii şi femeile.

171
 Analizând răspunsurile după indicatorul sex, rezultă că în opinia bărbaţilor, romii sunt în mod
deosebit răzbunători, violenţi, răi, puţin maleabili, impulsivi, răuvoitori, agresivi la jignire (10,7%), iar în
opinia femeilor, ei sunt criminali, tâlhari, hoţi, excroci, delincvenţi (8,7%).
Pe grupe de vârstă, femeile şi bărbaţii între 15-29 ani, consideră că romii se caracterizează
negativ prin trăsăturile de criminali, sălbatici, hoţi (5,8%), iar cei de vârstă între 30-45 ani prin răzbunare,
violenţă, răutate, impulsivitate, agresivitate, jignire (5,8%).
Etnia declarată. Distingând opiniile despre trăsăturile negative ale romilor recunoscute de ei
înşişi după modul cum se consideră român sau ţigan se observă că din cei ce se consideră ţigani 11,7%
afirmă că ţiganii sunt criminali, sălbatici, dau în cap oamenilor, fură, sparg şi, în aceeaşi proporţie, de
11,7% că sunt răzbunători şi violenţi, răi şi puţin maleabili în relaţiile cu oamenii.
Cei ce se consideră români pun pe primul loc între trăsăturile negative ale ţiganilor pe cele ce se
referă la atributele de răzbunători, violenţi, răi (6,8%).
În concluzie, percepţia de sine a trăsăturilor pozitive şi negative ale romilor constituie o bază
solidă, coerentă pentru realizarea unui portret amplu, nuanţat despre romii din comunitatea urbană a
Municipiului Ploieşti. El va fi completat cu opiniile românilor, localnici şi autorităţi, ajungând astfel la o
imagine complexă - temei pentru elaborarea unui program concret de intervenţie socială.

Percepţia romilor de către români

Pentru a obţine o imagine relevantă despre comunitatea umană formată din românii şi romii din
aglomeraţia urbană a oraşului Ploieşti, am considerat necesară elaborarea a două chestionare distincte, cu
multiple probleme comune pentru cele două eşantioane de subiecţi. Analiza comparată a trăsăturilor
pozitive şi negative ale ţiganilor şi românilor din perspectiva proprie şi a celuilalt va aduce elemente care să
confirme şi să completeze profilurile umane ale celor două grupuri etnice care convieţuiesc de zeci de ani
împreună.
Să urmărim, în continuare, imaginea romilor aşa cum apare ea în opiniile celor 475 de români
intraţi în raza studiului nostru.

Trăsăturile pozitive ale romilor afirmate de români

Rangul I
Primele trei caracteristici pozitive enumerate au fost:
1. uniţi, solidari ca grup etnic, spirit de întrajutorare, familişti (30,3%);
2. au aptitudini muzicale (10,1%);
3. pricepuţi, îndemânatici în meseriile specifice lor (7,4%).
Pe lângă aceste trăsături, românii i-au caracterizat cu o largă paletă de atribute pozitive:
descurcăreţi, adaptabili, afacerişti, comercianţi; comunicativi, prietenoşi, loiali; optimişti, veseli, sensibili,
vitali; mândri, ambiţioşi; execută munci grele şi necalificate.
Rangul II
Analiza ierarhiei de răspunsuri înscrise la acest rang oferă următoarea situaţie:
1. optimişti, veseli, sensibili, vitali (16,8 %);
2. pricepuţi, îndemânatici în meseriile specifice (14,7%);
3. uniţi, solidaritate de grup etnic, spirit de întrajutorare, familişti (11,4%);
4. aptitudini muzicale (9,7%);
5. descurcăreţi, adaptabili, afacerişti, comercianţi (7,8%);
La aceste trăsături ei au adăugat: comunicativi, prietenoşi, loiali; mândri ambiţioşi; generoşi,
miloşi, darnici, sufletişti, omenoşi, buni.
Rangul III
Răspunsurile obţinute la rangul al treilea, deşi cu ponderi mai mici, sunt semnificativele pentru
asemănările, dar şi pentru alternanţele de priorităţi pe care le exprimă ierarhia obţinută:
1. optimişti, veseli, sensibili, vitali (11,6%);
2. unitate, solidaritate de grup etnic, spirit de întrajutorare (10, 9%);
3. descurcăreţi, adaptabili, comercianţi (7,4%);
4. pricepuţi, îndemânatici în meseriile specifice lor (6,9).
Apreciind calităţile prin care romii îşi aduc contribuţia la diversificarea peisajului uman, unii
români au recunoscut rolul lor foarte important în executarea unor munci foarte grele pe care unii români
nu le-ar putea executa, prin ei completându-se unele nişe ocupaţionale în care oferta de forţă de muncă este
minimă (salubritate, canalizare, ecarisaj).

172
 Din discuţiile purtate cu lucrătorii de la Regia Autonomă de Gospodărire Locativă, rezultă că aici
sunt angajaţi circa 300 de romi care lucrează la canalizare şi salubritate ca muncitori calificaţi şi
necalificaţi. „Deşi mai trag chiulul, spune un şef din regie, ei îşi fac în general treaba. Între români şi romi
nu apar conflicte. Romii sunt conştienţi că trebuie să aibă un serviciu, de aceea nu mai lipsesc nemotivat. O
duc greu. Au câte 7-8 copii, iar ei iau 120.000 lei, bani în mână. Important pentru ei este să nu-i minţi.

Comparaţia opiniilor romilor şi românilor

Trăsăturile pozitive despre romi rezultate în primele trei locuri din fiecare rang al celor două
eşantioane, apreciate şi de români şi de romi sunt: priceperea, buna prestare a meseriilor tradiţionale
specifice lor şi seriozitatea în muncă, cu menţiunea că în lotul de romi aceasta apare pe locul întâi, iar în
lotul de români pe locurile doi, trei şi patru.
Românii apreciază la romi într-o pondere mai mare aptitudinile muzicale, de aceea le găsim pe
locul 2 în rangul I, pe când romii situează această trăsătură pe locul 4 în ierarhia de la rangul I.
Trăsătura cea mai apreciată de români la romi este unitatea şi solidaritatea lor de grup, trăsătură cu
care le sunt superiori românilor, bântuiţi de dezbinare, lipsă de unitate şi solidaritate Dar unitatea romilor
este adeseori vizibilă în manifestările negative, când se bat cu alogenii, când fură în tramvaie şi chiar când
intră în conflict între ele diferitele clanuri.
Ceea ce deosebeşte pe romi de români este viziunea despre trăsăturile morale ale romilor.
Autoidentificarea romilor se evidenţiază printr-un surplus de apreciere în ceea ce priveşte cinstea,
disciplina, civilizaţia, curăţenia, sinceritatea, sufletismul, trăsături pe care românii le menţionează numai în
treacăt sau în cazuri de excepţie. O explicaţie a frecvenţei acestor trăsături afirmate de romi ca aparţinându-
le ar fi aceea că ele s-ar putea manifesta frecvent între ei, în cadrul grupului, ştiut fiind că în cadrul grupului
se respectă un cod moral mai sever, în care trăsăturile de cinste, sinceritate, întrajutorare sunt mai
pregnante. Codul etic intra-grupal şi la romi se observă că este mult mai elaborat şi mai dur decât cel extra-
grupal. Un lider sindical român a descris în termeni foarte potriviţi comportamentul social al grupului de
ţigani. „La ţigani, arăta el, dictează legea grupului. Unitatea şi solidaritatea de grup etnic a menţinut şi îi
menţine. Ei trăiesc în grupuri strânse şi acţionează în grup. Separaţi sunt slabi, fricoşi şi laşi. În grup sunt
foarte puternici. Ei ascultă de şefii lor. De aceea, ar trebui pus un şef ţigan în fiecare cartier pentru că, este
ştiut, că unde este un bulibaşă nu se întâmplă lucruri grave. Acolo unde sunt singuri, izolaţi, fără şef devin
focare de acţiuni antisociale şi nuclee scăpate de sub control. Integrându-se social prin intermediul liderilor
ar avea şansa să participe mai intens la problemele de interes ale grupului şi ale comunităţii urbane în
general. În plus, liderii i-ar putea învăţa să se civilizeze pentru că unii dintre ei au un nivel înalt de
civilizaţie”.
În privinţa calităţilor, în studiile realizate se recunoaşte că fiecare grup uman este tentat să se
supra-aprecieze şi să recunoască mai puţin calităţile celuilalt. O anumită stereotipie şi un anumit nivel al
prejudecăţilor – pozitive sau negative – sunt posibile de ambele părţi, la români şi la ţigani.
Trăsăturile pozitive atribuite de români romilor semnifică posibilitatea integrării acestora în
comunitatea largă urbană, după cum cele negative reflectă punctele slabe unde trebuie să intervină acţiunea
socială. În acelaşi timp, calităţile autoatribuite de ţigani sunt expresia deschiderii lor la modernizare şi la
asimilarea modelelor culturale specifice societăţii noastre.
În comunitatea urbană a Municipiului Ploieşti, se construiesc premisele subiective ale unei reale
integrări sociale şi culturale a grupului de romi, în sensul ajustării mutuale a trăsăturilor culturale diferite şi
conflictuale pentru a forma un sistem cultural coeziv armonios. De pildă, grupul de romi cu iniţiativă,
angajându-se în procesele specifice economiei de piaţă, îşi însuşeşte codul specific acesteia, renunţă la
propriile trăsături etnice de bună voie, modernizându-se. Membrii lui îşi construiesc case şi le dotează cu
toate facilităţile actuale, le decorează, le echipează cu inventarul electro-casnic şi cu mobilă modernă. Se
comportă civilizat şi le place să se identifice cu modul de viaţă avansat al românilor.
Difuziunea de trăsături culturale specifice lumii moderne în general, în modul de viaţă al romilor
este relevantă pentru tendinţa de integrare socială şi culturală. Dorinţa unor romi de a se considera români
(31,1% din eşantionul de 103 ) sau de a se declara la Recensământ români (36,9%) este o dovadă a atracţiei
modului de viaţă specific lumii moderne specifice românilor. Studiul motivaţiilor pentru care unii romi se
declară români pledează net pentru ideea că ei consideră comunitatea română superioară ca nivel de cultură
şi civilizaţie sau cum spunea un rom de 24 de ani „ţiganul are valoare mai mare ca român”, pe când statutul
de rom pentru unii este motiv de marginalizare, ruşine desconsiderare.
Interviurile intensive realizate cu romi cu un nivel de viaţă foarte ridicat au relevat ambivalenţa
statutului de român-rom la aceştia. Pe de o parte, le plăcea să se considere români, să trăiască în belşug,

173
bunăstare materială şi sufletească, în linişte şi armonie în cadrul familiei şi în vecinătate, dobândind buna
apreciere a celor din jur, pe de altă parte, cunoşteau limba romilor, o vorbeau în casă şi învăţau şi pe
nurorile românce s-o vorbească, erau parte constitutivă a acestei etnii pe care se gândeau s-o organizeze
pentru a-i creşte participarea la viaţa economică a comunităţii urbane.

4. Percepţia de sine şi percepţia altuia la etnia română

Percepţia de sine a românilor

Recunoscând un anumit grad de monotonie când facem analiza distinctivă a trăsăturilor pozitive şi
negative ale romilor şi ale românilor din perspectiva proprie şi din perspectiva celuilalt, trebuie să
subliniem că numai în acest fel puteam să cunoaştem şi să recunoaştem mai bine pe cei care trebuie să
integreze şi să se integreze, adică pe integratori şi integraţi.
Fişa de identitate a fiecărui grup etnic, majoritar sau minoritar, este cu atât mai veridică cu cât
conţine într-o formă sintetică propriile aprecieri cât şi aprecierile celuilalt, ştiut fiind că identitatea este o
rezultantă a raporturilor cu ceilalţi, a interacţiunilor cu membrii societăţii. Trăsăturile comune menţionate şi
de un grup şi de celălalt despre sine vor consolida imaginea, crescându-i caracterul general, pe când cele
necomune vor desemna numai anumite segmente, anumiţi indivizi ai întregului.
În continuare, este interesant să urmărim, prin comparaţie imaginea românilor despre ei înşişi,
pozitivă şi negativă, şi imaginea romilor, pozitivă şi negativă, despre români şi numai după aceea să
conturăm câteva concluzii despre deschiderea spre integrare pe care o manifestă romii ca subiecţi ai
integrării şi românii ca mediu integrator.

Trăsături pozitive ale românilor afirmate de ei înşişi

Rangul I
1. harnici, muncitori, meseriaşi, întreprinzători, ambiţioşi, perseverenţi, dotaţi,
talentaţi (22,9);
2. răbdători, toleranţi, îngăduitori, buni, calmi, blânzi, liniştiţi, supuşi, paşnici,
concilianţi, disciplinaţi (13,5%);
3. inteligenţi, popor genial, inventivi, descurcăreţi, culţi, intelectuali, dotaţi,
talentaţi, superiori ca tracii (8,0%);
4. cinstiţi, sinceri (7,2%);

174
 5. cu respectul valorilor, conştiinţă civică, patriotism, respectuoşi, spirit de
sacrificiu, demni, mândri, serioşi, modeşti, serioşi, cumsecade, frumoşi,
cu bun simţ (6,5%);
6. civilizaţi, curaţi, ordonaţi, punctuali, manieraţi, gospodari (6,3%);
7. ospitalieri, omenoşi, generoşi, sufletişti, nobili, miloşi, sociabili, prietenoşi, cu
bun simţ, serviabili (4,8%);
8. familişti, optimişti, veseli.
Rangul II
Primele două trăsături sunt aceleaşi ca în rangul întâi, adică muncitori, harnici.../
răbdători, toleranţi... la care se adaugă a treia trăsătură de cinstiţi şi sinceri.
Rangul III
1. civilizaţi, curaţi, ordonaţi...
2. inteligenţi, geniali, inventivi şi ospitalieri, omenoşi, generoşi...
3. răbdători, toleranţi, îngăduitori şi / harnici, muncitori, întreprinzători...

Interesant este faptul că românii se definesc aproape univoc în rangul întâi şi doi prin muncă,
hărnicie, ambiţie, perseverenţă, pe de o parte, şi răbdare, toleranţă, îngăduinţă, bunătate, calm, blândeţe, pe
de altă parte, după ele adăugând ospitalitatea şi generozitatea / cinstea, şi sinceritatea, inteligenţa şi
creativitatea.
Pe scurt, românii se definesc, întâi, din perspectivă profesională, apoi, psiho-morală în relaţiile cu
cei din jur de-un neam cu el sau de alt neam şi apoi din perspectiva participării la istorie prin creaţie,
invenţie şi inovaţie, ceea ce nu-i puţin lucru şi de neluat în seamă.
Analiza, în continuare, a trăsăturilor negative ale românilor se constituie în oportunitatea de a
defrişa locurile unde trebuie intervenit şi asupra mediului integrator nu numai asupra subiectului integrării,
ştiut fiind că numai coeziunea şi asemănarea sau elementele comune dintre cele două grupuri aflate în
contact continuu constituie liantul unei convieţuiri simbiotice, cu satisfacţii reciproce. Iar o integrare
pozitivă este aceea care are loc printr-un proces de schimb reciproc între partenerii de convieţuire, în cazul
nostru, între români şi romi.
Să urmărim cele trei caracteristici negative ale românilor afirmate de ei înşişi. Ele au fost înscrise
în trei ranguri ce au constituit trei ierarhii. Ca şi la romi, s-a făcut specificaţia că numai unii români
sunt....
Trăsături negative ale românilor afirmate de ei înşişi
Rangul I
1. neuniţi, dezbinaţi, nesolidari, individualişti, egoişti (19,8%);
2. laşi, fricoşi, oportunişti, labili în caracter, influenţabili, iresponsabili(12,4%);
3. delăsători, nepăsători, indiferenţi, pasivi, fără iniţiativă, resemnaţi, neimplicaţi
comozi, leneşi (9,9%);
4. necinstiţi, hoţi, mincinoşi, corupţi şi coruptibili, parveniţi, ironici, dispreţuitori
(9,7%);
5. răi, agresivi, capabili de ură, certăreţi (9,1%);
6. prea toleranţi, prea concilianţi, prea încrezători, prea sufletişti, modeşti, săraci,
naivi, se mulţumesc cu puţin (5,1%)
7. dezordonaţi, necivilizaţi, uşor conservatori, inerţiali, unii - nivel scăzut de cultură,

Rangul II
1. delăsători, nepăsători, indiferenţi, pasivi;
2. laşi, fricoşi, oportunişti, labili în caracter, influenţabili, iresponsabili;
3. necinstiţi, hoţi, mincinoşi;

Rangul III
1. necinstea, hoţia, minciuna;
2. delăsarea, nepăsarea, resemnarea;
3. laşitatea, frica, oportunismul.

Ceea ce izbeşte cel mai mult şi mai neplăcut pe români la ei înşişi ca etnici este dezbinarea,
laşitatea şi oportunismul, delăsarea şi necinstea. Românii sunt corupţi şi coruptibili, mai ales în ultimii ani,

175
când colapsul nivelului de trai a generat o seamă de plăgi sociale, printre care şi corupţia. Ceea ce mai
semnalează românii la ei înşişi ca un defect aproape funciar este prea marea toleranţă, prea marea
încredere, prea marele suflet pe care îl pun, uneori, în anumite situaţii, ceea ce demonstrează că dacă o
calitate ca toleranţa, încrederea, spiritul conciliator întrece măsura se transformă în reversul ei, în defect.
Aşa cum vom vedea în continuare, primele trăsături negative exprimate de romi se regăsesc în linii
mari şi la români, chiar dacă pe locuri diferite. Acestea sunt: dezbinaţi, neuniţi, egoişti, pasivi la ce se
întâmplă în ţară, excroci, hoţi. La acestea, ei adaugă pe cele privind relaţiile cu ei: răzbunători, impulsivi,
răi, laşi, mai aspri cu romii.
Menţionând că „în fiecare grup etnic sunt şi oameni buni şi oameni răi”, cum spuneau iniţial
subiecţii cercetării când le ceream să ne spună trăsăturile pozitive şi negative ale lor şi ale celorlalţi,
cercetarea pune în lumină ambele aspecte pentru ca oamenii şi autorităţile să valorifice părţile pozitive şi să
tempereze, să ţină sub control pe cele negative, pentru a putea creşte gradul de înţelegere şi
intercomunicare umană între români şi romii din Municipiul Ploieşti.

Românii în percepţia romilor

Pentru promovarea măsurilor de încredere reciprocă între grupurile etnice aflate în contact,
românii majoritari şi romii minoritari, în proiectul pilot la nivel local din Municipiul Ploieşti am recurs la
studiul sociologic al percepţiei reciproce a comunităţilor. În acest sens, continuând problematica expusă
până aici, am încercat să aflăm şi cum sunt percepuţi românii de către romi.
La cerinţa formulată în chestionar de a caracteriza pe români prin trei trăsături pozitive şi trei
trăsături negative, romii au răspuns într-o proporţie mai mare oferind numai prima trăsătură, la trăsătura a
doua sau a treia numărul răspunsurilor scăzând accentuat. În acest fel trebuie înţelese ponderile mari de
non-răspunsuri obţinute la rangul 2 şi 3 din caracterizările pozitive. La o analiză mai atentă se va observa
că şi răspunsurile negative privind românii scad preponderent începând chiar cu prima trăsătură, ceea ce
semnifică dificultatea reală de a face caracterizări fie ale propriului grup etnic, fie ale celuilalt, deşi faţă de
ei înşişi au fost mai generoşi în aprecieri.

Trăsăturile pozitive ale românilor afirmate de romi

Rangul I
1. buni, cumsecade, buni vecini, înţelegători, blânzi, toleranţi (26,2%);
2. muncitori, harnici, bine calificaţi (21,4%);
3. prietenoşi, ajutători, miloşi, săritori la necaz, primitori, sociabili (10,7%9.
În continuare, cu ponderi mai mici, ţiganii i-au apreciat pe români ca cinstiţi, corecţi, cu caracter,
deştepţi, culţi, învăţaţi, ambiţioşi la carte, civilizaţi, superiori, gospodari, oameni care vorbesc frumos,
respectuoşi.
Rangul II
1. buni, cumsecade, buni vecini, înţelegători, blânzi, toleranţi;
2. prietenoşi, ajutători, miloşi, săritori la necaz, primitori, sociabili;
3. muncitori, harnici, bine calificaţi.
Rangul III
Pentru că la acest rang ponderile cantitative au fost şi mai slabe ca la rangul doi nu le mai
analizăm separat, subliniem numai că pentru ţigani cei mai mulţi dintre români sunt buni, cumsecade,
blânzi, înţelegători, muncitori, harnici, bine calificaţi prietenoşi, săritori la necaz, primitori.
Cu toată această reducere de răspunsuri la cele trei ranguri, analiza semnificaţiilor trăsăturilor
pozitive prin care romii au caracterizat pe români denotă o bună cunoaştere a sufletului şi caracterului
românilor cu care au convieţuit de decenii şi secole, dar, totodată, respect, corectitudine, dublate de
conştiinţa unei superiorităţi a românilor dată de şcoală, învăţătură, civilizaţie spirit gospodăresc. Trăsăturile
de la Rangul I evidenţiază sensibilitatea deosebită a romilor la calităţile psiho-morale, afirmate în pondere
mare la punctul 1, 3 şi dincolo de ele, care sunt definitorii pentru acceptarea şi tolerarea reciprocă. Tot la
aceste puncte, ei au pus accent pe trăsăturile legate de ştiinţă de carte, cultură, civilizaţie care le conferă
superioritate faţă de ei şi la care ei se simt deficitari.
Comparând trăsăturile redate de romi cu cele redate de români despre români se observă că ele
sunt aceleaşi, cu o rocadă între prima şi a doua caracteristică, adică pentru romi, românii sunt în primul
rând buni, cumsecade, înţelegători, blânzi, toleranţi, pe când la români aceste trăsături sunt pe planul al
doilea, iar pe locul al treilea şi la romi şi la români sunt aceleaşi trăsături: prietenoşi, ajutători, miloşi,

176
săritor la necaz, primitori – după romi, şi ospitalieri, omenoşi, generoşi, sufletişti, nobili, miloşi, prietenoşi
– după români. Deci, în primele trei trăsături profesionale, psiho-morale şi relaţionale românii şi romii au o
percepţie comună, asemănătoare despre români. Consensul opiniilor măreşte gradul de obiectivitate. Paleta
trăsăturilor pozitive, a sinonimelor prin care românii şi-au reflectat imaginea pozitivă a fost, neîndoielnic,
mai bogată decât cea oferită de romi la aceleaşi trăsături, după cum şi la romi gama atributelor pozitive în
care s-au descris a fost mai bogată decât cea dată de români Să tragem de aici concluzia că fiecare individ,
fiecare grup se percepe pe sine mult mai concret, mai nuanţat decât îl percepe pe alterul său? Nu ştim.
Ipoteza aceasta merită să fie în continuare cercetată pentru a fi validată.
Oricum, unele trăsături pozitive ale românilor, chiar dacă mai slab reprezentate numeric au fost
recunoscute şi de romi, anume, cele legate de nivelul de cultură, de civilizaţie, ceea ce semnifică, fără
îndoială, că ele s-au impus şi la ei şi le pot servi ca modele pozitive.
Să urmărim, în continuare, trăsăturile negative pe care le-au surprins romii la români, dar
întotdeauna având grijă să spună „unii români”.

Trăsăturile negative ale românilor afirmate de romi

Rangul I
1. beţivi, bătăuşi, agresivi, impulsivi, răzbunători, răi, laşi (18,4%);
2. nu sunt uniţi, egoişti, nu se ajută, nu ajută (7,8%);
3. îşi bat joc de ţigani, nu apreciază şi nu dau dreptate ţiganilor, îi jignesc, nu-i
respectă (7,8%); fac deosebire de etnie, şovini (7,8%);
4. excroci, fură, înşeală (5,8%).
Rangul II
Pe primul loc au apărut trăsăturile: excroci, fură, înşeală, urmate de: nu sunt uniţi, egoişti, nu se
ajută şi nu ajută; ca şi cele ce privesc bătaia, alcoolismul, impulsivitatea, agresivitatea, invidia, duşmănia pe
ţigani, insensibilitatea şi neînţelegerea ţiganilor.
Alte trăsături negative ale românilor relatate de ţigani, demne de luat în seamă pentru că unii le posedă
sunt: pasivi la ce se întâmplă în ţară, indiferenţi, leneşi, nedescurcăreţi.
După cum se observă, romii nu au ezitat să spună ceea ce gândesc despre concetăţenii români
lângă care trăiesc, calităţile şi defectele lor.

177
 5. Familia etnic mixtă - forţă socială integratoare

În familiile mixte români – romi, este evident un proces de absorbţie mutuală sau de împletire
reciprocă de trăsături specifice culturii române şi culturii romilor în beneficiul unei reale coeziuni şi
înţelegeri între familiile de români şi de romi. Romii românizaţi care nu-şi mai recunosc apartenenţa la
propria etnie par să fie destul de mulţi, după opiniile multor romi, alţii decât cei care se autodeclară
români. De pildă, 67,0% din subiecţii cercetării romi afirmă că „sunt ţigani ce nu-şi mai declară apartenenţa
la propria etnie”. De aceea, în zilele noastre, este extrem de greu, dacă nu imposibil, de realizat o reală
statistică a numărului de romi.
Situaţia este complexă din următoarele motive:
• Sunt mulţi „foşti ţigani” care s-au integrat într-atât în societatea românească încât nici ei, nici cei
din jur nu-i mai consideră ţigani prin profesie, ocupaţie, mod de viaţă, educaţia copiilor, relaţiile
sociale şi prestigiul dobândit în societate.
• Sunt romi care se românizează conştient, fără nici o presiune, în zilele noastre, în sensul că îşi
însuşesc un mod de viaţă civilizat, modern, colindă lumea şi se întorc acasă cu bunuri, bani valută
prin care depăşesc starea economică a multor români, se comportă ca românii şi se declară români.
• Sunt romi ce se românizează prin căsătoriile mixte. Aceşti romi sunt mândri că „au făcut achiziţii
româneşti” în familie şi că sunt capabili să le ofere condiţii bune şi foarte bune de viaţă prin care
să crească comuniunea sufletească dintre cele două grupuri etnice.
Copiii rezultaţi din căsătoriile mixte exprimă biculturalitate, rezultat al însuşirii simultane, de la
cei doi părinţi, a limbii române şi ţigăneşti, precum şi a obiceiurilor şi cutumelor specifice celor două
culturi. Că tendinţa preponderentă este de orientare spre modul de viaţă modern, civilizat, ce presupune
cultură şi o ambianţă umană plăcută este un fapt neîndoielnic. Iar satisfacţia şi mândria cu care romii
afirmă că s-au căsătorit cu românce şi invers, români cu ţigănci, este încă o dovadă a deschiderii lor fireşti
spre societatea românească, „una dintre cele mai ospitaliere societăţi faţă de toţi cei ce şi-au dorit să
trăiască în ea şi să-i respecte regula de aur a înţelegerii şi toleranţei etnice”, cum spunea un etnic german
din Timişoara.
Că romii sunt extrem de deschişi spre societatea românească şi îşi doresc integrarea în ea, mai ales
prin căsătoriile mixte se observă şi din răspunsurile la următoarea întrebare:
Acceptaţi ca un membru al familiei Dvs. să se căsătorească cu un român sau cu o româncă?
la care au răspuns afirmativ 91,3% dintre romi. Această pondere demonstrează că pentru romi, înrudirea cu
românii este un canal de acces în structura intimă a societăţii româneşti, de însuşire a prestigiului
românilor, a modelelor lor culturale de viaţă în familie, în şcoală, în relaţiile cu cei din jur şi de identificare
conştientă, dorită şi voită de ei. Căsătorii exclusive între romi sau endogame au promovat numai 4,9% din
eşantionul de romi şi ele au fost motivate sau justificate că „oamenii sunt de aceeaşi lege, sunt la fel şi este
mai bine în familie şi pentru părinţi şi pentru copii”.
Din această perspectivă, a căsătoriilor mixte, fenomenul de atracţie este mai mare din partea
romilor. Puţini români afirmă că ar accepta romi în familie. Din eşantionul de 475 români, numai 2,5% au
afirmat că ar accepta romii ca membri ai familiei. Restul îi acceptă astfel: 3,2% ca prieteni apropiaţi, 7,4%
ca vecini şi 6,9% ca colegi de serviciu.
Relaţia asimetrică de atracţie dintre români şi romi, în sensul că romii sunt mai atraşi de români
decât românii de romi, decurge din comportamentul preponderent necivilizat şi delincvent pe care îl
manifestă unii romi faţă de ei în comunitatea urbană în care convieţuiesc împreună. Respingerea romilor de
către români se bazează nu numai pe unele stereotipii şi prejudecăţi care mai funcţionează încă, ci mai ales
pe actele şi faptele lor contrare normelor de conduită civilizată şi aşteptărilor lor de linişte, înţelegere şi
bună cuviinţă. Romii agresează pe românii din Ploieşti verbal, fizic, prin murdăria şi gunoiul pe care îl lasă
pe stradă, prin distrugerea bunurilor publice. Trag cu praştia în lămpile de pe stradă care sunt foarte
scumpe, taie brazii din Parcul Tineretului, creează panică şi teamă producătorilor din pieţe pentru a le lua
produsele fie pe preţuri foarte mici, fie degeaba ca, apoi, să le vândă ei cu preţuri de 2-3 ori mai mari, fură
bani şi obiecte de la călători in mijloacele de transport în comun şi după ce „operează” tot ei sunt primii cei
mai gălăgioşi. Cunosc spontan psihologia oamenilor care pot fi înşelaţi sau furaţi. „Romii au o <şcoală> a
lor bine pusă la punct: fură cu dezinvoltură şi nu-şi fac probleme. Nu acţionează de unul singur, ci în grup,
pentru a masca actul de furt prin distragerea atenţiei celor din jur şi pentru a se apăra dacă sunt văzuţi şi daţi
în vileag. Adeseori, în infracţiunile lor folosesc copii până la 18 ani care nu pot fi pedepsiţi de lege”,
(român 35 ani, Ploieşti). Familia în general, cea mixtă în special, are o deosebită forţă integratoare, mai

178
ales prin dorinţa expres formulată de către părinţii romi ca fiii şi fiicele lor să înveţe carte şi aceasta să fie în
limba română. Faptul că 88,3% din subiecţii romi consideră şcoala necesară, iar 89,3% vor ca fiii lor să
înveţe la şcoală în limba română este semnificativ pentru aspiraţia lor reală de a se apropia de români şi de
a le asimila modul de viaţă şi de pregătire pentru a trăi decent în societatea românească.
Discuţiile libere cu mame ţigănci au arătat că se opun categoric învăţării şcolii în limba ţigănească,
unele dintre ele recunoscând că limba lor nu este evoluată şi nu o pot folosi nici în relaţiile cu românii, nici
cu alţi membrii ai societăţii. „Limba ţiganilor pentru şcoală este o prostie. Să nu le dea voie. Suntem în
România, să vorbim româneşte. Eu am trăit şi am muncit ca o româncă la CAP. Noi (familia ei), suntem ca
românii. Aşa consider eu. N-avem alfabet, nici şcoală ţigănească, dar nici nu trebuie. Să nu fim băgaţi într-
o oală cu jigodiile care face (!) panaramă” (ţigancă românizată, 43 ani).Desigur, din 1995, când s-a
desfăşurat cercetarea, lucrurile au mai evoluat. Liderii ţigani au militat pentru introducerea limbii materne
în şcolile cu ţigani, pentru tipărirea de abecedare în limba romani, în ideea cunoaşterii culturii şi tradiţiilor
culturale proprii etniei lor, ceea ce merită apreciat.
Integrarea prin educaţie şi şcoală promovată de familiile mixte mai înstărite sau de către „romii
de mătase” am probat-o şi prin discuţiile purtate cu o profesoară de balet de la Palatul Culturii din Ploieşti,
la ale cărei cursuri veneau frecvent, fără nici o rezervă din partea romilor sau românilor, şi copii de romi.
Prin ţinuta lor vestimentară curată, dorinţa sinceră de a urma cursul de coregrafie şi balet, disciplina şi
stăruinţa cu care învăţau nu se deosebeau cu nimic de români şi stârneau sincere sentimente de preţuire şi
simpatie în rândul copiilor şi al profesorilor. Aici, integrarea educaţională, culturală era reală, firească.
Romii din Ploieşti nu au probleme etnice. Ei au probleme sociale, economice grele. Dacă unii
au reuşit să se adapteze rapid la economia de piaţă şi să-şi asigure un venit consistent, o altă parte, si anume
cei mai mulţi, cei cu copii mulţi şi cu venituri mici, trăiesc sub pragul de sărăcie. Ei recunosc că a avea
mulţi copii astăzi este greu. De aceea, 44,7% consideră că nu este bine ca în familie să fie mai mult de 2
copii, din cauza dificultăţilor materiale, a lipsei caselor, a marelui efort pentru a-i creşte ca să fie „în rând
cu lumea”. „Romii de mătase” îşi pun problema numărului de copii sub semnul emancipării şi
modernizării. Ei spun: ”Copiii noştri s-au emancipat. Nu mai fac copii mulţi”.
Printre valorile cele mai apreciate de romi au fost libertatea şi sănătatea, urmate de religie şi
unitatea de grup etnic sau ajutorul reciproc. La ei, funcţionează ca o instituţie informală regula
„mobilizării etnice” în cazuri de ajutorare la nevoie sau la evenimente fericite ca nunţile, botezurile. „La
noi, la o nuntă se aduc şi 33 de lăutari, plus Stela Popescu şi Alexandru Arşinel”. „Ne ajutăm unii pe alţii.
Dăm şi câte un milion de lei nerambursabili” (banii trebuie apreciaţi la valoarea lor din 1995, ceea ce era o
sumă mare). De pildă, la o discuţie în grup cu câţiva lideri romi am aflat că într-o zi fiul unuia a avut un
accident din care maşina i-a fost distrusă. Ziua următoare, prin contribuţia tuturor, maşina a fost cumpărată
şi băiatul se plimba cu ea. Trebuie să subliniem că o trăsătură etnică foarte puternică la ţigani este
orgoliul şi mândria. În numele lor îşi permit extravaganţele materiale, ceremonialele opulente la nunţi,
botezuri sau alte sărbători, şi tot în numele lor comit şi acte de infracţionalitate şi chiar criminalitate. „El îşi
poate omorî un copil, dar dacă eu îi dau o palmă când merită, iese foc şi pară”, spune un român ploieştean.
În ceea ce priveşte cinstea, „În raport cu noi, românii, pe ei cinstea <nu-i dă afară din casă>. La unii
necinstea vine din nevoia de supravieţuire. Între ei sunt cinstiţi, nu se prea înşeală unul pe altul. Au reguli şi
ierarhii pe care le respectă” (român).
Unii sunt respectaţi şi respectuoşi. Unde muncesc ca salariaţi sunt trataţi ca toţi românii. „Ca
sindicalist, spune un lider sindical român, le apăram drepturile ca tuturor salariaţilor. Sunt angajaţi la lucru
după cum răspund la probe. Nu am avut nici o reclamaţie că a fost angajat un român în locul lui. În
întreprinderi se comportă ca toţi lucrătorii. Faţă de ei se manifestă un surplus de bunăvoinţă şi înţelegere.
Romii din întreprinderi sunt diferiţi de cei pe care îi întâlnim în oraş. În oraş sunt cei ce nu ştiu ce-i
disciplina muncii”. În ierarhia de succes, „unii au reuşit prin muncă, alţii prin speculă. Unii sunt mai
întreprinzători, alţii mai obraznici. Cei ce au reuşit sunt cei cu 7 copii şi 7 buticuri”. „Unii dintre ei sunt
prea libertini, au curajul dat de inconştienţă. Ei întâi acţionează şi apoi se gândesc ce au făcut. Noul nu-i
sperie. Incultura şi inconştienţa îi ajută să treacă peste tot”, spun românii. Romii au spirit de aventură şi,
uneori, un curaj nemăsurat. „Spiritul de aventură este o rămăşiţă a trăsăturii lor de nomazi” (român). „Au
o mare mobilitate şi un spirit de iniţiativă deosebit. Este folosit numai în comerţ, în activităţi speculative
sau în activităţi mărunte care nu presupun multă muncă, precum culesul plantelor medicinale, al florilor de
tei, dar aduc mari pagube comunităţii”, spun autorităţile locale.
Sunt adaptabili şi „descurcăreţi”. Au dovedit aceste trăsături, mai ales, în perioada de tranziţie
în care a fost declanşat spiritul întreprinzător – trăsătură fără de care nu se poate vorbi de economie de
piaţă. Faptul că romii au luat startul în economia de piaţă cu activităţi comerciale e bine, că au rămas numai

179
la acestea sau uneori numai la speculă este mai puţin benefic pentru cei din jur, chiar dacă la nivel
individual este un câştig. Important ar fi dacă şi-ar extinde spiritul de iniţiativă şi la activităţile productive,
la meseriile tradiţionale de fierari, cositori, lucrători în lemn care ar fi utile şi pentru comunitatea urbană în
general.

180
 6. Specificul tranziţiei în
relaţiile români - romi

Consideraţii generale
Tranziţia de la totalitarism la democraţie şi de la economia centralizată la economia de piaţă a
generat ample şi profunde schimbări în toate compartimentele vieţii sociale, inclusiv în cel al relaţiilor
interetnice. De la o societate relativ stabilă şi relativ „omogenă” printr-o politică conştient elaborată şi în
parte şi realizată, se ajunge, după 1989, la o reală explozie a formelor de schimbare şi de diversificare
umană.
Societatea românească dobândeşte un dinamism fără precedent. Schimbarea devine trăsătura
definitorie, dar nu orice schimbare, ci schimbarea în ritmuri rapide şi în direcţii complet noi pentru
majoritatea populaţiei deprinsă cu stabilitatea ce includea în ea şi o doză mare de imobilism şi inerţie.
Cuantumul de noutate al schimbărilor este atât de mare că pentru o parte din indivizi şi din grupurile
sociale afectate s-a transformat într-un real şoc cultural, şoc al schimbării generalizate, cu consecinţe
nefaste asupra sănătăţii fizice şi mentale a indivizilor. Şocul schimbării a adus o seamă de elemente
progresiste în viaţa socială, politică, economică a ţării, dar a declanşat şi o stare de ne-adaptare, afectând
grav destinele şi istoriile de viaţă ale multor indivizi, familii şi grupuri sociale.
Şocul schimbărilor sociale, economice, legislative sintetizate în şocul cultural nu s-a stins nici
după 15 ani, continuând să bulverseze viaţa şi aşteptările oamenilor.
În iureşul acestor mutaţii de natură complexă, se înscrie şi fenomenul etnic şi relaţiile interetnice
care au dobândit o pondere şi o arie ce le fac uneori să ocupe întreg spectrul vieţii sociale.
Câteva precizări de natură esenţială trebuie să facem de la început.
În România au existat şi în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat, există şi acum şi vor exista
şi în viitor minorităţi naţionale sau grupuri etnice (cum sunt romii care nu se pot raporta la un stat naţional
sau la o naţiune pentru că nu au). În studiul de faţă pornim de la acest fapt obiectiv şi îl tratăm ca atare.
Existenţa lor pe teritoriul nostru este rezultatul desfăşurării istoriei asupra căreia nu se mai poate reveni.
Problema reală care se pune este ca aceste minorităţi şi grupuri etnice împreună cu românii majoritari să
găsească cele mai bune strategii de convieţuire armonioasă, în înţelegere şi respect reciproc în beneficiul
tuturor.
Schimbarea cea mai notabilă pe care a adus-o prăbuşirea sistemelor totalitare din Centrul şi Sud-
Estul Europei este afirmarea puternică a minorităţilor, a drepturilor lor, recunoaşterea lor ca entităţi cu o
istorie, cultură, limbă, religie specifice şi diferite de ale popoarelor în sânul cărora trăiesc. Această
afirmare, în unele ţări, ca cele din Iugoslavia, a luat forma unor izbucniri ce au dus la războaie soldate cu
irecuperabile pierderi umane şi materiale.
Astfel de „izbucniri” sunt motivate acolo unde aceste minorităţi au fost şi mai sunt încă oprimate,
exploatate, marginalizate, nu însă în România unde, aşa cum spun subiecţii cercetărilor noastre,
oameni simpli, săteni şi orăşeni de diferite etnii, „au dus-o la fel ca românii, când mai bine, când mai
rău, cu nimic mai prejos decât ei”.
Însă recunoscând necesitatea respectării drepturilor şi libertăţilor de manifestare şi
dezvoltare a identităţii naţionale a minorităţilor naţionale şi a grupurilor etnice, nu trebuie să se
treacă în extrema cealaltă, aceea a supralicitării inechitabile a drepturilor acestora în detrimentul
popoarelor, al majorităţii.
Să judecăm situaţia social-istorică concretă a României anilor 1995, când a avut loc cercetarea
privind etnia romilor din Ploieşti. Una din cerinţele lor privind condiţia lor vitregă de viaţă era
îmbunătăţirea nivelului de viaţă materială, asigurarea unei asistenţe sanitare, igienice, şcolare mai
substanţiale, asigurarea unor locuri de muncă, deşi pentru ocuparea lor romii trebuiau să îndeplinească
anumite cerinţe de pregătire profesională, culturală, etc. Întrebarea care se pune este: Cum se pot îndeplini
aceste condiţii într-o economie aflată, la acea perioadă, în cădere liberă, cu scăderea producţiei şi
productivităţii muncii, creşterea şomajului, inflaţie crescândă şi o populaţie care trece în proporţie
crescândă sub pragul de sărăcie? Românii ca şi minoritarii se confruntau cu aceleaşi grele încercări. A
pretinde mai mult pentru unii în condiţiile vitrege ale perioadei de tranziţie înseamnă a face o dreptate
printr-o nedreptate. Chiar mai mult. În condiţiile dificile ale perioadei de tranziţie, când economia de piaţă
nu funcţionează după regula cererii şi ofertei şi nu şi-a demonstrat valenţele privind creşterea bunăstării
materiale a tuturor, iar democraţia nu a devenit un act cotidian de viaţă, un act de civilizaţie, exacerbarea
drepturilor minorităţilor este un act de inechitate faţă de majoritate aflată în aceleaşi condiţii de
supravieţuire.

181
 Prin aceste consideraţii nu pledăm pentru apărarea majorităţii, ci pentru găsirea instrumentelor de
ridicare a nivelului de trai al tuturor cetăţenilor şi, în primul rând, al celor mai săraci dintre săraci,
indiferent de etnie. Şi dacă aceştia sunt romi, dar şi alte etnii, inclusiv români, maghiari turci, tătari etc.,
atunci cu aceştia trebuie să se înceapă.
De aceea, noi considerăm că proiectele de intervenţie socială în comunităţile etnice mixte sunt sau
trebuie să fie, în primul rând, proiecte de dezvoltare economică generală. Or, nivelul actual de dezvoltare
economică a întregii ţări este încă slab, ca şi al oraşului Ploieşti. Numai nişte fonduri europene ar putea
contribui la rezolvarea punctuală, parţială a unor grave probleme sociale pe care le are comunitatea de romi
din Ploieşti, la care să se adauge o chibzuită şi corectă utilizare a lor în folosul romilor şi o politică
economică locală de investiţii în care să fie antrenată întreaga populaţie aptă de muncă.
Subiecţii cercetării noastre erau conştienţi că cerinţa sau nevoia stringentă de îmbunătăţire a
situaţiei este greu rezolvabilă, dacă nu nerezolvabilă. Ei înşişi îşi răspundeau cu întrebarea: Când sărăcia
este fenomenul ce a cuprins majoritatea populaţiei României, de unde şi cu ce fonduri se pot îmbunătăţi
condiţiile de viaţă ale unei minorităţi? Dacă economia este încă sub nivelul anului 1989, cum se poate
aspira la soluţionarea, de pildă, a caselor, ajutoarelor pentru familiile cu copii mulţi, a asistenţei sociale şi
sanitare a săracilor în general, a romilor în special?
Tranziţia a reuşit însă o mutaţie de fond în sânul unei minorităţi: aceea a romilor căreia i-a dat
conştiinţa de sine, de grup etnic cu drepturi şi aspiraţii egale cu ale tuturor cetăţenilor. Însă un principiu
promovat de reprezentanţii democraţiei autentice este şi acela că minorităţilor li se cuvin drepturi
egale, dar nu superioare şi nici privilegii care să devină o apăsare pentru majoritatea naţională pe
care puţini o mai iau în consideraţie. La Carta Drepturilor Omului trebuie adăugată ca o completare
necesară Carta Obligaţiilor şi Responsabilităţilor Omului, ştiut fiind că orice drept incumbă sau
implică şi obligaţii. La această cartă a Obligaţiilor şi Responsabilităţilor trebuie să aderăm toţi
pentru a ne împlini nevoile şi aspiraţiile.
Mutaţia din viaţa etniei romilor se resimte în capacitatea ei de organizare în partide politice,
organizaţii etnice, în ridicarea unor lideri promotori ai valorilor şi necesităţilor lor stringente. Aceste
schimbări îi ajută să se definească, să-şi stabilească proiecte de dezvoltare. Chiar dacă etnia romilor este
încă frustrată şi mulţi membri ai ei sunt încă departe de curentul civilizaţiei, această stare de lucruri nu are
cauza numai în factorii de natură exogenă, externă politică, socială. Situaţia lor economică mai precară
decât a restului populaţiei îşi are sorgintea şi în ei înşişi, în modul lor de viaţă, de gândire de acţiune.
Totalitarismul, cu toate tarele sale, a avut o politică benefică în multe privinţe pentru viaţa romilor.
În virtutea ideologiei omogenizării sociale a tins să reducă diferenţele sociale şi i-a încadrat în muncă pe
toţi romii, le-a dat apartamente, pe care nu le-au ştiut păstra şi civiliza, le-a dat proprietăţile rămase libere
prin plecarea membrilor altor etnii (în Feldioara, Rotbav), germani, evrei, pe care nu le-au muncit şi
valorificat, le-a dat ajutoare pentru copii, i-a distribuit printre români cu casele şi chiar cu apartamentele, pe
unii, pentru a promova integrarea lor socială. Menţionăm că aceste „beneficii” au fost amintite de mulţi
subiecţi romi din cercetare care acum sufereau consecinţele inflaţiei, ale şomajului, ale lipsei de case şi de
ajutoare pentru copii.
O populaţie intens stratificată, etnia romilor are şi ea polii ei sociali: categorii aflate sub pragul
sărăciei, şi categorii milionare (ne aflăm în 1995). Cei ce au înţeles rosturile tranziţiei şi mecanismul
economiei de piaţă şi s-au înscris în timp util în el au acum o participare dinamică în procesul de
privatizare, creându-şi societăţi particulare producătoare de venituri ce le asigură o bună funcţionare a
afacerilor şi profituri substanţiale. Aceştia sunt romii întreprinzători, mobili, dinamici, cu „spirit de
aventură care le este specific”, cum îi caracteriza un român.
Cealaltă categorie, a romilor săraci şi foarte săraci, este formată din cei puţin dispuşi şi predispuşi
să muncească, cei comozi, fără şcoală, fără meserie, dar şi fără dorinţa de a munci sau dacă o au puţine sunt
locurile care mai acceptă oameni fără nici o pregătire. Această categorie de romi săraci constituie o
problemă reală pe care municipalitatea din Ploieşti trebuie s-o ajute prin măsuri sociale, educaţionale şi
şcolare pentru ca viitoarea generaţie de copii să trăiască în alte condiţii decât părinţii lor, să depăşească
statutul lor precar prin învăţătură, muncă şi activitate în folosul comunităţii şi al societăţii.
Perioada de tranziţie a acutizat problemele sociale care adeseori, din interese de grup sau de partid,
au fost interpretate drept probleme etnice. Sărăcia, criminalitatea, corupţia sunt fenomene sociale, dar când
izbucnesc în comunităţi etnice mixte dobândesc automat eticheta de fenomene interetnice, escamotându-se
caracterul lor profund social.
Ajunşi aici, trebuie să mai facem o precizare: tensiunile, neînţelegerile sau chiar conflictele când
apar în comunităţile etnice mixte nu au drept cauză o etnie sau alta, pentru că în cultura şi civilizaţia

182
relaţiilor inter-umane din ţara noastră nu există un rasism sau şovinism funciar, intrinsec structurii
oamenilor. Nu, nici pe departe. Au cauze umane, sociale care-şi au sorgintea în caracterul, comportamentul
şi stilul de viaţă şi de raportare la comunitate al unor indivizi, posibili din orice etnie. Nu faptul de a fi
romi, români, maghiari, turci sau tătari este, uneori, cauza insatisfacţiei, nemulţumirii sau tensiunii din
comunităţile etnic mixte, ci modul unora dintre membrii lor de a se purta, de a trata comunitatea, de a o
respecta. În aceste comunităţi, relaţiile sociale, general-umane ce presupun înţelegere, toleranţă, respect şi
consideraţie pentru celălalt – din orice etnie, sunt afectate, deteriorate. Atunci, evenimentele sunt etichetate
drept „etnice”, prin substituirea cauzei reale, adică un comportament neadecvat ce stârneşte tensiune între
membrii etniilor.
Deci analizând relaţiile interetnice, avem în vedere că ele sunt, în primul rând, relaţii umane,
relaţii sociale în care indivizii se comportă corespunzător cu specificul cultural, etnic, valoric al grupului
din care fac parte şi, mai ales, în funcţie de interesele acestuia; dar ele mai trebuie văzute şi ca relaţii
politice, de dominaţie a unui grup asupra altuia, în virtutea puterii politice, economice, administrative pe
care o exercită asupra celorlalţi. Acest tip de relaţii, le vom mai detaliat în ultima parte a lucrării.

Denumirea de rom / ţigan şi sentimentul apartenenţei.

Investigaţia de teren asupra etniei ţiganilor a încercat să dezvăluie care este formula de definire a
lor mai potrivită şi cum se consideră ei înşişi. Pornind de la auto - definirea lor, se poate aprecia care este
modul de adresare faţă de ei pentru a nu jena sau tensiona relaţiile lor cu ceilalţi cetăţeni şi invers.
La întrebarea din chestionarul pentru romi:
Cum vi se pare mai potrivit să li se spună celor din etnia Dvs.?
Romii au răspuns astfel:
• romi 47,6%
• ţigani 26,2%
• indiferent 21,4%
• nu ştiu / nu răspund 4,8%

Deci, aproape jumătate din subiecţi au considerat potrivit să li se spună romi, denumire adoptată
pe plan internaţional. Unii dintre ei ne-au dat şi explicaţii suplimentare.
Numele „romi” li se pare mai frumos, mai modern, nejignitor.
Denumirea de „ţigani” are o conotaţie mai neplăcută, este încărcată cu semnificaţii peiorative, am
spune noi, care îi jignesc, îi marginalizează faţă de restul comunităţii. Aşa simt ei, în fapt, aşa stau lucrurile
uneori. Dar nu întotdeauna. Romii înşişi recunosc. Dovada că mai mult de ¼ au răspuns că ei vor să fie
denumiţi în continuare ţigani pentru că acest nume este moştenit, este al lor, în el au crescut şi s-au format.
Aceştia sunt, mai ales, cei vârstnici, tradiţionaliştii sau romii care nu au ieşit în lume, cei care au rămas în
enclava lor şi căreia îi rămân fideli.
Indiferenţii şi nedecişii formează şi ei ¼, ceea ce semnifică, fără îndoială, că denumirea de romi se
însuşeşte treptat, de la o generaţie la alta, pe măsură ce se informează şi se formează conştiinţa etnică din
perspectiva drepturilor omului, a legislaţiei internaţionale şi naţionale.
La noi în ţară, denumirea de romi a fost introdusă în uzul cotidian, în mass-media, în referinţele la
ei. Dar în viaţa de toate zilele, ea a fost mai repede asimilată de romi decât de români, expresie a dorinţei
puternice a romilor de a scăpa de conotaţiile negative ale apelativului „ţigani”.
Răspunsurile românilor la aceeaşi întrebare:
Cum vi se pare mai potrivit să li se spună celor din etnia romilor?
Românii au răspuns:
• romi 18,7%
• ţigani 53,9%
• indiferent 27,2%
• nu ştiu / nu răspund 0,2%

După cum se observă, românii se mişcă mai greu în adoptarea numelui de „romi”. Indiferenţii
depăşesc un sfert la ei.
Pentru a afla cum se consideră fiecare personal, după cum simte şi trăieşte, am pus următoarea
întrebare:
Dvs. cum vă consideraţi: român, rom sau de altă etnie?

183
 Romii au răspuns:
• român 31,1%
• rom 66,0%
• altă etnie 2,9%

Aproape 1/3 din etnia ţiganilor se consideră români. Cum? Prin modul de a munci, de a trăi, de a
se comporta. Unii dintre cei cu care am stat de vorbă respingeau cu vehemenţă asemănarea lor cu
„panaramele alea rele”. Faptul asimilării dorite, voite prin însuşirea trăsăturilor culturale distinctive ale
românilor era evident: casa îngrijită, curată, plăcut decorată, stil modern de echipare şi dotare a casei, mod
de a se îmbrăca şi vorbi, atitudine socială şi politică ferm conturată, aspiraţii mai înalte.
Un argument că ei sunt români era şi acesta: „Pe romii din partidele politice noi nu-i recunoaştem.
Noi am votat cu românii şi cu Iliescu. Nu-i votăm pe romii de la televiziune”. Că ei erau romi o dovedea
faptul că ştiau limba romani, dar nu voiau ca aceasta să devină limba în care copiii lor să înveţe carte,
motivând că vorbind limba lor, nu s-ar mai descurca cu românii şi cu ceilalţi în viaţa de toate zilele.
Pe linia apartenenţei, am continuat setul întrebărilor:
Cunoaşteţi romi care nu-şi declară apartenenţa la propria etnie?
Romii au răspuns
• mulţi 51,5%
• puţini 15,5%
• deloc 15,5%
• nu pot aprecia 17,5%

Mai mult de jumătate dintre romi recunosc că mulţi co-etnici de-ai lor nu-şi declară apartenenţa la
propria etnie. În aceste condiţii, este evident de ce devine din ce în ce mai dificil să se realizeze situaţii
statistice exacte cu privire la etnia romilor. În măsura în care prin propria opţiune şi prin modul de viaţă
adoptat o pondere tot mai mare a romilor trece în rândul românilor numărul lor scade. De aceea, statisticile
sunt relative şi nu întotdeauna relevante.
Întrebând românii:
Cunoaşteţi romi care nu-şi declară propria etnie?
Românii au răspuns:
• mulţi 21,7%
• puţini 26,5%
• deloc 20,4%
• nu pot aprecia 31,4%

Din perspectiva românilor, fenomenul adoptării apartenenţei române de către romi se vede, dar în
proporţii mai mici, întrucât efectiv este dificil să aprecieze din afară sentimentele şi convingerile personale
al altora.
Încercând să descifrăm în detaliu problema apartenenţei, am pus în chestionarul pentru romi
întrebarea:
Ce naţionalitate aţi declarat la recensământul din 1992?
Romii au răspuns:
• română 36,9%
• rom 54,4%
• nu răspund 8,7%

Dacă din actualii romi mai mult de 1/3 s-au declarat români procesul de integrare socială are
premise de realizare. Subliniem încă o dată că în cele ce scriem, nu urmărim asimilarea romilor prin
pierderea culturii, tradiţiilor, limbii, ci adoptarea de către ei a modelelor de viaţă specifice lumii moderne,
însuşirea şi practicarea normelor civilizate de convieţuire alături de români, păstrându-şi, în acelaşi timp,
trăsăturile etno-culturale specifice care îi definesc şi îi disting în mod pozitiv de ceilalţi etnici.
Considerentele pentru care s-au declarat sunt multiple, le-am analizat în capitolul precedent, la
autoidentificare prin modele culturale. Motivaţiile aduse acum nuanţează pe cele anterioare:
• de ruşine, pentru că sunt reduşi la minte, să nu fie desconsideraţi 28,2%;

184
 • vor să şocheze, să se dea mari, cred că e mai de valoare dacă îţi zici român 7,5%;
• se consideră români, s-au românizat, nu se identifică cu romii 17,5%;
• românii sunt mai pricopsiţi 9,7%.

Pentru că un indicator tare al apartenenţei este limba, ea fiind liantul spiritual şi cultural ce leagă
membrii aceluiaşi grup, am pus următoarea întrebare:
Cunoaşteţi limba ţigănească?
Răspunsurile şi, mai ales, ponderile lor concordă cu ponderea celor care s-au declarat romi. Este
ştiut că una din motivaţiile pentru care unii nu se mai declară romi este şi aceea că nu ştiu limba ţigănească.
Ţiganii cunosc limba lor astfel:
• bine 55,3%
• puţin 9,7%
• nu o ştiu 34,0%

Faptul că 34% nu mai ştiu limba ţigănească dovedeşte pierderea unui atribut fundamental al etniei
şi trecerea în rândul majorităţii. Această pondere se apropie de cea a ţiganilor care s-au declarat români la
recensământul din 1992, adică 36,9%.
Un alt indicator puternic al conservării limbii materne este acela al folosirii ei în familie, acolo
unde se clădeşte personalitatea umană.
Ce limbă vorbiţi în familie?
Răspunsurile primite de la ţigani:
• limba ţigănească 27,2%
• limba română 49,5%
• ambele 23,3%

Cea mai mare pondere a subiecţilor, circa 50%, vorbesc limba română în familie şi mai puţini de
1/3 vorbesc numai limba ţigănească (romani). Dacă la cei 50% adăugăm şi o parte din cei care vorbesc
ambele limbi rezultă că majoritatea vorbesc limba română, fapt relevant pentru un proces natural, firesc de
însuşire a culturii române şi de integrare în comunitatea românească.
În afară de acest aspect, al integrării benevole a unui segment de romi în societatea românească,
sunt şi romi care manifestă un puternic ataşament la etnia lor, a romilor. Ei trăiesc sentimentul apartenenţei
la comunitatea de ţigani, se definesc şi trăiesc ca ţigani, vorbesc limba ţigănească. Acest lucru este probat
în situaţiile de întrajutorare la bine şi la rău, în acţiuni pozitive şi chiar în acte antisociale. Solidaritatea de
grup etnic, coeziunea lor intraetnică este una dintre cele mai semnificative trăsături de identitate care le-a
asigurat pretutindeni în lume, în momentele grele, supravieţuirea. În momentul actual, solidaritatea pozitivă
poate constitui o premisă a integrării lor pe coordonatele vieţii moderne, pentru că tot lor le este proprie şi
solidaritatea negativă în organizarea de reţele de furt, crimă, vandalism. Chiar dacă ponderea celor care se
românizează creşte, acest fapt nu poate slăbi sentimentul apartenenţei la propria etnie, atât de specific
grupului şi, mai ales, celor ce îi rămân fideli prin nume şi identitatea pe care şi-o asumă.

Mutaţii în identificarea etnică a ţiganilor.

După cum se observă, în relaţiile interetnice dintre români şi romi, datorită forţei de atracţie a
identităţii românilor, în identitatea etnică a romilor au loc mutaţii ce constau în absorbţia de către romi a
trăsăturilor fundamentale specifice etniei române, precum limba, modul de viaţă, ocupaţiile, obiceiurile,
urmate de declararea etniei lor ca români la recensământul populaţiei.
Cu etnia romilor, se verifică teza afirmată la începutul lucrării potrivit căreia construcţia identităţii
etnice este un proces continuu. Ea nu este un dat o dată pentru totdeauna, ci se făureşte ca rezultat al
schimbărilor sociale din viaţa individului şi a societăţii. Romii, interesaţi în schimbarea propriei lor condiţii
sociale şi umane, aderă liber şi necondiţionat la lumea de valori şi de modele culturale specifice românilor
în viaţă, în muncă, în modul de gândire.
Bineînţeles că declararea ca român sau înregistrarea ca român a romului nu înseamnă că el s-a
transformat în român peste noapte. El continuă să manifeste trăsături specifice romilor, dar va încerca
efortul de adaptare la comportamentul românilor. O bună perioadă de timp, dacă nu toată viaţa, el va
rămâne în străfundurile sale rom / ţigan, cu deosebirea că se va ataşa în mod crescând de stilul de viaţă al
românilor. Trecerea de la identitatea univocă de rom / ţigan la identitatea de român semnifică zdruncinarea

185
etniei primare şi începutul bi-culturalităţii, fenomen propriu celor ce se află în faza de asimilare a
elementelor unei alte culturi. În fapt, atributul de bi-culturalitate este specific aproape tuturor ţiganilor din
România, ei comunicând şi trăind după standardele societăţii româneşti ai cărei cetăţeni sunt. Însă el devine
o necesitate înţeleasă pentru cei care vor cu toată fibra lor să se identifice în faţa lor şi a celor din jur ca
români. Definindu-se ca români, romii renunţă la identitatea moştenită de la părinţi în favoarea celei
române pe care o adoptă de bună voie. Dar ei vor rămâne totuşi legaţi prin mii de fire de rude, de vechii
prieteni co-etnici romi alături de care s-au format şi au trăit. Renunţând la identitatea moştenită vor
rămâne, în parte, tributari identităţii atribuite, adică identităţii pe care le-o conferă cei din jur după unele
trăsături fizice, comportamentale sociale sau de limbaj, ca şi identităţii trăite, simţite până atunci.
Simţămintele, trăirile, bucuriile, necazurile sunt stări afective puternice care nu se pot şterge cu buretele
prin însuşirea unei noi identităţi. Ele îi vor defini o bună perioadă de timp pe autorii lor, rămânând ca un
„container” intim al vieţii lor .
Cercetarea de teren a etniei romilor din Ploieşti ne-a demonstrat că autoidentificarea nu coincide
întotdeauna cu heteroidentificarea. De pildă, deşi locuitorii de pe stradă ne spuneau despre o familie că
este de ţigani, ajungând acolo şi stând de vorbă cu membrii respectivei familii, aceştia afirmau natural,
firesc că nu sunt ţigani sau romi, ci români. Aşa s-a ajuns ca din propriile lor afirmaţii să aflăm că aproape
o treime din cei 103 romi intraţi în raza studiului au răspuns că sunt români, deşi vecinii îi ştiau de ţigani /
romi. Aceste stări de lucruri semnifică deosebita dinamică a procesului de identificare etnică a romilor /
ţiganilor. Pentru aceştia, esenţială era identificarea cu comunitatea largă a românilor. Menţionăm că fiind
martore la această autoidentificare ca români a ţiganilor, am observat că ea era făcută cu plăcere, cu un soi
de mândrie şi reală participare afectivă. La întrebarea noastră : De ce vă consideraţi român? răspunsul a
venit prompt şi fără echivoc: pentru că muncim, trăim şi ne comportăm la fel ca românii. Aceşti
oameni simpli, au demonstrat pe viu că identificarea etnică este un proces în derulare, un proces în care
individul poate interveni, schimbând-o dacă îl avantajează sau consideră că îi satisface cerinţele.
Identificarea cu românii, etnia majoritară, se dovedeşte a fi un proces individual, opţional şi
selectiv. Adoptarea identităţii naţionale de români este expresia asimilării dorite, voite, prin însuşirea
trăsăturilor culturale distinctive ale românilor în modul de viaţă cotidian. Ambivalenţa sau bi-culturalitatea
lor era exprimată şi prin atitudinea faţă de limbă, liant spiritual, sufletesc şi cultural ce leagă membrii unei
comunităţi între ei. Romii şi-au însuşit în majoritate limba română şi vor s-o înveţe şi copiii lor. Adulţii,
deşi ştiau limba ţigănească nu voiau ca aceasta să devină limba în care copiii lor să înveţe carte la şcoală,
motivând că nu s-ar descurca în viaţă în relaţiile cu românii şi cu ceilalţi vorbind în limba ţigănească. De
aceea, 89,3% s-au pronunţat pentru limba română în şcoală.
Important a fost şi faptul că sentimentul apartenenţei la etnia română, afirmat prin răspunsul că se
consideră români, a fost confirmat şi chiar excedat prin răspunsul că la recensământ s-au declarat români.
Astfel, dacă 31,1% au afirmat că se consideră români, 36,9% s-au declarat români la recensământul din
1992.
Prima formă de integrare socială a romilor în societate s-a dovedit a fi asimilarea de către aceştia a
limbii române şi a modelelor şi valorilor fundamentale ale societăţii româneşti. Dacă acestui proces îi
adăugăm pe cel de asimilare structurală sau de pătrundere a romilor în organizaţiile şi instituţiile economice
şi sociale ale comunităţii urbane ploieştene şi pe cel de asimilare maritală prin căsătorii mixte între romi şi
românce, mai ales când situaţia materială a romilor este net superioară românilor, avem un spectru larg al
canalelor de integrare socială a romilor din Ploieşti în comunitatea oraşului. De altfel, renunţarea liber
consimţită a romilor la propria lor etnie şi adoptarea identităţii de români este un fapt recunoscut de mulţi
romi, circa 67%, de aceea realizarea unei statistici reale cu privire la ponderea lor demografică în
comunităţile de viaţă şi în ţară rămâne o operaţie dificilă şi de fiecare dată cu un coeficient ridicat de
aproximaţie.

7. Percepţia reciprocă a relaţiilor dintre români şi romi

Una din intenţiile declarate ale studiului a fost şi aceea de a afla modul cum îşi percep relaţiile
dintre ei, ca membri ai comunităţii urbane, românii şi romii. Acest lucru este un barometru al stării reale de
lucruri, al climatului în care se desfăşoară viaţa în oraşul Ploieşti.
Conlocuirea etnică presupune o permanentă raportare la celălalt prin atitudine şi sentimente etnice,
mai ales, după ce s-a conturat imaginea de sine şi a celuilalt despre sine în fiecare etnie. Unităţile de studiu
au fost cele două grupuri etnice, iar sistemul de referinţă, relaţiile interetnice ce se construiesc pe baza
interacţiunii permanente între români şi romi ca citadini, lucrători, vecini, prieteni etc. Viaţa colectivităţii

186
urbane din Ploieşti este o sinteză sui-generis a comuniunii şi interacţiunii dintre români şi romi. A vorbi
numai de români sau numai de romi care dau o calitate sau alta relaţiilor sociale este neacceptabil. Viaţa
socială îmbracă haina conferită de fiecare grup etnic în parte, dar şi de îmbinarea lor într-o sinteză nouă, în
care elementele distinctive se topesc, dând un aliaj inexistent anterior.
Să urmărim, pentru început, cum percep romii şi românii relaţiile dintre ei. La întrebarea: Cum
apreciaţi că sunt relaţiile dintre români şi romi în oraşul Ploieşti?
scala de răspunsuri a fost următoarea :

Romii Românii
• foarte bune 16,5% 0,2%
• bune 33,0% 7,8%
• aşa şi aşa 40,8% 45,7%
• rele 3,9% 28,4%
• foarte rele 2,9% 10,7%
• nu pot aprecia 2,9% 7,2%

Comparând răspunsurile celor două grupuri aflate în contact, generatoare de relaţii, aprecierile
diferă semnificativ de la un grup la altul. Aproape jumătate dintre romi apreciază relaţiile lor cu românii ca
fiind „bune” şi „foarte bune”. Românii la aceste aprecieri nu oferă decât 8,0%. În schimb, românii
consideră că relaţiile lor cu romii se înscriu preponderent în „aşa şi aşa”, adică, nici bune, nici rele 45,7%.
Tot într-o pondere demnă de luat în seamă răspund la calificativele „rele” şi „foarte rele” 39,1%.
Percepţia negativă a relaţiilor cu romii se justifică la români prin standardele mai ridicate, mai
exigente la care ei raportează relaţiile, dar şi prin multiplele acte mai mărunte sau mai grave la care sunt
expuşi prin comportamentul neadecvat al romilor.
Romii le apreciază preponderent bune şi foarte bune pentru că românii nu le produc lor personal
necazurile pe care ei le produc românilor şi comunităţii în general. Conlocuirea cu unii romi, cu
comportament delicvent sau care produc atmosferă neplăcută, zgomot, ceartă, bătăi, dau muzica la decibeli
inumani, este un fapt greu suportabil şi de aceea respins de români. Având în vedere că romii trăiesc în
toate zonele Ploieştiului, că traiul în cartiere, zone sau blocuri comune este un lucru frecvent explică
percepţia preponderent negativă a relaţiilor cu ei.
Această percepţie este reflectată şi în notele acordate de români sentimentelor pe care le au faţă de
romi. Sentimentele negative, de respingere predomină (redate prin notele 1-4) 55,8%. Cele de acceptare şi
toleranţă (notele 5-6) sunt 27,8%, iar cele de interacţiune pozitivă, cu schimb reciproc de valori şi modele
culturale (notele 7-8-9, că la 10 nu a existat nici un răspuns), sunt de 3,4%. Faptul că 55,8% din eşantionul
de români din Ploieşti au sentimente nefavorabile este dovadă că viaţa de zi cu zi este stresată, este jenată,
este afectată într-un fel sau altul de comportamentul romilor. Aşa cum arată cercetarea, românii resping
modul lor de viaţă, stilul lor, modelele lor de trai şi nu grupul în întregime. Nu etnia în sine este respinsă, ci
modul ei de manifestare, de comportare în afara normelor civilizate al unor membrii ai ei. Altfel, pentru cei
ce muncesc, îşi câştigă existenţa prin mijloace cinstite şi se comportă decent au sentimente şi aprecieri
pozitive. Le-am întâlnit în interviurile în adâncime în care mulţi români spuneau că au prieteni romi care nu
se deosebesc cu nimic de români.
Schimbarea atitudinii şi sentimentelor românilor faţă de romi depinde numai de romi. Modelarea
lor după exigenţele traiului în comun civilizat, silenţios, cu respectarea celuilalt, va conduce, fără îndoială,
la mutaţii pozitive în opinia şi sentimentele românilor faţă de ei.
O analiză a relaţiei români-romi în oraşul Ploieşti relevă nu numai sentimentele nefavorabile ale
românilor, dar chiar teama, grija şi frica de romi. Estimarea ponderii lor în raport cu populaţia majoritară
este mult amplificată, o amplificare, considerăm noi, subiectivă ca atunci când, fiindu-ţi teamă de ceva, acel
ceva capătă proporţii nemăsurate. Astfel se explică răspunsurile date la întrebarea:
După părerea Dvs., care este ponderea romilor în raport cu populaţia majoritară?
• până la 5% 4,6%
• între 6-10% 15,4%
• între 11-15% 17,1%
• între 16-20% 12,0%
• între 21-25% 12.0%

187
 • peste 25% 17,9%

Faptul că cei mai mulţi subiecţi (17,9%) au estimat că sunt peste 25% romi în Ploieşti relevă nu
atât ponderea lor numerică mare, cât numărul mare de altercaţii, de intersecţii mai mult sau mai puţin
plăcute cu ei. Aprecierile românilor privind ponderea lor mare în oraş nu au nici o legătură cu ponderea lor
reală în populaţia majoritară rezultată din recensământ. Adică, în populaţia totală a Municipiului Ploieşti de
252.715 locuitori, românii erau în perioada 1992-1995 circa 248.144, iar romii 3.515, restul fiind alte etnii.
Romii reprezentau 1,42% din populaţia totală. Amplificarea subiectivă, negativ-afectivă este evidentă.
Estimarea ponderii lor în viitor este, de asemenea, exagerată, însă are la bază natalitatea mult mai
mare a lor decât a românilor. Ei cred că peste 20-25 de ani, ţiganii vor constitui 40% din populaţia
Ploieştiului.
La întrebarea: O eventuală creştere a numărului de ţigani constituie pentru Dvs. un factor de
îngrijorare?

Răspunsurile au fost următoarele:

• da 79,0%
• nu 12,6%
• nu pot aprecia 8,5%

În consecinţă, grija, teama românilor s-a instalat. Ea se clădeşte din comportamentul antisocial pe
care romii îl manifestă şi care contribuie la deteriorarea imaginii liniştite a oraşului, la creşterea temerii
familiilor privind asigurarea integrităţii fizice, corporale a copiilor şi femeilor, securitatea vieţii şi a
locuinţei.
Din întrebările puse rezultă că românii se tem de agresiunea fizică a ţiganilor, de furtul din
locuinţe, de securitatea copiilor care vin singuri de la şcoală. Însă tot românii adaugă că agresori pot fi nu
numai ţiganii, dar şi românii.
Cu privire la posibilitatea unui conflict interetnic între romi şi români, românii au răspuns că acest
lucru depinde numai de ţigani, de comportamentul lor. Românii nu agresează. Ei nu atacă. Ei se apără.
Românii reacţionează după ce romii acţionează. Altfel, din perspectiva românilor, nu există nici un
pericol.
În concluzie, relaţiile români-romi sunt de îngrijorare şi teamă din partea românilor şi
preponderent bune şi foarte bune din perspectiva romilor. O posibilă tensionare a lor depinde de romi la
care românii pot răspunde. Altfel, inter-cunoaşterea, înţelegerea şi cooperarea pe baza respectului reciproc
par să fie valorile acceptate de ambele grupuri etnice.
Ca spaţiu de conlocuire între români şi romi, Municipiul Ploieşti oferă o imagine asimetrică a
relaţiilor interetnice: de atracţie către români a romilor, datorită statutului social, cultural mai ridicat al
acestora, (în condiţiile în care unii dintre ei îngrijorează, stresează, agresează fizic şi verbal pe români) şi de
respingere a romilor de către români, nu datorită faptului că sunt romi, ci în condiţiile în care unii dintre ei
îngrijorează, stresează, agresează fizic şi verbal pe români, datorită modului necivilizat de a se purta.
Menţionăm, din nou, că nu toţi romii sunt respinşi, ci numai cei care agresează. Această asimetrie rezultă şi
din soluţiile pentru care au optat romii, pe de o parte şi românii, pe de alta.
Romii au propus preponderent integrarea lor în comunitatea majoritară 59,2% şi modernizarea
cartierelor cu populaţie majoritară de romi 16,5% şi numai 12,6% au optat pentru alocarea unor spaţii în
care romii să trăiască corespunzător modului lor de viaţă.
La aceeaşi problemă, românii au optat preponderent pentru alocarea unor spaţii în care romii să
trăiască conform tradiţiei şi stilului lor 57,9% şi, în ordine descrescândă, pentru integrarea lor în
comunitatea majoritară 23,6%, şi pentru modernizarea actualelor cartiere 15,4%.
Pentru evitarea tensiunilor care plutesc totuşi în atmosferă, factorii educativi integratori şi cei de
ordine trebuie să vegheze pentru asigurarea climatului de ordine şi bună înţelegere al întregii comunităţi
urbane.

Comunicare şi intercomunicare umană şi culturală

Am fost interesaţi să aflăm, în continuare, modul de raportare al romilor la facilităţile sociale
create, comportamentul lor faţă de situaţiile favorabile oferite de Municipalitate privind locuinţa, şcoala,

188
locul de muncă, din perspectiva comunicării umane. Pentru aceasta, le-am cerut românilor să spună dacă
cunosc situaţii în care romii:
• au primit locuinţă la bloc şi ei au deteriorat-o;
• au vândut locuinţa;
• au speculat şi au închiriat-o;
• au abandonat şcoala;
• au abandonat locul de muncă;
• au o calificare profesională, dar nu o practică.

Încercând să stabilim o ierarhie a situaţiilor în care romii rup comunicarea cu autorităţile locale, cu
instituţiile municipale care le asigură locuinţă, şcoală, loc de muncă şi îşi agravează propria stare, într-un
context social-istoric el însuşi greu, acestea ar fi:

• atitudinea faţă de şcoală.

Romii apar campioni la abandonarea şcolii, deşi numai prin şcoală se pot ridica deasupra
condiţiilor actuale marginale, după opinia românilor care îi percep în pondere de 86,7% ca lipsindu-se de
ea. Din discuţiile purtate cu un director de şcoală care avea mai mulţi elevi de ţigani a reieşit că în şcolile
cu preponderenţă de copii ţigani situaţia lor este mai bună datorită grijii deosebite a cadrelor didactice care
merg acasă, îi controlează şi păstrează mai mult legătura cu familia. Situaţia abandonurilor şi a pierderilor
şcolare prin absenţe, corigenţe şi repetenţe este mai gravă în şcolile cu preponderenţă de copii români, unde
cadrele didactice se ocupă mai puţin de copiii ţigani care absentează şi abandonează şcoala în favoarea altor
preocupări, iar părinţii lor sunt total dezinteresaţi.
În al doilea rând, cu ponderi egale de 78,1% fiecare apar situaţiile de
• deteriorare a locuinţelor acordate şi
• abandonare a locurilor de muncă pe care le-au avut.
Despre deteriorarea locuinţelor acordate am mai discutat. Este un fapt verificat şi verificabil
(Blocul 36A, Strada Laurilor). Datorită situaţiei în care a ajuns acest bloc, când apare un imobil liber,
românii din vecinătate merg la Primărie şi cer să nu aducă ţigani în vecinătate. La deteriorarea
apartamentelor în care stau, ţiganii mai adaugă neplata cheltuielilor de întreţinere, care rămân pe seama
celorlalţi locatari şi infracţiunea de speculare a lor prin închiriere sau vânzare, ca apoi să vină din nou la
Primărie să ceară un alt apartament.
În ultimul rând, dar nu mai puţin important, apare:
• abandonarea locurilor de muncă, în condiţiile în care şomajul cuprinde şi pe cei calificaţi şi
înalt profesionalizaţi.
La o analiză mai amănunţită a situaţiilor de mai sus, reiese clar că în situaţia în care „ofertele
sociale”, societale şi municipale, menite să ducă la îmbunătăţirea condiţiei de locuire a romilor sunt distruse
(casele) sau desconsiderate (locurile de muncă) încetează orice comunicare reală între grupuri. Nici o
primărie din lume nu poate oferi continuu case unui grup uman care le distruge, le închiriază sau le vinde.
O schimbare pozitivă în comportamentul grupului se impune cu necesitate dacă vrea să reînnoade
comunicarea. Locuinţa, şcoala, locul de muncă sunt modul cel mai eficient uman, material de a comunica
sau de a intra în legătură cu romii în vederea integrării lor sociale, dar important este ca şi ei să vrea să ia
legătura cu liderii comunităţii urbane în care trăiesc.
Refuzul grupurilor de români de a-i primi pe romi în vecinătate este o expresie a obturării
comunicării interumane. Din capitolul anterior am văzut că românii sunt, după opiniile romilor înşişi, buni,
cumsecade, buni vecini, înţelegători, blânzi şi toleranţi, dar când faptele romilor depăşesc orice măsură a
bunătăţii şi înţelegerii românii rup legătura cu ei. Prin acest mecanism psihologic al saturaţiei şi
suprasaturaţiei trebuie explicată şi opinia unora de a refuza orice alt contact cu ei.
Apreciind că între români şi romi fenomenul comunicării şi intercomunicării este mai slab la
nivelul comportamentului societal, adică comuniunea este mai slabă sau uneori lipseşte, există un domeniu
în care aceasta se reconstituie. Acesta este domeniul spiritual, cultural.
În domeniul religiei, al datinilor şi obiceiurilor, romii din Ploieşti afirmă o identitate aproape
totală cu credinţa şi obiceiurile românilor. În afară de câţiva care s-au declarat evanghelişti şi penticostali,
romii şi-au afirmat apartenenţa la religia ortodoxă. Nu sunt ei prea credincioşi, dar sărbătorile religioase,
datinile şi obiceiurile legate de ele le respectă. Religiozitatea mai accentuată a unora mai atenuează
indiferentismul religios al altora. Pentru a reduce ponderea celor cu comportament antisocial frecvent atât

189
romii cât şi românii au propus o educaţie religioasă mai sistematică a romilor şi, mai ales, a copiilor în
familie şi în unităţile şcolare.
Din perspectivă culturală, deşi este greu de acceptat, totuşi, romii din Ploieşti, nu au afirmat un
specific etnic al manifestărilor culturale sau, poate, nu am reuşit noi să-l surprindem în timpul scurt al
investigaţiilor de teren.
La întrebarea:
Ce datini, obiceiuri şi sărbători specifice etniei Dvs. ţineţi?
Răspunsurile au fost univoce: cele ale românilor. Obiceiurile de a merge cu „Capra”, cu „Vasilica”
sau cu „mielul” înainte şi după Anul Nou au fost menţionate de puţini subiecţi. Alte datini specifice nu am
aflat de la ei.
Actuala cercetare relevă o intensă trăire de către romi a evenimentelor vieţii legate de Crăciun,
Paşte, Bobotează, asemănătoare cu românii. La acestea, ca şi la nunţi, botezuri făcute de români,
intercomunicarea români-romi se reface. Romii fiind lăutari talentaţi şi buni interpreţi de muzică sunt
solicitaţi de români şi se află adesea în compania lor.
La obiceiurile cu caracter religios de Crăciun, Paşte etc. romii afirmă că participă des numai o
treime, o jumătate dintre ei nu răspunde nimic la acest subiect.
În legătură cu mass-media, romii au înţeles că li se acordă o atenţie mai mare, că „sunt daţi şi de-ai
lor la televizor”, că „se scrie mai mult în ziare despre ei”. Deci, am spune noi, mediatizarea problemelor lor
începe să fie un fapt cunoscut.
Consideraţi că radioul, televiziunea şi presa exprimă corect relaţiile dintre români şi romi?
Răspunsurile diferenţiate pe canale au evidenţiat o mare încredere, în primul rând, în televiziune,
apoi în radio şi presă.
În concluzie, în comunitatea urbană a Municipiului Ploieşti, comunicarea şi intercomunicarea între
etnii, la nivelul autorităţilor locale şi al liderilor romilor, ca şi la nivelul vieţii cotidiene este un proces în
desfăşurare. Momentele de linişte şi stabilitate includ şi o comunicare normală între grupurile etnice, în
sensul unor relaţii de acceptare, comprehensiune şi interacţiune reciprocă. Municipiul Ploieşti este un oraş
în care se exprimă toate tipurile de relaţii între români şi romi care merg de la atracţia puternică pe care o
manifestă pentru romi modul de viaţă modern al românilor, până la respingerea puternică pe care o exprimă
unii români cu privire la unii romi, trecând prin tipurile intermediare de acceptare etnică, neutralitate şi
separare etnică
Dominante sunt, totuşi, relaţiile de acceptare, de înţelegere reciprocă şi de cooperare între români
şi romi. Dacă atracţia exercitată de cultura şi modul de viaţă al românilor determină la unii romi o slăbire a
interesului pentru valorile proprii grupului etnic, la alţii, modul de viaţă specific romilor rămâne suficient
de puternic pentru a asigura forţa şi coeziunea grupului.
Coabitarea în virtutea unor valori general-umane comune este modelul cultural de
relaţii interetnice ce se impune în comunitatea ploieşteană ca răspuns la modelul preponderent de
respingere a modului şi stilului de viaţă al romilor.
Teritoriul Municipiului Ploieşti trebuie supus procesului de zonare, în sensul delimitării
ariilor de înţelegere, cooperare, interacţiune şi schimburi reciproce de cele neutre, de cele cu tendinţe
sau potenţial de separare sau de excludere şi respingere.
Dezvăluind zonele de neînţelegere, tensiune şi posibile conflicte se pot lua anticipat măsuri de
prevenire, mediere şi negociere a conflictelor latente. Crearea unei reţele de mediatori romi care să
conlucreze permanent cu oficialităţile Municipiului, cu organele de ordine, dar şi cu grupurile de co-etnici
pentru a afla pulsul şi temperatura relaţiilor dintre ei şi români şi a le comunica permanent autorităţilor
puterii locale este un temei solid pentru realizarea integrării sociale a romilor.
În ultimul rând şi cel mai important este faptul că integrarea şi emanciparea romilor este funcţie de
doi factori: primul, economic, adică dezvoltarea economică în ritmuri crescute a judeţului şi a ţării care
să asigure baza materială şi financiară a soluţionării problemelor sociale ale romilor şi al doilea, subiectiv,
dorinţa şi voinţa reală a romilor de a se alinia cerinţelor unei vieţi civilizate în România, dar şi
exigenţelor tot mai înalte ale unei Europe Unite.
Păstrându-şi trăsăturile etno-culturale distinctive, etnia romilor se poate afirma şi dezvolta
în Ploieşti şi alături de români, poate contribui la îmbogăţirea tezaurului cultural al României.

190
 8. Conflictul intercultural de la Hădăreni, judeţul Mureş

Numele unui sat cu oameni liniştiţi, harnici şi buni gospodari a făcut înconjurul Europei şi poate
chiar al lumii, cum spuneau locuitorii lui, din cauza unui conflict care a avut loc între comunitatea sătească
şi un grup de romi care şi-au făcut un mod de trai din furturi, jigniri, insulte şi bătăi aplicate oamenilor
satului.
Cercetarea cu caracter etno-sociologic şi antropologic realizată în satul Hădăreni, Comuna
Cheţani, judeţul Mureş, în perioada 13-18 octombrie 1993 nu a fost efectuată după regula normală a
cercetării ştiinţifice, care presupune o preselecţie de localităţi şi alegerea uneia reprezentative,
corespunzător cu criteriile demografice, economice, sociale, culturale pe care le impune tema dată.
Investigaţia a fost făcută după ce conflictul dintre săteni şi un grup de romi s-a consumat, în noaptea
de 20 spre 21 septembrie 1993, când 1 român şi 3 romi au fost omorâţi, iar la 13 case de romi comunitatea
sătească le-a dat foc.
În cele ce urmează, noi încercăm să arătăm cauzele şi condiţiile care au stat la originea
conflictului.
Cercetarea de teren a fost realizată de autoare, împreună cu 2 tineri studenţi de la sociologie, ca o
cercetare post-factum, care intenţiona să facă lumină asupra condiţiilor socio-culturale şi psiho-morale
dinaintea conflictului şi după conflict. Datele culese conţin opiniile, stările de spirit şi sentimentele
oamenilor, aşa cum au fost ele exprimate de subiecţi, în acel timp, la 3 săptămâni după ce conflictul fusese
stins.
Informaţiile au fost examinate, interpretate pe baza unor teorii privind comunităţile umane,
managementul schimbului şi conflictului, interschimbul cultural de modele şi valori şi comportamentul
uman ca interacţiune simbolică. Din punct de vedere sociologic, am folosit metode calitative precum
studiul de caz şi în mod special interviul în adâncime şi observaţia. Discuţiile libere şi traiul alături de
săteni ne-au îmbogăţit informaţia cu contextul real şi starea de spirit simţită de oameni.
Satul Hădăreni ne-a apărut ca o comunitate coezivă, puternică economic şi social, un microcosmos
uman în care s-a stins o explozie. Deoarece afirmaţiile oamenilor au fost foarte atent înregistrate – români,
maghiari şi romi – noi am încercat să le redăm din perspectiva emică (cunoscută bine în antropologie),
adică să realizăm o imagine aproape picturală a situaţiei din Hădăreni din acel timp, folosind limbajul
subiecţilor.
Analizele făcute ulterior de diferite organisme publice, Federaţia romilor sau organizaţiile
internaţionale, care au exercitat presiune asupra lor din diferite puncte de vedere, au determinat schimbarea
opiniilor. Dar rezultatele noastre sunt valabile pentru ceea ce oamenii au gândit şi au simţit în acele zile
fierbinţi, de 13-18 octombrie 1993, perioada de desfăşurare a cercetării, când securitatea fizică a sătenilor
era sub protecţia grupurilor de soldaţi şi poliţişti care ţineau sub control situaţia (calmul, ordinea publică,
respectarea normelor sociale) pentru ca viaţa şi munca satului să decurgă normal. Realizând o
sinteză a opiniilor şi stărilor afective ale oamenilor din satul Hădăreni noi am realizat un fel de teorie
descriptivă, necesară şi oportună pentru o cât mai corectă explicaţie sociologică. Descrierea faptelor ne-a
apărut ca cea mai adecvată tehnică pentru înţelegerea fenomenelor reale şi a ajunge la un construct
sociologic valid. Interviurile în adâncime şi descrierile nuanţate ale realităţii oferite de subiecţii cercetării
ne-au permis să surprindem pe viu cursul real al evenimentelor. Un interviu realizat pe bază de chestionar
nu ne-ar fi oferit aceleaşi date.
Cum perspectiva emică se îmbină cu cea etică, adică punctul de vedere al subiecţilor cu punctul de
vedere al cercetătorilor şi al ştiinţei în general, cercetarea noastră de faţă s-a transformat într-un autentic
mijloc pentru o mai bună înţelegere a realităţii sociale în care trăim şi a rădăcinilor ei profunde.
De la început trebuie să precizăm că echipa de cercetare a fost confruntată de la judeţ până în sat
cu întrebarea insistentă: Care este scopul cercetării? Răspunsul nostru a fost clar exprimat: să aflăm
condiţiile şi complexul de factori care au determinat declanşarea conflictului, să descoperim şi să explicăm
realitatea despre acele zile fierbinţi, fapt ce a fost privit de către liderii comunităţii ca un act de mare curaj
şi onestitate ştiinţifică.
În satul Hădăreni, din comuna Cheţani, judeţul Mureş trăiesc 595 de români, (69%), 138
maghiari(16%) şi 130 ţigani( 15%). Satul a sărbătorit atestarea istorică a 438 de ani în 1993. Din discuţiile
cu locuitorii, reiese că între cele trei grupuri etnice nu au existat de-a lungul timpului conflicte. Românii au
trăit împreună cu maghiarii de peste 300 ani, iar primele 4 familii de ţigani s-au aşezat aici cu vreo 200 de
ani în urmă. Viaţa împreună şi-a urmat cursul ei normal până acum 10-15 ani, când au venit în sat câţiva
romi din satele vecine care n-au mai respectat regulile de bună convieţuire dintre oameni.

191
 Analizând conţinutul evenimentelor şi contextul social-moral în care s-au declanşat rezultă că ele
nu au în nici un fel caracter etnic, pentru că mobilul lor nu a fost identitatea etnică în sine, adică faptul de a
fi rom, ci motivul a fost socio-cultural. Este vorba de încălcarea legilor şi cutumelor, a normelor şi
obiceiurilor de viaţă ale unei comunităţi săteşti privită ca un întreg, formată din români, maghiari şi ţigani
integraţi în comunitate. Satul se divizase în două grupuri cu moduri opuse de existenţă, de a trăi, de a-şi
concepe viaţa şi munca. Pe de o parte, majoritatea satului formată din români, maghiari şi 4-5 familii de
romi băştinaşi al căror mod de viaţă se bazează pe muncă respect, ordine, cinste şi, pe de alta, ultimele
familii de romi sosite în sat care au bulversat întreaga viaţă a acestuia începând cu limbajul şi sfârşind cu
crimele.
Evenimentele sunt reflexul nemulţumirii profunde a tuturor sătenilor – agricultori, cadre
didactice, preoţi, lucrători în comerţ etc. - faţă de faptul că organele de drept nu au sancţionat la timp şi
ferm pe delicvenţi, încât să nu se ajungă la terorizarea întregului sat de către ei, care trăiau şi acţionau în
afara legii şi ordinei publice şi îşi făceau din crimă un mod de a-şi rezolva problemele.
Conflictul din 20-21 septembrie 1993 nu a fost un accident. El are propria sa „istorie” şi
„preistorie” în modul de viaţă şi tipul de relaţii stabilite între sătenii băştinaşi – români, maghiari şi ţigani –
pe de o parte, şi ultimele familii de romi „vinituri” („nou-veniţi”), cum le spuneau ei, care aveau între ei
„răufăcători”, pe de altă parte.
Discuţiile individuale şi de grup cu românii, maghiarii şi ţiganii paşnici, oameni buni şi gospodari,
ca şi cu ţiganii cărora li s-a dat foc la case au arătat că declanşarea din 20-21 septembrie 1993 a fost
precedată de un alt conflict din 8 septembrie 1993, când un rom tânăr a fost înjunghiat. El a decedat în
noaptea de 13-14 octombrie, când noi eram acolo. Majoritatea oamenilor din sat îl regretau că „era un băiat
bun de o mare omenie”. Motivul morţii lui: nişte ţigani, din cele două grupuri recunoscute de rău-făcători,
i-au cerut bani şi el a refuzat să le dea. Pe înserate, aceştia l-au urmărit şi l-au înjunghiat cu cuţitul.
După uciderea celor doi tineri, un ţigan (în 8 septembrie) şi un român (in noaptea de 20-21
septembrie), evenimentele au evoluat sub semnul răbufnirii, conflictului, dar nu cu caracter etnic, ci social-
cultural. Ele au coagulat, pe de o parte, pe romii din familia decedatului împotriva rudelor celor 3 romi
ucigaşi, iar pe de alta, pe români, maghiari şi romii paşnici împotriva tuturor romilor neintegraţi în viaţa
satului.
Deşi satul Hădăreni este un sat cu trei etnii el nu ne-a apărut în nici un moment divizat în grupuri
etnice. Din contra: el a apărut ca un sat omogen, cu gospodari buni, lucrători harnici, muncindu-şi pământul
din zori şi până-n seară.
Ei nu se plângeau de nimic în afara necazurilor cu unele familii de ţigani, mai bine-zis, două
grupuri de ţigani care seamănă frică, neînţelegeri şi teroare în jurul lor.
Aceştia nu muncesc şi deşi „sunt bine cunoscuţi pentru violenţă şi acte criminale”, ei nu au fost
pedepsiţi pentru comportamentul lor anti-social nici înainte de 1989, nici după 1989, ceea ce i-a încurajat să
persiste în acte delicvente şi comportamente agresive.
Deşi satul Hădăreni nu era împărţit în grupe după etnii, el era totuşi împărţit în două grupuri
sociale: un grup mare al celor social integraţi şi un grup mai mic al celor ce erau certaţi cu ordinea şi cu
normele de viaţă ale comunităţii. Marea majoritate a oamenilor erau forţaţi să trăiască în tensiune, stres şi
ameninţări din partea acestui grup mic de ţigani care reuşiseră să pună stăpânire pe întreaga viaţă a satului,
sfidând legile şi instituţiile statului şi nevoia de viaţă normală a întregii comunităţi.
Conflictul din 20-21 septembrie 1993 s-a declanşat prin omorârea unui tânăr român care a venit să
vadă ce se întâmplă cu tatăl său care era hărţuit de un grup de ţigani pe stradă, în drum spre casă. Uciderea
lui Crăciunel Cheţan de către ţigani a fost ultima picătură care a umplut paharul de umilinţe şi suferinţe
îndurate de săteni de la „noii-veniţi” răi, adăpostiţi în casele părăsite de români şi maghiari. Oamenii din
Hădăreni şi-au păstrat calmul în stilul lor paşnic transilvănean până când cuţitul le-a ajuns la os la propriu,
nu la figurat. Atunci, furia lor a izbucnit. Mânia a fost de nestăvilit. Ei au dat foc caselor „rău-făcătorilor” şi
rudelor lor şi au omorât doi dintre ei.
Al treilea ţigan a ars de viu într-o casă.
Trebuie să menţionăm că chiar în momentul în care noi desfăşuram cercetarea, comunitatea
sătească manifesta o extrem de puternică coeziune şi solidaritate. Subliniem, deasemenea, că în Hădăreni,
locuitorii se consideră pur şi simplu oameni şi nu români, maghiari şi romi şi în numele acestei omenii ce
trebuie să fie respectată ei acţionează toţi ca unul împotriva vinovaţilor. Acţiunea necontrolată a sătenilor
sau „mânia fără capăt a satului”, cum spuneau ei, a fost o consecinţă a încălcării repetate a legilor şi a
dreptului lor la o viaţă normală. „În acţiunea noastră, nu este vorba de încălcarea drepturilor omului, ci,
poate, dimpotrivă, de necesitatea unei mai mari fermităţi în respectarea acestor drepturi”, spuneau ei.

192
 Locuitorii şi-au motivat acţiunile lor astfel:
• multele, mult prea multele insulte, bătăi, furturi şi acte de violenţă care au culminat cu crima;
• nedreptăţile comise de „oamenii legii”, de tribunal, procuratură, poliţie, „şefii de la judeţ”, cum le
spuneau ei, în general, de toate autorităţile statului care nu au aplicat legea ferm şi nu au pedepsit
pe rău făcători la timp, când loveau, maltratau şi produceau suferinţe oamenilor nevinovaţi.
În mintea sătenilor s-a format convingerea fermă că organele de stat nu-şi făceau datoria
pentru restabilirea ordinei şi securităţii în viaţa lor, că poliţia, tribunalul şi procuratura se lăsau
mituite şi plătite de către infractori, în loc să le protejeze viaţa şi produsele muncii. Şi atunci au ajuns
la concluzia că, dacă poliţia, justiţia, procuratura acceptau mita şi erau plătite de cei care încălcau
legea şi dreptul lor de a trăi în pace şi linişte, atunci, ei, oamenii din Hădăreni, trebuie să-şi facă
singuri dreptate.
Sătenii consideră faptul de a da foc celor 13 case ale ţiganilor ca „răspunsul” lor propriu la
agresiunile făcute de romii care nu au fost pedepsiţi de lege pentru uciderile, furturile şi jafurile anterioare.
Chiar mai rău: ei au fost lăsaţi în libertate după ce fuseseră arestaţi pentru omor, viol şi jaf !
Trăsătura evidentă a comunităţii săteşti din Hădăreni era nemulţumirea oamenilor faţă de cele
două grupuri delicvente de ţigani, dublată de solidaritatea şi faptul asumării responsabilităţii colective
pentru că au dat foc şi au ucis romii vinovaţi.
Chiar acei oameni care nu participaseră direct la evenimente împărtăşeau aceleaşi sentimente şi
stări de spirit cu consătenii lor. Ei nu erau mândri de faptele lor, nu le transformau în acte de onoare, ci într-
un act de justiţie, o lecţie necesară. Fiecare afirma aceeaşi aspiraţie: ţiganii delicvenţi trebuie să fie
expulzaţi din sat şi păstraţi numai cei care sunt buni gospodari, oneşti şi liniştiţi.
Comportamentul violent al unei astfel de comunităţi umane paşnice care are ca valori
fundamentale de viaţă: munca, cinstea, ajutorul reciproc, buna-vecinătate, bunăstarea confirmă ideea că
agresivitatea dă naştere la agresivitate, că un grup violent produce violenţă printre vecini.
Oamenii din Hădăreni, români, maghiari, ţigani paşnici, erau nemulţumiţi în momentul
când noi desfăşuram cercetarea că, după toate aceste evenimente, cele mai multe autorităţi publice,
membri ai Parlamentului se ocupau numai de consecinţele violenţei colective a satului şi ale mâniei
lor absolute, dar neglijau condiţiile lor de viaţă şi cauzele, cu o lungă istorie, care au indus momentul
manifest de confruntare dramatică.
Ei mai erau nemulţumiţi că s-a făcut o mediatizare părtinitoare, tendenţioasă, care ignora faptele şi
opiniile sătenilor implicaţi, care a creat teamă, neîncredere în aplicarea corectă a legilor, inclusiv a celor ce
privesc drepturile omului.
Din discuţiile îndelungate cu reprezentanţii tuturor grupurilor etnice a reieşit că în convieţuirea lor
de-a lungul timpului, relaţiile dintre membrii comunităţii săteşti şi romi nu au fost conflictuale. Femeile
românce şi maghiare ajutau ţigăncile la bucătărie la nunţi, înmormântări şi la toate ritualurile. Ţiganii
meseriaşi lucrau şi reparau diferite echipamente pentru sătenii români şi maghiari şi erau plătiţi pentru
aceasta, respectaţi şi bine apreciaţi. Relaţiile s-au înrăutăţit cu venirea ultimului val de romi din satele
vecine, cu comportamente „rele”, cum spuneau ei.
Aceştia „sunt spurcaţi la gură, o ţin numai în vorbe urâte de ţi-e ruşine să le zici ceva. Sunt fără
ruşine”. „Ei nu respectă nici poliţia, nici primarul. Omoară oamenii fără teamă ziua în amiaza mare, le înfig
furca în spate, îi lovesc cu toporul în gât sau îi taie cu cuţitul, iar când oamenii fac plângere împotriva lor la
poliţie nimeni nu-i ia în seamă. Lumea este a ţiganilor. Ei nu se tem de nimeni şi de nimic. Ei nu ţin seama
de lege sau de justiţie, deoarece chiar când sunt vinovaţi, aceste instituţii au fost de partea lor. Tu, ca român
sau maghiar, erai obligat să ajungi la conciliere cu ei sau să accepţi bani. Dacă nu, erai ameninţat cu
moartea”. „Ei primeau puşcărie cu suspendare sau condamnare la <locul de muncă > pe care nu-l aveau”.
Romii furau recolta sătenilor de pe câmp şi îşi hrăneeau caii din munca oamenilor cinstiţi. ”De pe
câmp furau tot ce găseau. Dacă cineva le zicea ceva ei îl ameninţau şi aruncau după el cu furca de fân sau
cu cuţitul”. „Azi aveau 1 cal, mâine apăreau cu 7 cai şi nimeni nu-i întreba de unde îi au şi nici cu ce îi
întreţin, când noi, ceilalţi, abia reuşeam să ne ţinem o vacă cu lapte”. „Ţiganii dorm toată ziua cât este de
mare, iar noaptea ies la furat”. ”Anul acesta noi am putut să ne păstrăm toată recolta pentru că am avut
poliţie, jandarmi şi soldaţi să ne protejeze în sat”. „Aici, în sat, fiecare sătean lucrează de dimineaţa până
seara”. „În timpul zilei, străzile sunt goale. Poţi să vezi numai copiii şi bătrânii care nu pot să muncească.
Dar ţiganii nici nu se gândesc la muncă”.
Cei mai mulţi romi nu lucrează, ei nu sunt angajaţi. Dacă înainte de 1989 unii dintre ei lucrau la
zootehnie, acum, ei nu mai lucrează nicăieri. Unii dintre ei au primit pământ în Hădăreni, dar nu l-au

193
lucrat. Alţii se ocupă cu piaţa neagră, încalcă legea sau o evită, balansându-se în acţiuni la limita dintre
legal şi ilegal. O parte din ei sunt foarte bogaţi pentru că se ocupă cu schimbul de bani, de aur sau valută.
O altă parte dintre romi duc o viaţă grea, la limita pragului de sărăcie, dar chiar aşa ei tot nu
muncesc. ”Ei urăsc munca, dar le plac înşelătoriile, şmecheriile, specula. Acum, când casele lor au ars, ei
spun că au avut TV color, video set, carpete, bijuterii de aur, ca să înşele autorităţile româneşti să le dea
mai mult, iar străinii să le trimită ajutoare”. Romii delicvenţi au început să domine întregul sat prin teroare
şi ameninţare. Ei au distrus casa unei femei timp de doi ani, apoi i-au bătut ginerele şi, în cele din urmă,
familia a trebuit să părăsească satul.
Scandalurile fără sfârşit din sat erau făcute numai de romi. La Căminul Cultural, ei stricau liniştea
şi distracţia tinerilor. La discotecă, ei făceau necazuri dansatorilor români şi maghiari, tăiau cablurile
electrice, băteau tinerii şi ieşeau apoi pe uşă, fără să dea socoteală nimănui. „Am putea scrie un roman
despre <<petrecerile>> lor”, spune o bătrână.
Locuitorii din Hădăreni sunt nemulţumiţi că acum sunt exagerate drepturile ţiganilor. „Li s-
a dat prea mult nas cu drepturile omului. Drepturi, da, dar ei au numai drepturi? Nu şi datorii şi
obligaţii”? „Nimeni nu le cere lor datorii, obligaţii şi aici este problema”.
„Cei ce vin din străinătate le ţin partea tot lor şi noi rămânem de ocara lor în continuare. Ei
susţin pe ţigani şi pe noi ne sfidează, îşi bat joc de noi. Acum străinii ne zic nouă barbari, dar ei nu au
trăit cu noi, ei nu au ştiut niciodată ce înseamnă să trăieşti cu teama la ce ar putea să-ţi facă ţiganii.
Ei nu ştiu cum trec ţiganii de la batjocură şi destrăbălare la bătaie şi de la bătaie la înjunghiere”.
Romii sunt respinşi chiar şi de co-etnicii lor cărora le-au produs necazuri şi nenorociri în familie.
De pildă, familia tânărului rom care a fost înjunghiat de romii delicvenţi cere pedeapsă „moarte pentru
moarte”. Procesul acum se desfăşoară, iar ucigaşii sunt arestaţi.
„Din cauza ţiganilor răi, veniţi din puşcărie, nu puteai să mai intri nicăieri, spune un rom băştinaş.
Ei mişunau peste tot. Erau cei mai destrăbălaţi. Îţi luau banii din mână. Loţi care era < pita lui Dumnezeu
> , a fost omorât cu securea şi cuţitul pentru bani. În bar, ţineau cuţitele pe masă şi la cel mai mic gest
ameninţau cu ele sau le foloseau. Satul de oameni este foarte bun. Şi oamenii şi conducerea satului însă
trebuiau să fie mai severi cu ţiganii noi veniţi. Vinovaţii adevăraţi sunt poliţia, tribunalul, procuratura,
cei de la judeţ care s-au lăsat mituiţi la tentativele lor de omor şi le-au clasat dosarele”.
Ţiganii, spun oamenii din Hădăreni, sunt periculoşi în ambele situaţii: fie bogaţi, fie săraci. Cei
bogaţi, fiind mândri, plini de bani, de aur, de lucruri scumpe luate prin afaceri necinstite, fiind numeroşi şi
uniţi, când fac rău nimeni nu le poate sta în cale. „Pe când săracii cerşesc, bogaţii sfidează pe oricine”.
Conflictul din Hădăreni este un proces în mai multe stadii. Fiecare stadiu se caracterizează prin
anumite condiţii care pot fi întotdeauna surse potenţiale de conflict. În situaţia de faţă, agresivitatea a fost
escaladată şi exprimată prin comportamentul romilor: murdărie, lipsa ruşinii, începând cu copiii de 5 ani
până la adulţi, toţi obişnuiţi să vorbească urât, să facă gesturi obscene, să bată, să ameninţe, să omoare.
Agresiune pot fi numite, de asemenea, scandalurile frecvente care au loc în spaţii publice, case de cultură,
baruri, restaurante.
Aceste stări de lucruri grave au deschis drum stării afective ostile, respectiv, de respingere şi
neacceptare. Romii delicvenţi sunt diferiţi de întreaga populaţie prin modul lor de viaţă şi de a-şi câştiga
existenţa zilnică. Diferenţa de modele culturale de viaţă dintre majoritatea populaţiei, români, maghiari,
romi paşnici şi grupul delicvent de romi a determinat apariţia unor atitudini şi sentimente puternic negative,
de nemulţumire şi revoltă.
Parazitismul, furtul, specula pe seama celor care sunt harnici, îmbinate cu invidia, aroganţa se
transformă dintr-un conflict latent în unul manifest. Comportamentul conflictual a constat atât din
agresiune verbală deschisă, cât şi fizică. Multelor insulte şi infracţiuni nepedepsite de justiţie şi celor două
crime, satul a răspuns cu crime. S-a confirmat ideea că violenţa naşte violenţă. Nu este umană, nu este
legală, dar este reală, mai ales, când mecanismul de aplanare sau soluţionare a conflictului este nedezvoltat,
iar justiţia coruptă.
Conflictul latent din Hădăreni s-a transformat în unul real când a devenit puternică
ameninţarea pentru viaţa comunităţii ca întreg, când valorile vitale ale satului erau în pericol: viaţa,
produsele muncii, normele morale, pacea şi ordinea publică.
Din aceste motive, un conflict la scara satului a presupus o coeziune şi solidaritate tot la scara
satului. Această coeziune şi solidaritate s-a concentrat asupra anumitor valori, cerinţe şi exigenţe. În
virtutea lor, consideră sătenii, ţiganii delicvenţi, fără forme legale şi stabile de rezidenţă în sat, pot fi
alungaţi din sat, ceea ce implică organele de justiţie. Sătenii speră ca măcar acum justiţia să facă dreptate
oamenilor năpăstuiţi. Comunitatea sătească respinge ideea re-construirii caselor în sat, în special, ale „nou-

194
veniţilor” din alte sate, fără forme legale. În opinia lor, a apărut o alternativă foarte puternică: „Ori noi, ori
ei (ţiganii delicvenţi). Este imposibil să trăieşti împreună cu ei. Relaţiile dintre noi şi ei vor deveni şi mai
tensionate dacă vor fi re-construite casele lor”.
Ei au mai spus cu durere: ”Noi sperăm că nimeni nu este interesat să dispară un sat cu buni
gospodari de pe harta ţării, numai pentru a mulţumi câteva familii de delicvenţi”: „Nu este drept să faci să
dispară un sat pentru că locuitorii sunt forţaţi să-l părăsească de frica ţiganilor”. „Asta înseamnă că membrii
parlamentului nu sunt români adevăraţi dacă ei sunt de acord cu ideea ca ţiganilor să le fie re-construite
casele. Şi dacă decid astfel, atunci ce vor construi ei ziua noi vom dărâma noaptea”. Ei nu mai vor să
doarmă îmbrăcaţi şi cu bagajul de haine la uşă, cu bani şi acte gata de fugă, aşa cum au stat o săptămână
după incendiu, până a venit plutonul de jandarmerie şi poliţie de le-a asigurat securitatea”.
Oamenii sunt dezamăgiţi şi înspăimântaţi. Ei se întreabă: Ce se va întâmpla dacă ţiganii se întorc
din nou? Dar dacă începe construcţia caselor? Şi tot ei îşi răspund: O să fie o tragedie când va fi pusă prima
cărămidă pentru casele ţiganilor, dacă autorităţile vor decide astfel.
Se pare că lucrurile merg în această direcţie. CRISS (Center of Roma for Social Intervention and
Studies) împreună cu alte organisme şi instituţii internaţionale de cercetare lucrează la lansarea unui proiect
de cercetare-acţiune de luptă contra violenţei şi pentru dezvoltarea încrederii în relaţiile intra-comunitare.
Astfel, că pentru Hădăreni, a fost propus un proiect pilot pentru medierea şi aplanarea conflictului.
Guvernul român a acordat 25.000 lei pentru re-construirea caselor arse. Banii nu au fost încă folosiţi pentru
repararea sau re-construirea caselor. Federaţia ţiganilor a plătit lucrările de reparaţii şi a început să re-
construiască o casă.
Înfiinţarea Consiliului de relaţii intra-comunitare în zonele multietnice, poate avea un efect benefic
asupra stării de spirit a comunităţii din Hădăreni, prin schimbarea modului de viaţă şi a modelelor de
comportament ale romilor.
Stilul de lucru cu romii în afirmarea adevărului despre dimensiunile pierderilor suferite în urma
conflictului, rămâne totuşi o reală problemă. De pildă, spre surprinderea noastră, ca cercetători, deşi
numărul caselor arse care au fost afirmate şi de ţigani şi de Primarul comunei în zilele cercetării efectuate
de noi a fost 13, datele recente de la Federaţia ţiganilor care au fost raportate şi în străinătate, diferitelor
organisme internaţionale relevă o situaţie complet diferită. Măsurarea „provizorie” a pagubelor produse în
urma evenimentelor violente intra-comunitare – spune într-un document de la Romani CRISS - arată că au
fost: „4 morţi, 14 case arse, 14 case devastate şi 9 case deteriorate”.
Or, prima informaţie pe care am primit-o de la liderii din comuna Cheţani, Primar şi Vice
Preşedinte, se refereau la 130 de ţigani, care trăiesc în 33 de case din care 13 au fost arse în noaptea de 20-
21 septembrie 1993. De ce Raportul CRISS afirmă cifre diferite – 37 de case arse, devastate şi deteriorate?
Cărui scop servesc aceste cifre? În detrimentul cui?
Noi nu încercăm să găsim un răspuns la întrebările legate de distorsiunile deliberate sau
întâmplătoare. Ele pot intra în cutuma etniei de a exagera pentru a obţine cât mai mult.
Ceea ce încercăm să lămurim este un fapt ştiinţific de o imensă importanţă socială şi politică.
La Hădăreni, nu a fost un conflict interetnic, ci un conflict intercultural care s-a dezvoltat
între oameni cu comportamente sociale, economice, morale diferite, adică, pe de o parte, între o
majoritate formată din români, maghiari şi romi, iar pe de alta, două grupuri de romi infractori,
recunoscuţi pentru încălcarea normelor de viaţă civilizată în societate şi, mai ales, pentru multele lor
acte delicvente.
Reacţia oamenilor, de altfel de diferite etnii, în fapt, a sătenilor priviţi ca un întreg, nu a fost
îndreptată împotriva lor ca romi sau pentru că erau romi, ci a fost determinată de incompatibilitatea
valorilor şi modelelor culturale care separau pe săteni de grupurile de delicvenţi. Dovadă stă faptul că romii
băştinaşi şi normal integraţi în comunitatea sătească erau de aceeaşi parte cu întreaga comunitate, respectau
normele de convieţuire civilizată şi vechile obiceiuri şi respingeau cu vehemenţă comportamentele violente
ale co-etnicilor romi. Membrii familiei cu tânărul mort pe masă, înjunghiat de romi, plângeau şi cereau
„dinte pentru dinte” sau „moarte pentru moarte”!
Toate discuţiile cu subiecţii investigaţi aruncă lumină asupra diferenţelor sociale şi culturale, dar şi
asupra a ceea ce îi uneşte ca membri ai aceleaşi comunităţi de viaţă. În primul rând, subiecţii au relevat
nevoia de a trăi în pace şi înţelegere reciprocă, ei şi-au exprimat grija faţă de imaginea distorsionată atât a
României în lume cât şi a satului lor. În propriile lor cuvinte: „În loc să fim cunoscuţi ca un sat cu oameni
harnici, cu bunăstare economică, lumea află despre noi ca <satul care a dat foc caselor de ţigani>, ceea ce
nu ne reprezintă deloc”. În plus, ştiau că pe această temă romii vor face mare propagandă anti-românească

195
pe plan extern şi în numele „drepturilor omului”, drepturi pe care unii dintre ei nici nu se gândesc să le
respecte. Vor cerşi noi ajutoare, iar imaginea României va fi din nou umbrită.
Eticheta dură de „sat cu ţigani incendiaţi” îi preocupa şi îi durea, totodată. De aceea, solicitau ca în
Europa să ajungă informaţiile despre situaţia lor disperată de ani de zile, urmată de crimele comise de romi,
care i-au dus la o revoltă colectivă necruţătoare. Ei erau conştienţi că ceea ce s-a întâmplat a fost împotriva
voinţei lor, că ei au fost forţaţi de circumstanţe să acţioneze astfel. Agresiunea grupului de romi delicvenţi a
fost atât de puternică şi violentă încât le-a pus în pericol viaţa şi integritatea comunităţii.
Din punct de vedere teoretic, ei au confirmat ideea lui Etienne Balibar despre incompatibilitatea
modurilor de viaţă şi a tradiţiilor specifice dintre oamenii aparţinând unei culturi moderne şi aceia care
aparţin unor culturi subdezvoltate.
În consecinţă, noi considerăm că măsurile economice, administrative, juridice şi politice nu sunt
mijloace suficiente de soluţionare a tensiunilor şi conflictelor în comunităţile multietnice. Acestora trebuie
să li se adauge o strategie de însuşire a unui nou mod de viaţă, a unei noi scale de valori de către grupurile
de romi, printr-o titanică şi constantă muncă de educaţie a acestora realizată de lideri credibili din interiorul
grupului în vederea instaurării unor relaţii armonioase şi reciproc benefice între ei şi comunitatea în care
trăiesc. Comportamentul civilizat, respectul reciproc al demnităţii şi muncii fiecăruia, îmbinate cu toleranţa
şi înţelegerea faţă de celălalt, în condiţii de libertate şi democraţie, trebuie să fie regula fundamentală ce se
cere practicată de către toţi membrii unei comunităţi multietnice, deoarece ea reprezintă o trăsătură de viaţă
practicată din vremuri străvechi şi pe care istoria a confirmat-o în multe sate şi oraşe din România. Dar
pentru a se ajunge aici se impune şi o dezvoltare economică şi socio-culturală care să ridice nivelul de viaţă
al tuturor membrilor societăţii, la care fiecare să contribuie cu harul şi talentul său.*

* Aceasta este versiunea românească la care am mai adăugat opinii ale subiecţilor din interviurile
realizate pe teren, în acea perioadă.
Materialul original cu titlul: „Hadareni – a Multiethnic Village Community in Romania” a fost
publicat în Romanian Journal of Sociology, vol. V, No. 1, 1994, Editura Academiei Române, Bucureşti, p.
65-71.
Prin acest studiu ştiinţific, am făcut cunoscute „lumii”, cum cereau subiecţii oneşti ai cercetării,
condiţiile şi cauzele reale ce au dus la acest dureros şi nefast conflict.

196
 CAP. VIII.
ROMÂNII DIN COVASNA ŞI HARGHITA –
SUB SEMNUL MARGINALIZĂRII ŞI IZOLĂRII

1. Cronica climatului interetnic româno-maghiar din anul 1994

(Investigaţii de teren)

Spre deosebire de unii cercetători ai problemei care analizează problema identităţii etnice şi
naţionale numai din perspectivă teoretică, rezumându-se la a prelua şi cita idei, modalităţi de interpretare
din cât mai mulţi autori pentru a-şi demonstra erudiţia, şi, mai ales, din autori străini, care au puţin de-a
face cu realitatea socio-etnică din România, noi ne vom ocupa aici de starea reală a identităţii etnice şi
naţionale a românilor din zona Covasna şi Harghita, în care maghiarii domină numeric, dar şi
politic, economic, social şi psiho-moral. Subliniem că în concepţia noastră, etnia şi identitatea etnică
constituie nucleul, structura de rezistenţă pe care s-a clădit naţiunea şi identitatea naţională care presupun
raportarea la statul-naţiune menit să menţină coeziunea internă a membrilor săi, să apere suveranitatea în
interior şi în exterior şi să reprezinte interesele acestora în raporturile cu alte state. (O perspectivă teoretică
mai detaliată poate fi citită în „Drama maghiarizării românilor din Covasna şi Harghita”, Editura
EUROCARPATICA, Sfântu Gheorghe, 2000, p. 23-39).
Am optat pentru abordarea bazată pe investigaţii de teren, nu numai din necesitatea de
fundamentare ştiinţifică a tuturor consideraţiilor privind relaţiile interetnice dintre români şi maghiari în
acest epicentru maghiar de iradiere a tuturor proiectelor, statutelor şi programelor de viitor ale liderilor
maghiari, dar şi pentru a oferi atât publicului cititor, opiniei publice româneşti, cât şi, mai ales,
politicienilor de toate culorile, guvernanţi sau în opoziţie, (dacă ar ajunge s-o citească) imaginea pe viu a
„tragediei de a fi minoritar în propria ta ţară” - cum spun subiecţii cercetărilor noastre - în condiţiile în care
liderii UDMR participă la guvernări şi îşi duc la capăt, pas cu pas, proiectele iredentiste. O parte din aceste
opinii au fost surprinse în lucrările anterioare. Aici vom întregi imaginea cu alte aspecte prin care vom
încerca să redăm atmosfera psiho-socială, starea de spirit, în care trăiesc românii, bătălia reală pentru
păstrarea românităţii, a identităţii naţionale într-un mediu nu întotdeauna prielnic, ci mai degrabă cu
accente de ostilitate, iar în unele situaţii, chiar de şovinism şi antiromânism creat, promovat şi practicat de
liderii maghiari.
Am denumit subcapitolul „cronică” pentru că vom urmări să descriem starea de lucruri aşa cum ni
s-a prezentat ea de către subiecţii de ambele etnii, fără nici un adaos din afară, pentru a demonta imaginea
idilică, dar falsă şi perfidă pe care o oferă liderii maghiari de când se află la guvernare (sunt, de fapt, de trei
legislaturi: 1996-2000; 2000-2004 şi 2005-2008), cu privire la bunele lor intenţii privind România şi
românii, alături de care trăiesc şi pe care, în fapt, îi marginalizează şi îi exclud din toate demersurile lor
economice, sociale sau culturale. Contrariu oricărui drept sau oricărei legislaţii europene, la care fac apel,
numai formal, „pentru a lua faţa europenilor”, maghiarii, prin puternicul lobby de care dispun în
organismele europene, încearcă să-şi impună prin presiuni din afară Statutele de autonomie a Ţinutului
Secuiesc, de autonomie culturală, dar îşi pierd orice credibilitate în faţa românilor care le-au înţeles
tertipurile şi jocurile politice ce au întotdeauna ingredient şantajul.
Ne-am propus, pentru început, o tratare de tip pozitivist ( descriptivă, factologică), pentru că
faptele, fenomenele şi procesele sunt „materia primă” în sociologie, dar specifice şi etnologiei şi
antropologiei culturale, ele constituind temeiul tuturor interpretărilor, explicaţiilor şi teoretizărilor
ulterioare. Din păcate, la noi, cei mai mulţi cercetători, analişti şi reprezentanţi ai mass-media, fac
aprecieri în acest domeniu, primii, apelând preponderent la literatura teoretică străină, iar ceilalţi, la
propriile prejudecăţi sau la clişee politicianiste, care sfidează şi escamotează de cele mai multe ori adevărul.
Citindu-i sau ascultându-i la radio sau TV ne dam seama cât de departe sunt de realităţile din Covasna şi
Harghita, iar dacă le cunosc, cât de insensibili rămân la dramele românilor, individuale şi colective, ca
„minoritari şi străini în propria lor ţară”. Noi redăm faptele pentru ca cititorii să ajungă la corecta înţelegere
a modului cum se construieşte climatul interetnic, cum se formează identitatea şi conştiinţa naţională, cum
se apără ele de către posesorii lor în condiţii de viaţă şi de muncă vitrege. Aspectele pe care le vom evoca
vor reflecta atât atitudinile normale ale comportamentului maghiarilor, oameni de rând, care gândesc şi
trăiesc în spiritul bunei înţelegeri şi al bunei vecinătăţi, cât şi derapajele liderilor lor din UDMR şi
organizaţii civice, ale unor intelectuali şi funcţionări publici, nu numai de la minima morală dintre etnii, ci
şi de la principiile statului şi societăţii de drept, de la legislaţia internaţională şi europeană.

197
 În raport cu capitolele anterioare, în care am analizat românii şi celelalte etnii la contactul dintre
culturi, într-un climat normal, de coeziune şi înţelegere reciprocă - saşii, turcii, tătarii, romii şi chiar
maghiarii din zonele cu populaţie majoritar română din Mureş, Banat, Sibiu şi Braşov - în capitolul
următor, vom releva efectul nefast al politicii UDMR asupra etnicilor maghiari majoritari din Covasna şi
Harghita, îndoctrinaţi şi orientaţi spre acţiuni în forţă împotriva românilor şi instituţiilor lor; gradul avansat
de eludare şi falsificare a realităţii, de incitare la acte şi gesturi reprobabile faţă de români, faţă de
simbolurile şi demnitatea lor la care se pretează liderii politici şi de opinie maghiari, în orice împrejurare au
ocazia.
Comparaţia dintre comportamentul maghiarilor din afara spaţiului Covasnei şi Harghitei şi
acţiunile liderilor lor, fie moderaţi, fie extremişti, va evidenţia, pe de o parte, distanţa enormă la care se
situează liderii maghiari faţă de aspiraţiile maghiarilor de rând la linişte, înţelegere şi bună convieţuire cu
românii, iar pe de alta, un lucru tot atât de major, că maghiarii sunt o populaţie deschisă la contacte
culturale, aptă de relaţii normale, calde, cu care se poate convieţui în bune condiţii, ca vecini, prieteni,
colegi de muncă, dacă nu se lasă influenţaţi de ideologia şovină, antiromânească a UDMR şi organizaţiilor
civice, de „proiectele lor iredentiste”. Cercetările de teren pun în lumină fără tăgadă că, prin politica lor
agresivă, liderii lor nu răspund problemelor reale ale maghiarilor, iar cei din afara Covasnei şi Harghitei
chiar se delimitează ferm de ei, considerându-i „prea aşa, că le ia gura pe dinainte”, după cum nu răspund
nici nevoilor multor maghiari din zona pe care ei o păstoresc, adică Harghita şi Covasna.
Studiul situaţiei relaţiilor interetnice dintre români şi maghiari şi al statutului românilor trăitori
aici, aflaţi în minoritate numerică, l-am început prin investigaţii la vârf, cu oficialităţile române care
cunoşteau situaţia şi răspundeau de menţinerea unui climat normal, dar şi prin discuţii libere cu intelectuali
şi cu oameni de rând, din sate şi oraşe cu populaţie mixtă româno-maghiară, ale căror opinii pot sta pe
frontispiciul oricărui partid care are în sigla şi în programul său un deziderat naţional.
La 7 ianuarie 1992, populaţia României era de 22.788.993 de locuitori, din care românii
reprezentau 89,4%, maghiarii 7,1%, ţiganii 1,8%, germanii 0,5%, alte naţionalităţi 1,2. În zona pe care o
studiem, românii deţin o pondere de 24,79% în judeţul Covasna şi 15,24% în judeţul Harghita, valori care
se păstrează în general şi după recensământul din 2002. Ca atare, domeniul relaţiilor interetnice româno-
maghiare va fi marcat de ponderea majoritară a maghiarilor care vor da şi calitatea relaţiilor interetnice, în
lipsa unei autorităţi ferme a statului român şi a instituţiilor sale care să stopeze procesul de maghiarizare şi
să asigure un climat de stabilitate şi cooperare interetnică, de conservare a trăsăturilor etnice ale grupurilor
etnice, inclusiv, ale românilor, ce dau numele naţiunii.
Tipul de relaţii interetnice specifice zonei Covasna şi Harghita se înscrie în ceea ce noi am numit
„principiul piramidei”, adică, la vârful conducerii politice, economice, administrative liderii maghiari
promovează relaţiile de dominaţie, de subordonare a etniei române în virtutea ponderii lor numerice
covârşitoare, a unei aşa-zise „superiorităţi etnice”, a „drepturilor istorice”, pe când la nivel bazal, în viaţa
de toate zilele, românii şi maghiarii convieţuiesc firesc, cel mai adesea, (adică până nu intervine UDMR),
după normele respectului reciproc, ale înţelegerii şi acceptării diversităţii. Românii vecini cu maghiarii simt
ca un seismograf influenţa nefastă a liderilor maghiari după „răceala” ce se instalează în relaţiile lor
imediate, după „distanţa” ce începe să se întindă între ei, ca urmare a unui discurs înflăcărat naţionalist al
liderilor lor.
Dar să desfăşurăm filmul evenimentelor, aşa cum rezultă din cercetare.
Judeţul Covasna. Stăm de vorbă cu Prefectul Adrian-Vlad Căşunean, prima autoritate a judeţului,
reprezentantul guvernului român în teritoriu, care ne descrie starea românilor şi a românităţii, pierderile şi
traumele fizice, psihice, morale trăite de români în perioada imediat următoare evenimentelor din
decembrie 1989.
Cercetarea se desfăşoară începând cu 4 iulie 1994. Din discuţia cu Domnia Sa aflăm că după
1989, intelectualii şi cadrele didactice româneşti au trebuit să plece din judeţ. Listele cu cei care trebuiau
ucişi, (românii însemnaţi cu cruci negre şi maghiarii cu cruci albe), ameninţările că le dau foc, că „vor păţi
ca Agache” şi agresiunea psihică permanentă au devenit insuportabile. În cei patru ani, din 1989 până în
1994 când am ajuns noi cu cercetarea, maghiarii reuşiseră să desfiinţeze în 82 de localităţi din judeţul
Covasna şcolile româneşti. În Harghita, erau peste 100 de localităţi în care nu mai existau deloc şcoli
româneşti. Lipsa lor punea sub semnul întrebării problema vieţuirii în continuare a şcolii româneşti şi,
implicit, a identităţii române. Efortul de a aduce la normalitate situaţia învăţământului românesc în
zonă, printr-un Ordin al Prefectului de înfiinţare de unităţi şcolare în limba română în toate
localităţile în care acestea lipsesc, s-a soldat cu reacţii furibunde ale UDMR în presa locală („Puterea
face curăţenie generală”, Haromszek, 2 februarie 2004) care interpretează măsura legală a

198
Prefectului, extinzând-o nepermis la toate domeniile neagreate de ei, ca pe o „ameninţare la
existenţa lor”, pe care o vor face cunoscută tuturor forurilor politice şi democratice interne şi
internaţionale.
Ordinul avea la bază nu numai obligativitatea constituţională de a asigura tuturor copiilor condiţii
egale de învăţare a limbii române, ca limbă oficială a statului în care trăiesc şi vor munci în viitor, dar şi
cerinţele expres formulate de multe familii de maghiari care şi-au exprimat dorinţa ca fiii lor să înveţe
şcoala în limba română, ca şi ale familiilor de poliţişti şi alţi slujbaşi români ai statului care trăiau în satele
compact maghiare şi voiau să-şi dea copiii la şcoală românească. „D-le Prefect, faceţi ceva să înveţe copiii
noştri şcoala în limba română, ca altfel se maghiarizează”, îl rugau slujbaşii români.
Familiile mixte de români şi maghiari sunt obligate să înveţe maghiara. Prin ele, are loc un cert şi
intens proces de maghiarizare, ştiut fiind că în toate familiile mixte domină etnia maghiară, iar „copiii bat
spre maghiari”.
La insistenţele Prefectului, în 12 şcoli s-a reuşit să se facă şcoală românească inclusiv pentru 1-2
copii de români. Dar reacţia maghiarilor nu s-a oprit aici. Având în sate 80% primari maghiari, aceştia abili
au pus umărul. Au început să ia declaraţii de la părinţii români cu copii de vârstă şcolară că „nu doresc să
înveţe copiii lor şcoală în limba română”. Unii dintre ei au fost ameninţaţi că dacă îşi înscriu copiii la
şcoală românească le dau foc caselor. În acest fel, teama îi împiedica pe părinţi să-şi dea copiii să înveţe
şcoala în limba română. După ce au separat şcolile, acum vor să consfinţească o stare de fapt obţinută prin
teroare şi presiune. Vor să legifereze ce au dobândit prin forţă ca premisă pentru un viitor stat multinaţional
şi de aici până la federaţie în care ei să fie parte constitutivă a statului nu mai este decât un pas.
În general, cu populaţia de rând nu sunt probleme, afirmă prefectul. Se poate dialoga.
Printre maghiari se poate trăi foarte bine dacă abdici de la principiile mari şi dacă nu iei atitudine.
Să nu vezi, să nu auzi şi să-ţi abandonezi etnia. Ca oameni, sunt corecţi, harnici, te poţi înţelege cu ei.
„Dar până la un punct: să nu-i atingi la hungarism că aici nu mai ai acces. Şi cei mai moderaţi spun că
Ardealul trebuie să fie al lor”, după principiul: „tot al nostru”. Ei trăiesc puternic afectiv sentimentul etnic.
UDMR incită tot timpul. Fără ei, judeţul Covasna ar fi cel mai liniştit judeţ din ţară. Dacă românii
iau atitudine normală sunt imediat etichetaţi „extremişti” şi „şovinişti”.
Sunt sate în care au mai rămas doar bisericile ortodoxe, fără oameni. (De reţinut, că nu se
înfiinţase Episcopia de Covasna şi Harghita. Ea se va înfiinţa în 25 septembrie 2004). Singurul element de
românitate mai sunt pietrele de la morminte, dar şi ele au fost smulse, iar numele de pe cele care au mai
rămas dovedesc maghiarizarea purtătorilor lor.
Tot în valul „revoluţiei maghiare” şi al entuziasmului de a scăpa de romani în Transilvania, pe
lângă separarea şcolilor şi alungarea copiilor şi cadrelor didactice române, a fost desfiinţat şi Muzeul
Judeţean care avea două secţii, română şi maghiară şi în locul lui a apărut „Muzeul Naţional Secuiesc”, spre
sfidarea românilor ale căror piese geto-dacice sunt inaccesibile marelui public şi zac în depozite.
Demersurile Prefectului la Ministerul Culturii de atunci, de reînfiinţare a muzeului comun au rămas fără
rezultate. Românii cu funcţii de conducere au fost înlăturaţi în numele fostului regim. În judeţ, problemele
maghiarilor sunt rezolvate, ale românilor, nici pe departe.
Discuţiile cu alţi reprezentanţi ai românilor au pus în evidenţă noi aspecte. În judeţ au rămas puţin
români din afara lui. Şi-au vândut apartamentele la schimb cu maghiarii din Bucureşti, Braşov şi au plecat.
În acest fel, a scăzut ponderea românilor, iar maghiarii s-au concentrat în zonă. Străzile, localităţile au
primit nume bilingve, iar şcolile mixte nume ungureşti. „Maghiarii nu sunt de acord cu nimic şi nu sunt
mulţumiţi de nimic. Aşteaptă banii de la Bucureşti şi ordinele de la Budapesta. Primarii sunt instruiţi la
Budapesta”, ne spune un subiect bun cunoscător al colegilor lui de muncă maghiari. Tinerii maghiari nu
învaţă limba română. Li se induce aversiunea faţă de limba română. De aceea, nu înţeleg româneşte. La
istorie, li se dictează doar câteva fraze.
În orice dialog, maghiarii sunt ospitalieri în faţă şi te sapă pe la spate. Acţionează în forţă,
după principiul: „Aici şi acum” şi „ Acum sau niciodată”. Ei sunt foarte organizaţi. În 22 decembrie
românii s-au trezit nepregătiţi pentru ceea ce avea să urmeze, pe când ei ştiau ce au de făcut. Atunci
ei erau deja pe val. Atitudinea lor emblematică a fost şi a rămas dispreţul faţă de statul român. De
pildă, primarul nu poartă eşarfa cu tricolorul statului român la evenimentele oficiale sau steagul românesc
stă ascuns, pe undeva, nu este la loc de cinste. Este un continuu du-te vino de înfrăţiri şi vizite între
maghiarii din România şi Ungaria. Domneşte legea bunului plac.
În judeţul Covasna sunt până la o sută de localităţi unde nu sunt şcoli, biserici, preoţi şi unde se
merge pe asimilarea naturală prin constrângerea la care sunt supuşi locuitorii pentru a-şi satisface nevoile

199
zilnice. Bisericile româneşti, ca şi slujitorii lor, sunt sărace că ele în regimul trecut nu au fost subvenţionate,
pe când cele catolice au fost subvenţionate şi de ele nu s-a atins nimeni.
Din perspectiva istorică, spun istoricii locali, relaţiile interetnice se confundă cu procesul de
maghiarizare care se observă în modul de scriere a numelor de persoane. În epoca medievală, se
identificau cu cele sociale de la proprietar la iobag. Românii sunt pomeniţi în documente, în fonduri
familiale şi administrative, în calitate de iobagi pe feuda unui grof. În perioada interbelică, autorităţile
României întregite dintre 1918-1940, au încercat „unele reparaţii ale stricăciunilor anterioare”, cum spune
un subiect al cercetării noastre, „cu rezultate impresionante, unele chiar emoţionante”, în două domenii:
cultural şi spiritual. Şcoala şi biserica românească au fost repuse în drepturile lor şi s-au făcut eforturi mari
pentru re-românizarea românilor după efectele dezastruoase ale politicii de maghiarizare desfăşurate
anterior. Momentele de mare dramatism ale Ardealului nu pot fi uitate: anii 1848-49, 1918-1920, 1940-
1944, perioada RAM ((Regiunii Autonome Maghiare) şi evenimentele din 1989-1990. Documentele din
aceşti ani sunt zguduitoare.
După 1989, lovitura asupra comunităţii româneşti s-a dat prin şcoală şi biserică. Separarea
şcolilor, dezorganizarea sistemului de învăţământ şi luarea şcolii de limbă maghiară pe cont propriu de
către reprezentanţii de etnie maghiară din Ministerul Învăţământului, ajutaţi de uneltele autointitulate
„democrate”, dar în fond, antiromâneşti, au constituit cele mai grave încălcări ale legislaţiei, ale
Constituţiei, în cele din urmă, ale autorităţii statului român asupra cărora nu s-a mai revenit. Aceste
„obiective” fiind cucerite, liderii maghiari au trecut la noi revendicări. Experienţa de minoritari a românilor
din Covasna şi Harghita i-a dus la concluzia că, atâta vreme cât şcoala şi biserica sunt în suferinţă,
românitatea este grav afectată.
Raporturile dintre români şi maghiari, arată subiecţii cercetării, nu sunt cele aşteptate, de
înţelegere şi cordialitate, ci sunt de asimilare, printr-o politică etnică agresivă a maghiarilor dusă cu
contribuţia guvernanţilor români, prea slabi şi prea laşi pentru a impune interesul naţional, al conservării
identităţii românilor minoritari numeric în această zonă.
În localităţile cu populaţie dominant maghiară românii sunt pe cale de dispariţie. În Aita Mare,
judeţul Covasna, de pildă, din 72 de familii de români mai sunt doar 20 (în 1994, când realizam
cercetarea), dintre care 10 familii sunt mixte şi 10 pur româneşti, adică soţ şi soţie.
În ceea ce priveşte contactul dintre culturi, aici, prima asimilare care a avut loc a fost cea
lingvistică. Ea a avut loc în două perioade istorice în forme extrem de dure: în perioada dualismului austro-
ungar şi în anii terorii horthyste când toţi românii au fost obligaţi să înveţe limba maghiară. O vorbesc
curent în casă şi cu vecinii. Bătrânii cu care am stat de vorbă o învăţaseră atunci, apoi, copiii lor au învăţat-
o de la ei.
Însă asimilarea nu s-a extins la religie şi obiceiuri, nici la obiecte tradiţionale. În aceste sectoare,
fiecare a rămas pe „teritoriul” său. În privinţa situaţiei relaţiilor interetnice, româncele din Aita Medie
ne mărturisesc că „situaţia de-acum e la fel ca în 1940. Maghiarii sunt la conducere. Primarul e
ungur, secretarul ungur, cei din consiliu unguri. În România noastră, noi nu avem nici un drept şi
mi-e ciudă că tot ei se plâng”. Sunt 1200 de maghiari şi 80 de români. Căsătoriile mixte duc la
maghiarizarea automată a copiilor care se nasc, mai ales, când mamele sunt unguroaice. În sate au rămas
numai vârstnicii. Tinerii au plecat. Ei nu se mai întorc în secuime. „Părinţii nu s-au mai bătut să aibă şcoală
în limba română. Nici nu mai ridică probleme”. Au înţeles că raportul de forţe le este defavorabil. În Aita
Mare şi Aita Seacă, familiile româneşti sunt şi mai puţine.
Scăderea numărului românilor din satele etnic mixte reiese limpede şi în comuna Breţcu. După
opinia unui intelectual, înainte de 1940, românii şi maghiarii erau în proporţii egale 50% şi 50%. Românii
şi maghiarii conlucrau bine în meserii, în gospodării. Maghiarii se ocupau cu agricultura, iar românii cu
creşterea animalelor. Limba o învăţau reciproc. În 1940, cu Dictatul de la Viena, mulţi români, datorită
terorii, au plecat şi nu s-au mai întors. Apoi, au plecat tinerii din comună. Acum mai sunt 25% români şi
maghiarii au urcat la 75%. „În perioada lui Gheorghiu Dej, ungurii fiind în partid, au fost puşi toţi în
funcţii de conducere. Când a venit Ceauşescu, au început să aducă şi români primari. De la maghiari,
când erau la conducere, românii nu au primit drepturi, dar de la români, maghiarii au primit. Şcoala
maghiarilor era mai slabă că nu aveau cadre calificate. De aceea, treceau la şcoala românească să înveţe
carte bine. Cu UDMR, au trecut la învăţarea limbii maghiare. Acum, după ’89, este multă vrajbă ca şi după
’40”.
O autoritate maghiară din comuna Breţcu confirmă proporţia de 25% a românilor şi 75% a
maghiarilor, dar nu şi vrajba. (De altfel, trebuie să subliniem că, adeseori, din discuţiile cu autorităţile
maghiare, nu reieşeau nici un fel de tensiuni sau neîmpliniri ale românilor, care în concepţia lor „o duceau

200
bine şi nu mai ridicau probleme”). Înainte de 1989 nu au fost probleme etnice, afirmă oficialul maghiar.
După 1989, cele câteva care au fost s-au stins. Românii şi maghiarii trăiesc unii lângă alţii. Nu există
distincţia „noi” / „ei”. Oamenii se ajută între ei fără probleme. Lotzy îşi lasă cheia la români. Altfel, sunt
elemente certate cu legea şi la români şi la maghiari. La şcoală, sunt părinţi maghiari care dau copiii la
clase de limba română. Au grădiniţă în limba maghiară. Sunt copii care ştiu ambele limbi. Au loc căsătorii
mixte. Băieţii români iau fete maghiare.
O înaltă faţă bisericească de etnie română ne mărturiseşte că în Covasna şi Harghita, omul ca
individ n-o duce rău. O poate duce chiar foarte bine. Dar este ameninţată obştea naţională în ansamblu,
adică, limba, cultura, şcoala, biserica. Ar trebui să se ia măsuri pe linie bisericească să se aducă preoţi, că
sunt 20 de parohii fără preoţi ortodocşi de limbă română. Trebuie, de asemenea, să se întărească şcoala cu
cadre didactice româneşti şi înalt calificate şi să se păstreze obiceiurile şi tradiţiile care reflectă specificul
nostru naţional.
„Ziditor vorbind”, un preot din judeţul Covasna încearcă o descriere a situaţiei relaţiilor interetnice
din perspectiva sa de paroh român. Percepţia maghiarilor este aceasta: ei sunt stăpâni, iar noi venetici,
implantaţi ai comuniştilor, deşi realitatea este că la început au fost românii. Situaţia preoţilor este foarte
grea că nu au salarii şi au copii de crescut. Românii din unele sate, neavând şcoală, neavând preot, la
recensământ, s-au trecut la unguri şi la biserica catolică, cu speranţa că doar aşa n-or mai fi batjocoriţi de
unguri. Românii trăiesc complexul de inferioritate pe toată scara socială de jos în sus. Maghiarii au cultivat
umilirea românilor pentru că le-au speculat slăbiciunea de a fi dezbinaţi, în timp ce ei îşi cultivă cu mare
zgomot mândria de neam şi de ţară. Mai există totuşi şi români, deşi puţini, care îşi păstrează demnitatea de
români, dar nu se manifestă. Dacă arată, ies scântei. Se închid în ei, nu mai comunică. Liderii maghiari care
sunt publicişti, romancieri sunt o cinste, o mândrie, pe când cei români sunt „naţionalişti”. Au un mecanism
perfid de a te pune în gura mass-media. Afirmarea identităţii maghiare este deplină, normală, pe când
afirmarea identităţii românilor este etichetată „şovinism”. Oamenii de bună credinţă nu au curajul afirmării
identităţii române. Nădejdea le mai rămâne în biserică. Prin ea se simt români şi creştini. Ca preot, a intrat
cu crucea în fiecare familie mixtă şi de la 70-80 de familii de ortodocşi acum are 150. Este un pas mare
pentru etnie şi pentru credinţă. În satele cu puţini români şi fără preot, din nevoia de legătură cu Dumnezeu,
românii trec la ceilalţi să ştie cine îi înmormântează şi unde îi duc. Oamenii au nevoie de hrană sufletească.
„Ca preot, îmi slujesc neamul şi credinţa. Naţia poate fi slujită şi prin biserică şi eu asta fac”.
În oraşele şi în satele preponderent maghiare, românii se află la limita supravieţuirii spirituale,
umane, etnice. În martie 1990, minerii din Baraolt au declanşat o „mineriadă” antinaţională. Strigau
„exterminăm românii!” Au batjocorit biserica ortodoxă. Recensământul din 1992, nu a reflectat corect
identitatea naţională a românilor, că de frica maghiarilor, să nu mai aibă probleme cu ei, mulţi români s-au
declarat maghiari. Au capitulat psihic. „Nu ştiu dacă voi putea să plec, dar nu ştiu nici dacă voi mai putea
rezista aici”, spuneau românii.
Este dovada neîndoielnică a rezistenţei la care sunt supuşi şi expuşi românii pentru a-şi păstra
identitatea naţională.
După opiniile altor români, maghiarii de rând se despart de cei care-i îndeamnă la vrajbă. Ei
nu mai răspund la chemările şefilor lor. Ura interetnică este cultivată de cei care ţin de „scaune” şi
de privilegiile pe care le aduc acestea. Şcoala, în concepţia liderilor români, trebuie să facă educaţie
interculturală, să cultive jocul împreună al copiilor maghiari şi români. Pe români nu-i caracterizează
răutatea, ci bunătatea şi în spiritul acestei trăsături, trebuie educată prietenia şi buna convieţuire.
Comuna Ilieni. Relaţiile interetnice dintre români şi maghiari, la nivelul de jos, afirmă subiecţii
români şi maghiari din Ilieni, sunt normale. Oamenii se înţeleg între ei ca vecini sau ca oameni ai
muncii, oriunde sunt împreună. Problemele apar de la parlament şi guvern în jos, de la cei ce ţin de
scaune. Aici, sunt împreună la muncă şi la distracţii. Se înţeleg bine, fără probleme. La bal vin şi
românii şi maghiarii, Paştele se serbează de două ori, cel ortodox şi cel catolic. La nuntă, muzica este
românească şi maghiară. Să nu se amestece cei de sus în viaţa noastră. Ei greşesc. În căsătoriile mixte,
atât ortodocşii, cât şi catolicii, trec adesea la reformaţi. Care este mai slab cedează. Căsătoriile se bazează
pe sentiment.
Unii români, foarte deschişi cultural sau mai bine spus, deschişi la contactul dintre culturi, învaţă
maghiara ca o sursă în plus de informare şi de îmbogăţire prin cultura altui popor, ceea ce ni se pare un
comportament cultural normal. Aceleaşi raţiuni ar trebui să prezideze şi nevoia etnicilor maghiari de a
învăţa limba română, ca izvor de cunoaştere şi de trăire, inclusiv pe cale culturală, alături de români.
Cunoscând limba vecinului sau colegului de muncă, oricare ar fi acesta, se deschid uşi şi punţi nelimitate de
comunicare, înţelegere şi preţuire reciprocă. Are loc o interferenţă benefică între culturi şi, implicit, între

201
oameni. Viaţa se manifestă cu toate valenţele ei pozitive, spre împlinirea intelectuală şi sufletească a
tuturor.
Să urmărim, în continuare o dezbatere pe probleme interetnice cu autorităţile judeţene şi locale la
care au participat 39 de primari, dintre care 7 români. S-a desfăşurat la Consiliului Judeţean Covasna. La ea
a fost invitat şi ambasadorul Angliei la Bucureşti.
Vom reda consecutiv intervenţiile celor doi reprezentanţi: al etniei maghiare şi al etniei române
pentru ca cititorul să compare şi să facă singur aprecierile de valoare, noi ca autori, asumându-ne numai
rolul de „cronicari” ai evenimentului la care suntem prezenţi. Pentru că spaţiul nu ne permite, vom reda
numai intervenţiile celor două autorităţi locale.
Ia cuvântul Órban Arpad, Preşedintele Consiliului Judeţean Covasna. Vom încerca să
reproducem cât se poate de fidel, inclusiv dificultăţile şi greşelile de limbă română, pentru a nu schimba
sensul afirmaţiilor.
Judeţul Covasna este un judeţ mic. Se pune întrebarea: Comunitatea maghiară şi română şi-au
schimbat comportamentul după 1989?
Eu consider că nu s-a întâmplat nimic deosebit după ’89 în relaţiile interetnice. Oamenii se ţin de
muncă. Convieţuiesc, respectându-se reciproc. În contextul revoluţiei şi deschiderii politice au apărut
ambiţii omeneşti: partide, asociaţii, declaraţii tendenţioase reciproce. Naţionalitatea română este mult mai
agresivă în declaraţii în presă, mass-media. În Parlament, s-a dezbătut Raportul HAR-COV. Dreptate între
noi cu supărări foarte serioase. Am fost personal jignit că nu au stat de vorbă şi cu mine. Se vehiculează,
se afirmă fel şi fel de lucruri. Lucruri mai mult speculative decât reale. Se pune întrebarea dacă maghiarii
sunt loiali României. Dar România nu trebuie să fie loială cu noi?...
Sub aspect politic nu sunt probleme deosebite. Trebuie făcut ceva care să îndrepte lucrurile. Să
cream o asemenea atmosferă încât oamenii să fie corect informaţi. Unii agită probleme fără măsură.
Organismele trebuie să dea o imagine corespunzătoare despre maghiari. Imaginea cu Ardealul nu este
reală. Această idee creează o situaţie împotriva maghiarilor. Şoferii nu au fost serviţi în ţară că sunt
covăsneni. Se retrage minoritatea maghiară din Consiliul pentru Minorităţi. care fără maghiari nu este
întreg. Chestiunile să fie lămurite.
Ia cuvântul Adrian-Vlad Căşunean, Prefectul Judeţului Covasna.
Situaţia socială a judeţului. Secuii sunt oameni harnici. Au o verticalitate specifică. La ora 5.00
sunt pe câmp. S-a spus că faţă de ’90 nu s-a întâmplat nimic. Nu este adevărat. În Covasna, are loc din ’40
un intens proces de maghiarizare. Ortodocşii nu mai au biserici. Asupra tatălui meu s-a încercat
maghiarizarea. Oamenii de jos au trăit bine. În martie ’90, un număr de 22 români trebuiau să piară,
conform listelor afişate în două locuri. Eu eram pe locul 4 cu Dr. Iacob. Forţele politice maghiare au
acaparat puterea la câteva zile după 22 decembrie 1989. Atunci, UDMR era bine pusă la punct în cele mai
îndepărtate cătune. Au luat pe cont propriu politica pe care voiau s-o aibă statul român faţă de maghiari. Eu
am fost reales ca avocat de partea maghiară. Românii au fost schimbaţi, reacţie de care maghiarii acum nu
mai răspund. În întreprinderi, românii au fost înlăturaţi. După înfiinţarea UDMR, în Raportul HAR-COV
nu s-a scris tot ce s-a întâmplat. Am primit scrisori de ameninţare. Era o atmosferă psihică apăsătoare. La
ora 12 noaptea suna telefonul: Încă mai eşti pe-aici? Încă n-ai plecat? Ca avocat, am avut clientelă 70%
maghiari. Ei sunt clienţi foarte buni. Ca avocat, îi apreciez ca oameni serioşi. Dar în tribunal mă semnau pe
listă cu cruce şi strigau „ho”, pleacă din judeţ!...Acum nu mai există atmosfera de atunci. Frica, teama
puseseră stăpânire pe oameni... Ordinul 52 care i-a obligat ca în toate localităţile să se înfiinţeze şcoli în
limba română a fost interpretat că „prefectul naţionalist vrea să ne românizeze”, când de fapt, am dat
alternativă şi maghiarilor. Şi populaţia maghiară vrea să înveţe limba română. După părerea mea, politica
de creare a ghetoului spiritual este creată de UDMR. Inscripţiile bilingve sunt peste tot, deşi sunt ilegale.
Este o ruşine ca în centrul ţării să nu se ştie limba română. Nu există conflicte interetnice. Păreri contrare
vor fi. Viaţa i-a oţelit. Sunt structuri de luptători toţi. Politica este aceasta: Uitaţi-vă la Ungaria. Dacă plouă
acolo, trebuie să plouă şi aici. Mergând acolo, m-am convins că românii acolo sunt asimilaţi aproape total.
Într-o comună cu 90% români erau doar 3 inscripţii în limba română, la Primărie, la şcoala şi la un
magazin. Discutând cu un grup de copii români de 10 ani, am aflat că acasă vorbesc mai mult ungureşte, la
şcoală la fel. Unii bătrâni îşi cereau iertare că nu mai ştiu să vorbească româneşte că şi în casă vorbesc tot
ungureşte. „Ca religie suntem ortodocşi, oastea Domnului”. Îl întreabă atunci pe Orban: Există vreo şcoală
în Ungaria unde să nu se predea limba maghiară? Nu există, că Ungaria îşi reprezintă interesul foarte bine.
Acolo minoritarii români sunt cetăţeni loiali Ungariei. Eu nu-i învinovăţesc că sunt loiali. În Ungaria nu
mai sunt minorităţi. Sunt asimilate. Nu este ţară în lume în care să fie respectate drepturile minorităţilor
naţionale ca în România.

202
 Intrând în sală Ambasadorul Angliei, Órban Arpad pune în lucru limbajul „european”. După un
schimb de replici cu prefectul, conchide: ”Istoria este aşa cum este. Noi suntem aici, în patria noastră,
România, după drepturile internaţionale. Când ni se dau drepturile din Europa? Se scuză în faţa
ambasadorului că este agresiv, dar prefectul cu puterea de stat şi a avocaturii vă poate forma o altă
imagine”.
Adrian-Vlad Căşunean răspunde. Conceptul constituţional este acesta: România este stat
naţional, nu multinaţional. Norma internaţională, ca stat naţional, nu prevede şcoală pentru fiecare etnie, ci
obligativitatea şcolii în limba statului. Sunt obligat prin lege s-o fac. Fiecare popor are demnitatea lui. Ce
cer maghiarii este un privilegiu. La Galaţi sunt trei copii maghiari şi este întreabat de ce nu este şcoală
maghiară. În Ungaria nu sunt şcoli. Cuantumul pretenţiilor este absurd. Dar celelalte etnii nu se ridică?
Unica alternativă este convieţuirea Sunt puncte de vedere contrare, dar care nu duc la
conflicte interetnice, conchide prefectul.
Dezbaterile continuă. O observaţie interesantă este făcută prin întrebarea unui participant: La
drepturi sunt şi obligaţii. Este obligatorie învăţarea limbii române? Da ! i se răspunde din sală.
Încheiem aici, cu convingerea că fiecare îşi va construi propria imagine despre climatul interetnic
şi contactul dintre culturi în judeţul Covasna, după 4 ani de la evenimentele din decembrie 1989.
Dacă la nivelul bazal al societăţii sau la „firul ierbii” cum ne place nouă să spunem când vorbim
despre comunităţile umane, relaţiile interetnice pot să-şi urmeze un curs relativ normal, la nivelul
autorităţilor judeţene ale statului şi al reprezentanţilor etniei maghiare, ele sunt tensionate şi dure, diferenţa
de opinii şi concepţii tinzând de fiecare dată să se transforme în opoziţie verbală ireconciliabilă, dar nu în
conflict.
Judeţul Harghita, cu reşedinţa la Miercurea-Ciuc. Discutăm cu Prefectul Judeţului, Ion Doru
Voşloban. Interviul cu Domnia sa, ne-a luminat alte aspecte ale relaţiilor interetnice dintre români şi
maghiari, de data aceasta din judeţul în care maghiarii deţin circa 75%.
Este zonă secuiască, dar cu element preponderent românesc în Nord, în zona de munte. Acolo
fiind românii majoritari, relaţiile interetnice şi comunicarea sunt mai deschise, separatismul etnic, instaurat
după 1989 în cultură şi învăţământ, este mai redus. Liderii maghiari ai judeţului proiectează unirea cu
judeţul Covasna pentru a reînfiinţa fosta Regiune Autonomă Maghiară. Ei vor să devină, astfel, element
constitutiv în Statul Român, cu limbă oficială şi atribute statale proprii, ceea ce contrazice Art. 1. din
Constituţie în care se afirmă că România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
Consilierii din Consiliul local lucrează şi se pun de acord cum să ocolească legile ţării. După ’89, au pus
imediat tablele indicatoare bilingve, în mod ilegal. Soarta românilor şi a românităţii este periclitată sub
aspect etnic. Se duce o intensă politică de marginalizare şi separare a şcolii româneşti şi, simultan, o intensă
activitate de propagandă privind identitatea etnică maghiară, asemănătoare cu cea de la 1848 şi din 1940,
după cedarea Ardealului. Maghiarii, la orice ceremonie defilează cu steagul maghiar şi mobilizează inclusiv
copiii celor din diasporă. Au înfiinţat Centrul de educaţie şi instruire etnică a maghiarilor. Au scos un
manual de Istorie a Ardealului pe care îl difuzează în şcoli şi îl folosesc în locul manualului oficial de
istorie.
În aceste condiţii, se conturează câteva imperative pentru români:
• accesul la şcoală şi biserică, buna organizare a acestora de către învăţători, profesori şi preoţi şi
realizarea unui învăţământ de calitate;
• activitate culturală intensă pentru conservarea specificului etnic românesc şi manifestarea
personalităţii noastre unice ca popor prin teatru, folclor, spectacole artistice, orchestră la care să
fie invitaţi românii din zonă;
• menţinerea identităţii naţionale româneşti cu orice preţ;
• iniţierea de concursuri pentru promovarea valorilor româneşti;
În privinţa dezvoltării socio-economice a Harghitei, maghiarii sunt avantajaţi dacă spre zonă se
orientează firme din afară şi nu din ţară pentru a cumpăra acţiunile şi întreprinderile.
Harghita este centrul maghiarilor, chiar epicentrul lor. După alegerea prefectului român, au
organizat acţiuni de intimidare că aveau în întregime arhitectură maghiară în conducere, minus prefectul.
Pentru a-l boicota, s-au hotărât să-l ţină deoparte, să nu i se comunice decât strictul necesar. Aşa a început
tensiunea, războiul nervilor, pentru D-l prefect.
Consiliul Judeţean a introdus în regulamentul de organizare a gardienilor publici criteriul
domiciliului şi al limbii maghiare, renunţând la criteriul competenţei. Procedeele lor nouă, românilor, ne
sunt clare.

203
 În mentalitatea oamenilor, s-a cristalizat ideea că Prefectura este românească şi Consiliul Judeţean
este maghiar, deşi în Consiliu ar fi trebuit să fie circa 20 de români. Este necesară prezenţa autorităţilor
centrale în judeţ în toate domeniile: sănătate, învăţământ, cultură, industrie, agricultură. Atribuţia
Prefectului de Şef al Serviciului de Descentralizare în judeţ se realizează mai uşor printr-o legătură mai
strânsă cu Centrul. Obiectivele politice ale guvernului pe ministere trebuie să ajungă întâi la prefect şi de la
el la cei din judeţ, din subordinea sa, şi nu invers, cum se întâmplă aici, acum, adică, întâi la Consiliul
Judeţean şi de acolo la Prefect. Aici, prefectul dă un Raport la Guvern şi o informare la Consiliul Judeţean
unde „este pus la stâlpul infamiei de consilierii maghiari care îl fac responsabil de orice amănunt”. Despre
şedinţele Consiliului Judeţean prefectul află din presa locală, iar când ajunge la şedinţă, maghiarii prezenţi
se întreabă: Ce caută prefectul aici? sau e luat la întrebări.
Spre deosebire de judeţele cu populaţie mixtă analizate anterior (Constanţa, Timiş, Sibiu, Braşov),
în care limba română era limbă comună de comunicare între etnii, în Harghita, există un front comun de
dispreţuire a limbii române format din preoţi, funcţionari locali, educatori, învăţători, profesori maghiari,
intelectualii de la baza societăţii care modelează spiritele şi caracterele tinerei generaţii şi ale întregii
populaţii, în ultimă instanţă.
O altă autoritate română a judeţului încearcă să ne facă lumină asupra evenimentelor din
decembrie 1989.
În momentul derulării evenimentelor din 22 decembrie 1989, minoritatea maghiară, majoritară în
zonă, ştia foarte bine ce avea de făcut, pe când românii s-au trezit în faţa faptului împlinit. Pentru maghiari,
lucrurile erau bine puse la punct. Românii primeau bilete pe sub uşi să plece până nu e prea târziu. Erau
sfătuiţi de prietenii maghiari că „va fi o perioadă foarte grea, nu mai putem duce jugul de sub Ceauşescu.
Cine ştie ungureşte poate sta, cine nu, nu!” În primele 24 de ore, după 22 Decembrie 1989, UDMR era
organizat până în cele mai mici detalii. Organizaţia revoluţionară a micilor gospodari, filială a
UDMR la ţară, s-a îndreptat spre CAP-uri, unde cu virulenţă, „micii gospodari maghiari” au distrus
tot sectorul zootehnic, de plâng şi acum oamenii după şeptelul sacrificat atunci. Prin intelectualitate
şi preoţi, s-a propagat o puternică atitudine antiromânească. Oamenii de rând sunt paşnici. Dar prin
trenuri, românii au fost atacaţi. Un lider UDMR, voia, atunci, să arunce în aer clădirea centrală din
Miercurea Ciuc în care se află toate instituţiile reprezentative ale judeţului, prefectură, consiliu etc.
Existenţa UDMR ca partid etnic este o gravă deraiere de la politica normală.
Maghiarii, ca grup etnic, sunt oameni buni, foarte harnici, cinstiţi, de cuvânt. În loc ca aceste
trăsături să genereze premise pentru o convieţuire liniştită, toţi trăiesc sub semnul incertitudinii. Nu sunt
relaxaţi pentru că îşi propun idealuri irealizabile, adică România să fie stat multinaţional şi ei să fie o
componentă naţională alături de români, iar limba maghiară a doua limbă oficială. În Harghita, sunt multe
familii de români asimilate de maghiari. În familiile mixte, unii au trecut la maghiari. Copiii, în general,
sunt trecuţi la naţionalitatea maghiară.
Şcoala Nr. 9 din Miercurea-Ciuc este mixtă, cu elevi şi cadre didactice române şi maghiare,
înfiinţată după 1989, după despărţirea forţată a învăţământului în limba română de cel în limba maghiară.
Sunt şi părinţi maghiari conştienţi că soarta copiilor lor depinde de cunoaşterea limbii române. Însă
majoritatea maghiarilor nu vor să înveţe limba română şi nu o ştiu. Cei care o mai ştiu, din rea-voinţă nu o
vorbesc. Maghiarii s-au bucurat de drepturi din partea românilor în toate perioadele, pe când românii, nu.
Ei au învăţat în institutele de învăţământ superior din România, s-au folosit de largile posibilităţi de
afirmare pe vremea lui Ceauşescu şi, apoi, au părăsit ţara sau, rămaşi în ţară, au denigrat-o.
În ’89-’90, românii nu au scos 3 luni un cuvânt de frica liderilor maghiari. Altfel, oamenii simpli
sunt cinstiţi. Nu gândesc ca cei de sus. În Moldova, biserica catolică este foarte puternică. Maghiarii au
adus copii din Moldova, îi învaţă limba maghiară şi, apoi, aceştia se întorc în Moldova pentru a face şcoală
în limba maghiară. Un control prin şcolile din judeţul Harghita a dezvăluit că în nici o şcoală nu exista
tricolorul românesc. În privinţa limbii române, concluzia controlului a fost că dacă nu se iau măsuri
de învăţare a ei ca, limbă oficială sau limbă de stat, limba română va dispare. Maghiarii păstrează
câte o profesoară de limba română ca s-o arate celor de la Bucureşti când vin în control. Absolvenţii
de liceu ştiu să spună numai ”Bună ziua”. Maghiarii vor ca la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj să-i
aducă pe ungurii de peste tot, dar să-i finanţeze statul român. La Sovata, statuia lui Nicolae Bălcescu a fost
rasă. La Dealu, şeful de post a fost omorât şi pârlit în faţa copiilor, iar secuii care au făcut acest lucru sunt
pentru ei „eroi”. Raportul HAR-COV a fost real, dar i s-a pus surdină. „Românilor de aici nu li se va da
niciodată dreptate. Gaura din steag ei au făcut-o”, spune cu amărăciune un român.
Cercetarea a continuat cu lucrători din alte servicii ale statului român. Problema contactului dintre
culturi, după cum bine se poate observa, a rămas mult în urmă. Ea se evidenţiază deplin unde oamenii

204
trăiesc în armonie şi îşi creează momente de bucurie, de cultură, de prietenie în comun. În raporturi de viaţă
marcate de tensiuni, stări latente de conflict, dominaţie generalizată, dialogul culturilor, normal în condiţii
de interacţiune reciprocă pozitivă, se transformă în tensiune şi ostilitate între culturi, aşa cum se constată în
Covasna şi Harghita, la nivelul structurilor politice, al relaţiilor oficiale, formale dintre liderii cele două
grupuri etnice.
Deşi maghiarii vor să reînvie Ţinutul Secuiesc, secuii de fapt se reduc la câteva persoane, după
recensământul din 1992, iar în Recensământul populaţiei şi al locuinţelor din 18 martie 2002, etnia
secuilor nu mai există printre cele 23 de coloane în care sunt prinse toate etniile, inclusiv cei de „altă etnie”
sau „etnia nedeclarată” (Vol I, Populaţie – structură demografică, INS, p. 680-681). Ei sunt victima unui
intens proces de maghiarizare, ca şi şvabii şi românii care au convieţuit alături de ei. După opiniile
românilor, secuii sunt folosiţi ca masă de manevră. Sunt oameni harnici, de cuvânt, mai aspri, ca oamenii
de la munte. Individual, te poţi înţelege, dar ca masă şi lideri sunt o problemă. Fiind alimentaţi din
exterior, ei luptă pentru stăpânire nu pentru identitate, pe care o au şi o consolidează pe zi ce trece.
De când se naşte, copilului de secui i se spune: „Eşti maghiar, eşti primul pe pământ. Tu ai fost stăpân în
familie, şcoală, religie”.
Toleranţa este o calitate a poporului român. Dar el trăieşte o mare dramă: este minoritar în
propria-i ţară, în centrul ei, iar cei ce o conduc, guvernanţii, politicienii în general, nu-l înţeleg. Sunt
oaze de români, ca satul Doboi din Plăieşii de Jos, unde sunt 40 de familii de români ortodocşi, care au
conştiinţă de români, dar vorbesc ungureşte. Ascultă slujba la biserică în limba română, iar când ies afară
dintre pereţii ei „vorbesc ungureşte, pentru a-şi putea rezolva problemele. Dacă nu vorbesc ungureşte, nu şi
le rezolvă”. În Joseni, românii se consideră maghiari, dar sunt ortodocşi. Un lucru ştiut şi recunoscut este
că la zilele morţilor, mulţi aşa-zişi „maghiari” vin în cimitirele ortodoxe, aprind o lumânare şi îşi
comemorează moşii şi strămoşii. Este o dovadă silenţioasă a maghiarizării fiilor, nepoţilor şi
strănepoţilor din vremurile noastre.
Românii din Harghita întâmpină câteva dificultăţi până acum nesurmontate.
• Ei nu au ajuns să fie reprezentaţi printr-un român în Parlamentul României, nefiind recunoscuţi ca
o minoritate. Ce-i drept, ei nici nu sunt o minoritate, ci sunt parte a majorităţii populaţiei
care dau numele ţării de România. Dar aici, fiind numeric mai puţini, trăind sub presiune şi
tensiune permanentă, frustraţi de drepturi, izolaţi şi marginalizaţi se impune o delegare din oficiu a
unui reprezentant în organul legislativ al ţării, aşa cum au toţi minoritarii din ţară.
• Lucrătorii veniţi în ultimul timp în judeţ au un nivel cultural şi intelectual scăzut, ceea ce
influenţează nefavorabil situaţia social-economică şi culturală a judeţului.
• Românii nu sunt uniţi politic. Împărţiţi în toate partidele politice, nu pot constitui o majoritate care
să le dea şansa să-şi trimită reprezentanţi în organele de conducere locale. De fapt, la o analiză
mai profundă, „împărţirea” lor se explică, este naturală. Ea rezultă din conştiinţa şi
comportamentul lor de români, majoritari în ţară, care îşi exprimă crezul politic propriu, în
numele democraţiei. Ei nu şi-au format comportamentul de „minoritari”, ca maghiarii, care
au - n-au opţiuni politice votează toţi „la comandă”, cu un singur partid, UDMR. Anomalia în
democraţia noastră constă tocmai în existenţa partidului etnic unic maghiar care obturează şansa
opţiunii politice ca cetăţeni liberi a maghiarilor, cu scopul de a-şi impune proiectele de autonomie,
autoguvernare, separare de statul român şi nu dezideratele generale ale ţării.
• Lipseşte un proiect amplu, complex cu privire la Harghita şi Covasna la nivelul Guvernului
României prin care să fie susţinută economic, social, cultural conservarea identităţii naţionale a
românilor numeric minoritari.
• Reprezentanţii români ai instituţiilor statului din judeţ cooperează greu cu organele centrale de la
Bucureşti. Dificultăţile şi problemele lor nu sunt receptate în profunzimea lor, nici soluţionate,
ceea ce încurajează atitudinea de frondă a maghiarilor faţă de români şi spiritul lor crescând
revendicativ.
Cu toate aceste neîmpliniri, reprezentanţii de vârf ai românilor cu spirit militant nutresc încă
speranţa neînvinsă de nimic că zona Covasna şi Harghita va rămâne o zonă românească, cu spirit românesc,
că Ardealul va rămâne pământ românesc pe care vor trăi în înţelegere toţi locuitorii săi. Dar pentru aceasta,
trebuie consolidate pârghiile economice, social-profesionale şi culturale ale zonei cu sprijinul statului
român. Din păcate, aceste obiective diferă de cele ale maghiarilor care vor RAM (Regiune Autonomă
Maghiară), autonomie, Ardeal independent de România, federalizat şi ei stăpâni.

205
 Ca grup etnic, maghiarii suferă de boala negaţiei, a lui, „nu” în toate vremurile. Pe români nu-i
acceptă în întreprinderile şi instituţiile lor. Pe secui nu-i acceptă decât ca maghiari ca să-şi împlinească
procentul necesar. Prin tot ce fac înfruntă şi dispreţuiesc autoritatea statului român. Flutură steagul maghiar
oriunde şi fac din imnul Ungariei o rugăciune. Au o educaţie naţionalistă. Statutul lor de minoritari este
foarte bine conştientizat, ca şi misiunea istorică de organizare şi apărare a graniţei imperiului. Sunt
organizaţi pe principii militare ca minoritari şi militari. Ascultă orbeşte de lideri. La mitingul organizat
împotriva primului prefect român, după 1989, din o mie de persoane, în o jumătate de oră s-au adunat opt
mii. Au responsabili pe străzi, pe grupe mai mici, până la scara de bloc.
În schimb, dacă românii în puţinătatea lor, îşi afirmă identitatea naţională sunt „extremişti”,
„funarişti” şi „vetrişti”, adică, adepţi ai lui Funar şi membri ai „Uniunii Vatra Românească”, expresii ale
românismului în Ardeal.
Pentru menţinerea spiritului românesc, liderii românilor au reînviat tradiţia colindelor de Crăciun
şi Anul Nou, au făcut o ceată de colindători, antrenând şi copiii de şcoală şi, în costume naţionale, au mers
cu colindul. Au fost atât de reuşite, încât, pe străzi, se opreau oamenii şi îi aplaudau.
Din păcate, activităţile culturale realizate de români nu au nici un sprijin financiar din partea
autorităţilor locale, lor spunându-li-se că nu sunt fonduri, în timp ce pentru maghiari se găsesc.
Liderii români atrag atenţia guvernanţilor actuali şi viitori că fără cultură românească ne
pierdem identitatea naţională şi maghiarii vor face ce vor cu noi, cultura fiind oxigenul care ne
păstrează fiinţa naţională şi ne conferă un loc de prestigiu în ierarhia de valori a Europei şi a lumii.
Cultura, învăţătura conferă poporului libertate de gândire, putere de discernământ, capacitate
creatoare, de aceea dezvoltarea lor trebuie să devină o prioritate naţională în Covasna şi Harghita,
zone care au un handicap prin alungarea unei mari părţi a intelectualităţii româneşti în anii 1989-
1990.
Împotriva românilor se exercită o presiune constantă să nu rămână în zonă. Celor din armată şi
jandarmerie nu li se dau case, iar armata română este etichetată „armată de ocupaţie”. Această presiune este
uşor observabilă şi pe stradă unde românii vorbesc în şoaptă. Teama de a vorbi s-a instalat atât de statornic
în oameni încât am constatat-o şi noi când cadre didactice cu studii superioare, cu activitate remarcabilă şi
vechime în învăţământ, ezitau să ne relateze despre modul cum au fost alungaţi profesorii şi bătuţi copiii
români de către copiii maghiari din şcolile mixte ca să iasă din ele.
În deprinderea lor de secole de apărare a graniţelor, maghiarii se organizează şi se mobilizează
rapid. Specific comportamentului lor este că în relaţiile individuale sunt rezonabili, dar în stradă, ca gloată,
îşi pierd echilibrul, devin agresivi şi de nerecunoscut. La aceste stări nu trebuie să se ajungă că atunci
situaţia scapă de sub control, cum s-a întâmplat de atâtea ori în istoria nefastă a românilor, deveniţi cel mai
adesea victime.
Spre echilibru, se cuvine să prezentăm şi opinia privind starea românilor şi a românităţii din
perspectiva unei oficialităţi maghiare locale dintr-o localitate în care românii mai sunt câteva zeci.
Comuna Sâncrăieni. Are 6.222 de locuitori, dintre care 6.161 maghiari, 40 români, 20 ţigani şi 1
polonez. Românii au venit prin căsătorii mixte. Femeile sunt pensionare, casnice şi în agricultură, iar
bărbaţii în industrie. În sat e biserică ortodoxă, fără popă, dar nu se prea fac slujbe. (Din discuţiile cu
oficialităţi române din Miercurea-Ciuc, care cunoşteau bine situaţia, am aflat că biserica din Sâncrăieni a
fost, de fapt, spartă cu bolovani de maghiari). Nu este şcoală românească, nici clasă cu predare în limba
română. Copiii fiind din căsătorii mixte, învaţă exclusiv limba maghiară. Mulţi copii merg la şcoală la
Miercurea-Ciuc. În ceea ce priveşte limba română, oamenii vârstnici nu vorbesc limba română. Sâncrăienii
nu ştiu limba română toţi. Copiii învaţă limba română după planul de învăţământ, 1 oră pe zi, pentru că
admiterea în liceu presupune învăţarea limbii române.
Relaţiile dintre oameni. Oamenii se înţeleg, nu se ceartă. Muncesc. Cine nu vrea să lucreze face
politică. În Sâncrăieni, cei mai mulţi muncesc la fabricile de îmbuteliere a apei minerale, de prelucrare a
lemnului şi la Agro-Mec. În sat, sunt asociaţii comerciale, de producţie, de servicii etc. În Consiliul local
sunt numai maghiari, 15.
Maghiarii sunt liniştiţi, harnici, muncitori, ţin la obiceiuri şi la credinţă. Sunt secui cu briciul la
brâu. Oameni duri, din cauza frigului. Toţi copiii au idealul de şcoală, în afară de romi.
Românii au ajuns prin căsătorie. Nu se mai disting de ceilalţi. Vin şi la evenimentele religioase ale
maghiarilor. Familiile au o stare materială bună.
Ţiganii, cei mai mulţi nu lucrează, fură, trăiesc din munca altora. Unii dintre ei, mai dezvoltaţi, şi-
au zis maghiari. Sunt şi unii care muncesc sezonier sau în fabrică.

206
 După cum se vede, avem imaginea unui sat în care cei 40 de români sunt dintru început apreciaţi
ca asimilaţi. „Nu se mai disting de ceilalţi”, ni se spune de către oficialitatea locală maghiară.. Se pare că
aici aculturaţia este aproape totală, în sensul asimilării din majoritatea punctele de vedere. Acestea se
exprimă lingvistic: prin învăţarea şi utilizarea exclusivă a limbii maghiare; cultural: învăţământ, mod de
viaţă, modele de comportament specific maghiare; religios: participare la evenimentele lor religioase.
Numai din punct de vedere structural românii nu au fost asimilaţi, mai bine spus, nu au fost acceptati, au
fost respinşi, marginalizaţi. Nici măcar unul dintre ei nu a fost inclus în organele de conducere în calitate de
consilier sau altceva în cadrul comunităţii, microgrupul lor fiind considerat nesemnificativ.
Autorităţile locale nu sunt interesate „să se mai distingă” ca români, dacă nu şi-au mai pus
problema nici măcar a unei clase de limba română în şcoală, deşi învăţarea limbii române îi ajuta pe toţi
copiii la admiterea în liceu şi, mai ales, în viaţă. Cu acest sat, se confirmă ideea sociologului Ioan Lăcătuşu
a „satelor cu români pierduţi”. Este uşor de înţeles de ce nici românii sau mai degrabă româncele nu mai
ridică probleme. Au venit doar prin contractul de căsătorie şi acest statut le obligă la o dublă „acomodare”:
cu mediul familial şi cu cel comunitar în care vor trăi. Se ştie că românii cu rădăcini vechi din anumite sate
mai revendică unele nevoi ce ţin de specificul etnic, dar în cazul de faţă afirmarea etnicităţii româneşti este
încheiată, atât pentru subiecţii români, cât mai ales pentru autorităţile locale care nu ar suporta ca după
venirea în sat prin căsătorie să mai formuleze şi pretenţii etnice.
Nu acelaşi lucru se întâmplă cu maghiarii care au cerut, de pildă, după afirmaţia unui subiect de
cercetare, în Galaţi şcoală specială în limba maghiară pentru 3 copii maghiari, considerându-se îndreptăţiţi.
Ceea este „îndreptăţit” pentru 3 copii maghiari în orice punct din ţară nu mai este „îndreptăţit” pentru 40
de copii români, într-o localitate, în concepţia de asimilatori a maghiarilor.
Ca cercetătoare a contactului dintre culturi, ceea ce ne-a impresionat este faptul că din
discuţia purtată aici, la Sâncrăieni, nu a apărut nici o încercare de abordare de către interlocutorul
maghiar, care era oficialitate locală, a celor 40 de români ca oameni cu posibile nevoi şi aspiraţii
etnice sau ca surse de contact cultural şi schimburi de modele de viaţă, de lucru etc. Erau trataţi ca
nişte pioni pe o tablă de şah, fără nici o personalitate, fără nici o vrere, fără nici un atribut cultural
sau uman demn de afirmat, nicidecum de preluat de către ei. Româncelor acceptate li se oferea o
singură cale de urmat: aceea a supunerii necondiţionate în mediul în care intraseră.
Dacă în Ilieni ni s-a povestit despre o femeie pe care sătenii o socoteau maghiară, iar ea se
considera româncă, având bunici şi părinţi români, femeie care „s-a bătut” prin nenumărate demersuri la
primărie şi la judecătorie pentru a-şi schimba numele şi prenumele în româneşte, la Sâncrăieni despre cei
40 de români nu ni s-a relatat nimic deosebit. Semnificativ, nu?

Odorheiul Secuiesc (din perspectiva unei oficialităţi maghiare)

Populaţia Odorheiului Secuiesc este de naţionalitate maghiară. Secuii au un dialect mai deosebit,
sunt ca oltenii şi moldovenii la români. Altfel, au limbă şi cultură comună cu cea a maghiarilor. Este
o zonă compactă de secui, dar s-au declarat secui doar 5-6 la recensământul din 1992 (la cel din 2002,
nu s-a mai declarat nici unul). Primele documente scrise despre existenţa localităţii datează din 1333, în
listele de dijmă ale Papei. După cercetările arheologice, spune subiectul maghiar al cercetării noastre,
existenţa localităţii este atestată chiar înainte de această dată. A fost ridicată la rangul de oraş liber în 1485,
beneficiind de privilegii regale care au fost întărite sau luate de-a lungul secolelor. La începutul secolului
20, avea o populaţie de 8-10.000 de locuitori, în 1968 erau 18.000, iar în 1992, s-a ajuns la 38.926. Din
aceştia, 846 (2,1%) sunt români şi 88 romi. Românii au plecat în decembrie ’89. Poliţiştii au rămas mai
puţini, din 36 doar 24, că s-au simţit vinovaţi de abuzuri. Profesorii şi învăţătorii au plecat că au avut
posibilitatea de a se întoarce în localităţile natale. Ţiganii şi-au declarat propria etnie numai 88, deşi în
realitate sunt circa 1.200-1.400.
Învăţământul este bilingv, sunt şcoli şi licee maghiare şi româneşti, unele cu număr redus, de 2-3
copii pentru copiii de poliţişti. Limba română se predă 6 ore pe săptămână. Bătrânii nu o prea ştiu. În
general, 97-98% cunosc limba română(!). Mulţi români care trăiesc aici ştiu limba maghiară. Cei ce
gândesc normal trebuie să înveţe limba naţionalităţii maghiare.
Etnia română, spune interlocutorul nostru, prin legislaţie trebuie să-şi păstreze trăsăturile
etnice, dar nu trăieşte cu drepturile ce le are că nu şi le revendică. Sunt emisiuni la TV prin cablu în
limba română. Inscripţiile, reclamele sunt bilingve printr-o hotărâre a Consiliului Local. În Miercurea-Ciuc,
Timiş şi Tg. Mureş, indicatoarele sunt în 3 limbi: română, maghiară şi germană.
Relaţiile interetnice. Tensiunile din ’90 şi cele de la nivelul învăţământului s-au liniştit. Nu au
avut bază, spune el. Înainte de ’89 era o situaţie foarte ciudată. Şi acum, unii fac tensiuni între etnii. Aici,

207
ura s-a creat împotriva Miliţiei. Poliţiştii au intrat în populaţia maghiară brutal. Populaţia care trăieşte în
Odorheiul Secuiesc n-a avut de furcă cu nimeni. S-a înţeles paşnic. Au loc foarte multe căsătorii mixte. În
’90, când s-a reintrodus învăţământul în limba maghiară, părinţii au optat pentru şcoli în limba maghiară
sau în limba română. Învăţarea limbii române este obişnuită. Întreprinderile particulare îi obligă să-şi
rezolve problema cu limba. Cărţile în librării sunt în maghiară şi română. Oferta la carte românească este
mai mare decât cererea (nota bene: în Miercurea-Ciuc şi Corund când am făcut investigaţii, părinţii
maghiari ai elevilor ni s-au plâns că nu există carte românească, cărţi de literatură în special, pe standuri şi
în librării, după care să înveţe elevii pentru examene).
În Consiliul Local sunt 18 maghiari şi 1 român, prin discriminare pozitivă, întrucât după numărul
de voturi nu intra ( la 846 de români). S-au creat favoruri, privilegii pentru români să aibă un reprezentant
în Consiliu, repetă el. La adoptarea Legii Învăţământului maghiarii au cerut să înveţe în limba maghiară de
la grădiniţă până la facultate. Subiectul însuşi afirmă că, la facultate, la specialitate în limba română, multe
expresii nu le înţelegea.
Viabilitatea etniilor depinde de situaţia economică, de exodul populaţiei, ponderea naşterilor,
soluţionarea problemelor sociale, evoluţia politică a instituţiilor democratice, a statului de drept. Romii nu
pot fi stăpâniţi. I-a prins poliţia furând. După ’89 au năvălit în centrul istoric al Odorheiului Secuiesc şi de
la ora 8 seara oamenii nu se mai plimbă pe stradă. Prin ’80-85 li s-au dat apartamente confort I şi acum sunt
în paragină geamurile, ţigla, vana, chiuveta.
Vorbind despre evoluţia relaţiilor interetnice, intervine un maghiar venit din Banat în secuime care
aduce în discuţie valorile Banatului ce domină între oamenii de diferite etnii. Acesta afirmă că, în
convieţuire, ambele părţi trebuie să dea dovadă de loialitate, cinste, toleranţă şi respect reciproc. În afara
acestora nu există înţelegere şi o viaţă normală.

Odorheiul Secuiesc (din perspectivă românească).

Este al doilea Municipiu ca populaţie, după Miercurea-Ciuc. Are circa 42.000 de locuitori dintre
care români sub 800. Majoritatea au plecat în 1990, ca urmare a presiunilor exercitate în întreprinderi
asupra lor. Cei mai mulţi erau cu studii superioare. Învăţământul românesc a fost izolat şi mutat într-o
clădire improprie (subiectul maghiar de mai sus afirma că în Odorheiul Secuiesc „sunt şcoli şi licee
maghiare şi româneşti”). Românii pleacă. Nu au condiţii normale de învăţătură. Copiii cad la examene. De
aceea, părinţii cu copii de liceu se decid să se mute unde au sorţi de reuşită. Este un fenomen puternic de
migraţie a populaţiei româneşti din Harghita. Motivaţiile sunt cele recunoscute: eliminarea conducătorilor
români de instituţii şi întreprinderi, izolarea şcolii şi lipsa şansei de reuşită a copiilor, lipsa de interes a
guvernanţilor faţă de problemele lor de muncă şi de viaţă, promisiunile neonorate de miniştrii de resort
privind şcoala, întreprinderile, destinul românilor în zonă.
Neîncrederea că lucrurile se vor rezolva i-a determinat să plece din zonă.
În judeţ, nu au mai fost repartizate cadre tinere din 1990. Maghiarii nu mai primesc forţă de
muncă din alte zone sub motivul că le alterează structura etnică. Acum (1994), cadrele didactice sunt
majoritar maghiare, inclusiv la discipline ca limba română, unde li se explică prin limba maghiară.
Datorită lipsei cadrelor didactice calificate şi competente, nivelul şcolii româneşti este foarte scăzut şi
reuşesc foarte puţini elevi la licee mai departe. Copiii români sunt defavorizaţi. Cei capabili au plecat
din judeţ cu părinţii.
În 1992, s-a încercat declararea independenţei Ţării Secuilor, dar ulterior, liderii lor politici s-au
dezis. Au condamnat încercarea, dar nu s-au delimitat de ea. UDMR a afirmat că nu s-a implicat. A fost o
testare a reacţiei autorităţilor româneşti. UDMR fiind constituit din trei orientări: radicală, liberală şi
moderată are un cameleonism ce îi permite intrarea în Convenţie. Ceea ce surprinde este faptul că încep să
pătrundă în mijloacele de comunicare în masă termeni ca „purificare etnică”, „zonă pură”, „autonomie
administrativă”. Dacă în anii 1992-1993, se cristalizează politic ideologia conceptelor de enclavizare,
autoguvernare, autodeterminare, în anii 1993-1994, încep să creeze structuri reale ca miniparlament, guvern
care se perfecţionează continuu ca atunci când momentul este pregătit să poată funcţiona.
Maghiarii au un program de obiective pe etape:
• consolidarea învăţământului, bisericii şi administraţiei. Din ’90, în administraţie, maghiarii
sunt majoritari. Români sunt doar prefectul şi câţiva fără putere. În Consiliul Local, maghiarii
deţin 90%, pondere care să le asigure principiul guvernării locale. Reprezentanţii români ai
statului fiind marginalizaţi, ignoraţi, nu pot conlucra cu cei din Consiliul Local în rezolvarea
problemelor tuturor locuitorilor judeţului, mai ales ale românilor defavorizaţi.

208
 • utilizarea strategiei: întâi acţionează şi apoi legiferează. Prin ea românii sunt puşi în faţa
faptului împlinit şi, apoi, se cere legalizarea acelui fapt, strategie care la guvernanţii români fără
fermitate şi care se tem de reacţiile Occidentului a dat rezultate. În plus, maghiarii dispun şi de un
puternic lobby în forurile internaţionale care îi favorizează.
• puternica implicare politică a bisericii în realizarea programului etnocentric, care le ordonă
enoriaşilor inclusiv pe cine să voteze;
• amplasarea de inscripţii bilingve prin hotărâri ale Consiliului Local. Au fost atacate în justiţie,
dar românii harghiteni au pierdut. Cei din Covasna deşi au câştigat la tribunal, maghiarii tot le-au
instalat în forţă şi aşa au rămas. Ei încearcă şi, din nefericire pentru români, reuşesc pentru că
speculează timiditatea şi lipsa de fermitate a organelor statului şi a guvernanţilor.
• autonomie extinsă, termen confuz, prin care semnifică: autoguvernare, autodeterminare,
rupere, desprindere, autonomie individuală, autonomie colectivă etc.
• elaborarea unei constituţii proprii în care Art. 1. că România este stat naţional suveran şi
independent, unitar şi indivizibil este reformulat;
• dezvoltarea pe bază regională cu armată proprie, cu 2 limbi oficiale, drapel etc.
„Maghiarii au cultul pământului”. Prin aceasta ei înţeleg nu numai munca asiduă de a-l lucra
pentru a obţine cele necesare vieţii, dar, mai ales, ideea ca fiecare palmă de pământ să fie înscrisă în cartea
funciară şi, în acest fel, să-şi asigure „patria maghiară” sau „pământul secuiesc”. Sloganul lor vechi este că
„Ardealul este al acelora care stăpânesc pământul”, completat cu afirmaţia că „Destinul Transilvaniei este
pământul”.
În tot ce fac au comportament de stăpâni, de dispreţ pentru români şi cer privilegii în virtutea
acestui fost statut. Nu mai vor „supunere faţă de Bucureşti”, ci vor să fie „europeni”.
În faţa acestei avalanşe strivitoare de dispreţ şi încălcare a demnităţii naţionale, românii au început
să fredoneze cântece mai vechi care evocă hotărârea lor de a nu mai suporta regimul la care sunt supuşi:
„Iar de va fi să nu ni se răspundă
Şi să ne râdă-n faţă cei mişei,
Dăm ţării foc din dungă-n dungă
Şi răsturnăm Carpaţii peste ei!”
Sau epitaful de pe mormântul Craiului Munţilor, Avram Iancu, de la Ţebea, unde este îngropat şi
Horia:
„Când duşmanul va veni
Să vă ia pământ şi drept,
Români, scuturaţi stejarul
Ca din somn să mă deştept!”
Românii nu au nimic comun cu extremismul, sunt de acord cu drepturile maghiarilor, dar vor să
aibă şi ei drepturi, ca toţi românii din ţară. Toleranţa lor nu-i ajută întotdeauna, devine povara bunătăţii
noastre. Deşi este o calitate a supravieţuirii, toleranţa se soldează pentru ei şi cu pierderi. Oamenii îşi pierd
identitatea de români. Copiii, după 4 clase, învaţă în limba maghiară pentru că nu sunt şcoli. Problemele
şcolii româneşti sunt umilitoare, sunt ignorate, iar prin ignorare se ajunge la izolarea românilor de fraţii lor
români din ţară. Maghiarii susţin că s-au născut aici şi de aceea sunt stăpâni.

Este limpede de observat că viziunile celor două părţi despre problemele cele mai sensibile diferă
substanţial, uneori, sunt chiar opuse. În acest context, schimbul cultural poate lua formă preponderent
economică, pe când cel cultural, care presupune un surplus de coeziune şi amiciţie, de bunăstare psihică şi
morală, abia de se poate manifesta.
În momentul de criză din anii 1989-90, inclusiv martie 1990, când Mihăilă Cofariu a fost distrus
din bătaie de maghiari, deşi ei au comunicat agenţiilor de presă din întreaga lume că a fost bătut un maghiar
de către români, relaţiile interetnice au fost aproape complet rupte, inclusiv la nivel interindividual între
maghiari şi români. Ulterior, presiunea a mai scăzut. „Pe parcursul anilor – spune un intelectual român
– au început să se mai refacă relaţiile interindividuale. Nu mai încolo decât nivelul minim. Însă, chiar
dacă ele s-au re-înnodat, n-au mai ajuns la acea <frumuseţe a convieţuirii din anii ’70>. Au fost
splendide. Aveam o comuniune de idei, iubeam aceeaşi ţară, eram mândri de realizările prezentului
până când comanda a venit de dincolo, de la Budapesta. Naţiunea-mamă le-a creat idealuri absurde,
dezrădăcinându-i şi făcându-i să nu-şi mai iubească patria, pământul natal decât în condiţiile luptei
împotriva <Dictatului de la Trianon>”.

209
 Cartea românească pătrunde tot mai greu, pe când Budapesta vinde în Harghita de 5 ori mai multe
cărţi decât în Ungaria. În ceea ce priveşte presa centrală, dacă cineva verifică autenticitatea informaţiei
ajunge la concluzia că „cu cât te depărtezi de locul faptei, lucrurile se deformează. Aici nuanţele sunt foarte
importante. Presa centrală nu reflectă nici nuanţat, nici suficient problematica relaţiilor interetnice de aici”.
Presa maghiară profită de greşelile din presa centrală şi îşi vinde propriile ziare şi interese. Are
experţi în lansarea unei prese locale pe principiul actualităţii, axată în prezent şi cu efecte imediate,
dar şi pe principiul perspectivei, cu efecte de lungă durată. Îi otrăvesc pe români că nu-i nici o
problemă aici, dar îşi urmăresc cu asiduitate ultimul lor scop: federalizarea ţării, autonomie,
autodeterminare, impunerea limbii maghiare ca limbă oficială.
Maghiarii au o strategie care sfidează bunul simţ al oamenilor de rând şi subminează
economia naţională, spun subiecţii cercetărilor noastre. „Ei sunt cu 5 mişcări înaintea noastră, prin
politica cu bătaie lungă pe care o duc. Bucureştiul nu crede ce se întâmplă în zonă. Aici este greşeala
guvernanţilor şi politicienilor”. „Ei trădează interesele naţionale pentru interesul de a guverna în
folosul propriu şi al partidului ce i-a trimis la guvernare”. Liderii maghiari inventează pretexte de
adunări de tot felul pentru a îndoctrina populaţia proprie.
Maghiarii au presă locală nocivă care creează atât din români, cât şi din maghiari o masă de
manevră care să acţioneze cum vor liderii lor. Izolează populaţia maghiară, o ghetoizează spiritual pentru a
putea s-o controleze mai uşor. Dar şi noi, presa română, contribuim la ghetoizare intelectuală că nu
facem cunoscute realităţile grave de aici.
Referitor la acest aspect, în perioada cercetărilor de teren, am urmărit tot timpul ce se spune în
mass-media centrală despre situaţia din Covasna şi Harghita şi de foarte puţine ori am văzut articole sau
comentarii pertinente pe problemă. La Radio România Actualităţi, la ora 7.45, se spun numai lucruri
incolore, inodore şi insipide despre relaţiile interetnice, chiar când ele sunt tensionate. Guvernanţii şi, la
indicaţiile lor, redactorii nu au curajul asumării adevărului, realităţii din această zonă mult încercată şi
menţin o ţară întreagă într-o intolerantă şi incorectă ignoranţă şi dezinformare. Numai când apare un film ca
„Trianon”-ul pe ecrane, (ianuarie-februarie 2005), creaţie regizorală şi istorică de la Budapesta, unii români
se dezmeticesc şi află rădăcinile cu bătaie lungă ale „proiectelor” UDMR, partenerii statornici de coaliţie ai
tuturor guvernelor din 1996 până în prezent. Efectul asupra liderilor maghiari a fost dacă nu unul de
„implozie”, cel puţin unul de demascare fără rezerve a intenţiilor belicoase ale ţării-mamă căreia i se alătură
şi ei de 85 de ani.
Publicaţiile cu teme curente despre ce se întâmplă cu românii din Covasna şi Harghita sunt
Naţiunea (Săptămânal fondat de prof. dr. Josif Constantin Drăgan) şi România Mare, cu corolarul ei
Tricolorul, etichetate extremiste tocmai pentru că pun în lumină adevăratul extremism al maghiarilor. Dacă
un scriitor, publicist şi profesor ca Ilie Şandru, trăitor în Harghita, care cunoaşte atât din viaţa de zi cu zi,
cât şi din documente şi literatura problemei situaţia românilor şi, mai ales, intenţiile subterane ale politicii
UDMR, pe care le dezvăluie în săptămânalul Naţiunea, nu poate fi, crezut, atunci cine mai poate fi credibil?
Corneliu Vadim Tudor, pentru că rămâne cel mai consecvent politician, conducător de partid cu orientare
naţională, apărător al interesului naţional din 1990, este etichetat „extremist”, deşi el promovează un
naţionalism în limitele adevărului şi demască fără cruţare actele antinaţionale atât ale românilor, cât şi ale
maghiarilor numai pe bază de fapte şi documente.
Sau cum să nu crezi un preot român care îţi spune în 1994, cu durere că nu sunt şcoli, nu sunt
biserici, nu sunt cadre didactice române, nu sunt preoţi ortodocşi pentru românii tot mai mult constrânşi să
treacă la maghiari lingvistic, cultural şi religios? Românii sunt îngropaţi în cimitirele maghiarilor, în
locurile cu spânzuraţii lor sau, în cel mai bun caz, în propriile lor grădini. Datorită politicii agresive a
maghiarilor, sate întregi au fost maghiarizate. Oamenii nu mai ştiu limba română, la biserică, nu înţeleg
decât liturghia. Când preotul le-a vorbit în limba română nu au înţeles nimic, iar când li s-a tradus au
început să plângă. Românii şi corpul clerical nu găsesc înţelegere nici la cei de „sus” de la judeţ, unde sunt
UDMR-iştii, nici la cei de la Bucureşti. „În satele cu unguri, crucile românilor de pe morminte sunt şterse
sau scrijelite. Rămân preponderent cele ungureşti. Vor să şteargă orice urmă a noastră din satele în care au
rămas doar numele româneşti, fără români. Nimeni nu ne crede cum o ducem aici. Nici părinţii sau cei de-
acasă, din alte zone ale ţării, nu ne cred. Numai când vin şi stau un timp aici se conving”, afirmă un preot
din Harghita.
Istoria formării identităţii româneşti este strâns legată de contribuţia bisericii, a slujitorilor ei care
mai degrabă s-au sacrificat decât să abdice de la crezul lor sfânt: apărarea identităţii naţionale. În lucrarea
sa, Identitate şi cultură la românii din secuime, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995 (p. 106), sociologul
Ioan Lăcătuşu subliniază această fericită simbioză dintre biserică şi idealul naţional cu profunde rădăcini în

210
istorie. Mai mult ca în orice parte a ţării, în Sud-Estul Transilvaniei - spune el - biserica ortodoxă a
identificat idealul ei creştin cu cel naţional, lucru uşor de observat în conştiinţa publică şi în relaţiile
interpersonale din satele cu populaţie etnic mixtă în care biserica „ortodoxă” însemna biserica
„românească”, iar o seamă de termeni primesc atributul de „românesc” precum, „religie românească” sau
„valahă”, „cimitir românesc” sau „preot român” etc. Românii, lipsiţi de statute sociale, averi sau alte
bunuri materiale îşi păstrau cu străşnicie singura lor bogăţie, lăcaşurile de cult sărace în podoabe,
împrăştiate pe vârfuri de dealuri, la margini de sat, pitite sub umbra brazilor. Nedorite de secui, bisericile
din lemn, unele dintre ele de o „frumuseţe răpitoare” (cum a fost cea din Stânceni adusă la Mânăstirea Sf.
Prooroc Ilie din Topliţa), deveneau adeseori „biserici călătoare”, adică, erau donate şi strămutate de la un
sat la altul, operaţie care semnifica, pe de o parte, solidaritatea creştinească dintre românii din secuime cu
fraţii întru credinţă şi neam de peste munţi şi de pretutindeni, iar pe de alta, conflictul tacit dintre români şi
secui în păstrarea credinţei strămoşeşti. Dar în pofida tuturor mijloacelor folosite de autorităţi, „românii nu
s-au lepădat de vechea credinţă strămoşească, ceea ce însemna implicit şi pierderea fiinţei naţionale”. În
efortul lor de menţinere a credinţei, au fost susţinuţi şi de înalţii ierarhi ai bisericii ortodoxe, de preoţii şi
liderii locali care s-au manifestat ca adevăraţi „luptători pentru supravieţuirea românilor din secuime”
(idem, p. 112).

Aurul cenuşiu al Covasnei şi Harghitei -

personalităţi şi elite locale de valoare naţională
Bătălia pentru apărarea credinţei şi identităţii naţionale confirmă ideea că perioadele de excepţie
zămislesc oameni de excepţie. Se poate afirma fără teama de a greşi că zona Covasna şi Harghita a dat în
secolele 19 şi 20, secole de grea încercare pentru fiinţa naţională a locuitorilor lor, cel mai mare număr de
personalităţi culturale şi spirituale pe metrul pătrat, anume, pe Primul Patriarh al României întregite, Miron
Cristea, Mitropolitul Nicolae Colan, episcopi, cărturari şi intelectuali care au contribuit la progresul ţării şi
la afirmarea zonei în cele mai diferite domenii ale ştiinţei, artei, culturii şi spiritualităţii româneşti.
Din păcate, sunt puţine studiile şi lucrările cu privire la personalităţile româneşti din arcul
intracarpatic al căror prinos creator cultural, spiritual, organizatoric şi socio-uman a fost pus în lumină.
Aceste personalităţi sunt rezultatul acumulărilor seculare ale genei etnice a neamului românesc,
marginalizat, dispreţuit, ţinut în sărăcie materială şi intelectuală de către cei care, cucerindu-l, i-au decis şi
destinul, încercând să-i limiteze forţa de creaţie şi de participare la viaţa socială ca egal al lor. Dar n-au
reuşit. Aceşti giganţi au avut rădăcinile adânc înfipte în pământ şi au ieşit la suprafaţă ca prin conştiinţa lor
naţională să insufle viaţă şi forţă poporului român, generaţiilor contemporane lor şi celor ce vor veni după
ele. De aceea, ele nu trebuie date pradă uitării, ci trebuie făcute cunoscute, prin cercetări profunde, prin
săpături asidue, după expresia: „sapă omule sapă, până dai de stele ’n apă”, până ajungi la acel izvor pur al
creaţiei unice şi irepetabile a fiecărui zămislitor de valori culturale şi spirituale perene.
Despre contribuţia lor la creşterea neamului românesc şi a ţării cinstire, lucrarea lui Ioan Lăcătuşu
„Personalităţi din Covasna şi Harghita”, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, este o primă încercare
meritorie, edificatoare prin multitudinea personalităţilor răsărite din glia Sud-Estului Transilvaniei, care au
dat nume şi renume nu numai locurilor natale în care au văzut lumina zilei, dar întregii zone, iar prin ştiinţa,
cultura şi spiritualitatea lor iradiată la scară naţională, întregii ţări.
Galeria personalităţilor este impresionantă, dacă la cele din lucrarea de mai sus mai adăugăm pe
cele incluse în volumul colectiv (autori: Lăcătuşu, Lechinţan şi Pătrunjel) „Românii din Covasna şi
Harghita”, 2003 (p.122-125). Din ele vom încerca sa enumerăm câteva cu conştiinţa comiterii unui
nemeritat act de nedreptate faţă de toate celelalte ne-amintite de noi, dar care se pot citi din lucrarea
menţionată mai sus. În vârful piramidei stă patriarhul Miron Cristea (1868-1939) căruia i-au fost dedicate 3
volume de eruditul cărturar, Mitropolitul Antonie Plămădeală; Octavian Codru Tăslăuanu (1876-1942),
căruia i-a fost dedicat un volum comemorativ îngrijit de intelectualii locali Ilie Şandru, Nicolae Bucur,
Stelian Busuioc, Eugen Buzoianu, Mihai Filimon şi alte lucrări. În continuare, galeria cuprinde pe
mitropoliţii Nicolae Colan (1893-1967) şi Alexandru Nicolescu (1892-1941); Episcopii Ioan Caioni (1629-
1698, romano-catolic), Justinian Teculescu (1856-1932), Veniamin Nistor, (1886-1963), Emilian Antal
( 1894-1971); scriitorii Romulus Cioflec (1882-1955), Dimitrie Cioflec (1829-1891), Aurel Gociman-
Oituz; personalităţi ale vieţii publice româneşti precum Ghiţă Popp (1883-1967), Pompiliu Nistor (1883-
1961); lideri locali Aurel Nistor (1882-1974), Valeriu Bidu( 1896-1967), Teodor Chindea (1895-1982),
Gheorghe Colan (1896-1963); Ion Rafiroiu (1876-1948).
Din zona Covasna şi Harghita au apărut şi remarcabili academicieni care au intrat în rândul
„nemuritorilor” neamului românesc, precum Miron Cristea, Nicolae Colan, Horia Colan şi Nicolae Edroiu;

211
profesori universitari dr. Matei Basarab (n. 1929) - fost decan al Facultăţii de Drept din Cluj, dr. Ioan
Ciurea (n. 1940) - dr. în filosofie, poet şi publicist. S-au născut intelectuali valoroşi, lingvişti, istorici,
jurişti, profesori universitari, cercetători, scriitori, publicişti, episcopi, ingineri-inventatori etc.
În zilele noastre, s-au distins prin activitatea lor prestigioasă legată de zonă P.S. Ioan Selejan -
Episcopul Covasnei şi Harghitei, Valer Dorneanu - Preşedinte al Camerei Deputaţilor în legislatura 2000-
2004, fost ministru şi preşedinte al Consiliului Legislativ, originar din Corbu, dr. Dorin Florea - primarul
Municipiului Târgu-Mureş, Ilie Şandru (Topliţa) - scriitor şi publicist, Ioan Hagiu - poet ţăran şi rapsod
popular; sportivii Marius Urzică –campion mondial la gimnastică şi Gheorghe Chiper – campion naţional la
patinaj artistic, Anca Marinescu – singura femeie din România care a fost în Antarctica.
Aceste personalităţi au întregit patrimoniul cultural, spiritual naţional cu harul, sufletul şi
înţelepciunea specifică oamenilor din solul din care au fost plămădiţi şi, prin aceasta, merită respectul şi
îndatorirea noastră de a-i cunoaşte în profunzime. De aceea, strădania de defrişare a corifeilor neamului
românesc din Sud-Estul Transilvaniei a autorilor de mai sus credem că se cuvine să fie continuată de tânăra
generaţie cu aceeaşi dăruire şi cu simţul datoriei faţă de zestrea de nepreţuit lăsată de ei pentru dăinuirea
noastră pe acest „binecuvântat de Dumnezeu Ardeal”.
În continuare, merită să subliniem un lucru de o deosebită semnificaţie moral-religioasă, pus în
lumină de Ioan Lăcătuşu în prima sa lucrare privind Personalităţile din Covasna şi Harghita. Dacă în
această lucrare el vorbea despre „biserici pitite sub umbra brazilor”, desigur, de ochii secuilor, fiind
interzise, în perioada interbelică, subliniază el, lăcaşurile de cult româneşti, multe construite cu ajutorul
statului şi al organizaţiilor neguvernamentale, îşi dobândesc bine-meritata lor demnitate, fiind plasate în
centrul satelor sau al oraşelor, în felul acesta, reabilitând mândria enoriaşilor lor şi prestigiul credinţei
ortodoxe, umilită atâtea secole. Din păcate, însă ele nu au rămas toate în picioare, întrucât în timpul
Dictatului de la Viena, în „cei patru ani cât patru veacuri”, multe din ele au fost distruse şi profanate, sub
pretextul - afirmat chiar de subiecţii maghiari ai cercetărilor noastre – că au fost construite şi cu
contribuţiile lor. „Între cele două războaie mondiale, spune intelectualul secui, când s-a ascuţit problema
naţională, s-au construit biserici pentru români cu munca maghiarilor. Aceste lucruri nu s-au uitat. La
Căpeni, sunt 10% români. Aveau o biserică din 1870. În 1930, s-a construit în centrul satului o biserică
nouă cu munca sătenilor şi în 1940 a fost dărâmată. Ungurii considerau că au fost nedreptăţiţi că au muncit.
A fost un reportaj dramatic în 1940, cu sentimente ascuţite că au devenit stăpâni. Între cele două războaie
regimul a fost foarte naţionalist. În 1940, românii au pierdut Ardealul”.
Actele de vandalism şi teroare s-au repetat în 1989, în timpul aşa-zisei „revoluţii maghiare” când
maghiarii au distrus din nou lăcaşuri de cult, au profanat morminte şi au ucis oameni.
După înfiinţarea Episcopiei de Covasna şi Harghita, păstorită de P.S. Ioan, situaţia s-a schimbat
radical, Biserica devenind un pilon fundamental al revigorării credinţei ortodoxe în Covasna şi Harghita şi
a încrederii enoriaşilor în puterea dăinuirii lor pe aceste meleaguri, sub oblăduirea Bunului Dumnezeu. Deşi
misiunea ei este de a crea un climat de pace, înţelegere şi bună convieţuire cu concetăţenii de altă etnie,
BOR, prin slujitorii ei credincioşi, continuă să fie atacată cu cuvinte injurioase şi de rea credinţă de către
presa maghiară, dirijată de vârfurile ei politice.
Relevăm aceste stări de lucruri anormale într-un stat civilizat de la sfârşitul secolului 20 nu pentru
a incita sau învrăjbi, ci numai cu intenţia de a lua vălul de pe ochii românilor pus cu grijă de guvernanţi
pentru a-şi realiza în coaliţie cu maghiarii propriile interese în detrimentul celui mai mare şi mai nobil
interes: păstrarea identităţii naţionale a grupului etnic de români, ajunşi numeric minoritari şi excluşi în
propria lor ţară. Pentru că în ştiinţă nu se poate opera cu jumătăţi de măsură, ci numai cu adevăr sau fals,
noi ne-am propus să servim adevărul, aşa cum se cuvine s-o facă orice slujbaş onest al ei neimplicat în
vreun partid politic.
Legătura indestructibilă dintre biserică şi spiritul naţional, susţinut şi plămădit de ea în sufletele
oamenilor, a fost posibilă pentru că - aşa cum spune părintele Episcop Ioan - în pofida tuturor vitregiilor
abătute asupra lor, a fost lucrarea Sfântului Duh revărsată peste iobagii români care nu s-au dezlipit de
Carpaţi şi de Biserică ce le-a fost mereu mamă şi dulce mângâiere. Ca în tot spaţiul românesc, spune Sfinţia
Sa, pridvorul bisericii a fost prima şcoală a românului, aici au fost iniţiaţi tinerii în tainele limbii române şi
’n credinţa în Bunul Dumnezeu. În vremuri grele, când limba „mamei românce” nu era îngăduită, singurul
loc unde se mai putea rosti era Sfânta Biserică. De aceea, ea trebuie susţinută financiar, logistic, moral de
către guvernanţi şi întreaga suflare românească în zilele noastre şi pururea.

212
 2. Specificul relaţiilor dintre români şi maghiari
în Covasna şi Harghita

Ceea ce distinge fundamental zona Covasna şi Harghita de restul ţării este statutul demografic şi
social al românilor care aici sunt minoritari numeric şi dezavantajaţi, marginalizaţi şi excluşi social, cultural
şi administrativ de către maghiari, dominanţi nu numai numeric, dar, mai ales, social-politic, economic,
cultural şi administrativ. Într-un cuvânt, ne aflăm într-o arie cu cea mai autentică autocraţie etnică, dirijată
sistematic şi cu o largă perspectivă viitoare de către UDMR, aflată la guvernare de peste un deceniu, în
mod ne-legal, nefiind înscrisă la tribunal ca partid politic. Dar, deşi aliată la guvernare pentru a servi
interesele generale ale întregii populaţii de pe teritoriul ţării şi în legislatura 2005-2008, reprezentanţii ei,
aflaţi în toate ministerele cheie ale economiei şi administraţiei centrale, afirmă deschis atât în ţară, cât şi în
Parlamentul European, unde sunt trimişi să reprezinte România, ca György Frunda, şeful Delegaţiei
Române, că nu reprezintă România, ci interesele minorităţii maghiare care, în numele autonomiei teritoriale
pe criterii etnice, pe care românii au respins-o pentru că încalcă atât Constituţia ţării, cât şi documentele
europene, solicită acum autonomie culturală, ca şi cum până acum nu s-au bucurat şi nici în prezent nu se
bucură de cele mai largi drepturi de exprimare, conservare şi dezvoltare a identităţii naţionale, drepturi care
nu se regăsesc nici în Europa, nici în alte ţări din lume.
Statutul Minorităţilor Naţionale, prin toţi porii săi, emană nevoia de noi privilegii de care vrea să
beneficieze minoritatea maghiară, deghizată, de astă dată, în spatele minorităţilor naţionale, care au
reprezentanţi în Parlament şi îşi rezolvă problemele fără vreo dificultate.
Paradoxul pe care-l trăiesc românii din Covasna şi Harghita este în fapt o reală dramă, că ei, deşi
sunt parte a poporului român, iar teritoriul pe care trăiesc parte a teritoriului României, nu sunt consideraţi
de autocraţii maghiari din administratiile locale, municipale şi judeţene ca parte reală şi legală la luarea
deciziilor şi la soluţionarea problemelor comunităţilor în care trăiesc. Raportul majoritate-minoritate fiind
răsturnat în favoarea maghiarilor, numeric majoritari, determină un set întreg de disfuncţionalităţi şi
nedreptăţi în viaţa românilor, ajunşi străini în propria ţară şi abandonaţi de toate guvernele post-decembriste
care, pentru a se menţine la putere, într-un fel sau altul, au apelat la alianţa cu UDMR-ul, recunoscut prin
tertipuri politice şi şantaje înrobitoare în raporturile cu guvernanţii, pentru a-şi impune revendicările,
ignorând şi chiar încălcănd mândria şi demnitatea românilor din zona şi din întreaga ţară.
Trăsătura definitorie a liderilor maghiari faţă de români este intoleranţa, discriminarea, excluderea
a tot ce este românesc în jurul lor pentru a-şi asigura puritatea etnică şi dominaţia unică sau exclusivă
asupra Transilvaniei. Istoria intoleranţei maghiare este veche, dar s-a manifestat cu deosebită acuitate, mai
ales de la jumătatea secolului al XIX-lea încoace, însumând 5 perioade de vârf, după cum analiza anterior
Nicolae Edroiu: la revoluţia de la 1848-1949, 1918-1920, perioada horthystă 1940-1944, perioada RAM –
1952-1968 şi anii 1989-1990, cu unele accente până în zilele noastre. În toate aceste perioade, poporul
român a fost umilit, denigrat, agresat fizic, moral şi psihic, ameninţat cu moartea şi o parte dintre români
chiar asasinaţi, numai pentru că erau români.
Operând cu prejudecăţi, cu etichetări construite de pe podiumul lor de clasă stăpânitoare,
maghiarii au înjosit pe români, le-a falsificat istoria, contribuţia la dezvoltarea socială şi economică a zonei.
Orbiţi de etnocentrismul etnic, ei refuză accesul specialiştilor români în zonă şi îi alungă pe cei existenţi
pentru a nu se schimba structura etnică şi confesională a zonei, anatemizează procesele de dezvoltare
economică produse de urbanizare şi industrializare pentru că au adus oameni ai muncii din alte părţi ale
ţării în zonă.
Presa maghiară locală întreţine permanent o stare de tensiune şi conflict latent prin respingerea a
tot ce este românesc şi a tot ce se întreprinde de către românii din zonă pentru păstrarea identităţii etnice, a
culturii, religiei şi limbii române. Discursul ei, ca şi al liderilor şi al intelectualităţii, se canalizează
preponderent pe următoarele teme: denigrarea şi contestarea statului naţional românesc, socotit un stat
balcanic, conjunctural, incomparabil cu statul de tradiţie şi inspiraţie europeană ungar; respingerea de către
liderii maghiari a oricărui simbol românesc în stema judeţului Covasna şi impunerea exclusivă a unor
însemne maghiare ce exprimă „loialitate până la moarte faţă de Regatul Ungar şi Ungaria eternă”; disputele
între români şi maghiari pe tema autonomiei pe criterii enice, românii semnalând faptul că fruntaşii UDMR
alunecă tot mai mult spre poziţii iredentiste; transilvanism versus românism; modificarea componenţei
etnice a maghiarilor din Transilvania prin aducerea unor mari fluxuri de forţă de muncă româneşti din
zonele extracarpatice cu ocazia urbanizării şi modernizării; justificarea de către maghiari a izolării etnice în
şcoli separate pentru recuperarea identităţii etnice; atacuri la adresa bisericii ortodoxe care face eforturi de a
consolida identitatea naţională a românilor rămaşi prin credinţă şi biserică; practicarea exagerată a cultului

213
etnicităţii maghiare, utilizând ca mijloace resentimentele, victimizarea, diferenţele şi antagonismele ce
despart etniile.
Dr. Ioan Lăcătuşu, surprinde complex specificul relaţiilor interetnice din Covasna şi Harghita, atât
ca trăitor în acest mediu interetnic tensionat şi cu potenţial de convulsii, cât şi ca cercetător avizat teoretic,
în lucrarea „Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc – Harghita şi Covasna, (Editura România pur şi
simplu, 2004). El remarcă lipsa unei strategii complexe şi concrete din partea statului român pentru a apăra
societatea civilă românească de tendinţele de asimilare tot mai puternice ale maghiarilor care vor să
legalizeze crearea Ţinutului Secuiesc autonom. În fapt, susţine şi Vasile Dâncu, este recunoscut prin toate
cercetările efectuate în zonă că în Covasna şi Harghita instituţiile statului funcţionează autonom, ele
supunându-se numai formal administraţiei centrale, ale cărei decizii de la centru sunt zădărnicite, de la
amplasarea unei cazărmi de jandarmi până la funcţionarea unui aşezământ de asistenţă socială, patronat de
un ordin religios condus de călugăriţe de etnie română. Pretextul maghiar este unul şi acelaşi în toate
situaţiile: păstrarea echilibrului etnic existent, care în realitate este cel mai dur dezechilibru etnic. Acest
lucru este cu atât mai valabil dacă avem în vedere că românii au fost dezmoşteniţi şi au devenit servi ai
maghiarilor pe propriile lor glii, după care au urmat asimilarea şi deznaţionalizarea, adeseori, forţate. La
acestea, în zilele noastre, ei adaugă laitmotivul „drepturilor istorice” exclusive, care nu sunt altceva decât
privilegii în detrimentul românilor minoritari numeric, dar majoritari în ţară.
Factorul dizolvant al realizării unei convieţuiri fireşti, normale între români şi maghiari după 1989
a fost UDMR-ul care a fost acceptat ca organizaţie cu dublu statut: de organizaţie culturală şi partid politic.
Maghiarii, ştiind bine ce urmăresc în viitor, având programul clar definit, s-au constituit ca organizaţie
etnică cu statut de partid politic etnic din 22 decembrie 1989 şi s-au impus apoi prin presiune, într-o
perioadă politică tulbure, când nu se ştia cum va evolua ţara, refuzând înscrierea în partide politice cu
orientare politică şi ideologică diferită, ca toţi cetăţenii ţării. Din 1993 au început să lanseze ideea
autonomiei Ţinutului Secuiesc, pentru a testa reacţia opiniei publice româneşti, dar nu au reuşit impunerea
ei. Au reuşit însă segregarea etnică în şcoli şi cultură, refuzând orice dialog şi comunicare în problemele
convieţuirii. UDMR-ul, odată instalat ca partid politic, a întreţinut şi chiar a amplificat o atitudine constant
antiromânească, la nivel local de respingere a românilor care vor să lucreze în zonă sub motivul
„românizării” comunităţilor de muncă şi de viaţă, iar la nivel central de respingere a statului „naţional” şi
de transformare a lui într-un stat multinaţional în care ei, maghiarii, să fie parte constitutiva, cu drepturi
egale, limbă oficială, autoguvernare etc.
Cu toată ruptura pe care maghiarii vor s-o realizeze prin autonomia pe criterii etnice rămân o
multitudine de elemente prin care sunt legaţi de români, ceea ce-i deosebeşte de ei, fiind cu mult mai puţin
faţă de elementele comune. Ceea ce-i diferenţiază sunt limba, religia şi istoria, pe când ceea ce-i uneşte este
nevoia de a conlucra pentru realizarea celor necesare vieţii, este întrepătrunderea fizică, teritorială
interumană dintre ei şi români, prin faptul că locuiesc pe acelaşi teritoriu, folosesc tehnici relativ
asemănătoare de lucru, apelează la o jurisdicţie comună, sunt legaţi prin mii de fire de economia naţională,
comunităţile cu maghiari majoritari neputând deveni comunităţi autarhice, fără legături cu restul ţării. Iar
integrarea în Uniunea Europeană aduce la acelaşi numitor comun legislaţia, modul ei de aplicare,
repectarea drepturilor omului, a democraţiei, problemele mediului, ale securităţii frontierelor, ale securităţii
alimentare etc.
În concluzie specificul relaţiilor dintre români şi maghiari constă, în primul rând, în răsturnarea
numerică a raportului dintre majoritate şi minoritate, ca efect al vicisitudinilor istoriei care au făcut ca
românii să fie dominaţi economic, politic, administrativ şi instituţional de maghiari mai bine de un mileniu.
Consecinţa acestei dominaţii a fost maghiarizarea românilor în comunităţile mixte din zonele compacte cu
maghiari. Procesul maghiarizării pe cale naturală sau forţată a dus, evident, la reducerea numărului
românilor, situaţie anormală cu care ne confruntăm, inclusiv, în zilele noastre. Statutul de minoritari
numeric al românilor este în profundă discordanţă cu cel simbolic de parte a grupului etnic majoritar care
dă numele naţiunii române, după cum statutul de minoritari al maghiarilor la nivelul ţării, ei reprezentând
7,1% din populaţia ei, este în totală discordanţă cu pretenţiile pe care le revendică de a deveni parte
constitutivă în statul român, în virtutea „drepturilor istorice” şi a unei organizări statale ca fost popor
cuceritor. Din acest ghem de discordanţe şi chiar contradicţii, adeseori au rezultat conflicte, soldate cu
masive pierderi umane şi cu puternice traume psihice.
La începutul actualului capitol, am analizat climatul conflictual interetnic pe care l-au generat
maghiarii care, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, s-au considerat îndreptăţiţi să declanşeze
propria lor „revoluţie maghiară” împotriva românilor pentru a-şi redobândi statutul de grup privilegiat.
Aflaţi în faţa situaţiei de a fi sau a nu fi, de a-şi păstra existenţa fizică grav ameninţată de furia în delir,

214
dezlănţuită de maghiari împotriva lor sau de a riposta tentativelor lor de a-i lichida, românii, în majoritate
intelectuali recunoscuţi ca reale valori profesionale şi cu o înaltă conştiinţă naţională, au început să se
organizeze, stare de lucruri care a determinat o şi mai mare înverşunare din partea maghiarilor.
Aceste forme de organizare prin care românii au încercat să-şi coaguleze forţele pentru a rezista
taifunului ce s-a abătut asupra lor vor fi analizate în continuare.

215
 3. Organizarea românilor din Covasna şi Harghita –
formă de rezistenţă la tendinţele de maghiarizare

Decembrie 1989 a debutat in forme nefaste pentru românii din Covasna şi Harghita. Ei s-au trezit
în miezul unor evenimente politice pentru care nu erau în nici un fel pregătiţi, spre deosebire de
concetăţenii şi vecinii lor, maghiari, care ştiau ce au de făcut şi acţionau în consecinţă. Factorul care îi
deosebea fundamental era organizarea. Românii, luaţi prin surprindere, nu aveau altceva de făcut decât să
se apere în faţa valului organizat al maghiarilor care puseseră stăpânire pe străzi şi instituţii şi începuseră să
dicteze, ca în anul 1940, corespunzător unui plan meticulos întocmit. Dacă maghiarii erau în plină ofensivă,
graţie nivelului înalt de organizare ce ajunsese până la nivelul blocurilor şi scărilor de bloc, românii abia
dacă puteau să riposteze dispersaţi, neorganizaţi şi intimidaţi, stare tocmai bună pentru a fi umiliţi,
desconsideraţi, maltrataţi şi chiar lichidaţi, eliminaţi din „jocul” politic periculos care se declanşase şi în
care maghiarii erau lideri acum.
Aflaţi în situaţia de „a fi sau a nu fi” ca persoane fizice, dar şi ca obşte naţională, ca reprezentanţi
ai naţiunii române pe un câmp de bătălie cu forţe inegale faţă de cei ce erau bine înregimentaţi şi cu
ordinele date, românii nu au avut decât o singură soluţie: să se organizeze. În faţa forţei oarbe a violenţei
de pe străzi, a lipsei de ajutor din partea Bucureştiului, el însuşi în derivă şi haos, ca reacţie firească de
apărare, s-a născut nevoia de organizare care dă forţă şi coeziune unei colectivităţi. Apărarea de această
dată nu însemna altceva decât organizarea prin forţe proprii a celor uniţi în gând şi în simţire de aceleaşi
idealuri.
Din perspectivă sociologică, este ştiut că formele complexe de organizare socială, aranjamentele
instituţionalizate şi cultura, motivaţiile şi valorile reglează comportamentul uman. În consecinţă, ca
acţiunile românilor să se impună trebuiau construite blocurile de organizaţii sociale şi instituţii care să
confere durabilitate iniţiativelor ce trebuiau luate. Cei care trebuiau luaţi în considerare cu prioritate erau
locuitorii de etnie română, adevăraţii actori sociali ai proiectelor de rezistenţă în faţa valului de acţiuni cu
caracter antiromânesc, a atmosferei de intimidare şi teroare pe care au creat-o maghiarii în perioada 1989-
1990.
Primele forme de organizare au fost organizaţiile cu caracter civic menite să le apere drepturile
civile şi demnitatea grav încălcate. Iniţiatorii lor au fost intelectualii români cu o înaltă conştiinţă naţională
şi civică, ameninţaţi de forţele negre maghiare. Au apărut, astfel, în Transilvania Frăţia Românească la
Reghin, la 25 ianuarie 1990, Liga Democratică Română la Cluj, în februarie 1990 şi Vatra Românească la
Tg. Mureş, la 8 februarie 1990. Măsurilor luate în forţă, de maltratare şi biciuire a românilor, de
dezorganizare a învăţământului, de alungare a românilor din instituţii prin folosirea ca instrumente a unor
elemente declasate şi extremiste ale maghiarilor şi secuilor trebuia să li se răspundă prin asociere şi
organizare în ligi, societăţi, asociaţii cu caracter cultural, etnic proprii. Dintre ele, cea cu ecoul cel mai mare
l-a avut Vatra Românească, dovadă că cel mai cumplit erau urmăriţi şi batjocoriţi membrii ei, etichetaţi
„vătraşi”, „naţionalişti” şi „extremişti”, deşi, în fapt, ea s-a născut ca organizaţie ce promova respectarea
drepturilor omului, a identităţii şi culturii naţionale a românilor prigoniţi în aceste zile.
La Miercurea Ciuc, s-a înfiinţat Liga Democrată Română, iar la Sf. Gheorghe, filiala locală a
Uniunii Culturale „Vatra Românească”, organizaţii care nu au putut funcţiona, fiind etichetate fasciste şi
legionare.
După separarea şcolilor maghiare de şcolile româneşti, ca reacţie, intelectualii români au înfiinţat
Fundaţia Culturală „Mihai Viteazul” care a avut un rol fundamental în sprijinirea Liceului „Mihai Viteazul”
cu predare în limba română, în revigorarea tradiţiilor româneşti şi în aducerea în prim plan a figurii
primului militant al unirii, Mihai Viteazul.
La Miercurea Ciuc, a luat fiinţă Fundaţia „Miron Cristea”, la Topliţa Muzeul Etnografic, la Breţcu
Fundaţia Cultural-Patriotică Ieremia Grigorescu.
S-au înfiinţat asociaţii ale cadrelor didactice din Covasna şi Harghita în apărarea şi cultivarea
limbii române care au editat reviste pe teme şcolare.
Promovarea culturii româneşti şi a valorilor ei specifice a fost susţinută cu perseverenţă de Liga
Cultural – Creştină „Andrei Şaguna”, care a avut un rol fundamental la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a
Covasnei şi Harghitei, a Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, a Muzeului Spiritualităţii Româneşti de la
Catedrala Ortodoxă de la Sf. Gheorghe, a casei Memoriale Romulus Cioflec din Araci, la înălţarea statuii
monumentale a mitropolitului Andrei Şaguna şi a unor troiţe dărâmate pe timpul ocupaţiei horthyste etc.
( detalii, în Lăcătuşu, Spiritualitate românească, 2002, p. 120-125).

216
 Lor le-au urmat organizaţiile politice, partidele PUNR (Partidul Unităţii Naţionale) şi PRM
(Partidul România Mare), ambele cu caracter naţional, cu programe ce vizau apărarea românilor şi a
românităţii într-o zonă în care regula convieţuirii paşnice fusese înlocuită de maghiari cu regula de a vâna
românii care îndrăznesc să li se opună şi să-şi afirme identitatea. Reprezentanţii românilor au fost puşi pe
„listele cu cruci negre” ale maghiarilor, dar nu s-au dat bătuţi. Din păcate, unul din liderii politici locali ai
PUNR din judeţul Covasna, dr. Cornel Iacob, s-a stins din viaţă în decembrie 1995, dar interviul luat lui a
rămas înscris în volumul SOS - Românii din Covasna şi Harghita (p. 194-196) Teza lui de bază era că
„PUNR a luat naştere ca o stavilă împotriva generalizării hungarismului în Transilvania, după 1989.
Liderii maghiari sunt deranjaţi că cei din PUNR le ştiu planurile ascunse, că îşi dau seama că ei manevrează
masa de maghiari. În concepţia dr. Iacob, lider de frunte în PUNR şi reprezentant fidel al intereselor
românilor din Covasna, UDMR era principalul factor de destabilizare în ţară”.
În Bucureşti, cu extindere în ţară, s-a constituit PRM, sub conducerea lui Corneliu Vadim Tudor,
partid care, în anii ’90 de profundă confuzie şi complicitate a guvernanţilor cu UDMR, a dezvăluit pentru
toţi românii, prin ziarul România Mare, drama românilor din Covasna şi Harghita aflaţi sub dominaţia
maghiară şi proiectele hungariste de destrămare a ţării. El rezistă până în zilele noastre cu o platformă
politică în care apărarea interesului naţional, a unităţii, demnităţii şi culturii poporului român şi lupta
împotriva hungarismului şi a politicii sale antiromâneşti au rămas obiective constante şi primordiale de-a
lungul celor 16 ani de existenţă, în pofida faptului că maghiarii şi acoliţii lor îl etichetează ca extremist, aşa
cum este etichetat orice român care îndrăzneşte să-şi afirme deschis, fără rezerve, crezul naţional şi dorinţa
de a rămâne român în ţara lui.
Deci, anii 1990-1996 au fost ani fructuoşi pentru demararea procesului de construire a blocului de
organizaţii, asociaţii, societăţi şi instituţii româneşti care să susţină cauza românilor aflaţi în minoritate
numerică şi militând pentru păstrarea limbii, culturii şi religiei, care au suferit grave deturnări din cauza
acţiunilor agresive ale maghiarilor asupra instituţiilor statului. Şcoala şi biserica, piloni de bază în
susţinerea identităţii naţionale şi în reconstruirea dinăuntru a fiinţei naţionale a poporului român, în
păstrarea şi afirmarea obiceiurilor şi tradiţiilor care definesc univoc poporul român în lume, nu puteau fi
lăsate la discreţia defăimătorilor maghiari. Ele trebuiau salvate şi în bună parte au fost salvate.
Acestea sunt forme de organizare care marchează începutul unui front larg de acţiuni în vederea
mobilizării resurselor umane culturale ale românilor din Covasna şi Harghita pentru crearea unui climat
intraetnic românesc favorabil promovării, cultivării tezaurului cultural din arealul Covasna şi Harghita şi
protejării lui de tendinţele de anulare şi marginalizare de către autorităţile maghiare dominante.
Dintre toate realizările cu caracter organizaţional şi instituţional din anii post-decembrişti cea care
străluceşte pe frontispiciul prezentului şi al viitorului este înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi
Harghitei, la 25 septembrie 1994. Deşi prima propunere de înfiinţare a unei Episcopii pentru credincioşii
români din secuime datează din anul 1936, după multiple demersuri la toate instituţiile statului român, ea s-
a înfiinţat numai în 1994, la 58 de ani.
Data de 25 septembrie 1994 poate fi considerată o zi astrală în viaţa credincioşilor din
Covasna şi Harghita, dar şi pentru ţară prin rolul crucial al Episcopiei în păstrarea şi afirmarea fără
rezerve a credinţei strămoşeşti, a spiritului ortodox românesc într-o zonă în care acestea erau
ameninţate cu dispariţia. Credinţa statornică a românilor a învins şi biserica ortodoxă începe să se
impună nu numai prin autoritatea ei de biserică naţională, reprezentantă a populaţiei majoritare,
dar, mai ales, prin autoritatea întâiului ei stătător, P. S. Ioan, Episcopul cel fără odihnă în dorinţa şi
voinţa de a restaura fiinţa neamului prin Biserică.
Aniversarea a 10 ani de la înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei, la 25 septembrie 2004, a
pus în lumină harul divin al Părintelui Ioan care a dat măsura, pe de o parte, a profesiei de inginer
constructor proiectând, coordonând şi muncind cot la cot cu lucrătorii la înălţarea a zeci de noi biserici şi la
refacerea altor zeci în beneficiul românilor care îşi văd acum cinstite şi ocrotite cu străşnicie credinţa şi
lăcaşurile de rugăciune, iar pe de altă parte, a dat măsura omului providenţial care a ştiut să coaguleze în
jurul său credincioşii, tinerii, cercetătorii, oamenii de stat, slujitorii bisericii şi pe toţi împătimiţii întru
apărarea românilor şi a românităţii din Covasna şi Harghita, a demnităţii şi mândriei lor naţionale, a
destinului lor de oameni ai acestui pământ pe care s-au născut moşii şi strămoşii lor, şi pe care vor să
trăiască ei şi copiii lor în pace şi înţelegere cu cei de alte etnii.
Din perspectiva subcapitolului de faţă, trebuie să afirmăm că Episcopia, sub auspiciile Prea
Sfinţiei sale Ioan Selejan, a devenit un nucleu de efervescenţă ştiinţifică, de cercetare arheologică, istorică,
etnologică şi sociologică stimulând şi susţinând teoretic şi material manifestări culturale, ştiinţifice,
universităţi de vară, pelerinaje, sfinţiri, hramuri. Din iniţiativa şi cu contribuţia Sa a luat fiinţă în anul 1996

217
Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” care desfăşoară o prodigioasă activitate de
documentare, investigare şi valorificare a mărturiilor privind dăinuirea populaţiei româneşti şi a confesiunii
ortodoxe în localităţile din această eparhie; Centrul European de Studii Covasna-Harghita, ca organizaţie
nonguvernamentală, nonprofit şi autonomă cu caracter ştiinţific şi social care militează pentru dezvoltarea
societăţii civile şi promovarea ideilor umaniste, prin cercetări ştiinţifice în ştiinţele socio-umane şi politice.
În esenţă, după înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei, se poate afirma că în jurul ei
gravitează toate celelalte organizaţii, ligi, fundaţii, asociaţii civice şi culturale cu caracter românesc, pentru
că în centrul ei se află un priceput manager, un profund teolog şi filosof, un om de cultură cu suflet divin, o
personalitate polivalentă în care spiritul teoretic se îmbină fericit cu spiritul practic şi managerial necesare
omului mileniului trei.

218
 3. Forumul civic
al românilor din Harghita şi Covasna

Este o încoronare a efortului liderilor din comunităţile româneşti de a realiza unitatea de

gândire şi de acţiune în strategia complexă şi cu bătaie lungă ce trebuie proiectată şi practicată în procesul
istoric viitor de păstrare şi dezvoltare a identităţii naţionale a românilor.
Forumul civic al românilor din Harghita şi Covasna este în fapt o federaţie constituită în 27 mai
2005 din asociaţiile, fundaţiile şi organizaţiile cu caracter civic ale românilor din judeţele Covasna şi
Harghita, având ca obiectiv să asigure coordonarea şi unitatea de acţiune a societăţii civile în vederea
păstrării şi dezvoltării identităţii naţionale a românilor, a realizării unei convieţuiri interetnice normale cu
locuitorii celorlalte etnii, în interesul bunăstării generale şi al binelui public, în contextul integrării
României în structurile europene.
Federaţia Forumul civic al românilor din Harghita şi Covasna este persoană juridică de drept
privat, fără scop patrimonial, nesubordonată vreunui partid politic. Are sediul în Mun. Sf. Gheorghe, str.
Miko Imre, nr. 2. Este condus de un Comitet Director format din Preşedinte de onoare, P.S.Ioan Selejan -
Episcop de Covasna şi Harghita, Preşedinte Dumitru Codrin Munteanu, Vicepreşedinte Ioan Solomon,
Vicepreşedinte Doru Dobrean, Secretar Dan Tănasă şi 12 membri, reprezentanţi ai asociaţilor fondatori.
Organizaţiile fondatoare sunt: 1.Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna” - sediul în Mun. Sf.
Gheorghe; 2.Asociaţia Cultural-Creştină „Justinian Teculescu” - sediul în oraşul Covasna; 3.Asociaţia
Cultural-Ştiinţifică „Carpaţii Răsăriteni” - sediul Sf. Gheorghe; 4.Asociaţia de Tineret „Ecou” - sediul Sf.
Gheorghe; 5.Asociaţia Pedagogilor Români din judeţul Covasna – sediul Sf. Gheorghe; 6.Centrul European
de Studii Covasna-Harghita – sediul Sf. Gheorghe; 7.Despărţământul ASTRA Covasna-Harghita – sediul
Miercurea Ciuc; 8.Fundaţia „Adevărul Harghitei” – sediul Miercurea Ciuc; 9.Fundaţia Culturală „Miron
Cristea” – sediul Topliţa; 10.Fundaţia „Cuvântul Nou” – sediul Sf. Gheorghe; 11.Fundaţia „Mihai
Viteazul” – Sediul Sf. Gheorghe; 12.Fundaţia Naţională „Neamul românesc”, filiala Covasna – sediul Sf.
Gheorghe; 13.Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni – sediul Bucureşti.
Am enumerat toate formele de organizare civică ale românilor constituite în Forum pentru a avea
o reprezentare exactă a tipurilor de activitate ce se desfăşoară la firul ierbii în cele două judeţe, în care
românii sunt numeric minoritari. Prin acest Forum ei încearcă să unească forţele acestor organizaţii pentru
o intervenţie mai eficientă şi mai coerentă în societatea civilă, pentru „promovarea şi apărarea - aşa cum se
menţionează în obiectivul nr. 1 al Forumului – prin toate mijloacele legale a identităţii naţionale, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ale românilor din judeţele Covasna şi Harghita, în condiţiile specifice
conferite în această zonă de ponderea lor numeric scăzută”.
Ceea ce rezultă din lectura Obiectivelor Forumului este necesitatea de a se asigura o desfăşurare
normală şi legală a vieţii sociale, economice, culturale şi ştiinţifice a locuitorilor de etnie română din zonă,
de obicei excluşi de la programele şi proiectele de dezvoltare, neconsultaţi la negocierile la nivel local,
zonal, naţional sau internaţional de către autorităţile maghiare dominante economic, politic, administrativ în
cele două judeţe, care şi-au asumat unilateral rolul de decidenţi ai destinelor întregii populaţii, fără să ţină
seama de nevoile şi aspiraţiile celorlalte etnii şi, în special, a celei româneşti.
Forumul îşi propune utilizarea tuturor căilor legale pentru promovarea şi apărarea identităţii
naţionale a românilor, pentru sprijinirea accesului comunităţilor româneşti la resursele derulate prin
programele şi proiectele de dezvoltare promovate şi finanţate de autorităţile publice centrale şi locale,
precum şi de organizaţiile europene; stimularea constituirii şi funcţionării unor asociaţii comunitare locale
care să le reprezinte interesele specifice atât la nivel local şi naţional, cât şi cu diferitele organisme
internaţionale; participarea directă la consultări şi negocieri premergătoare unor decizii, hotărâri şi acte
normative cu efecte asupra păstrării identităţii lor naţionale.
În mod concret, Forumul îşi propune să facă un atribut firesc şi o normă curentă a vieţii sociale şi
politico-administrative din statutul de participant al românilor la consultările şi negocierile urmate de
decizii care le afectează viaţa şi relaţiile interetnice.
Propunându-şi obţinerea statutului de participant la diferitele consultări, reiese fără nici o îndoială
că în practică, în viaţa social-politică şi administrativă, românii sunt marginalizaţi, omişi sau intenţionat
excluşi de către liderii maghiari.
În consecinţă, Forumul îşi propune, în mod legitim, obiectivul de a recomanda persoane
reprezentative din societatea civilă românească, din cele două judeţe, de a candida la alegerile locale şi
parlamentare sau pentru funcţii şi demnităţi publice. Dar în concepţia noastră, Forumul nu trebuie să se
oprească aici, ci trebuie să meargă mai departe şi anume să monitorizeze sistematic şi riguros modul cum

219
sunt trataţi reprezentanţii românilor în organismele alese, cum sunt luate în consideraţie şi traduse
în fapt propunerile lor privind problemele cu care se confruntă în viaţa de fiecare zi. Altfel, ştim că un
astfel de obiectiv a mai fost propus, dar nefiind consecvenţi în urmărirea lui a rămas fără efectele scontate.
Şi dacă apreciază că tratamentul este cel „tradiţional”, de neglijare, sfidare şi neaplicare, ei trebuie să-l facă
cunoscut organelor centrale: guvernului, parlamentului şi preşedinţiei, mai ales, având în vedere că la
instalarea Prefectului maghiar în Covasna, premierul Călin Tăriceanu, sfidând la rându-i cerinţele
politicienilor români din Covasna, a afirmat că criteriul etnic nu este relevant şi, ca atare, nici
discriminarea românilor nu poate avea loc din partea prefectului maghiar numit, iar dacă va avea loc, acesta
va fi schimbat.
În privinţa conservării identităţii culturale a românilor prin religie, învăţământ, instituţii de cultură,
mass-media, protejarea şi cinstirea limbii române, a însemnelor şi simbolurilor naţionale, Forumul îşi
propune obiective mult prea modeste dacă le comparăm cu cele reclamate de maghiari în Proiectul Legii
Minorităţilor Naţionale, dar în acelaşi timp de bun simţ şi fesabile. Românii nu îşi propun ca maghiarii
crearea unei reţele mamut, inutile şi extrem de costisitoare, de instituţii şi organizaţii care să le
asigure păstrarea, afirmarea şi dezvoltarea identităţii lor naţionale, deşi aceasta este în pericol în
Covasna şi Harghita, ci, prin intermediul celor existente, să se asigure sprijinirea Episcopiei Ortodoxe
Române a Covasnei şi Harghitei în revigorarea credinţei strămoşeşti şi în promovarea dialogului ecumenic,
acordarea de asistenţă şi suport logistic şi moral unităţilor de învăţământ cu predare în limba română,
sprijinirea instituţiilor româneşti de cultură, a mass-media de limba română.
La acest capitol, al apărării identităţii româneşti, considerăm că Forumul trebuie să-şi propună o
strategie specială privind asigurarea învăţământului în limba română în toate satele cu copii români,
transport special al elevilor la şcolile îndepărtate, orientarea tineretului şcolar din zonă spre licee şi
universităţi pentru asigurarea în viitor a unei intelectualităţi înalt profesionalizate, capabilă să răspundă
exigenţelor lumii contemporane, aprovizionarea cu cărţi a bibliotecilor şcolare; revigorarea activităţii
culturale în şcoli, cămine culturale, teatre, muzee etc. Iar în ceea ce priveşte mass-media, să militeze atât
pentru posturi locale de radio şi televiziune în limba română, alături de cele centrale, cât şi, mai ales, pentru
a pătrunde cu aspecte reale despre raporturile interetnice dintre români şi maghiari la posturile
centrale de radio şi televiziune, în care acestei probleme i se pune surdină de 16 ani de zile. Printr-o
tacere, probabil, instituţional impusă de către guvernanţi, în complicitate cu maghiarii aliaţi la
guvernare, opinia publică românească este, în fapt, neinformată sau, mai grav, dezinformată, indusă
în eroare cu apecte exclusiv roze sau neutre din zonă, în timp ce viaţa românilor acolo este departe de
a fi roz, iar maghiarii departe de a se comporta corect în jocul democratic.
Ştiut fiind că ţara nu cunoaşte situaţia reală a românilor din Covasna şi Harghita, pentru că se evită
sistematic şi conştient punerea ei frontală, deschis în dezbaterile radio şi TV de către toate guvernele aflate
în coaliţie sau nu cu maghiarii, ca şi de aşa-zişii analişti, necunoscători ai situaţiei reale din Covasna şi
Harghita, Forumul ar trebui să susţină o rubrică specială în unele ziare centrale, o emisiune specială
la radio şi la TVR naţional în care cercetătorii şi reporterii români locali să reflecte aspecte concrete,
imbatabile din realitatea crudă şi dură a convieţuirii lor cu maghiarii în localităţile în care sunt
majoritari şi manevraţi de liderii UDMR. Dacă aceste aspecte ar fi arătate cu consecvenţă întregii
naţiuni, în paralel cu emisiunile maghiarilor de pe posturile centrale de TV, atunci reprezentanţii români şi-
ar putea susţine cu mai multă forţă de convingere problemele specifice atât în parlament, cât şi în faţa
naţiunii şi ar reduce avântul liderilor maghiari în a reclama tot felul de privilegii şi aberaţii în Parlamentul
României, la Consiliul Europei şi Uniunea Europeană. În plus, nu ar mai apărea „extremişti” cei care
monitorizează toate derapajele maghiarilor în detrimentul românilor şi al statului român, dar pentru
apărarea dreptului la identitatea de români a românilor din această zonă..
Din păcate, mass-media centrală este ocupată exclusiv de maghiari, ei o domină cu cerinţele lor
incomensurabile, iar românii din zonă, cei mai abilitaţi să ia atitudine faţă de încălcarea regulilor unei
convieţuiri normale, civilizate şi democratice, sunt total absenţi. O măsură ce se impune cu necesitate
este crearea unui grup de tineri din zonă specializaţi în mass-media, jurnalistică şi relaţii publice
care, prin intervenţiile lor directe în presă, radio şi televiziune să ţină trează conştiinţa opiniei
publice româneşti cu situaţia reală a românilor din zonă care trăiesc sub tot felul de presiuni:
economice, sociale, de învăţare a limbii maghiare dacă vor să fie angajaţi, a spectrului şomajului etc.
În legătură cu protejarea limbii române, a însemnelor şi simbolurilor, de asemenea, se impune un
program riguros şi coerent de acţiuni care să contracareze proiectele maghiare de creare a unei ambianţe şi
a unui climat exclusiv maghiare prin: eliminarea limbii române oriunde le stă la îndemână, refuzul
însemnelor şi simbolurilor româneşti şi supralicitarea celor ungureşti, lăsarea de izbelişte a monumentelor

220
româneşti şi înlocuirea lor cu monumente de falşi martiri şi eroi, în fapt unii dintre ei, criminali ai poporului
român.
La o analiză de conţinut a fiecărui obiectiv al acestui Forum se resimte, fără nici o dificultate,
atitudinea, comportamentul pronunţat antiromânesc al reprezentanţilor etniei maghiare care, prin izolare şi
segregare etnică, au eliminat etnia română din viaţa socială, economică şi culturală a zonei, construindu-şi
o strategie de unici locuitori ai acesteia. În faţa acestei situaţii de netolerat, este de la sine înţeles că
românii, pentru a-şi asigura continuitatea fizică, socială, culturală, implicit naţională, trebuie să-şi
strângă rândurile, să se autoorganizeze într-o structură puternică, legală, care să reziste tendinţelor de
marginalizare şi scoatere a lor din ecuaţia social-economică şi culturală a zonei şi, implicit, a ţării.
Astfel trebuie înţelese obiectivele Forumului. Ele nu sunt îndreptate împotriva nici unei etnii, ci
reflectă nevoia românilor, parte a naţiunii majoritare în ţară, de a se aşeza alături de etnia maghiară –
dominantă în zonă, dar numai o minoritate în ţară - la masa dezbaterilor şi negocierilor proiectelor de
dezvoltare, ca parte constitutivă, organică, de care în viitor nu se mai poate face abstracţie în mod
samavolnic.
În această direcţie este formulat obiectivul privind realizarea de demersuri pentru iniţierea şi
susţinerea unui dialog constructiv cu societatea civilă a comunităţilor maghiare din cele două judeţe, în
vederea convieţuirii în spiritul cunoaşterii şi aprecierii valorilor specifice şi comune, al înţelegerii şi
conlucrării în interes general şi pentru eliminarea oricăror forme de discriminare pe motiv de etnie sau
confesiune.
Corolar al bunelor intenţii ale Forumului sunt şi măsurile ce privesc combaterea şi contracararea
manifestărilor rasiste, şovine, xenofobe şi a tendinţelor de enclavizare etnică a zonei; monitorizarea vieţii
publice locale şi sesizarea instituţiilor publice naţionale şi internaţionale, precum şi a opiniei publice
naţionale despre încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Prin stimularea morală şi prin facilităţi de instruire şi educaţie a celor ce contribuie la realizarea
obiectivelor Forumului, sprijinirea activităţii proprii a asociaţiilor, fundaţiilor şi a tuturor organizaţiilor
componente ale Forumului, organizarea de activităţi filantropice se lărgeşte spectrul de acţiune socială şi
organizaţională al Forumului.
O ultimă problemă, dar nu mai puţin importantă, cuprinsă în obiectivele Forumului este
dezvoltarea de parteneriate active cu românii de pretutindeni şi cu organizaţii ale acestora din ţară şi
străinătate. Realizarea acestei sarcini este, după părerea noastră, una dintre cela mai fascinante activităţi ale
Forumului, pentru că prin ea se consolidează conştiinţa naţională, se amplifică unitatea de neam, limbă,
cultură şi idealuri în rândurile tineretului român dintre graniţe şi de dincolo de graniţe, continuator al
flăcării românităţii. În vederea realizării acestor obiective nobile, Forumul creează cadrul necesar pentru
activitatea de informare, documentare, folosirea regimului de editură şi tipar şi a altor activităţi permise de
lege pentru susţinerea materială şi logistică a activităţii sale.
În concepţia noastră însă, ţinta principală a strângerii rândurilor trebui să fie dublă: de păstrare
atât a românilor, cât şi a românităţii pe aceste locuri, mult râvnite de străini pentru frumuseţea şi
bogăţiile pe care ele le ascund în străfundurile lor.
Efortul de conservare a spiritului românesc trebuie să se extindă de la oameni şi asupra
localităţilor din aceste două judeţe. Pentru că în zilele noastre avem de-a face cu un proces lent, dar
insidios, perfid, lent de desnaţionalizare nu numai a oamenilor, a sufletului şi caracterului lor printr-
o gamă largă de presiuni psihologice, sociale, economice, administrative, dar şi a spaţiului public, a
localităţilor, a înfăţişării lor vizuale generale tot mai mult impregnată de înscrisuri, însemne şi
simboluri aproape exclusiv maghiare, încât pentru trecătorul străin peisajul îl face să se creadă mai
degrabă în Ungaria decât în România.
Dacă Milton Lehrer, scriitorul american, care a scris în 1944 lucrarea „Ardealul”, pământ
românesc, ar mai trece acum prin oraşele şi satele din această zonă, i s-ar oferi mai puţine imagini pentru a
mai descoperi cu entuziasm spiritul românesc al acestor locuri. Pentru noi, românii, trebuie să rămână
memorabilă peste secole convingerea pe care el şi-a formulat-o venind în acest spaţiu, după ce a citit „toate
fantasmagoriile şi elucubraţiile fanteziste şovine” ale defăimătorilor românităţii: „Discutaţi cât veţi vroi,
Domnilor, dar cine oare a creat aspectul eminamente românesc al acestui pământ, cine altul decât
poporul românesc?” Această admirabilă întrebare încărcată de obiectivitate şi adevăr trebuie să devină
emblema acţiunilor practice ale Forumului. Să nu lăsăm să se creeze o insulă pur maghiară în inima ţării
datorită politicii complicitare şi trădătoare a tuturor guvernelor post-decembriste, care stăpânite de morbul
puterii au făcut concesii neonorante, împotriva voinţei şi dorinţei poporului român. Să milităm până în
pânzele albe pentru a păstra suflul, aerul românesc al acestor locuri, iar trăsăturile specifice „oaspeţilor”

221
care le-au cucerit prin foc şi sabie cu un mileniu în urmă să fie expresia toleranţei noastre incurabile,
manifestată dintru începuturi până în zilele noastre şi de-aici înainte cât vor fi şi vor trăi români şi maghiari
împreună pe acest sfânt pământ !
Cele trei acte care consfinţesc înfiinţarea Forumului, Actul constitutiv, Statutul şi Comunicatul,
cuprind menirea, obiectivele, normele de participare şi de conduită în cadrul lui şi legătura lui cu societatea
civilă românească.
Ceea ce merită subliniat în primul rând este faptul că:
Acest Forum s-a constituit tot pe lângă Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, rămasă
epicentru, pol de atracţie şi de coagulare a tuturor energiilor naţionale din zonă, în frunte cu
P.S.Selejan, ales Preşedinte de onoare.
A solicitat intervenţia Statului Român pentru sancţionarea manifestărilor revizioniste, cu
caracter şovin, intolerant şi revanşard care contestă ordinea constituţională din România.
A antrenat forţe noi, proaspete, al căror potenţial şi entuziasm şi-a propus să-l valorifice în
interesul întregii comunităţi româneşti.
A fost adus la conştiinţa populaţiei din zonă şi a tuturor românilor printr-o Adunare publică
la Centrul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei din Miercurea Ciuc în cadrul
căreia s-au enumerat asociaţiile şi fundaţiile din care este compus, preşedinţii reprezentanţi ai acestora în
Forum şi principalele obiective.
A mobilizat la realizarea obiectivelor sale cele mai variate segmente ale societăţii civile
româneşti, reprezentanţi ai autorităţilor publice, personalităţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice, din domeniul
ecleziastic, al învăţământului, mass-media, al mediului de afaceri din cele două judeţe.
A scos în relief în mod deosebit ideea că Forumul nu este îndreptat împotriva nimănui, ci,
dimpotrivă, este un partener legitim, reprezentativ şi credibil în relaţiile cu autorităţile publice şi
reprezentanţii asociaţiilor civice ale populaţiei de etnie maghiară.
A adresat un apel concetăţenilor de etnie maghiară de a participa la asigurarea unui climat
de convieţuire paşnică în localităţile din arcul intracarpatic, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi
cu practica europeană în materie.
Având în vedere prevederile Proiectului Legii Minorităţilor Naţionale care consacră drepturi
colective şi consfinţeşte autonomia teritorială pe criterii etnice, Forumul a solicitat Guvernului şi
Parlamentului României amânarea adoptării Legii până la obţinerea punctului de vedere al Comisiei
de la Veneţia şi punerea în dezbaterea publică a Proiectului Legii Minorităţilor, în temeiul Legii
52/2003 privind transparenţa decizională.
În concluzie, prin Crearea Forumului Civic al Românilor din Covasna şi Harghita s-a construit un
instrument legal de realizare a echilibrului etnic real între cele două etnii, română şi maghiară. Este un for
legitim, ales în mod democratic, ce trebuie să-şi îndeplinească cu fermitate şi devotament rolul de partener
de dezbateri şi de decizii la nivel local, naţional şi internaţional, alături de şi împreună cu reprezentanţii
legitimi maghiari. De-acum înainte, să sperăm că nu vom mai auzi numai o voce care ia deciziile
privind destinul tuturor locuitorilor Covasnei şi Harghitei, ci două voci legitimate de propriile etnii,
de istorie, de trecutul lor împreună pe acelaşi pământ pe care trebuie să convieţuiască în pace,
înţelegere şi respect reciproc.

222
 4. Frământări, griji şi probleme ale românilor
(investigaţii de teren)

Destrămarea ţării, „cantonizarea” ei după modelul elveţian.

Liderii români, dar şi oamenii de rând cu o matură conştiinţă naţională urmăresc cu îngrijorare
proiectele maghiarilor privind viitorul României. Ceea ce reiese din ele este limpede ca lumina zilei. „Ei
vor separare totală, instituirea modelului cantoanelor din Elveţia şi, în acest fel, izolarea judeţelor Covasna
şi Harghita de restul ţării, deşi sunt în centrul ei”. Paşii spre acest obiectiv sunt deja făcuţi. Au destrămat
sistemul de învăţământ mixt prin alungarea elevilor români din şcoli şi constituirea unui sistem şcolar în
care ei vor să decidă politica dezvoltării lui.
Revendicarea actuală de a realiza universităţi şi instituţii culturale exclusiv maghiare, dar din
fondurile statului român, serveşte tot ideii de a crea o zonă exclusiv maghiară în Covasna şi Harghita.
Grija deosebită a maghiarilor legată de propriile şcoli se îmbină însă cu dispreţul privind aplicarea
Ordinului nr. 52/1993 al Prefectului de Covasna Adrian Căşunean-Vlad privind obligativitatea înfiinţării de
şcoli sau, după caz, secţii cu predare în limba română în toate localităţile cu populaţie şcolară din judeţul
Covasna, unde nu există încă astfel de unităţi şcolare.

Condiţii de slăbire şi pierdere a identităţii de către români

Românii ştiu că fără o temeinică pregătire intelectuală şi culturală din primii ani de şcoală slăbesc
temeiurile identităţii, şcoala, ca şi biserica, fiind o puternică insulă de românitate. De aceea, autorităţile,
fundaţiile, asociaţiile cadrelor didactice consolidează rolul şcolii româneşti în viaţa comunităţii. Şcoala
formează, modelează tinerii, le oferă cultură, modele de comportament în familie, la locul de muncă, în
societate. Ea le formează conştiinţa etnică, conştiinţa identităţii naţionale, poate deveni o pepinieră de
deprindere a regulilor de convieţuire cu cei de alte etnii, fie şi numai pe cale didactică, pedagogică, pentru
că direct, practic nu mai este posibil decât în şcolile mixte cu conducere românească, altfel, maghiarii
separându-se în propriile ghetouri şcolare. În ultimă instanţă, relaţiile interetnice sunt o problemă de
educaţie şi de civilizaţie a raporturilor interumane.
Lipsa de pe standuri şi din librării a cărţilor de literatură în limba română, ca şi lipsa cadrelor
didactice calificate constituie un factor de îngrijorare privind păstrarea şi consolidarea identităţii etnice a
românilor, ca şi slăbirea interesului pentru şcoală în general, pentru liceu sau facultate, în special.
Dezvoltarea economică, socială, culturală a zonei în perspectiva integrării europene nu poate fi asigurată
fără forţă de muncă mediu şi înalt calificată. Or, dacă fiii românilor nu merg la şcoli cu profiluri de viitor în
acerba competiţie şi diviziune a muncii reclamate de procesele de integrare şi globalizare, scade capacitatea
etniei române din zonă de a deveni factor activ în creşterea nivelului de trai material şi cultural şi în
ocuparea unui loc de frunte în ierarhia de valori a comunităţii etnic mixte. Dacă ei urmează cel mult şcoli
profesionale, aportul românilor va fi minim, ceea ce dă şansă maghiarilor să decidă unilateral destinul
dezvoltării localităţilor.
Navetismul cadrelor didactice este, de asemenea, un factor de slăbire a calităţii şcolii,
învăţământului. „Cei care se uită la ceas ca să termine orele şi să prindă maşinile sau trenul nu fac carte ca
lumea. Numai învăţătorii sau profesorii din localitate care stau alături de copii până aceştia răspund
exigenţelor lor înalte îşi fac cu adevărat datoria. Ceilalţi, în cea mai mare parte, sunt simpli funcţionari, care
vin la o oră şi pleacă la alta. Ei nu fac apostolat, nu se dedică cu devoţiune profesiei, ci prestează o
activitate pentru care aşteaptă remuneraţia”, spune un subiect îngrijorat de calitatea slabă a procesului
educativ, promotor al apostolatului în şcoală pentru propăşirea zonei.
Suplinitorii, deşi umplu un gol, constituie o reală problemă în privinţa calităţii actului de
învăţământ. Ei trebuie determinaţi să continue pregătirea pentru a se califica şi a realiza un învăţământ la
nivelul înaltelor standarde contemporane, europene, în beneficiul lor personal, dar şi al copiilor, al
comunităţii umane în care trăiesc şi muncesc.
Românitatea se păstrează printr-o bună predare a limbii române de către învăţători în clasele I-IV
şi de către profesorii de limba română în clasele următoare. Se ştie că în zonă, la şcolile maghiare, inclusiv
limba română se predă de către cadre didactice maghiare, însă prost, stâlcit, prin traducere din maghiară!
De ce? Pentru că autorităţile maghiare locale nu vor să angajeze profesori români pentru predarea limbii
române, pentru că schimbă structura etnică a maghiarilor. În această situaţie, tinerii români din zonă trebuie
să fie orientaţi spre facultatea de limbă şi literatură română ca măcar şcolile româneşti să ofere copiilor o
frumoasă şi curată limbă românească învăţată în şcoală de la profesori iscusiţi şi cu dăruire pentru copii şi
pentru păstrarea nealterată a limbii române.

223
 Lipsa unei intelectualităţi româneşti puternice, înalt profesionalizate, tinere, cu conştiinţă
naţională, capabilă să se implice în renaşterea culturală a zonei şi în afirmarea identităţii naţionale
deserveşte cauza românilor care fiind săraci şi puţini numeric nu mai au nici aspiraţii înalte de formare
profesională şi culturală prin studii medii şi superioare. În timp ce maghiarii îşi consolidează pregătirea şi
structura profesională şi culturală prin universităţi, copiii de români se reduc la a urma şcoli profesionale şi
cel mult pedagogice. Identitatea românilor se poate pierde prin neglijarea vieţii culturale a oamenilor,
prin lipsa unor spectacole artistice de muzică, de teatru în limba română. Dacă formaţiile de la Bucureşti
sunt costisitoare şi greu de adus în economia de piaţă, unde totul se raportează la bani, cel puţin să se
organizeze spectacole cu formaţii locale pentru revitalizarea culturii populare. Acest lucru încearcă să facă
Asociaţia „Andrei Şaguna” care oferă spectacole cu cântece şi dansuri susţinute de elevii de la liceul
pedagogic. Fundaţia „Mihai Viteazul”, organizează colinde de Crăciun şi spectacole cu muzică populară
pentru a dezvolta interesul şi nevoia de cultură în rândul maselor de români.
Lipsa bibliotecii satului în care să fie cărţi de literatură, de ştiinţă în limba română este un factor
de slăbire a identităţii, dacă nu de pierdere a ei. Se ştie că atunci când oamenii nu găsesc cărţi în limba
română apelează la cele de limbă maghiară (dacă o ştiu), cărţi care se găsesc din plin pe toate standurile şi
în toate librăriile din Covasna şi Harghita. La situaţia generală post-decembristă de decădere a vieţii
culturale a satului, de reducere a fondurilor pentru susţinerea activităţilor cultural-artistice, a bibliotecilor
cu cărţi, în judeţele cu maghiari majoritari se mai adaugă un element, lipsa de interes a autorităţilor
maghiare responsabile cu difuzarea cărţii de a achiziţiona carte românească, dar în acelaşi timp, şi
neglijenţa sau dezinteresul autorităţilor române de a soluţiona măcar în limite minime această problemă.
Deturnarea menirii şi funcţiei căminului cultural din instituţie de cultură care iradiază cultură şi
ştiinţă de carte şi transformarea lui în sală de nunţi, baluri şi alte evenimente familiale sau de grup, în multe
sate, constituie o reală frână în revitalizarea vieţii sociale, culturale a comunităţii săteşti.
Lipsa releelor de televiziune pentru a acoperi întreaga zonă a Covasnei şi Harghitei cu canale în
limba română, îi determină pe români să urmărească Duna TV. „Maghiarii au împânzit zona cu posturi de
radio şi TV, iar autorităţile române nu se îngrijesc să asigure tuturor ascultătorilor şi telespectatorilor
emisiuni în limba oficială a ţării, în centrul ei”, ne-a spus cu amărăciune un român.
În ceea ce priveşte credinţa ortodoxă, înainte de înfiinţarea Episcopiei, aceasta era ameninţată de
invazia sectelor care ademeneau pe cei săraci cu bunuri şi ajutoare materiale ca să treacă la ele. La unii,
sărăcia, mizeria morală de zi cu zi erau mai puternice decât credinţa şi atunci „ei treceau la cei care îi scapă
de nevoi”. În acest sector însă, prin înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei şi prin munca neobosită a
P.S Ioan a avut loc un reviriment de mari proporţii. Se poate afirma fără rezerve că acum biserica este cel
mai puternic bastion al românităţii în zonă nu numai prin numărul mare de biserici construite şi refăcute,
dar şi prin şcolarizarea unui mare de tineri pentru corpul clerical, prin crearea unui nucleu de tineri
cercetători ai problemelor specifice sud-estului Carpaţilor Răsăriteni şi, mai ales, prin creşterea încrederii
românilor de rând că prin credinţă şi biserică îşi păstrează identitatea şi demnitatea de români.
Pierderea identităţii are loc cu precădere unde este o verigă mai slabă, în primul rând, în grupurile
defavorizate, numeric, economic, social, cultural, în care forţa sub forma autorităţii administrative sau a
presiunii sociale, economice, psihologice este puternică. Un grup etnic expus maghiarizării forţate sunt
ţiganii. În interviurile ample purtate cu ţiganii din Herculian, comuna Băţani, într-o curată limbă
românească, aceştia ne-au spus că, deşi ei sunt români, maghiarii îi consideră maghiari, iar la alegerile
electorale sunt obligaţi să voteze cu „tulipanul” (laleaua), că altfel sunt maltrataţi şi nu pot să-şi rezolve
problemele la Primărie. Ne-au rugat să intervenim pe lângă autorităţile de la Bucureşti să-i scoată din
Herculian, pentru că viaţa lor a devenit de nesuportat. Muncesc din greu şi îşi câştigă existenţa prin muncă,
însă maghiarii manifestă o totală intoleranţă faţă de ei, la care mai adaugă bătaia, injuriile şi umilirea.
Pierderile de români, fie ei români, fie ţigani, sunt recunoscute. Cele cu o vechime mai mare sunt
ireversibile. Esenţialul este să fie limitate. Însuşi părintele episcop Ioan spunea: „Am pierdut în zona
Baraolt, dar câştigăm în zona Buzaielor”. Soluţia pentru păstrarea identităţii române este întărirea
instituţiilor fundamentale ale statului în insulele româneşti solide, vitale prin biserică, şcoală, cultură şi
oameni.
Un mecanism frecvent de pierdere a identităţii sunt căsătoriile mixte. Copiii rezultaţi din ele devin
automat maghiari, contractul moral al maghiarilor fiind ca „orice există să fie maghiarizat”. „Dacă un
individ ştie 10 cuvinte în limba maghiară este considerat ungur şi la recensământ este declarat ungur”,
afirma un român în discuţiile cu noi.
Procesul de maghiarizare se desfăşoară subtil şi permanent prin maghiarizarea numelor noilor-
născuţi pe actele de naştere, la Primărie. „Maghiarii au căutat şi înainte şi caută şi acum să maghiarizeze

224
numele românilor pentru a se declara că sunt mai mulţi. Aceasta este o obsesie a lor de care nu se
vindecă”.
Istoricii demonstrează cu documente că situaţia interetnică actuală este consecinţa
deznaţionalizării paşnice şi tiranice desfăşurată de secole în sud-estul Transilvaniei. În procesul social-
istoric al deznaţionalizării, românii şi-au pierdut drepturile de obşte, limba română a fost urgisită, numai
bisericile mai stăruie ca mărturii ale existenţei şi fiinţei etnice a românilor. Dar îndârjirea lor în a-şi păstra
religia, graiul, datinile a fost zdrobită în perioada 1940-1944.
Părinţii preoţi, care deţin documentele bisericeşti, afirmă fără ocol că „în perioada dualismului
austro-ungar, între 1867-1918, praful s-a ales de noi, fiind total maghiarizate 200 de localităţi din Trei
Scaune” (în timp ce un intelectual maghiar aprecia dualismul ca „bun şi pentru maghiari şi pentru români”).
Biserica a apărat credinţa şi fiinţa naţională evitând extremele, fanatismul. „Drumul nostru în istorie este
drumul crucii, al jertfei” spun sfinţii părinţi.
O altă îngrijorare a românilor ţine de faptul că ei, datorită ponderii numerice minoritare nu-şi pot
alege reprezentanţi în organismele de decizie locale. Românii sunt dezavantajaţi în obţinerea de locuri în
Consiliile locale şi municipale nu numai pentru că nu pot atinge pragul necesar, dar şi pentru că ei votează
conform cu opţiunile lor politice şi nu ca grup etnic omogen, cum procedează maghiarii care îşi asigură
întotdeauna optimul necesar de voturi pentru a-şi trimite reprezentanţii în organismele de conducere. Din
această cauză, a lipsei de reprezentanţi români în multe organisme de decizie, ei sunt lipsiţi de posibilitatea
de a-şi susţine propriile interese cu caracter identitar şi rămân la discreţia maghiarilor care tergiversează sau
lasă nerezolvate problemele lor.
Românii nu au instrumente legale de contracarare a acţiunilor lor antiromâneşti, la care se adaugă
nesancţionarea celor care o încalcă.
Capacitatea de impunere a identităţii româneşti în faţa maghiarilor este scăzută din cauza atitudinii
de frondă a autorităţilor maghiare faţă de simbolurile ţării – refuzul de a purta eşarfa tricoloră la
evenimentele care o impun, refuzul de a arbora steagul României pe clădirile statului, refuzul de a
introduce simboluri româneşti în heraldica judeţului, frondă şi dispreţ faţă de care autorităţile centrale, de la
Bucureşti, nu manifestă fermitatea şi demnitatea care se cuvin în orice stat suveran şi independent.
Concesiile nepermise făcute liderilor maghiari, împotriva voinţei românilor, precum cea a
acceptării ridicării statuii celor 13 generali la Arad, a numirii unui prefect maghiar în Covasna, ca şi multe
altele, au slăbit încrederea românilor în guvernanţi şi în şansa ca aceştia să le apere identitatea naţională.
Dar slăbirea încrederii în guvernanţi nu înseamnă şi abandonarea convingerii că odată ş-odată va răsări
soarele şi pe uliţa lor, că strângându-şi rândurile şi acţionând perseverent, cu forţele proprii ale tinerilor
intelectuali care se formează, ale generaţiei adulte rămasă devotată spiritului românesc al zonei vor reuşi să
se impună în faţa maghiarilor deprinşi numai să primească favoruri. .
Slaba susţinere financiară de la buget a presei româneşti din Covasna şi Harghita, unde ziarele
locale sunt la limita supravieţuirii, a mijloacelor de comunicaţie româneşti, posturi de radio, relee pentru
TV în limba română, constituie o expresie, pe de o parte, a lipsei de interes pentru informarea populaţiei
româneşti şi pentru formarea ei în spiritul unei atitudini civice şi etnice active, combative faţă de poziţia
agresivă din mass-media maghiară la adresa ei, iar pe de alta, o dovadă a abandonării ei neresponsabile,
lăsată în cădere liberă spre a fi, astfel, îndoctrinată de mass-media maghiară, în special, Duna TV.

Românii nu acţionează cu forţa statului în Covasna şi Harghita

Din păcate, aceasta este concluzia unor remarcabili lideri din zonă, dezamăgiţi de insensibilitatea
Bucureştiului la SOS-urile lor. Românii sunt puţini în cele două judeţe, 13-15% în Harghita şi 23-25% în
Covasna. Fiind numeric minoritari nu au forţa necesară de a se impune, nici mecanismul democratic al
votului majoritar nu-i serveşte. În consecinţă, pentru susţinerea lor şi a spiritului românesc în zonă se
impune să fie ajutaţi „de la Centru”, cum spun subiecţii cercetării. Românii singuri nu au puterea necesară
să-şi apere drepturile de oameni şi de reprezentanţi ai majorităţii, iar guvernanţii nu au elaborat un plan
clar, sistematic cu privire la păstrarea identităţii lor naţionale. „Maghiarii care falsifică realitatea şi istoria
confecţionează cu meticulozitate tot felul de proiecte, pe când noi, românii, nu elaborăm o strategie
coerentă pentru a ne apăra drepturile legitime. S-a înfiinţat o instituţie fundamentală, cu rol de stâlp al
românităţii şi al demnităţii românilor prin credinţa în Dumnezeu, o reală rezervă strategică, Episcopia
Covasnei şi Harghitei, dar ea trebuie completată cu alte instituţii şi, în primul rând, cu respectarea legii şi
pedepsirea celor ce o încalcă, indiferent de etnie, ştiut fiind că într-un stat de drept, nimeni nu este mai
presus de lege”, afirmă un lider român.

225
 În Covasna şi Harghita, s-a realizat autonomia administrativă din anii ’90. Este practicată ca
autonomie teritorială pe criterii etnice. Se vede la tot pasul: inscripţii bi-lingve, şcoli maghiare separate;
utilizarea limbii materne în administraţie şi tribunal; trecerea în derizoriu a limbii române care este învăţată
în multe şcoli cu copii români ca limbă străină, doar 5 ore pe săptămână; lipsa de control a modului cum se
predă istoria românilor şi înlocuirea ei cu manuale din Ungaria; respingerea utilizării limbii române în orice
ocazie. Ministerul Învăţământului s-a implicat foarte puţin, lăsând rezolvarea problemei învăţământului în
cele două judeţe la discreţia maghiarilor.
Guvernanţii români au evitat să creeze o legislaţie specială şi instituţii speciale pentru români „ca
să nu dea apă la moară maghiarilor să ceară autonomie”, spune un covăsnean. Dar maghiarii cu spiritul lor
întrepid, permanent ofensiv, „şi-au dat singuri apă la moara lor” şi au realizat instituţii (şcoli, muzee,
formaţii artistice) asociaţii, societăţi - o întreagă reţea de organizaţii - care le asigură autonomia în fapt în
viaţa de toate zilele. Ceea ce le mai trebuie este doar legiferarea ei ca să dobândească atributul de legalitate
că, practic, funcţionează de 16 ani. Liderii lor ştiu ce vor de 86 de ani, pe când guvernanţii români post-
decembrişti, în coaliţie sau la guvernare cu ei, au abandonat pe românii din această zonă, în favoarea
intereselor lor meschine de a se menţine la guvernare cu votul maghiarilor.

Maghiarii îşi creează condiţii economice favorabile pentru autonomie

Românii pierd terenul din punct de vedere economic. De pildă, în zona Covasna-Voineşti ei cresc
oi care, în momentul de faţă, nu sunt rentabile, iar maghiarii deţin patronajele. Acum, maghiarii sunt
superiori românilor economic. Românii ajung din nou slugi la ei. Până în ’89, românii ajunseseră la acelaşi
nivel economic cu maghiarii. În viitor, nu vor mai fi. Românii migrează „cât vad cu ochii”. În Covasna-
Voineşti, românii şi-au păstrat tradiţiile, obiceiurile, cultura. Au mândria lor de români. Ca localitatea cea
mai prosperă din zonă, Covasna-Voineşti este Centrul de rezistenţă al românilor. Dar tot aici îşi fac
maghiarii aniversările, după ’90, pentru a crea atmosferă. Dominaţia lor economică, culturală le creează
deja statutul de stăpâni, mai ales, când „de la centru se manifestă o grijă exagerată faţă de ei, fiind în
coaliţie la guvernare”.
Încercarea de instituţionalizare a relaţiilor dintre instituţiile administraţiei publice din Covasna,
Harghita şi, în parte, Mureş, nu urmăreşte un scop major naţional, ci perspectiva înfiinţării, cu sprijin
financiar şi logistic ungar, a „Regiunii de Dezvoltare de pe Pământul Secuiesc”, o micro-regiune de tip
maghiar care să diminueze rolul statului român, să faciliteze crearea condiţiilor de autonomie şi să realizeze
„o zonă maghiară autoguvernabilă”. Şi demersurile de autonomie nu se opresc aici. O deosebită prioritate o
are avantajarea la nivel local a pătrunderii capitalului ungar în sectoarele economice fundamentale din zonă
pentru sprijinirea propriilor organizaţii profesionale din localităţile compact maghiare. Monitorizarea
activităţii compartimentelor de integrare europeană din cadrul Consiliilor Judeţene Covasna şi Harghita,
relevă că acestea acţionează în principal pentru integrarea acestor judeţe în ...Ungaria! (Lăcătuşu,
2004, p. 25-26).
După cum este lesne de ghicit, în Transilvania, pe locul întâi sunt întreprinderile maghiare
concentrate în special în zonele cu maghiari majoritari. Dacă acestei realităţi i se adaugă dobândirea
vechilor posesiuni de pământuri şi păduri şi principiul „spiritualizării frontierelor” autonomia este realizată.
Maghiarii recunosc frontierele statale ale României, dar vor să stăpânească pe dinăuntru, din
interior, ţara şi pe români şi în bună parte au reuşit! Ca miniştri, vicepremieri, secretari de stat,
prefecţi, acum, în legislatura 2005-2008, li s-au creat condiţii favorabile să-şi realizeze acest
deziderat. De altfel, pentru Primul Ministru Tăriceanu, „criteriul etnic nu este relevant” ca să-l
împiedice să numească un prefect maghiar în Covasna, tocmai acolo unde era mai necesar un prefect
român ca să susţină identitatea românilor şi aspiraţiile lor de bună convieţuire. Venind din „lumea
motocicletelor şi a maşinilor” aduse din străinătate spre vânzare în România, Domnia sa nu avea de unde să
ştie despre destinul nefericit al românilor din Covasna şi Harghita aflaţi în mileniul trei sub dominaţia şi
dispreţul maghiarilor, disponibili să colaboreze cu toate guvernele pentru a-şi atinge obiectivele iredentiste.
Ajungând la această consideraţie, rezultată din studiul lucrărilor scrise de autori din zonă, din
investigaţiile realizate pe teren şi din opiniile participanţilor la Sesiunile ştiinţifice pe tema „Românii din
sud-estul Transilvaniei. Istorie, cultură, civilizaţie”, ţinem să menţionăm că nici ei, nici noi nu apreciem
ca aspect negativ participarea reprezentanţilor minorităţilor naţionale în organele centrale ale
statului - guvern, parlament, instituţii. Este normală şi legitimă. Şi, desigur, sunt reprezentanţi ai
tuturor minorităţilor în toate instituţiile statului român. Dar în cazul maghiarilor, ceea ce se
urmăreşte prin accesul în aceste organisme este, în primul rând, interesul etnic, dobândirea de
drepturi şi facilităţi care să-i servească la realizarea enclavei pur etnice maghiare în arealul Covasna

226
şi Harghita cu extindere spre Târgu Mureş şi alte zone cu maghiari compacţi, ceea ce semnifică
destrămarea ţării, a unităţii ei geografice, economice, culturale. După opinia subiecţilor cercetării ei
nu sunt fideli intereselor României, au o altă orientare geopolitică, anume Ungaria, orientare care îi
face neloiali faţă de România.

Evitarea şi respingerea comunicării interetnice cu românii de către maghiari

Efortul reprezentanţilor locali ai românilor din Covasna şi Harghita de comunicare interetnică şi
de dialog fertil între etnii ca mijloc de soluţionare pe cale amiabilă a diferendelor a fost respins sistematic
de maghiari în cei 16 ani. Hipercentraţi etnic pe temeiul „moştenirii istorice” şi al „tradiţiei”, temei care le-
a conferit statutul de stăpâni în raport cu românii pe care i-au tratat ca pe slugi, favorizaţi de cadrul politic
favorabil al democraţiei datorită ponderii numerice majoritare, care le-a asigurat prin vot ocuparea
funcţiilor de conducere politică, economică, administrativă, maghiarii şi-au construit o strategie de
autoizolare şi enclavare care a făcut imposibil dialogul cu „ceilalţi”. Toate apelurile oficiale prin
documente, prin dezbateri ştiinţifice, inclusiv manifestări de protest în stradă ale românilor au fost
zadarnice, s-au izbit ca de un zid. Iar atitudinea celor de la putere, a guvernanţilor şi politicienilor, de
acceptare tacită prin lipsa de reacţie şi de respingere a unui astfel de comportament faţă de români i-a
încurajat. Liderii maghiari îşi urmăresc propriile proiecte de la 1920, de refacere a Ungariei Mari,
excluzând din start pe românii alături de care convieţuiesc în sate şi oraşe. În felul acesta îşi creează
condiţii de autonomie şi autoguvernare fără „intruziuni din afară”.
Despre „comunicarea interculturală” reprezentanţii maghiarilor vorbesc numai când sunt de faţă
interlocutori străini, ambasadori, reprezentanţi ai organismelor europene, pentru o „bună” impresie şi
imagine, ştiut fiind că sintagma este utilizată în documentele internaţionale. Dar numai pentru a fi auzită de
aceştia, nu pentru a fi practicată de ei ca un principiu de viaţă.
Dovadă a ipocriziei respectării principiului interculturalităţii în comunităţile etnice mixte este
faptul că a doua zi, după ce s-a votat în Parlamentul României legea privind dreptul minorităţilor de a folosi
limba maternă în instituţiile publice, consilierilor români li s-au dat căşti să urmărească lucrările Consiliului
traduse din maghiară de către traducătorii lor într-o stricată limbă românească, în acest fel limitându-le
şansa unei comunicări directe, în limba română, ca limbă oficială în statul român. Prin acest gest, maghiarii
încearcă să forţeze recunoaşterea limbii maghiare ca a doua limbă oficială în stat.
Aşa cum mărturiseşte Ioan Lăcătuşu în lucrarea Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc –
Harghita şi Covasna, după 1989, s-au accentuat obstacolele în comunicarea interculturală din cauza
semnificaţiilor diferite date limbajului de către fiecare etnie, ceea ce duce la un real „dialog al surzilor”, în
care mesajul celuilalt este decodificat exclusiv prin propriul mod de gândire, eliminând din start plusul de
noutate al interlocutorului. Se vorbeşte chiar de o „existenţă paralelă” a celor două etnii care deşi trăiesc
alături una de alta se află la o mare distanţă informaţională una de alta, românii neştiutori de limbă
maghiară fiind complet neinformaţi despre discursul hiperetnicizat al formatorilor de opinie din mass-
media maghiară locală, despre politica identitară agresivă şi naţionalismul exacerbat promovat permanent
în presa maghiară, despre pretinsele „suferinţe” pricinuite de statul naţional unitar român etnicilor maghiari
(Lăcătuşu, 2004, p. 74-75)).
Exagerarea trecutului maghiar al „Ţinutului Secuiesc”, invocarea repetată a „nedreptului Dictat de
la Trianon” şi a „apăsătorului destin minoritar” nu au altă ţintă decât să semene vrajbă şi intoleranţă faţă de
românii „venetici”, responsabili de drama „pământului secuiesc”.

Umilirea umană şi morală a românilor

„Un grup uman, fie el mai mare sau mai mic, educat să jignească, să batjocorească şi să umilească
pe cei lângă care trăieşte nu poate fi asimilat unui grup civilizat, civilizaţia desemnând respect, solidaritate
umană, nobleţe sufletească”, afirmă un intelectual român. Dar maghiarii deşi se autodefinesc ca „având
misiune civilizatorie în Bazinul Carpatic” sunt departe de acest atribut. „Având în ei injectat virusul
trufiei”, după expresia acestui subiect, ei, în orice ocazie se află, înjosesc şi umilesc pe români cu epitete
greu suportabile. De copii li se insuflă prin educaţia în familie, şcoală şi biserică statutul de stăpâni şi de
dispreţ faţă de români, de limba română, de istoria şi cultura lor.
Specialiştii români, cu o experienţă de o viaţă în muncă sunt înlocuiţi cu tineri maghiari care se
comportă sfidător şi jignitor faţă de ei. „Ar fi cazul ca de-acum să vă luaţi tălpăşiţa, că sunteţi român. Acum
eu am venit aici!” Astfel, i s-a adresat o tânără de profesie medic, repartizată de UDMR, medicului român
care acordase 30 de ani asistenţă medicală locuitorilor de la sate. Şi exemplele ar putea continua pe pagini
întregi.

227
 Comportamentul lor duplicitar, de „europeni” la suprafaţă, la nivelul verbiajului, şi de tirani în
adâncuri, este total anacronic într-o perioadă în care demnitatea umană este valoarea supremă a vieţii
fiecărui individ, grup sau popor, dar, mai ales, în scala de valori a Uniunii Europene. Cizelarea pe
dinăuntru, în spirit european, este însă un proces de lungă durată pentru toate popoarele. În virtutea acestui
fapt, al educaţiei în spiritul valorilor morale, profund umane să sperăm că într-un viitor mai mult sau mai
puţin îndepărtat vor învăţa şi maghiarii să respecte diamantul de mândrie şi demnitate ce străluceşte in
fiecare om, de orice etnie ar fi el.

228
 5. Concluzii cu caracter teoretic privind relaţiile interetnice
dintre români şi maghiari în Covasna şi Harghita

Relaţiile interetnice dintre români şi maghiari în această zonă nu sunt altceva decât relaţii de
interacţiune reciprocă în care se descoperă un complex de modele de conlocuire – sinteze ale valorilor
autodefinirii şi valorilor comprehensiunii, mai exact, ale valorilor proprii cu valorile colectivităţii celuilalt
(Bădescu, Abraham, Sociologie Românească, nr. 2-3, 1994, p.141-149).
Dată fiind răsturnarea raporturilor demografice dintre români şi maghiari în aceste două judeţe,
românii prin ponderea lor numerică fiind minoritari, iar maghiarii majoritari, avem de-a face cu puternice
aranjamente sociale, economice cu caracter etnocratic, specifice majorităţii etnice dominante, adică
imperiilor. Existenţa majorităţii numerice maghiare cu puternice reminiscenţe imperiale, dominatoare, face
ca diferendele, tensiunile sociale, economice, inerente în orice comunitate etnic eterogenă să se transforme,
datorită strategiei identitare de centrare excesivă pe propriile valori şi de respingere a valorilor românilor,
în tensiuni etnice latente sau deschise. Deşi minoritari în raport cu populaţia majoritar românească din
întreaga ţară, maghiarii în acest areal au statutul de majoritate, noţiune în care sensul demografic şi
sociologic se suprapune sau se identifică cu cel etnic, dominaţia lor asupra românilor fiind simultan
demografică, socială şi etnică. Ca etnie dominantă, şi-a creat elite creatoare care îşi impun voinţa prin forţă
politică, economică, administrativă etc.
Pentru analiza raporturilor interetnice, vom recurge la unele evaluări din concepţia despre spaţiul
de conlocuire şi de convieţuire a cercetătorilor Ilie Bădescu şi Dorel Abraham.
Deşi spaţiul de conlocuire nu trebuie să corespundă obligatoriu cu o unitate administrativă, cum
afirmă cercetătorii de mai sus, noi l-am tratat în acest capitol ca acoperind cele două judeţe, tocmai datorită
specificităţii interacţiunii dintre majoritatea maghiară şi minoritatea română, în această parte a ţării.
Ca spaţiu de locuire, românii şi maghiarii trăiesc pe acelaşi teritoriu, având drept cadre comune –
corespunzător cu teoria lui Dimitrie Gusti - cadrul cosmic, istoric, psihologic şi biologic. De pildă, românii,
terminologic, se raportează la judeţele Covasna şi Harghita, pe când maghiarii la fostul „Ţinut Secuiesc”,
prin care vor să impună dimensiunea psihologică a stăpânirii istorice a acestor locuri.
Anchetele realizate de colectivul de cultură şi relaţii interetnice al Institutului de Sociologie al
Academiei Române, în anii 1993-1994, pe un eşantion de 1603 subiecţi din 9 judeţe şi Municipiul
Bucureşti privind atitudinea românilor faţă de maghiari relevă o asimetrie a relaţiilor dintre români şi
maghiari începând cu descrierea primelor trei trăsături pozitive şi negative definitorii ale fiecărei etnii
(Cobianu-Băcanu, 1998, p. 35-39).

Percepţia românilor de către maghiari

În judeţul Covasna, maghiarii şi secuii percep pe români preponderent răi, proşti, încăpăţânaţi,
naţionalişti, bănuitori, şmecheri, ambiţioşi şi reci. Puţine sunt calităţile menţionate despre români, doar trei:
prietenoşi, uniţi şi descurcăreţi şi acestea menţionate numai de câte un subiect. Heteroimaginea sau
imaginea „celuilalt” a românului din perspectiva maghiarilor este semnificativă pentru conflictul latent care
mocneşte sau pentru lipsa comprehensiunii la grupul etnic maghiar.

Percepţia maghiarilor de către români

Poartă şi ea amprenta tensiunilor şi respingerilor. Totuşi, românii le afirmă mult mai multe calităţi
ungurilor şi secuilor decât au făcut-o aceştia. În primul rând, românii îi apreciază ca oameni de treabă(8),
buni creştini(6), harnici(2), descurcăreţi, toleranţi, frumoşi, corecţi, liniştiţi, veseli, ospitalieri. Paleta mult
mai largă de calităţi atribuite de români maghiarilor este o premisă pentru o mai mare disponibilitate la
conlocuire a românilor, ca şi mărturia toleranţei lor mai mari. La capitolul „defecte” ale maghiarilor,
percepţia românilor din Covasna este mai degrabă reflexul unei imagini contextuale decât stereotipe.
Românii le subliniază următoarele defecte: superficialitatea(18), răutatea (9), prostia (5), şovinismul (4),
îngâmfarea (3), şmecheria, căpătuiala, necinstea, beţia.

Percepţiei de sine a maghiarilor sau autoidentificarea

Relevă că „în oglindă”, sub aspectul trăsăturilor pozitive proprii, maghiarii se văd: buni (12),
ambiţioşi (12), harnici (11), isteţi (3), descurcăreţi (3), cinstiţi, buni creştini, uniţi (câte doi subiecţi la
fiecare trăsătură), întreprinzători, perseverenţi, morali, frumoşi, veseli, bogaţi. Ca defecte, ei recunosc că
sunt naţionalişti, răi, încăpăţânaţi, îngâmfaţi, oameni de nimic.

229
 Comparând imaginile celor două grupuri etnice aflate în contact se observă că autodefinirea este
mult mai dezvoltată la unguri şi secui decât coprehensiunea etnică. Ei şi-au afirmat un număr mult mai
mare de calităţi decât au afirmat despre români.

Percepţia de sine a românilor sau autoidentificarea

În mod paradoxal şi contrariu regulii potrivit căreia fiecare grup etnic îşi atribuie sieşi mai multe
însuşiri pozitive decât este dispus să atribuie „celuilalt”, în judeţul Covasna românii îşi atribuie lor mult mai
puţine calităţi decât atribuie maghiarilor, dovadă fie a modestiei, generozităţii, bunătăţii pe care le-au
recunoscut mai degrabă ceilalţi etnici, în eşantionul general, fie a timidităţii şi complexului de inferioritate
pe care l-au indus maghiarii.
Ignorarea valorilor înţelegerii şi cooperării cu celălalt şi stimularea preponderentă a
autocunoaşterii de către maghiarii din Covasna deschide drumul etnocentrismului, ceea ce şi continuă să se
realizeze prin izolarea şi enclavarea şcolară, culturală începută în 1990 şi pe care vor s-o încheie, ca o
incoronare, cu autonomia culturală şi teritorială a ţinutului secuiesc. Refuzul convieţuirii, al intercunoaşterii
cu celălalt, românul de lângă casă, de la birou, de la şcoală, de pe stradă, este mărturia unui model de relaţii
interetnice speciale în judeţele Covasna şi Harghita, instaurate de maghiarii majoritari, bazate pe
respingerea „celorlalţi” şi supralicitarea lui „noi”. Falia „ei” –„noi” în loc să se micşoreze, pe măsură ce
obţin revendicări, se adânceşte.
Asimetria din relaţiile interetnice manifestată prin fenomenul de respingere a românilor şi de
claustrare şi separare de ei relevă că aici conlocuirea şi convieţuirea sunt grav afectate. În măsura în care
românii sunt tot mai marginalizaţi şi eliminaţi, interacţiunile reciproce îşi restrâng aria. Se ştie că după
1989, relaţiile dintre familii, vecini şi prieteni români şi maghiari s-au deteriorat drastic. Au fost săptămâni
şi chiar luni când nu au mai comunicat deloc. Căsătoriile mixte au încetat. Raporturile inter-umane au fost
atât de mult afectate încât unele dintre ele nu s-au mai refăcut deloc. Relaţiile de muncă, în urma alungării
românilor din posturile de conducere, inclusiv din slujbele obişnuite au devenit reci, formale, tensionate şi
au determinat pe mulţi români să emigreze din cele două judeţe. Aceste fenomene confirmă ideea lui
Bădescu şi Abraham că în orice polaritate interetnică avem de-a face cu valori ale autodefinirii la un pol şi
cu valori ale comprehensiunii la celălalt pol. Acesta este motivul pentru care relaţia interetnică subîntinde o
distanţă netranzitivă, în sensul că distanţa de la etnia A la etnia B nu este egală cu distanţa de la B la A.,
fiindcă etnia A poate fi înalt comprehensivă faţă de etnia B, în vreme ce etnia B poate fi necomprehensivă
cu etnia A şi puternic etnocentrată (Bădescu, Abraham, idem, p. 166).
Modelul mental de conlocuire al românilor diferă fundamental de cel al maghiarilor.
Românii îşi doresc şi propun o convieţuire paşnică, armonioasă, bazată pe respectul identităţii etnice
şi culturale, maghiarii acţionează în sensul segregării fizice, sociale, culturale pe principii etnice.
În concepţia românilor de rând şi a liderilor lor, cunoaşterea şi intercunoaşterea reciprocă,
dialogul interetnic rămâne cea mai sigură cale de soluţionare a tuturor diferendelor şi
neînţelegerilor, dar şi de respect şi preţuire reciprocă.
Dezvăluirea de către subiecţii cercetării a sentimentelor pe care le nutresc faţă de oamenii cu
apartenenţă naţională diferită a confirmat că la nivelul întregului eşantion de 1603 subiecţi, format din
români, maghiari, romi, germani, ucrainieni, lipoveni, turci, sârbi, tătari, slovaci, armeni, greci, bulgari,
evrei, croaţi, bulgari, alţii, cele mai favorabile sentimente se exprimă faţă de români, germani, maghiari şi,
în ultimul rând, faţă de romi. În intervalul cu sentimente pozitive de la 6 la 10, românii au un scor de 84%,
germanii de 70,9%, maghiarii de 53,1% şi romii de 13,8%.
Procentul de 53,1% atitudini favorabile faţă de maghiari corespunde cu cel de 51% obţinut de
cercetările lui Abraham şi Bădescu în aceeaşi perioadă (idem, p. 182), ceea ce conduce la concluzia că faţă
de maghiari nu există o atitudine anti-maghiară generalizată. De asemenea, din însuşi faptul cum
caracterizează românii din Covasna pe maghiari rezultă că nici ei nu au o atitudine total nefavorabilă faţă
de maghiari, dacă le-au perceput mult mai multe calităţi decât au făcut-o maghiarii despre români.
Studiul situaţiilor în care ar accepta oameni aparţinând românilor, maghiarilor, germanilor şi
ţiganilor în calitate de membri de familie, prieteni apropiaţi, vecini, colegi de serviciu a menţinut aceeaşi
ordine ca la studiul sentimentelor etnice. Pe grupuri etnice ordinea ierarhică este români, germani, maghiari
romi.
Cel mai puternic indicator al atitudinii etnice este acceptarea membrilor unui grup etnic ca membri
de familie şi apoi, în ordine descrescândă ca prieteni apropiaţi, vecini şi colegi de serviciu. Ca membri de
familie, cei mai acceptaţi sunt românii şi germanii, ca prieteni apropiaţi germanii şi maghiarii, ca vecini şi
colegi de serviciu cea mai mare pondere o au maghiarii.

230
 În ceea ce priveşte procentele obţinute de maghiari, pe întregul eşantion de 1603 subiecţi acestea
sunt următoarele: 30,1% acceptă maghiarii ca membri de familie, 19,0% ca prieteni apropiaţi, 16,0% ca
vecini, 10,7% în calitate de colegi de serviciu şi 24,2% nu ştiu. Deci, ungurii şi secuii nu sunt nici
marginalizaţi, nici excluşi de la grupurile fundamentale ale conlocuirii.
Ca atare, societatea românească nu manifestă propensiunea de izolare sau de respingere a
maghiarilor nici prin români, nici prin celelalte grupuri etnice. În consecinţă, cele două hărţi, harta etnică
obiectivă şi harta etnică subiectivă, sunt în congruenţă pentru români şi pentru toate etniile din ţară (cu
excepţia etniei maghiare), ceea ce asigură stabilitate socială şi etnică societăţii şi naţiunii române. În timp
ce pentru români şi pentru celelalte etnii harta etnică reală se suprapune peste harta etnică subiectivă, pentru
maghiari, modelul lor mental, ca şi cel practic de organizare a locuirii colective nu coincide cu cel al
majorităţii populaţiei şi al celorlalte etnii, nici cu legislaţia internă, cu principiile convieţuirii prevăzute în
Constituţia României. Tendinţa de autoseparare, de autoizolare vine dinăuntrul grupului etnic maghiar, din
ideologia liderilor lui, inoculată şi transpusă în practică la nivelul comunităţilor şi indivizilor prin proiecte
şi programe de autonomie culturală, teritorială, administrativă pe criterii etnice, ceea ce duce la destrămarea
unităţii teritoriale, etnice şi economice a spaţiului comun de conlocuire a teritoriului de către toate etniile ce
se află pe el.
Existenţa pe teritoriul României a circa 20 de etnii aflate în contacte variate şi frecvente cu
românii şi ele între ele, care şi-au păstrat identitatea culturală, lingvistică şi religioasă, obiceiurile, tradiţiile
şi portul, demonstrează absurdul proiectelor maghiare de enclavizare sub pretextul conservării identităţii
etnice, când românii nu au manifestat nici cea mai slabă intenţie de românizare a grupurilor etnice, în
general, a maghiarilor în special.
În cazul de faţă, maghiarii din Covasna şi Harghita asimilează şi îşi exercită puterea asupra
spaţiului de viaţă comun tuturor grupurilor etnice de români, ţigani etc. ca şi cum ar fi un teritoriu
etnic pur maghiar pe care şi-l asumă exclusiv prin segregare etno-socială. Or, spaţiul de convieţuire
este spaţiul de afirmare sau de manifestare a tuturor grupurilor sociale sau etnice. Cum spun
cercetătorii Bădescu şi Abraham, el este flexibil, se dilată sau se contractă corespunzător unor condiţii
socio-politice şi etnice prielnice sau neprielnice. În momentele de coeziune etnică, de cooperare şi
înţelegere între etnii, spaţiul de convieţuire se dilată, iar în cele de neînţelegere, tensiune şi conflict se
comprimă la maxim, ostilitatea şi rivalitatea escaladând spre izolare, segregare etnică. Dacă se admite
ipoteza convieţuirii, spun ei, „vitalitatea unui grup creează spaţii de afirmare pentru toate celelalte grupuri”.
Transilvania este un spaţiu de conlocuire, adică un teritoriu comun tuturor etniilor care
trăiesc pe el, indiferent de frecvenţa şi calitatea relaţiilor dintre acestea. Calitatea relaţiilor o dă
spaţiul de convieţuire în cadrul căruia fiecare etnie se manifestă cu specificul său, în unicitatea sa.
Între cele două forme de spaţiu – de conlocuire şi de convieţuire - este o corelaţie strânsă. Spaţiul de
conlocuire având ca referenţial teritoriul, asigură condiţiile spaţiului de convieţuire, adică
posibilitatea exprimării diversităţii etnice, culturale proprii grupurilor care împărtăşesc acelaşi
teritoriu. Totodată, creează câmp liber contactelor, dialogului şi intercomunicării, specifice vieţii
oricăror organisme vii, cum sunt grupurile etnice.
Relaţiile interetnice trebuie interpretate în contextul social-istoric şi legislativ al desfăşurării lor,
într-o societate cu un ritm al schimbărilor ce scapă, uneori, controlului inclusiv diriguitorilor ţării şi ai
lumii. Deşi democraţia ca principiu al libertăţii de expresie individuală şi colectivă se impune tot mai mult
la începutul mileniului trei, etnia maghiară rămâne tributară comportamentului etnocratic prin pretenţia de a
domina alte etnii, de a decide destinul lor în mod unilateral (români, romi cu care locuiesc în acelaşi areal),
de a se separa, instituind noi graniţe, mai subtile, dar cu at mai dure în interiorul ţării. Proiectele unei etnii,
însă nu pot fi separate de cele ale ţării mamă, deci, în Ungaria trebuie căutate rădăcinile lor, în rândurile
grupurilor radicale cale militează pentru desfiinţarea frontierelor fixate la Trianon în 4 iulie 1920 şi re-
trasarea lor după modelul defunctului imperiu austro-ungar, în care să se realizeze visul Ungariei Mari.
Filmul „Trianon”, creaţie a doi budapestani, regizorul Koltay Gabor şi istoricul Rafai Ernö, este o
peliculă plină de patetism care exprimă tocmai acest vis iredentist al ungurilor transmis tuturor confraţilor
din ţările cu populaţie maghiară în care se îmbină cântecele patriotice ungureşti cu îndemnul belicos la
revizuirea frontierelor, denaturând grav realitatea istorică de după primul război mondial prin prezentarea
vinovaţilor drept victime şi invers. Acelaşi sentiment, al nedreptăţii şi frustrării, îl exprimă cei mai mulţi
intelectuali maghiari din România şi Ungaria în recenta lucrare analizată „Relaţiile româno maghiare şi
modelul franco-german”, apărută în 2005.
Fenomenul frontierei este un fenomen social total, politic, diplomatic, geo-strategic, dar şi etno-
cultural şi etno-psihologic (Bădescu şi Dungaciu,1995). El vizează toate aspectele societăţii umane pentru

231
că prin el se fixează, se delimitează graniţele sale economice, sociale, culturale, întreaga viaţă a unui popor,
a unei comunităţi naţionale. Tentaţiile schimbării lor sunt, în primul rând, atributul ţărilor cu aspiraţii de
dominaţie, de stăpânire a unor spaţii care exced matca lor etnică.
Or, Tratatul de la Trianon tocmai această nedreptate istorică a corectat. A parafat procesul real de
eliberare din acea „închisoare a popoarelor” ce a constituit-o imperiul austro-ungar. Despre acest aspect,
filmul nu pomeneşte nimic. Ţările vizate de tendinţele revizioniste ale vecinilor de frontieră trăiesc puternic
„sentimentul frontierei” prin teama de conflicte şi războaie care le-ar putea afecta viaţa.
Din studiul fenomenului etnic specific judeţelor Covasna şi Harghita, expus anterior, rezultă cu
putere schimbarea totală a climatului interetnic din comunităţile etnice mixte româno-maghiare, începând
cu decembrie 1989, când în modul cel mai violent, încărcat de sadism şi barbarie, maghiarii au făcut simţite
pentru români proiectele lor îndelung şi complex elaborate de revenire la vechea Regiune Autonomă
Maghiară. Revigorarea fenomenului identitar după 1989, arată Ana Bălaşa, este atât consecinţa destrămării
sistemului politic totalitar din Estul Europei, cât şi a presiunii procesului de globalizare care a determinat
declinul mişcării muncitoreşti şi apariţia unor noi forţe sociale productive legate de tehnologia înaltă a
informaţiilor şi comunicării. Aceste profunde mutaţii de ordin social au determinat trecerea de la
identificarea cu clasa socială de cea mai mare importanţă în vechea societate, la identificarea cu etnia care
devine criteriu valabil de acces la putere, statut, valori şi resurse economice şi sociale.
Ascensiunea mişcării identitare, de promovare a etnicităţii, a religiei, limbii şi culturii proprii,
dobândeşte un loc de prim ordin în societăţile post-totalitare din sud-estul şi centrul Europei. Dar cum
fenomenul etnic nu are o cauzalitate exclusiv internă, ea trebuie descifrată şi în factorii externi ei, de natură
socio-culturală, valorică, simbolică ce pot re-configura unitatea socială pe alte fundamente. Globalizarea a
accentuat mobilitatea forţei de muncă de la un punct al globului la altul, fenomen ce reclamă o
reglementare la nivel mondial, prin politici comune ale statelor de integrare a migranţilor în culturile ţărilor
gazdă.
În ceea ce priveşte fenomenul etnic în perioada de tranziţie din ţara noastră, se poate afirma că el
se desfăşoară cu o deosebită amploare şi rezonanţă pe scena politică şi socială. Existent şi înainte de 1989,
dar în limite calme şi puţin spectaculoase, după această dată şi în cursul perioadei de tranziţie am asistat la
o explozie a lui prin organizarea în partide politice şi organizaţii etnice cu misiunea de afirmare şi
conservare a specificului etnic, de soluţionare a problemelor specifice şi de realizare a aspiraţiilor lor de
consolidare identitară.
Aşa cum am mai arătat, politica guvernelor române post-decembriste a fost o continuare a
spiritului conciliator şi tolerant specific românilor în relaţiile cu etnicii lângă care le-a fost dat să trăiască
de-a lungul secolelor. De fapt, evenimentele din decembrie, au avut nu numai caracter politic şi social, de
eliminare a totalitarismului cuplului Ceauşescu şi de schimbare a axei de dezvoltare socială şi economică
benefică pentru întreaga populaţie a ţării, ci şi caracter etnic, dat de aşa-zisa „revoluţie maghiară din
Transilvania”, când maghiarii, considerând că a sosit momentul, au declanşat cele mai oribile crime şi
bestialităţi, sub pretextul „eliberării de comunism şi de români a căror <asuprire> nu o mai puteau suferi”.
Lozinca „1918-1989, atât a fost, destul a fost” a făcut înconjurul localităţilor îndemnând la preluarea
politicii naţionale pe cont propriu, în condiţiile în care ţara era în haos, iar în Bucureşti domnea deruta.
În consecinţă, elementul cel mai agresiv şi revendicativ al grupurilor etnice îl constituie maghiarii
care ajunşi la guvernare, după alegerile din 1996, pretind cu şi mai mare vigoare oficializarea limbii
maghiare în stat, deziderat realizat în legislatura 2000-2004 în care au fost în coaliţie cu PSD, dreptul la
autonomie administrativă, financiară pe criterii etnice (banere cu „vrem autonomie administrativă,
financiară” am văzut şi noi pe clădirile mai importante din centrul Municipiului din Sf. Gheorghe în anii
1996-1997), instituţionalizarea învăţământului în limba maghiară de la grădiniţă până la facultate etc.
cerinţe care au fost satisfăcute.
În analiza acestui delicat şi complex fenomen, o importanţă primordială o are interferenţa etnic-
politic, ştiut fiind că politicul - ca artă a posibilului - prin pârghiile sale poate determina cele mai
imprevizibile mutaţii. Multiplicarea factorilor de putere şi de decizie pe glob, intensificarea mişcărilor
identitare fac posibilă apariţia în orice moment a unui conflict cu caracter etno-politic sau etno-strategic,
corespunzător principiului „butterfly effect”, care să aprindă flacăra afirmării naţionale, a independenţei şi
suveranităţii evoluţiei viitoare a unui popor sau altul aflat în zona de tutelă a unei puteri cu trăsături
imperiale.
Pornind de la aceste realităţi etnice contemporane, se poate spune că este posibil şi fenomenul
invers: ţările cu minorităţi naţionale descendente din fostele imperii sunt expuse tot timpul tirului de
revendicări ale acestora în virtutea unor „drepturi istorice” pe care vor să le eternizeze, deşi ele au fost

232
instituite prin siluire şi au durat secole. Aceasta este situaţia minorităţii maghiare din ţara noastră care deşi
se bucură de drepturile prevăzute în documentele internaţionale, este continuu nemulţumită şi continuă să
reclame lipsa lor.
Aceste afirmaţii sunt susţinute nu numai de cercetările noastre de peste 13 ani, dar şi de cercetările
realizate de alte institute de cercetare. Iată aprecierile cercetătoarei Ana Bălaşa, rezultate din cercetarea
relaţiilor interetnice din România. La problema privind măsura în care minorităţile naţionale dispun de
drepturi corespunzătoare şi măsura în care acestea au fost avantajate sau dezavantajate de schimbările de
după 1989 corespunzător răspunsurilor date, o pătrime din populaţia adultă de peste 18 ani şi circa o treime
din tineri şi în special studenţi au considerat că minorităţile naţionale beneficiază de mai multe drepturi
decât ar trebui, că au fost avantajate după revoluţie, în condiţiile în care subiecţii investigaţi nu au contestat
nici unul din drepturile privind păstrarea identităţii etnice şi culturale, ci doar „drepturile în plus” (Bălaşa,
în vol. colectiv, 2000, p. 500).
Autoarea studiului subliniază în mod deosebit ideea că studenţii maghiari, aproape în totalitate,
consideră că minorităţile au mai puţine drepturi decât ar trebui. Ea observă că una şi aceeaşi realitate
obiectivă este percepută deosebit de români şi de maghiari, ceea ce poate să tensioneze relaţiile şi
interacţiunile dintre aceste etnii şi dintre membrii lor.
Studiul privind modul cum se percep reciproc românii şi maghiarii, denotă ca şi în studiile noastre
analizate anterior, o anumită absenţă a valorilor înţelegerii celuilalt, adică o percepţie reciproc negativă ce
poate fi soluţionată, după opinia cercetătoarei, prin intensificarea contactelor sociale, a intercomunicării.
Dar ce se mai poate face, ne întrebăm noi, (MCB), când eforturile cele mai stăruitoare, de 16 ani, ale
liderilor comunităţii româneşti din Covasna şi Harghita, de realizare a unui dialog reciproc, sincer, pe
problemele comune aflate în divergenţă, se izbesc ca de un zid, din partea liderilor maghiari care îl refuză
consecvent şi acţionează tot consecvent singuri, precum alergătorii de cursă lungă, pentru a-şi realiza miza
lor etnică?
Liderii maghiari refuză sistematic şi cu obstinaţie intercomunicarea şi intercunoaşterea cu românii
pentru că i-ar obliga la negocieri, concesii, compromisuri reciproce, şi acest lucru pentru ei, deprinşi cu
acţiunea în forţă şi, apoi, cu legalizarea ei, i-ar dezavantaja. Ei refuză mijloacele democratice de dezbatere
în comun a problemelor etnice şi a diferendelor, preferă mijloacele autocrate, dictatoriale, de pe poziţii de
forţă, îmbinate cu şantajul politic, intimidarea şi falsificarea adevărului.
Asociaţiile culturale locale din Covasna şi Harghita de 6-7 ani încearcă să-i abordeze pe liderii
maghiari pentru realizarea Universităţilor de Vară ale tinerilor români împreună cu cei maghiari, cel puţin
pentru 1-2 zile, ca aceştia să se cunoască, să se împrietenească şi să-şi mărturisească sincer idealurile de
viaţă, dar maghiarii nu răspund. Între tinerii maghiari de la Tuşnad şi tinerii români de la Izvorul Mureşului
se cască o prăpastie de necrezut, deşi sunt de aceeaşi vârstă şi ar putea avea valori, probleme şi aspiraţii
comune ca toţi tinerii de pe glob. Prăpastia este însă întreţinută şi cultivată cu grijă de liderii politici
maghiari, pentru a-i îndoctrina nu în spiritul păcii şi înţelegerii cu tinerii români, cum au făcut francezii şi
germanii în procesul lor de reconciliere istorică, ci al vrajbei şi izolării, al autonomiei şi claustrării etnice.
Din punctul nostru de vedere, este interesant dacă maghiarii încearcă într-adevăr să realizeze un oficiu de
conlucrare dintre tinerii români şi maghiari după modelul franco-german, promovat în lucrarea lor
„Relaţiile româno-maghiare şi modelul de reconciliere franco-german”.
În ceea ce priveşte contactele umane directe, ele sunt frecvente la nivel bazal, adică între
oamenii de rând, români şi maghiari, ca vecini, cunoştinţe, colegi de muncă. Tot în virtutea acestor
statute, sunt posibile activităţi de divertisment în comun, împrumuturi culturale de modele şi stiluri
de a face lucrurile, de a se comporta sau distra. În Zagon, de pildă, femeile românce şi maghiare îşi
schimbă între ele motivele de cusături de pe perniţe, şerveţele; românii şi maghiarii participă în comun la
spectacolele maghiare şi româneşti; la discotecă, tinerii dansează jocuri româneşti şi maghiare; la bibliotecă
se pot citi cărţi în limba română şi maghiară. Contactele umane tot mai frecvente au loc la înmormântarea
unui maghiar sau român la care vin oameni din ambele etnii; la sărbătorile de Paste, catolic şi ortodox, la
sărbătorile de Crăciun, când merg cu colindul, sorcova şi pluguşorul toţi copiii, maghiari şi români.
Domeniul culinar, este de asemenea, terenul unor intense împrumuturi culinare. La nunţi, sărmăluţele şi
ciorba acră, ca să se „dreagă”, specifice românilor, sunt la mare preţ şi la maghiari, pe când şniţelul şi supa
de tăieţei, din bucătăria maghiară, au intrat şi în menu-ul românilor. La dans, periniţa şi ceardaşul sunt
jucate de toţi tinerii.
La Hăghig, împrumuturile culturale la mâncăruri, la obiceiurile de nuntă, la sărbătorile de Paşte şi
de Crăciun sunt normale. Deşi o doamnă, cadru didactic, spunea că de Anul Nou vin şi copiii de maghiari
pe la casele oamenilor şi „le urăsc”, în loc de „urează”, cu sorcova, steaua, capra şi pluguşorul, esenţialul

233
este că între oamenii celor două etnii sunt relaţii fireşti şi ştiu să se bucure de frumuseţea obiceiurilor, de
spiritul lor sărbătoresc, generos.
În Tuşnad Băi, fiind multe căsătorii mixte, la ele participă şi români şi maghiari. În ele, Paştele se
serbează de două ori: cel catolic şi cel ortodox. Deprinderile gospodăreşti, stilul de a găti, reţetele culinare
se preiau de la o etnie la alta, îmbogăţindu-se reciproc. Muzica, la nunţi, este românească şi maghiară, iar
spre dimineaţă „nu se mai ştie de care este”. Pentru că în Tuşnad Băi au loc multe căsătorii mixte şi este o
fluctuaţie mare de turişti români, copiii şi adulţii maghiari învaţă mult mai uşor limba română. Se vede la
olimpiade la care copiii maghiari din Tuşnad obţin premii. Copiii români şi maghiari de la bloc se joacă
împreună, merg la şcoală împreună, ceea ce facilitează comunicarea şi înţelegerea. La nunţi, înmormântări
vin şi români şi maghiari, fără diferenţiere.
Ceea ce trebuie şi merită să fie menţionat este faptul că acolo unde contactele sociale sunt mai
intense, iar influenţa politicii liderilor este mai mică are loc un benefic schimb cultural pentru ambele
grupuri intrate în contact. Oamenii se acceptă reciproc, se percep corect, zona de convergenţă şi
împrumuturi se lărgeşte, iar posibilele asperităţi, tensiuni se diminuează. Între identitate şi alteritate se
construieşte un pod solid care consolidează încrederea reciprocă şi deschide drum sentimentului de
solidaritate general-umană, superior celui restrâns de solidaritate intraetnică.
Dezinvoltura cu care subiecţii cercetării, români şi maghiari, vorbeau despre împrumuturile
reciproce care au loc între membrii celor două etnii arăta că ei nu se temeau de pierderea identităţii proprii
dacă preluau modele culturale specifice în muncă, în gospodărie, la sărbători, la momentele cruciale ale
vieţii care le îmbogăţeau şi le înfrumuseţau viaţa şi relaţiile cu semenii lor.
În fapt, împrumutul reciproc de modele culturale este, pe de o parte, expresia diferenţierilor
culturale dintre oamenii de diferite etnii, rezultate din condiţiile istorice, sociale distinctive în care s-au
format ca personalităţi, iar pe de alta, expresia similarităţilor din modul de viaţă cotidiană a oamenilor care,
indiferent de etnia din care fac parte, trăind pe acelaşi teritoriu şi în aceeaşi societate împărtăşesc aceleaşi
nevoi şi provocări cărora trebuie să le răspundă cu instrumente culturale adecvate pe care le îmbogăţesc şi
amendează prin contactul cu cei de altă etnie.
În volumul „Românii din Covasna şi Harghita” (Lăcătuşu, Lechinţan şi Pătrunjel, 2003), la
capitolul Interferenţe etno-culturale româno-maghiare”, se menţionează că Ioan Lăcătuşu descoperă mai
multe etape ale evoluţiei acestora, iar Nicolae Moldovan susţine că timp de şapte veacuri, după stabilirea
secuilor în estul Transilvaniei, aceştia au avut cele mai intense legături şi „osmoze etno-lingvistice”,
influenţe reciproce cu românii conlocuitori, popor sedentar, creator de civilizaţie materială şi cultură
spirituală (Angustia 6, 2002). Cercetătoarea Ioana Cristache-Panait prezină argumente convingătoare
despre „domnia casei de lemn în patru ape” în perimetrul de azi al judeţelor Covasna şi Harghita, model
răspândit în toată ţara. Casele şi anexele gospodăreşti din acest areal constituie documente istorice ale
originii etnice a autohtonilor, relevate de Nicolae Iorga şi apoi de sudiile riguroase ale lui Sabin Opreanu.
Convieţuirea de secole dintre români şi secui a facilitat circulaţia motivelor şi temelor folclorice a
miturilor ajungându-se la numeroase similitudini. Unele sunt atât de izbitoare încât unele poezii secuieşti au
fost acuzate de plagiat din poezia română (Trandafirii sălbatici, Mioriţa). Secuii au împrumutat de la
români „arta meşeşugită de a lucra lemnul” cu motivele tradiţionale florale, precum laleaua. Se observă
similitudini între poarta secuiască şi poarta românească, împodobirea pereţilor cu ţesături şi alesături. Se
vorbeşte, de asemenea despre datinile secuilor de la naşteri, nunţi şi înmormântări similare cu ale
românilor.
Cel mai puternic argument al unui intens contact între culturi sau între purtătorii lor îl constituie
patrimoniul lingvistic al dialectului maghiar din secuime în care există numeroase împrumuturi din limba
română. El confirmă fără putinţă de tăgadă convieţuirea paşnică româno-secuiască/maghiară de-a lungul
istoriei în sud-estul Transilvaniei. Este atestat de numeroasele documente istorice şi semnalat de primele
dicţionare ale lexicului maghiar din Transilvania din prima jumătate a secolului al XIX-lea şi până azi.
Cuvintele afine, baci, brânză, bărbat, biserică, brânduşă, bucate, burduf, catrinţă, căciulă, cârjă etc. folosite
în localităţi confirmă că între români şi secui era o convieţuire firească.
Dar schimbul de valori în contactul dintre culturi, cum am exemplificat şi mai sus, este reciproc.
În acest sens, menţionăm că şi românii au împrumutat de la saşii şi maghiarii, de pildă, din ţara Bârsei,
obiceiuri, comportamente, practici familiale sau tehnici de prelucrare a plantelor specifice gospodăriei
agricole. De altfel, am arătat în decursul expunerii noastre, că românii au exprimat un real regret prin
plecarea saşilor în urma cărora au lăsat o cultură cu valori perene în tehnicile de lucrare a pământului, în
rigoarea şi disciplina vieţii de famile şi a comportamentului în societae, în viaţa culturală. De pildă, în zona

234
Braşovului, tinerii români învaţă germana în şcolile foste germane, continuă obiceiurile lor artistice
muzicale precum fanfara, dansul.
Toate aceste interferenţe culturale exprimă natura prin excelenţă socială a oamenilor, a grupurilor
etnice, natură care poate fi deturnată de la menirea ei de a uni oamenii prin intervenţia nefastă a factorului
politic care poate deteriora climatul interetnic până la stadiul de conflict. Ajungând la această concluzie îmi
amintesc că unii maghiari din Banat spuneau răspicat că liderii lor ar face bine să se retragă din parlament,
„că sunt prea aşa.., lasă gura să vorbească singură” şi să-i lase pe ei să trăiască liniştiţi cu românii cei
blânzi, înţelegători şi buni la muncă şi la joc, împreună cu celelalte etnii.

235
 CAP. IX. Valenţele umane ale contactului dintre culturi

Drumul lung şi anevoios al studiului contactului dintre culturi, realizat prin multiple incursiuni în
literatura de specialitate, dar şi prin investigaţii de teren, considerate de noi condiţie fundamentală pentru a
descifra mecanismele umane intime ce au loc la nivelul personalităţii umane şi al grupurilor propriu-zise,
ne-a oferit „materia primă” pentru a sintetiza câştigurile umane, de obicei, puţin valorificate, pe care le
oferă relaţiile directe dintre oameni cu sorginţi individuale şi de grup etnice diferite. Am precizat de la
început că prin sintagma „contactul dintre culturi” se înţelege contactul dintre oameni aparţinând unor
culturi diferite, pentru că oamenii sunt purtători şi creatori de cultură, ca formă supremă de manifestare a
lor pe palierul existenţei şi creaţiei.
Recunoaşterea şi, mai ales, punerea în act a valenţelor sau beneficiilor contactelor directe dintre
indivizi, grupuri, organizaţii, partide şi popoare, bineînţeles, prin reprezentanţii lor, ar scuti lumea actuală
de o multitudine de neînţelegeri, tensiuni, conflicte bazate, cel mai adesea, pe stereotipii şi prejudecăţi în
baza cărora se iau uneori decizii cruciale cu consecinţe nefaste la scară locală, naţională sau planetară.
Dar până la aceste binefăcătoare consecinţe la nivel global, cunoaşterea şi recunoaşterea valenţelor
contactelor directe dintre oameni diferiţi etnic şi cultural are efecte nebănuite la nivelul vieţii cotidiene, al
relaţiilor interpersonale, de grup şi societale, pe care le poate perfecta, îmbogăţi şi înfrumuseţa, prin aceasta
înşişi oamenii devenind mai bogaţi, mai toleranţi, mai frumoşi.
Înainte de a urmări noianul de opinii, gânduri, idei ale subiecţilor cercetării despre valoarea
intrinsecă şi social-practică a contactului dintre culturi să ne motivăm opţiunea făcută.
Am optat pentru acest capitol pentru că în decursul investigaţiilor de teren au fost menţionate
curent trăsăturile benefice ale contactelor culturale directe dintre oamenii aparţinând unor structuri etnice şi
naţionale deosebite. Cum lumea noastră actuală evoluează inevitabil spre globalizare, spre crearea unei
lumi unite printr-o reţea de comunicaţii răspândită pe întreg mapamondul, care intenţionează să ne prindă,
ca într-o horă, pe toţi, indivizi, grupuri, popoare, naţiuni, am considerat că punerea în lumină a valenţelor
contactului dintre culturi este un mijloc de anticipare a unui comportament necesar în viitor pe care va
trebui să-l învăţăm cu un ceas mai devreme. Desigur, sperăm că ne vom îndrepta spre realizarea unei
societăţi unice, dar nu uniforme şi omogene, ci cu păstrarea diferenţelor şi a infinitei varietăţi umane de
ordin naţional, etnic, cultural, religios şi lingvistic, care ne-a caracterizat dintru începutul constituirii
noastre ca grupuri etnice iniţial şi apoi naţionale distincte.
Menţionăm aici că un câştig crucial pe care l-am dobândit din cercetarea de teren, pe care l-am pus
în relief de-a lungul lucrării, a fost modul cum se prezintă românii în contactul cu semenii lor de alte
etnii, trăsăturile prin care se disting de ei rezultate din sinteza imaginii de sine şi a imaginii altuia,
modul cum le-a fost modelată personalitatea de factorul istoric, mediul geografic şi, mai ales, de
contactul cu alte popoare şi populaţii cu care au intrat în contact direct.
A doua idee pe care vrem s-o menţionăm este că valenţele contactului dintre culturi au reieşit
cu deosebită vigoare în comunităţile etnice mixte armonioase, cu multiple interacţiuni interpersonale
şi formale, oficiale, în care oamenii se tratau ca egali, cu respect şi consideraţie faţă de limba, cultura
şi religia celuilalt. Ele au pălit în bună parte în judeţele Covasna şi Harghita unde locul dialogului dintre
cele două etnii, mai ales dintre liderii lor, l-a luat enclavizarea maghiarilor, proces care a redus simţitor
„frumoasele relaţii dintre oameni dinainte de ’89”, despre care vorbeau cu deosebită plăcere unii subiecţi
din Covasna. Totuşi, ele continuă în limite relativ fireşti în microcosmosul uman al comunităţii de viaţă, al
vecinătăţii, „la firul ierbii”, în comunităţile cu români majoritari, unde viaţa se trăieşte normal, iar relaţiile
dintre cele două etnii se desfăşoară după regula de aur a înţelegerii şi toleranţei reciproce, a respectului şi
bunei consideraţii pentru celălalt. În aceste comunităţi, subiecţii ambelor etnii au manifestat deschidere faţă
de împrumuturile culturale reciproce, au descris cu lux de amănunte aspecte concrete de „preluări” şi
„oferte” de modele culturale agreate, fapt ce dezvăluie cât de nefaste sunt acţiunile orientate împotriva
naturii umane prin excelenţă comunicativă, pe care le dirijează liderii maghiari, care obligă la amputarea
spiritului şi caracterului comunicativ al membrilor propriei etnii. În fond, dialogul, comunicarea dintre
oameni este o trăsătură profund umană şi general umană care înalţă pe cei aflaţi în contact la cote
superioare de umanitate şi contribuie la continua perfecţionare a fiinţei lor interioare, dar şi social-culturale.
În dezvăluirea valenţelor umane ale contactului dintre culturi, subiecţii din comunităţile etnice
mixte au menţionat, în primul rând, avantajele directe asupra celor din contact.
Modelează personalitatea umană
Omul de la confluenţa dintre culturi este privilegiat pentru că trăind într-un context uman complex
şi divers face judecăţi de valoare mai echilibrate, mai concrete, referindu-se la situaţiile cunoscute de el, în

236
care s-au manifestat oamenii de alte etnii. Prin flexibilitatea aprecierilor, el evită prejudecăţile şi
stereotipurile, ca imagini încremenite despre un grup social sau ca suprageneralizări în care dispar
diferenţele dintre indivizi. El este mai armonios sufleteşte, are o mai mare capacitate de înţelegere a
celuilalt; poate profita de situaţia de contact dintre culturi îmbogăţindu-şi propria cultură cu trăsături şi
modele interesante din cultura celuilalt sau a celorlalţi de lângă el. Contactul dintre oameni de diferite
culturi cultivă recunoaşterea calităţilor celorlalţi – dacă nu sunt îmbibaţi de şovinism de către proprii
ideologi şi politicieni – valorifică potenţialul lor uman.
Este o şansă pentru toţi. Îi învaţă să se comporte cu mai mare atenţie în relaţiile cu cei din jur, ca şi
în societate, îi face mai sensibili la nuanţe, dând astfel vieţii mai multă culoare şi bogăţie.

Interschimburile culturale duc la progresul omenirii.

Din interschimburile culturale câştigă nu numai indivizii, dar şi grupurile, comunităţile, omenirea
ca întreg, pentru că prin ele oamenii devin mai deschişi, mai înţelegători. Sunt expuşi la mai multe situaţii
şi probleme pe care trebuie să le rezolve în spirit altruist. Pun în lumină şi, într-un fel, chiar educă vocaţia
pentru ceea ce este bun, frumos şi util pentru toţi. Oferă indivizilor posibilitatea de a prelua şi însera în
comportamentul propriu ceea ce îi defineşte şi le completează personalitatea. „Dau ce este mai bun şi iau ce
este mai bun din comportamentul celorlalţi”.
Aduc progres şi civilizaţie, făcând lumea mai bună şi mai dreaptă. Creează spirit pozitiv, de
competitivitate şi competenţă, care este benefic întregii colectivităţi. Construiesc un puternic edificiu al
solidarităţii umane, dincolo de barierele etnice şi naţionale. Dezvoltând „omenescul din om”, reduc
asperităţile, tensiunile şi conflictele dintre oamenii de diferite culturi, religii şi filosofii de viaţă. Îi ajută să
progreseze în pas cu lumea.
Reclamă lărgirea orizontului de cunoaştere, îmbogăţire spirituală, cunoaşterea unei limbi. Pun
bazele unui om cu trăsături universale, dar cu adânci rădăcini naţionale în solul din care s-a format ca
personalitate.
Dezvoltarea tehnicii de comunicaţii şi a transporturilor facilitează formarea unei culturi mondiale,
sinteză sui-generis a culturilor naţionale, la care îşi poate aduce contribuţia fiecare popor, fiecare grup
uman cu zestrea sa naţională, construită de-a lungul secolelor de formare şi dezvoltare.
Creează interese comune şi preocupări comune, în consecinţă, încep să-şi construiască o tablă de
valori comună, fără să renunţe la trăsăturile culturale proprii, limbă, cultură, religie, tradiţii şi obiceiuri.
Schimburile interculturale dintre grupurile etnice constituie o deschidere cutezătoare spre lume,
conduc la dezvoltarea culturală şi morală a oamenilor.
În criza actuală de ideal, oferă tinerilor şi oamenilor un ideal, idealul ce cuprinde inevitabil
„cultura păcii şi civilizaţia iubirii”, pentru care a militat în pontificatul său de 27 de ani şi Papa Ioan Paul
al II-lea. Promovând consecvent prin contactele dintre oameni cultura păcii şi civilizaţia iubirii, a
solidarităţii umane, se creează premisele reducerii conflictelor şi războaielor care au adus imense pierderi
umane şi materiale omenirii.
Contactul sincer dintre grupuri umane, popoare şi naţiuni este o miză puternică pentru a asigura
trecerea de la posibile conflicte la dialogul culturilor, prin fertilizarea trăsăturilor pozitive ale popoarelor.
Umanismul acestei direcţii de evoluţie răspunde nevoii vitale a fiinţei umane de a fi solidară cu semenii săi
şi, mai ales, de a-şi asigura securitatea vieţii. În cercetarea concretă, ideea de umanism a fost exprimată de
subiecţi prin termenul sintetic de „omenie”, încărcat cu o întreagă gamă de semnificaţii: bunătate, toleranţă,
înţelegere, respect, ospitalitate etc. Cu atributul de omenie au fost caracterizaţi românii adeseori de ceilalţi
etnici, ceea ce ne face să credem că deţin unul din atributele cheie în realizarea unor relaţii interetnice
armonioase.

Contactul dintre culturi duce la perfecţionarea morală a oamenilor

Oamenii aflaţi în contact direct şi continuu unii cu alţii vreme îndelungată devin mai generoşi, mai
toleranţi, mai deschişi la opiniile, credinţele şi convingerile celorlalţi. Învaţă să selecteze ce este mai bun.
Îşi schimbă mentalităţile, îşi îndreaptă erorile, îşi dezvoltă spiritul de omenie, altruismul. Contactul frecvent
direct îi învaţă să fie sinceri, oneşti, corecţi pentru a-şi păstra relaţiile cu ceilalţi şi buna consideraţie în faţa
lor.
Oamenii de la confluenţa culturilor îşi creează o cultură comună, cultura păcii, înţelegerii,
sensibilităţii la problemele celuilalt etnic, ajung la un anumit consens în selectarea a ceea ce este bun,
frumos, adevărat, util pentru toţi, fără să şteargă distincţiile de ordinul esenţei din fiinţa lor etnică.

237
 Oferă un plus, un adaos afectiv prin relaţiile de prietenie, de consideraţie şi de respect reciproc ce
se construiesc între oamenii ce conlocuiesc pe acelaşi teritoriu.
Elimină egoismul, nevoia de dominaţie, întregeşte fizionomia morală a oamenilor. Modelează o
nouă atitudine estetică, nevoia de sărbătoare în comun, de trăire totală, împreună a clipelor frumoase ale
vieţii. Creşte solidaritatea spirituală a speciei umane, dar şi mândria pentru creaţiile proprii sau ale grupului
din care face parte fiecare.
Contactul dintre culturi conduce la crearea unui mediu umanizat, civilizat; presupune însuşirea şi
practicarea unui comportament cultural, etic, ştiinţific, creator de solidaritate şi încredere umană reciprocă;
în plus, impune celor aflaţi în contact necesitatea construirii unei dimensiuni interioare, bazată pe
cunoaşterea reciprocă a literaturii, artei, culturii celorlalţi.
Acestea sunt opiniile, gândurile subiecţilor cercetării privind locul şi rolul contactului dintre
culturi pe care îl trăiesc în viaţa de zi cu zi ca membri în comunităţile etnic-mixte din ţara noastră.

Premisele umane ale contactului dintre culturi

În continuare, având în vedere intensificarea la scară individuală şi naţională a contactului dintre
culturi, prin mobilitatea fără precedent a forţei de muncă, înalt şi mediu calificată, odată cu procesul de
integrare europeană a ţării noastre, vom pune în discuţie premisele umane ale realizării contactului dintre
culturi în vederea integrării în condiţii optime în ţările gazdă; calităţile, atributele ce trebuie educate şi, mai
ales, autoeducate în structura de personalitate a candidaţilor la emigrare.
Omul este, în primul rând, o sinteză a culturii sale, a mediului socio-cultural în care s-a născut, s-a
dezvoltat şi ale cărui dimensiuni sau linii de forţă îl definesc şi numai în al doilea rând, dacă este pus în
situaţia concretă, produs al interferenţei culturilor.
Pentru ideea omului produs al unei singure culturi pledează procesele de socializare şi enculturaţie
cu funcţia de interiorizare, adoptare, dar şi re-creare de către individ a valorilor, principiilor şi normelor
specifice grupului. Manifestările unei persoane, similarităţile comune cu alte persoane sunt expresii ale
uneia şi aceleaşi culturi.
Orice individ se naşte într-o familie, face parte dintr-un grup social al structurii sociale specifice
societăţii la un moment dat, devine purtătorul modelelor culturale ale sub-grupurilor şi sub-culturilor
reprezentate de acestea. Nu există oameni a căror fizionomie culturală să nu fie preponderent dacă nu total
influenţată de o anumită cultură. Stilul acesteia, specificul ei există şi se manifestă prin indivizi. Ceea ce
survine prin contactul cu o altă cultură este un produs adiţional. El se poate suprapune peste ceea ce există
deja, declanşând o reacţie în lanţ de asimilări, respingeri, prelucrări şi re-elaborări. Topirea într-un aliaj nou
a tuturor influenţelor externe este, în ultimă instanţă, un act de originalitate al unui individ - la nivel
particular, al unei culturi – la nivel general. Cu cât este mai bine conturată, mai bine articulată o cultură, cu
atât asimilează într-o formă mai elaborată, mai rafinată elementele de împrumut. Pe acest fond cultural
existent şi preponderent în structura fiecărei personalităţi umane, generat de cultura societăţii în care a
apărut sau de cultura naţională, dacă aceasta este organizată ca naţiune, se construieşte personalitatea de
contact.
Apar legitime câteva întrebări:
- Care pot fi consecinţele contactului dintre culturi asupra oamenilor, asupra
condiţiei lor umane?
- Ce trăsături definesc personalitatea de contact?
- Ce valori primează în contactul liber dintre oameni?
Conştient sau inconştient, vrând sau nevrând, omul este înainte de toate produs al culturii sale şi
apoi este o sinteză sui-generis al contactului dintre culturi, mai ales, în situaţiile de contact în urma cărora
nu s-a ajuns la o asimilare totală sau la un grad avansat de amalgamare. El poate deveni o personalitate
culturală cu totul nouă, deosebită de cea iniţială, dacă şi-a dorit intrarea într-o societate complet diferită de
a sa, în consecinţă, dacă şi-a dorit aculturaţia, s-a pregătit pentru ea şi a trăit-o anticipat. Sau poate fi o
mixtură care păstrează ca schemă fundamentală de viaţă modelele culturii iniţiale, dar şi-a însuşit şi reflectă
şi normele grupului în care a intrat, relevând posibilităţi de adaptare.
După tipul de relaţii care au stat la baza contactului, de dominaţie sau de egalitate, indivizii
dezvoltă stări de spirit, atitudini, sentimente specifice. Dominaţia, asuprirea, urmate în domeniul culturii de
asimilarea forţată până la pierderea identităţii etnice, uneori, generează stări de spirit şi atitudini negative,
de împotrivire care pot ajunge la proteste de stradă, revolte. Se pot naşte sentimente de neîncredere, de ură,
exprimate în comportamentul verbal sau acţional deschis. Indiferent de tipul de relaţii care au stat la baza
contactului, un lucru este neîndoielnic, anume că în procesul vieţii nemijlocite, oamenii au împrumutat unii

238
de la laţii, au preluat unii de la alţii, chiar dacă aceste împrumuturi, „preluări” nu au fost realizate
întotdeauna într-un cadru autentic uman.
Să luăm în continuare cazul contactului dintre culturi instituit pe bază de egalitate, libertate,
respect reciproc, aşa cum l-am întâlnit în comunităţile etnic-mixte din judeţele Constanţa, Timiş, Braşov,
Sibiu. Ce consecinţe are asupra personalităţii umane? Ce atribute umane presupune schimbul reciproc
dintre grupuri cu culturi diferite?
Să începem analiza cu răspunsul la ultima întrebare.
Studiile concrete realizate au sugerat un set important de idei cu privire la rolul formativ şi
informativ al contactului dintre culturi ale cărui valenţe nu au fost însă puse în lumină în mod expres până
acum în literatura de specialitate.
Ca un contact dorit, voit, să aibă loc în condiţii optime presupune prezenţa anumitor însuşiri de la
agenţii săi. În mod spontan, el se desfăşoară cu oamenii aşa cum sunt ei, fără nici un adaos din afară, altfel
spus, fără un model anticipat.
În cele ce urmează, ne propunem să analizăm oamenii ca deţinând setul de trăsături necesare care
favorizează contactul cu culturi diferite.
O primă trăsătură umană care permite deschiderea la contacte a individului sau a grupurilor umane
este sinceritatea, dublată de încrederea reciprocă, sinceritate în recunoaşterea valorilor culturale deosebite
ale alterului său etnic, încredere în relaţiile cu el, atitudine transparentă, lipsită de tensiuni subterane.
Respectul şi stima reciprocă faţă de felul diferit de a fi şi de a se manifesta al celorlalţi oameni
netezeşte calea spre schimburi culturale. Înţelegerea vieţii în multiplele ei echivalenţe, ipostaze, este un
factor ce favorizează contactul, ştiut fiind că, în general, oamenii au trebuit să facă faţă aceloraşi nevoi, dar
în funcţie de împrejurările specifice ei au răspuns în modalităţi diferite.
La o sinteză a opiniilor subiecţilor cercetării a rezultat necesitatea de a lua în consideraţie ceea ce,
în antropologie, se numeşte principiul relativismului în atitudinea faţă de obiceiurile şi tradiţiile altora, ca şi
principiul obiectivităţii în aprecierea valorilor culturale ale celorlalte grupuri umane. Fiecare grup uman nu
este altceva decât o altă ipostază a umanităţii, iar umanitatea o unitate în diversitate.
Efortul de înţelegere, de cunoaştere a „celuilalt” în întreg complexul existenţei sale, nu fragmentar,
rupt de context, este o condiţie. Vecinătatea fizică, inevitabil, conduce la apropiere socială, culturală când
oamenii încep să se cunoască şi să se înţeleagă reciproc. La toate acestea, însă trebuie să se adauge şi un
strop de bunătate, de generozitate sufletească fără de care raţiunea rămâne neputincioasă şi uscată.
Un schimb cultural uman autentic se naşte şi pe un fond de corectitudine, cinste şi demnitate.
Relaţiile inter-umane de cooperare nu pot face abstracţie de aceste atribute fundamentale. Cinstea şi
corectitudinea asigură acurateţea relaţiilor, puritatea lor. Demnitatea, în situaţiile de contact între grupuri cu
culturi diferite are o conotaţie dublă, morală şi naţională, se referă la demnitatea de om, trăsătură general
umană, dar şi la demnitatea grupului etnic, respectiv, majoritar sau minoritar, din care provine individul şi
pe care îl reprezintă. Mândria de a fi tu însuţi, de a te manifesta în felul tău, însă corect, cinstit sub aspect
moral şi frumos sub aspect estetic devine o condiţie deschizătoare de noi drumuri spre contactul cu alţi
oameni.
O calitate cu rol de premisă umană şi de produs în acelaşi timp al contactului dintre culturi a fost
omenia. „Să fii om de omenie”, în limba română, înseamnă cea mai înaltă demnitate pe care ţi-o acordă un
semen al tău. Omenia este bază şi rezultat al oricărei relaţii umane durabile în timp, „este expresia populară
a umanismului specific românesc”, spune Ion Dodu Bălan. Ca ideal etic definitoriu de comportare inter-
umană, omenia, ca şi ospitalitatea, a trecut de la români şi la celelalte grupuri etnice. Ca şi românii, ceilalţi
etnici maghiari, germani, sârbi au arătat că pentru înţelegere şi colaborare între oameni aceştia trebuie să
fie, în primul rând, de omenie, integri, fără fisuri în personalitatea lor morală.
Asociată cu bunul simţ şi respectul faţă de obiceiurile şi tradiţiile celorlalţi, omenia creează
climatul unor noi şi ample contacte între oamenii de diferite culturi, devine valoarea-ax în jurul căreia va
gravita întreaga lume de valori pe care se construieşte schimbul cultural echivalent dintre oameni.
Omul care se află la contactul dintre culturi în condiţiile unor relaţii bazate pe egalitate se va
deosebi de omul de la răscrucea unor culturi în care sunt relaţii de dominaţie economică, socială, politică şi
culturală din partea unui grup etnic asupra altui grup etnic. Aşa cum am văzut în capitolul despre românii
din Covasna şi Harghita, în această zonă, contactele culturale la scara etniilor, ca întreguri culturale, cu
personalităţi distincte sunt excluse, datorită politicii de segregare dusă de liderii politici maghiari angajaţi în
legiferarea unui ţinut pur secuiesc şi nu în crearea unui spaţiu de convieţuire în care fiecare etnie să se
manifeste cu virtuţile ei etnice culturale specifice. Într-un astfel de „ţinut” românii sunt fie excluşi, dacă nu
ştiu limba maghiară, fie asimilaţi pentru a fi acceptaţi. Un contact spontan, limitat, determinat de nevoile de

239
viaţă cotidiene are loc doar în virtutea conlocuirii ca vecini în comunităţile etnice mixte în care maghiarii
sunt majoritari. Altfel, fiecare comunitate, datorită refuzului comunicării cu românii, îşi trăieşte viaţa sa
paralelă în raport cu cealaltă comunitate. Un autentic şi amplu schimb de modele culturale are loc numai în
localităţile în care sunt românii majoritari pentru că ei sunt deschişi la comunicare, la colaborare în folosul
comunităţii şi al fiecărui individ.
Refuzând contactele culturale cu românii, maghiarii îşi refuză toate avantajele şi valenţele
specifice acestor contacte. Chiar dacă în prezent liderii maghiari, promotori ai separării, nu sunt conştienţi
de posibilele „pierderi” determinate de tendinţele de enclavizare şi, implicit, de respingere a contactelor
umane şi culturale cu românii, cu timpul ele se vor resimţi.
Într-o epocă a efervescenţei contactelor dintre ţări, popoare, grupuri profesionale, personalităţi şi
indivizi, populaţia maghiară este claustrată într-un medieval „Ţinut Secuiesc” de propria organizaţie
politico-culturală, UDMR, asociată tacit cu Consiliul Naţional Secuiesc şi cu alte organizaţii civice, care
urmăresc îndoctrinarea şi reducerea ei la o masă de manevră în folosul intereselor înguste ale unei elite
politice şi culturale avide de putere, de prestigiu, de statute şi de resurse.
Sub raport socio-uman, un asemenea deziderat pe care au vrut să-l legifereze, dar nu a primit votul
Parlamentului României, este lipsit de perspective. Într-o perioadă în care omul, ca niciodată în istoria sa,
doreşte să-şi amplifice contactele cu alţi oameni, maghiarii le îngustează sau le restrâng, începând cu cei
mai apropiaţi de ei, cu românii, vecini de casă, consăteni sau conurbani.
De ce sunt lipsiţi, privaţi maghiarii de rând prin politica de enclavă pur maghiară pe care le-o
creează liderii lor?
În primul rând, de o cunoaştere reciprocă cu românii şi, pe această bază, de o înţelegere mai largă
şi mai profundă între ei în soluţionarea problemelor dificile comune cu caracter economic, social cu care se
confruntă. Este ştiut că prin contactul cu oameni de alte culturi se dobândeşte o capacitate de gândire mai
general-umană, dincolo de unele interese mărunte pe care le-ar dicta o situaţie de moment, iar în cazul
maghiarilor, dincolo de „ţarcul etnic” propriu în care vor să-i ţină propriii lor lideri.
Personalitatea umană expusă la contacte este, implicit, mai bogată ca informaţie, ca simţăminte şi
stări emotive, are convingeri mai întemeiate şi o mai mare mobilitate de gândire şi de transpunere empatică
sau „în pielea celuilalt”.
Trăind şi muncind alături de etnicii de altă cultură, oamenii se imită unii pe alţii în ceea ce este
bun, frumos, util, îmbogăţindu-şi, astfel, viaţa şi propria personalitate. Conlocuirea şi convieţuirea alături
de şi împreună cu reprezentanţi ai unei alte culturi, dar la fel de instrumentală, ceea ce se impune este
simţământul de respect şi consideraţie al fiecărui grup faţă de cultura celuilalt. Când modelele de muncă, de
viaţă sau de divertisment ale vecinului sunt mai eficiente sau superioare sub raport valoric, împrumutul
reciproc şi asimilarea în sistemul propriu de deprinderi şi acţiuni sunt inevitabile. De unde concluzia că
personalitatea de la confluenţa dintre culturi poate deţine apanajul mai multor alternative de a face
lucrurile, ca şi posibilitatea de a opta pentru cea mai bună.
În comunităţile umane cu culturi mixte, un element de cunoaştere în adâncime a celuilalt este
limba. Învăţarea limbii acestuia sau a mai multora în vederea unei adaptări mai uşoare la modul de a fi şi de
a se comporta flexibil în ambele culturi, devine un instrument suplimentar de cunoaştere şi înţelegere
reciprocă, o şansă în plus de descifrare a fiinţei umane, a naturii ei complexe. Cunoaşterea reciprocă a
limbii de către cei aflaţi în contact nu numai că le dă posibilitatea de a-şi decodifica mai uşor modul de
viaţă, subsolurile lui, comportamentul manifest şi latent, dar se pot informa, pot intra în tainele istoriei,
literaturii, artei, în modul de gândire şi simţire al celorlalţi. Familiarizarea cu limba, cultura spirituală a
unui popor, a unui grup uman îmbogăţeşte propriul fond de cunoaştere, lărgeşte sensibilitatea şi capacitatea
aperceptivă.
Personalitatea umană de la contactul dintre culturi, figurat vorbind, dobândeşte o „genă” în
plus de universalitate şi umanitate. Este mai ospitalieră, mai deschisă la nou, şi mai prudentă în
aprecieri de valoare. Ceea ce pentru un individ normal pare straniu sau inacceptabil în comportamentul
cuiva dintr-o altă cultură, ei i se pare normal şi cel mult încearcă să-şi explice în ce constă şi de unde vine
diferenţa. Evident, principiul relativismului cultural începe să acţioneze aici, inclusiv la nivelul indivizilor
obişnuiţi, nu numai al cercetătorului antropolog sau sociolog. Acest principiu cunoscut şi aplicat în
judecăţile de valoare dă un plus de emancipare faţă de cultura proprie, faţă de limitele proprii, plasând
personalitatea în centrul umanităţii ca atare. Puterea de a se detaşa de propriul mod de viaţă devenit co-
substanţial, semnifică, totodată, puterea de a se apropia mai mult de om şi esenţa sa umană, depăşindu-şi
propriile manifestări concrete şi, uneori, chiar limitele.

240
 O personalitate culturală cu comportament bi-cultural care „se simte acasă” în egală măsură bine
în ambele culturi este, fără, îndoială, mai complexă, mai completă, mai bogată intelectual şi psiho-moral.
Ea beneficiază de ascendentul de a răspunde adecvat simbolurilor specifice fiecărei culturi, stabileşte mai
uşor relaţii umane, este sensibilă la nuanţele culturale.
Contactul dintre culturi avantajează pe toţi cei angajaţi în el şi, mai ales, pe cei mai deschişi, pe cei
pentru care aventura cunoaşterii este o vocaţie. Este un factor de progres uman şi moral, aşa cum au afirmat
şi subiecţii cercetărilor noastre. Apropie oamenii, valorifică potenţialul şi bogăţia lor intelectuală şi psiho-
morală. Oamenii de la confluenţe culturale fac judecăţi mai chibzuite, mai echilibrate, dobândesc o anumită
înţelepciune şi o sensibilitate în raporturile cu alţii. Dau o importanţă mai mare identităţii etnice pe care o
construiesc conştient, o îmbogăţesc prin împrumuturi selective pe care le adaptează şi le asimilează în
sistemul propriu de gândire şi de comportare. În acelaşi timp, au o mai accentuată conştiinţă a diferenţelor
dintre oameni, pe care le respectă şi le menajează.
Frecvenţa unor contacte multiple cu oameni de culturi diferite nu conduce la pierderea identităţii
etnice sau naţionale proprii, ci la întărirea şi manifestarea ei în forme de expresie mai variate, mai
complexe. Duce la formarea unei imagini vii despre unitatea lumii în diversitatea ei, confirmând astfel unul
din principiile fundamentale ale filosofiei şi antropologiei culturale.
Orice contact direct cu o altă cultură, cunoscând ţara, oamenii, strada, piaţa, şcolile, muzeele şi
bibliotecile sau indirect prin literatură, artă, muzică, dans, mijloace de comunicaţie înseamnă cunoaşterea
unei noi ipostaze umane, este o variaţiune pe aceeaşi temă. Bogăţia de nuanţe la care ne face co-părtaşi
contactul cu privirea, cu pasul sau cu puterea minţii ne îmbogăţeşte şi pe noi.
Despre efectele cunoaşterii nemijlocite a realităţii îl cităm pe Milton Lehrer care a făcut o călătorie
de studii în Ardeal în vara anului 1940, puţin înainte de „dictatul de la Viena”, după ce citise o întreagă
„literatură” despre Transilvania.
„Am cercetat, trecând în revistă, toate tezele susţinute, de la cele mai savante, până la cele mai
puerile, spune el, am studiat toate argumentele, am urmărit pledoariile cele mai înflăcărate, încât la un
moment dat, printre atâtea sofisme şi subtilităţi de dialectică şi printre evoluţiile echilibristice ale tururilor
de forţă şoviniste, am avut impresia cu fiecare carte nou citită, că mă cufund tot mai mult în desişurile unei
păduri de liane.
Atât de variate erau argumentele pe care le invocau susţinătorii tezei anti-româneşti, atât de
contradictorii erau concluziile la care ajungeau părţile adverse care se înfruntau, încât mărturisesc : am pus
piciorul pe pământul Transilvaniei cu foarte multă sfială.
Cu cât pătrundeam mai mult însă, mai adânc în inima provinciei, cu atât îmi formam din ce în ce
mai puternic convingerea că detractorii românităţii Provinciei de dincolo de Carpaţi au creat un fals
Baedeker pentru uzul exclusiv al acelora care nu aveau posibilitatea să-şi dea seama la faţa locului de
realitatea situaţiei.
Închipuiţi-vă un ghid pentru orbi, situând moscheile din Maroc şi Alger pe malurile Senei şi
populând toate cele 20 de arondismente ale Luteţiei cu cele câteva mii de mahomedani cu fes de pe
Boulevard de la Gare. Ce imagine despre Paris îşi poate făuri numai cu mintea voiajorul orb căruia i-ar fi
servită o astfel de descriere, în dispreţul catedralelor nemuritoare şi al latinităţii milenare?
Parcurgând Transilvania, îţi aminteşti cu zâmbetul pe buze de toate fantasmagoriile şi elucubraţiile
fanteziilor şovine şi nu te poţi împiedica a te adresa defăimătorilor unei realităţi incontestabile cu vorbele:
<<Discutaţi cât veţi vroi, Domnilor; dar cine oare a creat aspectul eminamente românesc al acestui pământ,
cine altul decât poporul românesc?>>
Cât de schimbată ne apare în lumina constatărilor la faţa locului această bătălie a tezelor şi
antitezelor ardeleneşti! Gândiţi-vă la o plantă tropicală închircită datorită luminii artificiale a unei sere, care
îşi recapătă adevărata viaţă în lumina şi la căldura climatului natural!(Lehrer, 1944, p. 16-17).
Omul pus în situaţia de contact – fie el de lungă durată sau de scurtă – îşi construieşte judecăţi de
constatare şi de valoare pe o bază obiectivă, văzând, auzind, pipăind, punând faţă în faţă informaţiile
culese. Are o putere mai mare de convingere dată tocmai de cunoaşterea realităţii, a adevărului. El poate să
compare sursele de informare cu realitatea şi să ajungă singur la adevăr. Multiplele aspecte de viaţă pe care
le conferă contactul direct îl conduc la o imagine amplă – holistică, vie despre oameni şi cultura lor, la
convingeri puternice.
Omul de la contactul dintre culturi îşi construieşte un tip deosebit de personalitate, cu o alchimie
deosebită în care substanţa celorlalte culturi este transformată în substanţă proprie naţională prin
mecanismul complex al proceselor aculturative. Larga sa deschidere spre lume, ospitalitatea în a primi ceea
ce este valoros dintr-o altă cultură şi generozitatea în a da ceea ce îl caracterizează prefigurează omul

241
viitorului oriunde la el acasă pe mapamond, solidar cu semenii săi, echilibrat în aprecieri, deţinător al unei
inegalabile bogăţii, bogăţia relaţiilor umane, a cunoaşterii şi sensibilităţii acumulate.
În perspectivă, sperăm ca omul aflat la confluenţa între culturi, reprezentând cea mai mică arie
socio-culturală sau cultura în mic a unui popor, să reflecte noua evoluţie umană, devenind mai bogat
spiritual, mai sensibil afectiv, mai universal în capacitatea de înţelegere a lumii, universalitate care să-l
modeleze şi într-un profund spirit naţional.

242
 Bibliografie

Allport, G.V., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,

1981.
Barry, Boubacar, (Senegal), La cronologie dans la tradition orale du Waalo Essay
d’interpretation, Commité International des Sciences Historiques, Bucharest, 10-17 août, 1980, Rapports
I, Grand thèmes et méthódologique, XV-e Congres International des Sciences Historiques, Bucharest, 10-
17 août, 1980.
Bădescu, Ilie şi Abraham, Dorel, Fenomenul etnic între ştiinţă şi ideologie, în Sociologie
Românească, nr. 2-3, 1994.
Bălaşa, Ana, Fenomenul etnic obiect al cercetării sociale actuale. Relaţii interetnice în
România, în vol. Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000.
Beals, Ralph, Acculturation, în vol. Anthropology Today, editor, Kroeber A.L.. Phoenix Books,
The University of Chicago Press, 1965.
Beals, Ralph and Hoijer, H., Introduction to Anthropology, McMillan Company, 1959.
Benedict, Ruth, Patterns of Culture, Houghton Mifflin Company Boston, Sentry Edition 8.
Bertrand, Alvin, Basic Sociology An Introduction to Theory and Method, New York, Appleton,
Century Croft, 1967.
Blaga, Lucian, Trilogia culturii, ELU, Bucureşti, 1969.
Broom, Leonard and Selznick, Philip, Sociology, a text with adapted readings, third edition,
Harper & Row, Publishers, Incorporated, 1963.
Cazèneuve, Jean, L’Etnologie, Librairie Larousse, 1967, în vol. lui Al Tănase, Introducere în
filosofia culturii - valoare, cultură, civilizaţie, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Ceauşu, Valeriu, Autocunoaştere şi creaţie, Editura Militară, Bucureşti, 1983.
Clarck, Margaret, Kaufman Sharon, Pierce C. Robert, Exploration of Acculturation: Toward a
Model of Ethnic Identity, în Human organization, vol. 35, nr. 3, Fall, 1976.
Clarke, Michael: On the Concept of Sub-Culture, în The British Journal of Sociology, vol XXV,
nr. 4, december, 1974.
Cobianu, Băcanu, Maria, Hădăreni – A Multiethnic Village Community in Romania, în
Romanian Journal of Sociology, vol V, no. 1, 1994, Editura Academiei, Bucureşti.
Cobianu, Băcanu, Maria, SOS – Românii din Covasna şi Harghita! Editura Petru Maior, Târgu
Mureş, 1998.
Cobianu, Băcanu, Maria, Drama maghiarizării românilor din Covasna şi Harghita, Editura
EUROCARPATICA, Sfântu Gheorghe, 2000.
Cobianu, Băcanu, Maria (coord.), Cultura, identitatea naţională şi educaţia în dezvoltarea
durabilă a societăţii româneşti, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2002.
Cobianu, Băcanu, Maria, (coord.) Adolescenţii „Primăvara Europei”. Cultura procesului de
integrare europeană, Editura ARVIN, Bucureşti, 2004(a).
Cobianu, Băcanu, Maria, Raportul dintre identitatea naţională şi identitatea europeană, în
volumul Moralitate şi cultură. Dileme contemporane, Comunicările anului 2003, Editura ARVIN, 2004
(b).
Cole, W. John and Wolf, R. Eric, The Hidden Frontier Ecology and Ethnicity in Alpine Valley,
Academic Press, New York and London, 1974.
Condurachi, Em şi Theodorescu R, L’Europe de l’Est, aire de convergence des civilizations,
Commité International des Sciences Historiques, Bucharest, 10-17 août, 1980, Rapports I, Grand thèmes
et méthódologique, XV-e Congres International des Sciences Historiques, Bucharest, 10-17 août, 1980,
Editura Academiei RSR, 1980.
Constituţia României, 2003, Editura Carmel, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 767 din 31 octombrie 2003.
Cristache Panait Ioana, Arhitectura din lemn din Transilvania, judeţele Alba, Mureş şi Harghita,
Editura Museion, Bucureşti, 1993.
Culture and Development in Africa, Editors: Ismail Serageldin, June Taboroff, Procedeengs of
International Conference held at The World Bank, Washington D.C., on April 2 and 3, 1992, Second
Edition, 1998, The World Bank, Washington D.C.

243
 Culture Counts, Financing, Resources, and the Economics of Culture in Sustainable
Development, Procedeengs of Conference Florence, Italy, October 4-7, 1999, First printing 2000, The
World Bank, Washington D.C.
Duma, George, Comentarii asupra unei cărţi: S. Fenyes, Revisionist Hungary, Ed. Romanian
Historical Studies, Miami Beach, Florida , 1998.
Duma, George şi Traian, Golea, Activitatea în cadrul UDMR, în România şi alegerile anului
2000, Analize şi aspecte, Romanian, American National Congress joint by Romanian Historical Studies,
Romanian Association of South Florida, World Association „Pro Bessarabia and Bucovina, California
Chapter, 2000, p. 5-6.
Dunăre, Nicolae, coord. Ţara Bârsei, vol. I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1972 şi vol II,
1974.
Dupront Alfonse, De l’acculturation, în vol. lui Al. Tănase Introducere în filosofia culturii -
valoare, cultură, civilizaţie, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Edroiu Nicolae şi Puşcaş Vasile, Maghiarii din România, colecţia Interferenţe, Fundaţia Culturală
Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1995.
Ernö, Gall, Dimensiunile convieţuirii, studii, Editura Kriterion, Bucureşti, 1978.
Fisher, G. Scrisoare către Simon Wiesenthal Center, Los Angeles, nov. 29, 1990.
Florea, Elena, Naţiunea română şi socialismul, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1974.
Fried, H. Morton, Readings in Anthropology, Second edition, New York, 1968.
Gergely András, Istoria Ungariei, Asociaţia Culturală Haáz Rezsó, Odorheiul Secuiesc 1993.
Gordon, M. Milton, The Nature of Assimilation and the Theory of Melting Pot,
în Current perspectives in social psychology, edited by Edwin P. Hollander and
Raymond G. Hunt, New York, London, Toronto, Oxford University Press, 1971.
Gurvitch, Georges, editor, Traité de sociologie, Tome II, PUF, 1963.
Gusti, Dimitrie, Sociologia naţiunii, ediţie îngrijită de Ilie Bădescu, Editura Floare albastră,
Bucureşti, 1995.
Gusti, Dimitrie, Opere, vol. IV, Editura Academiei RSR, 1970.
Gusti, Dimitrie, Sociologia militans Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, vol. I,
Cunoaştere, Fundaţia „Regele Mihai I”, Bucureşti, 1946.
Hallowell, A. Irving, Sociopsychological Aspects of Acculturation, în vol. The science of man in
the world crisis, editor Ralph Linton, Columbia University, 1945, New York, London.
Hancock, Ian, The East European Roots of Romani Nationalism, în Nationalities Papers (Special
ISSUE), The Gypsies in Eastern Europe. A Semi – Annual Publication of the Association for the Study of
Nationalities of the, USSR and Eastern Europe, Fall 1991, volume XIX / number 3.
Harris, Marvin, Culture, People, Nature, An Introduction to General Anthropology, Second
edition, 1975, Thomas Y. Crowell Company, Inc.
Hegedüs, Ladislau, în Plenarele Consiliilor Oamenilor Muncii de naţionalitate maghiară şi
germană din RSR, 13-14 martie 1978, Editura politică, Bucureşti, 1978.
Herskovits, J. Melville, Acculturation the Study of Culture Contact, Gloucester, Mass., 1958.
Herskovits, J. Melville, The process of Culture Change, în vol. The Science of Man in the
World Crisis, editor Ralph Linton, Columbia University, Press, New York, London, 1945
Horton, P. Paul, and Hunt L. Chester, Sociology, Western Michigan University, N. Y. 1961.
Huizinga, Johan, Homo Ludens A study of the Play Element in Culture, Beacon Press, Boston,
1955.
International Encyclopedia of the Social Science, editor Sills E. David, vol. I, Macmillan and
Free Press, 1968.
Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, ediţie îngrijită de Georgeta Penelea,
Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989.
Jennings, D. Jesse and Hoebel Adamson, Readings in Anthropology, McGraw Hill Book
Company, New York, San Francisco, Toronto, London, Sidney, 1966.
Joja, Athanase, Profilul spiritual al poporului român, în Logos şi ethos, Editura politică,
Bucureşti, 1967.
Kluckhohn, Clyde, Cultural Anthropology – New Uses for „Barbarians”, în Frontiers of
Knowledge in the Study of Man, New York, Harper & Brothers, 1956.
Krech, David, Crutchfield S. Richard, and Ballachey L. Eggerton, Individual in Society, 1962,
McGraw – Hill Book Company, Inc. New York, San Francisco.

244
 Kuhn, Alfred, The Study of Sociology – A Multidisciplinary Approach, Tavistoc, publications,
1963.
Lăcătuşu, Ioan, Identitate şi cultură la românii din secuime, Editura Carpatica, Cluj-Napoca,
1995
Lăcătuşu, Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1998,
Lăcătuşu, Ioan, Rezumatul Tezei de doctorat, Structuri etnice şi confesionale în judeţele
Covasna şi Harghita, conducător ştiinţific, prof. univ. dr. Traian Rotariu, Cluj-Napoca., 2002.
Lăcătuşu, Ioan, Spiritualitate românească şi convieţuire interetnică în Covasna şi Harghita,
Editura EUROPARPATICA, Sfântu Gheorghe, 2002.
Lăcătuşu Ioan, Vasile Lechinţan şi Violeta Patrunjel, Românii din Covasna şi Harghita, cu o
Prefaţă de Academician Nicolae Edroiu, Editura Grai Românesc a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi
Harghitei, Miercurea-Ciuc, 2003.

Lăcătuşu, Ioan, Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc - Harghita şi Covasna - Editura
ROMÂNIA pur şi simplu, Bucureşti, 2004.
Lehrer, Milton, Ardealul, pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american,
Bucureşti, 1944.
Linton, Ralph, Fundamentul cultural al personalităţii, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Lurie, O. Nancy, Culture Change, în vol. Introduction to Cultural Anthropology, edited by
James Clifton, Miflin Company, New York, Boston, 1968.
Mailat, Viorel, Croitoru, Nicolae, Osaci, Pavel, Monografia comunei Feldioara, judeţul Braşov,
Cap. I, Istoricul comunei şi al satului.
Malinowski, Bronislaw, The Dynamics of Culture Change, Edited by Phillis M. Camberry, Yale
University Press, 1945.
McArthur, Marilyn, The Saxon Germans: Political Fate of an Ethnic Identity, în Dialectical
Anthropology 1 (1976).
Mead, Margarit, Caracterul naţional, în vol. Anthropology Today, editor A.L.Kroeber, Phoenix
Books, The University of Chicago Press, 1965.
Mead, Margarit, Foreword to Introduction to Socialization Human Culture Transmitted – by
Thomas Rhys Williams, C.V. Moseley Company, Saint Louis, 1972.
Narayan, Deepa, editor, Empowerment and Poverty Reduction, A Sourcebook, The World
Bank, , Washington D.C. 2002.
Neveanu, Popescu, Paul, Creţu, Tinca, Zlate, Mielu, Psihologie. Manual pentru clasa a X-a,
Şcoli normale şi Licee, Editura didactică şi pedagogică, R.A., Bucureşti, 1996.
Pascu, Ştefan, Voevodatul Transilvaniei, vol. II. Editura Dacia, Cluj, 1971.
Pascu, Ştefan, The Birth of the Romanic Peoples. Origin and Historical Development of the
Romanian People, Paper presented at the opening Session of the 15th International Congress of Historical
Sciences, Bucharest, 10-17 august, 1980, Editura Academiei RSR, 1980.
Pavelcu, Vasile, Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1982.
Petrescu, Nicholas, Ph. d. Interpretation of National Differentiations, London Wats &Co, 1929.
Petrescu, Nicholas, The principles of Comparative Sociology, London, Watts & Co, 1924.
Purcaru, Ilie, România – convergenţe la universal, Editura Albatros, 1975.
Ranca, Ioan, Românii din scaunele secuieşti în antroponimele din conscripţii Scaunul Mureş,
vol. I. 1699-1821, Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Mureş şi Editura Ciubăncan, Cluj-Napoca,
1955.
Recensământul populaţiei şi al locuinţelor, 18 martie, 2002, vol. I, Populaţie – structură
demografică, Institutul de Statistică (INS), 2003.
Roman, Viorel şi Hofbauer Hannes, Transilvania. Românii la încrucişarea intereselor imperiale,
Editura Europa Nova, Bucureşti, 1998.
România în Sud-Estul Europei. Culegere de studii, Institutul de Studii Sud-Est Europene,
Editura politică, Bucuresti, 1979.
Salat Levente şi Enache Smaranda, Relaţiile Româno-Maghiare şi modelul de reconciliere
franco-german, Colecţia Diversitate etnoculturală în România, Liga Pro Europa şi Centrul de resurse
pentru diversitate etnoculturală, Cluj, 2004.

245
 Sapir, Eduard, Culture, Language and Personality, selected essays, edited by Mandelbaum, G.
David, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 1958.
Sorokin, Pitirim, Social and Cultural Dynamics, volume four, Basic Problems, Principles and
Methods, American Book Company, New York, Cincinati, Chicago, 1941.
Sozan, Michael, Ethnocide în Romania, în Current Anthropology, vol. 18, nr. 4 December, 1977
şi vol. 20, nr. 1, March 1979.
Staiculescu, Ana, Rodica, Structura socio-demografică a populaţiei de romi, p. 25-30, în studiul
în manuscris Etnia romilor din Municipiul Ploieşti. Studiu monografic. Diagnoză şi intervenţie socială,
coord. Maria Cobianu-Băcanu, Elena Cobianu şi Petruş Alexandrescu, Institutul de Sociologie, Bucureşti,
1995.
Studies in Social and cultural Anthropology, edited by Middleton, John, New York, 1968.
Tănase, Al. Introducere în filosofia culturii – valoare, cultură, civilizaţie, Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1968.
Theodorson A. George and Theodorson G. Achilles, Modern Sociology, Thomas Y. Crowell
Company, New York, 1969.
The Romanian Research Group (RSG), Transilvanian Ethnicity, în Current Anthropology, vol.
20, nr. 1, March 1979.
Wolf, R. Eric, Anthropology, New York, 1974.

246
 ANEXE

1.
Consideraţii asupra Proiectului privind
Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc.
Semnificaţii, caracteristici şi consecinţe posibile

Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc este un produs specific politicii cercurilor maghiare –
moderate şi radicale - care au speculat în interesul lor etnic îngust, cele mai generoase principii ale
democraţiei puse în aplicare în ţara noastră după 1989: principiul descentralizării şi al autonomiei
administrative locale. Traducându-le în spiritul lor şovin, exclusivist, dincolo de orice spirit democratic, au
reuşit să conceapă un proiect de autonomie care, dacă nu este oprit la timp, poate izbuti „să facă ţăndări
Statul Unitar Român”, aşa cum în imperiul austro-ungar, după Eugen Ehrlich, „prin politica ungară
samavolnică, făţarnică şi storcătoare au izbutit să facă ţăndări Statul Austro-Ungar” (Eugen Ehrlich,
„Sfârşitul unei mari împărăţii”, Revista Română de Sociologie, Serie nouă, Anul XIV, 2003, Nr. 1-2, p.
113).
Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc este o legiferare etno-politică de esenţă medievală care
urmăreşte redobândirea statutului de grup privilegiat, respingând diversitatea şi împingând zona spre mono-
etnicitate şi hegemonie pur maghiară.
Dar înainte de a intra în analiza subiectului propus, este interesant să dezvăluim semnificaţiile
acestui proiect, aşa cum au fost ele prezentate de D-l Szilagyi Zsolt în Şedinţa Camerei Deputaţilor a
Parlamentului României din 29 martie 2004 care a avut în dezbatere această temă.
După iniţiatori, Proiectul se vrea „începutul unui dialog despre autonomie”, „un exerciţiu
democratic”, dar mai ales, „un proiect de modernizare a României”.
Să zăbovim puţin asupra acestor afirmaţii. Întâi, se pune legitima întrebare, de ce liderii maghiari
propun un „dialog” numai când este cazul de „autonomie” şi au refuzat şi continuă să refuze de 15 ani
repetatele propuneri ale liderilor societăţii civile a comunităţilor româneşti din Covasna şi Harghita la un
dialog pe tema convieţuirii armonioase în respectul democraţiei, al nevoilor românilor la un tratament egal,
civilizat în numele drepturilor ce li se cuvin prin Constituţia ţării, legislaţia internă şi dreptul internaţional,
aşa cum se stipulează în toate documentele europene şi internaţionale la care ei fac întotdeauna apel când
este vorba de interesele lor? Bineînţeles, că întrebarea rămâne retorică, maghiarii necatadicsind în nici un
fel să răspundă la dialogul privind convieţuirea normală în înţelegere şi respect reciproc printr-un
„exerciţiu democratic”, aşa cum propun în acest caz.
În al doilea rând, liderii maghiari prin acest proiect, chipurile, vor să ne „modernizeze”, acesta
fiind conceput ca un „proiect de modernizare a României”, în acest fel, reluându-şi rolul de „misionari” nu
numai în civilizarea spaţiului românesc şi balcanic, dar şi de modernizare a lui, insistând asupra ideii că
„statul modern din Europa nu mai este unul centralizat”, omiţând faptul că ei se bucură de o descentralizare
şi democratizare în România la care românii din Ungaria nici nu visează.
În al treilea rând, în continuarea ideii de modernizare a României prin acest proiect, D-l Szilagyi
nu ezită să lanseze şi un avertisment, dacă nu o ameninţare, anume, că este „un proiect ce poate preveni
eventuale conflicte” şi continuă: „Suntem conştienţi de faptul că orice formă de aranjament dintr-o ţară nu
se poate realiza numai şi numai prin folosirea dialogului, a căilor democratice” (citându-l, observaţi topica
greşită a cuvintelor în frază). În consecinţă, „în spiritul constituţionalismului european” au ales această cale,
a depunerii proiectului de lege la Parlamentul României, dar simultan şi la Parlamentul Europei, Adunarea
parlamentară a Consiliului Europei şi Comisarul CSCE, „fiind conştienţi de faptul că iniţierea acestui
dialog poate consolida stabilitatea în România şi poate ajuta România să devină, într-adevăr, o ţară
europeană…un furnizor de securitate şi nu un consumator de securitate”(Lăcătuşu, 2004, p. 235).
În al treilea rând, în limbajul lor duplicitar, când sunt interesaţi să obţină ceea ce îşi propun,
maghiarii ne consideră „parteneri” la perfecţionarea Proiectului de lege care „respectă şi porneşte de la
suveranitatea şi statalitatea României cu toate atributele ei” şi constituie „cea mai puternică
declaraţie de loialitate faţă de stat pentru că prin ea se recunoaşte şi se întăreşte statalitatea
României”.
Cu alţi termeni, numai aprobând acest proiect nu vom avea „eventuale conflicte”, vom
acţiona în „spiritul constituţionalismului european” şi vom fi ajutaţi de ei să devenim „o ţară
europeană”. Limbajul pretins european, îl folosesc, cu abilitatea ce le este caracteristică, nu pentru că ar

247
intenţiona să respecte normele europene, ci, „numai ca să arunce praf în ochii străinătăţii”, după o expresie
cât se poate de nimerită a aceluiaşi Ehlrich. În plus, cea mai cinică şi neverosimilă afirmaţie este aceea că
„acest proiect constituie cea mai puternică declaraţie de loialitate faţă de stat pentru că prin ea se recunoaşte
şi se întăreşte statalitatea României”, când, în fapt, prin el, maghiarii îşi demonstrează, de acum, istorica şi
repetata lor neloialitate, comiţând cel mai grav atentat la atributele fundamentale ale statului nostru de
suveranitate, independenţă, unitate şi integritate a teritoriului.
Pentru a ne convinge pe noi, românii, de valabilitatea acestui proiect, autorii reţin selectiv din
documentele europene numai ce îi servesc, le traduc în sensul dorit de ei şi recurg la o multitudine de
exemple din ţările europene care nu se potrivesc cu situaţia istorică, socială, a României. În acest sens,
merită amintită intervenţia Ambasadorului Elveţiei în România, Jean-Claude Joseph, la Conferinţa
organizată în Bucureşti, în zilele de 6-7 iulie 2000, de către USAID, Ambasada Americană din România şi
World Learning pe tema „Modelul românesc de relaţii interetnice. Ultimii 10 ani, viitorii 10 ani”. Ştiind din
presă şi din documentele Conferinţei despre pledoaria maghiarilor şi a susţinătorilor lor români pentru
federalizarea şi cantonizarea României, scop pentru care l-au şi invitat, probabil, organizatorii români –
Gabriel Andreescu, Dan Oprescu, Mircea Toma, etc. – Domnia Sa a subliniat că federalismul nu se
pretează în România unde oameni de diferite culturi trăiesc împreună, unii lângă alţii. De aceea, nu va
putea oferi sfaturi autorităţilor române despre felul cum ar trebui abordată problema. În schimb, afirmă
condiţiile rezolvării cu succes a convieţuirii.
În al patrulea rând, invocând „busola europeană” şi „practicile europene” în problemă şi
asociindu-şi pe deputatul socialist Andreas Gross din Elveţia, liderii maghiari exercită presiuni şi strecoară
chiar condiţionări privind aderarea noastră la UE de tipul că „aplicarea regionalismului ( aşa cum l-au
înţeles şi propus ei, bineînţeles,) în România poate grăbi şansele de integrare a României”, iar dacă nu,
se poate înţelege, amânarea ne aşteaptă.
Pentru prima dată, în mod ipocrit sau „de vitrină”, vorbesc despre egalitatea deplină şi reală
(care nu a fost niciodată în fapt) ce a existat de-a lungul istoriei, despre modelul de coexistenţă de-a
lungul secolelor dintre maghiari şi români.
Istoria revendicării Autonomiei Ţinutului Secuiesc a început mai subtil sau mai „voalat” după
1989, spune D-l Ioan Lăcătuşu în ultima lucrare a sa („Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc –
Harghita şi Covasna”), prin Memorandum-ul din 1992 al lui Csapo Jozsef care promova autodeterminarea
şi făcea din grupul etnic maghiar din România o parte a naţiunii maghiare, iar în calitate de subiect politic,
factor constitutiv al statului care dispune de autonomie. Nu mai reluăm întreg traseul revendicării, dar în
1995, la Congresul UDMR, este prezentată Declaraţia Consiliului Consultativ al Scaunelor Secuieşti
privind Autonomia Ţinutului Secuiesc şi însuşită de UDMR ca obiectiv în programul ei. Îmbrăcată într-un
modern limbaj european, Declaraţia afirma unilateral voinţa comunităţilor maghiare de a exercita
dreptul la autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc şi de a obţine garanţii legale pentru aplicarea
neîngrădită a acestui drept, fără să aducă în dezbatere în nici un fel, ca şi când ar fi fost singurii
locuitori ai Ţinutului Secuiesc, voinţa şi aspiraţiile comunităţilor româneşti din Covasna şi Harghita.
Ceea ce se ştie de către toţi cei interesaţi de această problemă este că în aşa-zisul „Ţinut Secuiesc”
format din judeţele Harghita, Covasna şi o parte din judeţul Mureş, există în fapt autonomie
administrativă, economică, socială, politică, culturală realizată prin politica „paşilor mărunţi”, dar şi
prin „acţiuni în forţă” sub formă de şantaje, presiuni, tergiversări ale revendicărilor românilor,
încălcări ale legilor şi ale Constituţiei de către oficialităţile administrative judeţene, municipale şi
locale maghiare decidente în zonă.
Ca atare, deşi există în fapt autonomie în cea mai largă expresie a ei, în prezent, UDMR, UCM
(Uniunea Civică Maghiară) şi Consiliul Naţional al Secuilor cer obţinerea autonomiei de jure a Ţării
Secuilor prin care vor să acţioneze sistematic, eficient şi pas cu pas pentru consolidarea şi dezvoltarea
autonomiei existente. Spre deosebire de ei, „maghiarii radicali propun o variantă maximală, atât ca
obiective, cât şi ca modalităţi de obţinere a ei”(Ioan Lăcătuşu, 2004, p. 18), la care moderaţii în frunte cu
Marko Bela aderă fără rezerve, scopul final al tuturor fiind acelaşi: legalizarea autonomiei teritoriale a
Ţinutului Secuiesc şi destrămarea, în acest fel, a unităţii teritoriale, economice, sociale şi culturale a
României, în numele celor 386 de secui existenţi în România (vezi Dezbaterea din şedinţa Senatului
României, din 29 iunie 2004 p. 20).
Apelul repetat la „istoricele scaune ca teritorii secuieşti cu tradiţii de autoguvernare” dau
impresia că maghiarii vor să întoarcă pendulul istoriei cu 800 de ani înapoi, în contextul unei Europe
moderne, a schimbărilor tehnologice şi a generalizării învăţământului digital la nivelul continentului,
Europă care se vrea cea mai dinamică şi competitivă economie din lume bazată pe cunoaştere, cu o

248
comunitate ai cărei cetăţeni să se considere membri ai aceleaşi familii, în care să domine valorile universale
precum demnitatea umană, libertatea, egalitatea, solidaritatea şi justiţia socială
Proiectul de Statut autonom al Ţinutului Secuiesc, propus de 6 deputaţi membri ai UDMR nu
numai că este vetust, anacronic şi antiromânesc, dar vine în flagrant conflict cu prevederile Constituţiei (de
unde se vede clar „preţuirea” de care se bucură în concepţia lor Legea fundamentală a ţării), duce la crearea
unei enclave în interiorul ţării ce pune în pericol unitatea poporului român şi unitatea statului român, aşa
cum bine se arată în Raportul de respingere al Comisiei de Administraţie Publică, al Consiliului Legislativ
şi al Guvernului prezentat în Camera Deputaţilor din 29 martie 2004, de D-l Ioan Oltean.
Proiectul propune un sistem de organizare administrativă vetust, nefuncţional în raport cu actuala
împărţire administrativă a ţării ce are ca entităţi comuna, oraşul şi judeţul – anume, Ţinutul Secuiesc şi
Scaunele - care contravine nu numai Constituţiei, dar chiar regiunilor de dezvoltare deja existente, fixate
de comun acord cu Uniunea Europeană.
Proiectul privind Autonomia Ţinutului Secuiesc intră în conflict cu normele europene prin
simplul fapt că în România s-a realizat deja o regionalizare cu caracter social-economic,
corespunzătoare cu exigenţele UE, privind absorbţia fondurilor structurale de dezvoltare pentru
creşterea economică echilibrată a întregii ţări şi, în special, a zonelor rămase în urmă.
De altfel, pentru a lămuri problema regionalizării, Delegaţia Comisiei Europene în România a fost
nevoită să dea un comunicat în care face precizările de rigoare. Ea a observat că, în acest câmp de idei, se
manifestă confuzii şi se vorbeşte despre neadecvarea celor opt regiuni de dezvoltare create în scopul
gestionării asistenţei financiare a Uniunii Europene pentru România după aderare, iar argumentele şi
explicaţiile date în favoarea propunerii de modificări invocă cerinţele procesului de negociere a aderării la
Uniunea Europeană.
Delegaţia Uniunii Europene în România, îngrijorată de declaraţiile reprezentanţilor diferitelor
partide politice, a făcut următoarele clarificări:
1. Comisia Europeană consideră că doar Guvernul României poate să ia decizia suverană în
ceea ce priveşte alegerea celui mai potrivit cadru instituţional şi administrativ la nivel
regional.
2. Organizarea actuală în opt regiuni de dezvoltare a fost pusă în aplicare începând cu 1998,
după un îndelungat proces de consultări cu diferiţi experţi şi cu departamentele Comisiei
Europene, astfel încât să-i asigure compatibilitatea cu reglementările şi principiile
referitoare la gestionarea asistenţei financiare a Uniunii Europene şi, în special, a fondurilor
structurale la care România va avea acces o dată ce va deveni stat membru al Uniunii
Europene. Comisarul european Michael Barnier a declarat, în mod clar, în timpul vizitei
sale în România din 2002, că situaţia existentă în România este satisfăcătoare, din punctul de
vedere al Comisiei Europene, în ceea ce priveşte modul de gestionare a viitoarelor fonduri
structurale.
3. România a agreat deja cu EUROSTAT modalitatea de organizare teritorială la nivel
naţional, în scopuri statistice – la nivelurile Nomenclaturii de Unităţi Teritoriale Statistice
NUTS 2 şi 3, în cadrul negocierilor la capitolul 21 – Dezvoltarea regională şi pregătirea
pentru fondurile structurale. NUTS reprezintă Nomenclatura de Unităţi Teritoriale
Statistice stabilită de EUROSTAT necesară pentru a avea o împărţire uniformă a unităţilor
teritoriale astfel încât să fie obţinute date statistice fiabile şi comparabile între regiuni, în
special, în ceea ce priveşte datele referitoare la PIB-ul la nivel regional. Cele opt regiuni de
dezvoltare din România respectă în totalitate clasificarea EUROSTAT.
4. Punerea corectă în practică a acordurilor financiare cu Comisia Europeană presupune
existenţa stabilităţii instituţionale în ceea ce priveşte organizaţiile româneşti responsabile
pentru planificarea şi gestionarea asistenţei în domeniul politicii regionale finanţate de la
bugetul Uniunii Europene.
5. La cererea autorităţilor române, Comisia Europeană furnizează, prin intermediul
Programului PHARE, asistenţă financiară constantă şi semnificativă pentru crearea şi
consolidarea structurilor descentralizate necesare (includem aici şi cele opt Agenţii de
Dezvoltare Regională – ADR) pentru elaborarea şi punerea în practică a programelor de
dezvoltare regională. În prezent, cele opt ADR împreună cu Ministerul Dezvoltării şi al
Prognozei sunt principalii interlocutori ai Uniunii Europene în ceea ce priveşte elaborarea şi
punerea în practică a programelor de coeziune economică şi socială, programe ce reprezintă

249
 aproximativ o treime din volumul total al programelor PHARE. Un studiu recent de
evaluare a acestor agenţii apreciază pozitiv capacitatea lor potenţială de a gestiona în viitor
fondurile structurale, cu condiţia consolidării lor, precum şi a stabilizării din punct de
vedere financiar (Economistul, nr. 1350/1351, 25-26 aprilie 2003, p. 1).
Sintetizând, din comunicatul Comisiei Europene din România rezultă limpede că:
• numai Guvernul României este suveran în a decide cadrul instituţional şi administrativ la
nivel regional;
• organizarea în cele opt regiuni de dezvoltare rămâne neschimbată, fiind rezultatul unor
îndelungate şi temeinice consultări şi expertize la nivelul departamentelor Comisiei
Europene; ea a intrat deja în Nomenclatura de Unităţi Teritoriale Statistice stabilită de
EUROSTAT pentru a oferi date statistice fiabile şi comparabile pe regiuni;
• Uniunea Europeană are nevoie de stabilitate instituţională în ceea ce priveşte organizaţiile
responsabile cu gestionarea asistenţei financiare provenite de la bugetul UE;
• România primeşte deja asistenţă financiară de la Comisia Europeană pentru crearea şi
consolidarea structurilor descentralizate, cum sunt cele opt agenţii de dezvoltare, pentru
punerea în practică a programelor de dezvoltare;
• Cel mai important lucru din punctul nostru de vedere este că pentru Uniunea
Europeană principalii interlocutori sunt cele opt agenţii de dezvoltare pentru a pune
în practică programele de coeziune socială şi economică. În acest fel, perspectiva
înfiinţării cu sprijin financiar şi logistic ungar a „Regiunii de dezvoltare de pe Pământul
Secuiesc” ca entitate de sine stătătoare şi interlocutoare cu Uniunea Europeană nu are
sorţi de reuşită.

Principalele caracteristici ale Statutului de autonomie

a Ţinutului Secuiesc
Cunoscând toate aceste date, vom încerca să surprindem caracteristicile esenţiale ale Proiectului
privind Statutul de Autonomie a Ţinutului Secuiesc.
- Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc este o expresie a panhungarismului manifestat
de-a lungul secolelor, pe de o parte, prin tendinţa maghiarilor de extindere teritorială dincolo
de limitele de drept, iar pe de alta, prin tendinţa de depăşire excesivă a nevoilor de spaţiu
necesare lor, ţinând seamă de ponderea etnică mult mai mică pe care o deţineau.
- Statutul este o mixtură de revendicări şi aspiraţii de natură feudalo-europene ce conţin
o contradicţie internă ireconciliabilă, pentru simplul fapt că nu te poţi declara european
modern, reclamând reînvierea unor drepturi şi privilegii specifice claselor dominante din
epoca medievală, în detrimentul grupurilor etnice actuale denominative de naţiune şi stat
naţional, care vor să trăiască după normele şi valorile secolului 21: într-un climat
democratic, de înţelegere, echitate, demnitate şi respect reciproc.
- Din perspectivă politică, revendicarea sau pretenţia de obţinere a autonomiei aşa-zisului
„Ţinut Secuiesc” echivalează cu o provocare, o sfidare nu numai a românilor numeric
minoritari din comunităţile din Covasna, Harghita şi Mureş, ci a tuturor românilor, a
României ca stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil.
- Insinuările subtile şi avertismentele repetate ale D-lui Szilagyi Zsolt din preambulul
prezentării Proiectului de lege la Camera Deputaţilor cu privire la „prevenirea unor
eventuale conflicte” dacă „aranjamentul” nu se poate realiza prin „dialog” sau prin „căile
democratice” propuse de cei şase autori seamănă a declaraţie de conflict, simbolic vorbind,
a declaraţie de război sau cel puţin a prilej de întârziere a integrării României în UE.
Pentru mine ca cercetătoare a relaţiilor interetnice dintre români şi maghiari în Covasna şi
Harghita formulările nu sunt noi. Fac parte din arsenalul lingvistic şi ideologic cu care liderii maghiari
operează ori de câte ori vor să intimideze sau să preseze pe români. Dar nu numai ei, ci chiar şi maghiarii
de rând le folosesc. Le-am auzit la subiecţii maghiari care vorbeau de „o posibilă Bosnie” sau „un posibil

250
Kosovo şi la noi”. Deşi românii nici nu gândeau la aşa ceva, conflictele se coceau în minţile liderilor
maghiari şi erau transmise, apoi, conaţionalilor de rând pentru a-i pregăti să aştepte momentul potrivit şi
climatul internaţional fierbinte care să le permită să acţioneze în forţă, cum acţionaseră şi în 1989, în
numele „revoluţiei maghiare”. În legătură cu integrarea ţării noastre, presa maghiară din anii ’90 scria în
derâdere că „integrarea României în Uniunea Europeană va trece pe la Budapesta”.
- Cerinţa liderilor maghiari de autonomie teritorială este echivalentă cu un Al Doilea Dictat
de la Viena, care propune sfârtecarea teritorială şi etnică a ţării, dar, de această dată, pe
cale amiabilă şi impusă în numele „documentelor europene, al democraţiei şi al
dezvoltării ei”, cu semnificaţia dată de o minoritate naţională cu puternice reminiscenţe şi
nostalgii imperiale, dominatoare şi antidemocratică.
- Deşi maghiarii stăpânesc sau domină la propriu, deplin, zona Harghita, Covasna şi o parte
din Mureş, din punct de vedere economic, social, cultural, administrativ, politic şi simbolic,
ei totuşi insistă şi persistă în obţinerea cadrului legislativ al autonomiei pentru a deveni
subiect politic de sine stătător, factor constitutiv în Statul Român, partener egal al
naţiunii române între graniţe şi în relaţiile internaţionale.
- Prin retorica lor nostalgică, maghiarii sunt cu faţa întoarsă spre Evul Mediu, dar visează
la o Europă a regiunilor în care ei să stăpânească Transilvania.
- Prin aceste obiective, Proiectul de Autonomie al Ţinutului Secuiesc semnifică o mutilare
teritorială şi sufletească a neamului românesc, iar din perspectivă istorică se constituie ca
o răzbunare de succes împotriva aşa-zisului „nedrept Trianon” şi o reînviere a puterii
discreţionare împotriva românilor, asemenea celei din timpul „Dictatului de la Viena”.
- Prin acest Proiect de lege maghiarii împing la extrem şirul drepturilor şi privilegiilor
dobândite în cei 15 ani de la evenimentele din 1989, ştirbind demnitatea şi mândria
naţională a românilor şi constituind un permanent factor de stres, de tulburare a
echilibrului şi climatului normal de viaţă pentru românii din Covasna şi Harghita, care nu
mai vor o altă „Regiune Autonomă Maghiară”, ca şi pentru întregul popor român.
- Starea la care s-a ajuns, de a se propune un asemenea Proiect, este dovada slăbiciunii
tuturor guvernelor post-decembriste, care au neglijat interesul naţional (tinerii subiecţi
vorbeau chiar de trădarea interesului naţional), în favoarea coabitării la putere sau în coaliţie
cu UDMR, care este pe punctul de a-şi duce la capăt programul de destrămare a României şi
de creare a unei enclave pure în inima ei.
- Proiectul de lege exprimă complexul de superioritate cu care maghiarii dispreţuiesc şi
umilesc pe români, inclusiv, pe guvernanţii cu care realizează Protocoale în favoarea
lor şi, implicit, complexul de inferioritate indus guvernanţilor care, pentru a se menţine la
putere, au cedat nenumăratelor revendicări reclamate de maghiari, prin concesii neonorante;
inoculându-li-se teama de Europa, de SUA au cedat practicilor de şantaj că fără ei nu intrăm
în NATO şi UE, umilindu-ne şi coborându-ne în ochii noştri şi ai lumii care ne mai
preţuieşte încă.
- Cu toate încercările de a-l face credibil, Proiectul de Statut cuprinde o seamă de exagerări,
formulări anticonstituţionale, confuze şi „dubioase”, cum le numeşte D-l Ioan Lăcătuşu în
lucrarea sa, precum şi evaluări imposibil de crezut, având în vedere practica lor interetnică
din ultimii 15 ani când s-au comportat faţă de românii alături de care convieţuiesc încălcând
adesea bunul simţ, legea internă, Constituţia şi chiar dreptul internaţional la care apelează tot
timpul când este în joc interesul lor. De pildă, la Art. 3 se spune: „Autonomia politică,
administrativă a regiunii nu afectează integritatea teritorială şi suveranitatea
statului”. Însă constituirea unor organisme de decizie şi de execuţie ale Ţinutului
Secuiesc, precum Consiliul de Autoadministrare, Comisia de Autoadministrare şi
Preşedintele Ţinutului Secuiesc care deţin prerogative de ordin statal, contravine
Constituţiei României. În plus, şi fără aceste organisme legiferate, în Covasna şi Harghita,
românii sunt excluşi din societăţile cu capital privat, sunt eliminaţi din conducerea
instituţiilor de stat, sunt eliminaţi din Consiliile locale, municipale şi judeţene; vestigiile
geto-dace zac în subsolurile Muzeului Naţional Secuiesc, fiind scoase din circuitul muzeistic
zonal şi naţional; cadrele didactice şi elevii români au fost alungaţi din şcolile mixte, deşi
şcolile româneşti primesc orice copil care vrea să înveţe în limba română; limba română este

251
 exclusă din limbajul cotidian cu concetăţenii, din ceremoniile oficiale la căsătoriile mixte,
iar drapelul României este la discreţia primarului Municipiului Sf. Gheorghe dacă să fie
arborat sau nu pe Primărie. Toate aceste fapte şi multe altele încă ne-enumerate aici sunt
proiecţii palide ale modului cum vor acţiona liderii maghiari dacă va fi legalizată şi
garantată Autonomia Ţinutului Secuiesc.
- Deşi nedreptăţile şi inechităţile de mai sus faţă de români fac parte organică din modul lor
de viaţă cotidian, Proiectul de statut scrie la Art. 9: În cadrul regiunii autonome, egalitatea
deplină şi efectivă pentru toţi cetăţenii este garantată...ca şi participarea la viaţa
politică, economică, culturală şi socială.
- Prin Art. 10: În Ţinutul Secuiesc limba maghiară are acelaşi statut ca şi limba oficială a
statului şi Art. 11: Prezentul Statut de autonomie garantează dreptul la folosirea liberă
a drapelului şi simbolului fiecărui scaun secuiesc, garantează folosirea liberă a
simbolurilor naţiunii maghiare se încalcă, de asemenea, Constituţia României în care este
recunoscută numai limba română ca limbă oficială a statului, iar folosirea simbolurilor
naţiunii maghiare nu a fost încă aprobată, dar ea este o practică deja „veche” la ceremoniile
şi întâlnirile dintre maghiari.
- Abordarea la nivelul Parlamentului României a Proiectului de Lege a Statutului de
Autonomie a Ţinutului Secuiesc este o încoronare a succeselor obţinute de maghiari în
cei 15 ani post-decembrişti şi un eşec politic, economic şi simbolic al guvernanţilor, la
care se adaugă prăbuşirea de ideal în conservarea românilor şi a românităţii în
Covasna, Harghita şi Mureş. Respingerea ei şi de către Senatul României, aşa cum a fost
respinsă de Camera Deputaţilor, a constituit garanţia că au fost recuperate mândria şi
demnitatea lor de atâtea ori călcate în picioare de concetăţenii maghiari.

Consecinţe posibile prin aprobarea ei

Propunerea legislativă privind Statutul de Autonomie a Ţinutului Secuiesc presupunea preluarea
prerogativelor Statului Român pe un teritoriu de trei judeţe în inima ţării, prin aceasta sfârtecând şi
destabilizând viaţa socială, economică, politică şi administrativă a ţării şi creând un Stat Maghiar cu toate
atributele sale între graniţele ei.
Dar consecinţele nefaste abia de-atunci începeau. O dată dobândită puterea de autoguvernare şi
autoadministrare, liderii maghiari „ar fi lucrat” în continuare în celelalte judeţe cu comunităţi de maghiari
pentru a cuceri noi „redute”, în care să-şi impună puterea legislativă şi executivă, iar sub patronajul
Budapestei să-şi exercite atribuţiile pe teritoriile cucerite de la autorităţile publice ale Statului Român.
Dovadă este faptul că, după alegerile din noiembrie 2004, aliindu-se cu noua garnitură guvernamentală a
Alianţei PNL-PD, condusă de Premierul Călin Popescu-Tăriceanu, au primit postul de Vicepremier –
Marko Bela, 3 posturi de miniştri – Zsolt Nagy, Laszlo Borbely, Iuliu Winkler şi au cerut, în continuare,
posturi de prefecţi şi subprefecţi, pentru a-şi impune interesele etnice nu numai în Covasna, Harghita,
Mureş, ci în întreaga Transilvanie: Bistriţa-Năsăud, Maramureş, Arad, Bihor, Braşov, Hunedoara, Satu-
Mare, Sălaj.
Prin aprobarea propunerii legislative, liderii maghiari ai Ţinutului Secuiesc ar fi scos, mai bine
spus, ar fi smuls total judeţele respective de sub patronajul Statului Român, ele devenind spaţii
transfrontaliere unite cu Budapesta şi nu cu Bucureştiul devenit pentru această zonă, probabil, centru pentru
stabilirea de relaţii dintre „state” sau relaţii internaţionale.
Încălcând Constituţia şi legile ţării, inclusiv documentele internaţionale în care se subliniază că
autonomia regională implică loialitate faţă de stat, respect faţă de suveranitatea şi integritatea teritorială
(Preambulul Cartei Europene a Autonomiei Regionale, Art. 8), maghiarii ar fi destrămat complexul unitar
al economiei naţionale prin scoaterea din circuitul economic naţional şi internaţional a acestor judeţe şi aşa
aflate acum în pondere covârşitoare, din perspectiva fondului funciar şi a întreprinderilor cu capital de stat,
în posesia latifundiarilor maghiari, (care stăpânesc proprietăţile composesoratelor medievale) şi a
întreprinzătorilor ungari (stăpâni în fapt prin intermediul firmelor maghiare din Transilvania). În discuţiile
libere purtate cu studenţi din zona Covasna şi Harghita, aceştia afirmau că „În aceste judeţe, maghiarii
cumpără pământul cu metrul pătrat pentru a-şi asigura stăpânirea lui pe arii cât mai mari”. Se ştie că una
din priorităţile UDMR şi a celorlalte organisme cu caracter etnic o constituie favorizarea pătrunderii
capitalului ungar în sectoarele economice specifice Transilvaniei şi sprijinirea organizaţiilor
profesionale constituite pe criteriul etnic în perspectiva dezvoltării economice cu preponderenţă a

252
zonelor compacte de maghiari din care românii sunt excluşi. Mai mult. Din monitorizarea activităţii
compartimentelor de integrare europeană din cadrul Consiliilor Judeţene Covasna şi Harghita – arată Ioan
Lăcătuşu – rezultă că, în principal, acestea acţionează pentru integrarea judeţelor de mai sus în ...
Ungaria, în acest scop un rol deosebit jucând sistemul de înfrăţire dintre localităţile celor două judeţe
aproape exclusiv cu localităţi din Ungaria sau cu localităţi cu populaţie maghiară din Slovacia, Ucraina,
Serbia etc.
Este de prevăzut că liderii maghiarii ar fi „molipsit” cu „virusul” autonomiei şi
autoguvernării întreaga Transilvanie unde trăiesc maghiari, aceasta devenind un spaţiu
preponderent sub puterea administraţiei maghiare sau un spaţiu de co-suveranitate, dacă nu un
coridor de interes internaţional. Dar nu numai Transilvania, ci şi Moldova putea fi molipsită, mai ales,
unde este populaţie de ceangăi, pe care ei îi asumă ca fiind de etnie maghiară, împotriva voinţei şi dorinţei
lor. Deşi extinderea autonomiei regionale, ca şi instituirea ei, se hotărăşte numai prin Constituţie, prin
dreptul intern al fiecărui stat şi dreptul internaţional, (aşa cum prevăd Art. 2, par. 1, 2 şi Art. 3, par. 2 ale
Părţii I, A. Fundamentele Autonomiei Regionale ale Cartei Europene a Autonomiei Regionale), maghiarii,
maeştri cum sunt în a se impune prin dreptul forţei când vor să-şi realizeze interesele, drept al forţei îmbinat
cu strategia „paşilor mărunţi”, ne-ar fi pus în faţa faptului împlinit, aşa cum şi-au realizat toate obiectivele
în ultimii 15 ani. Ei ar fi demonstrat, astfel, încă o dată românilor că în România ei fac legea şi îşi
realizează nestingheriţi obiectivele naţionale, inclusiv, cu acordul deschis sau tacit al guvernanţilor
pe care îi susţin pentru păstrarea la putere. Dar de această dată Parlamentul, prin ambele camere, a
respins proiectul lor.
Limba română ar fi fost eliminată din spaţiul public, ca şi din instituţiile în care constituie
obligativitate ca limbă oficială de stat – şcoli, instituţii publice, administraţie etc. – ştiută fiind repulsia
sangvină a maghiarilor faţă de limba română. Cea mai pertinentă dovadă este excluderea ei din şedinţele
Consiliului Local Sf. Gheorghe de a doua zi după aprobarea folosirii limbii materne în administraţie, când
consilierilor români
li s-au dat căşti pentru a asculta traducerea în limba română a lucrărilor şedinţei. Odată cu limba română,
cultura română, istoria română, societatea românească ar fi suferit o puternică fractură ale cărei suferinţe
greu, dacă vreodată, s-ar fi vindecat.
Dar membrii Parlamentului României din Camera Deputaţilor şi Senat, într-un consens de înaltă
ţinută şi demnitate naţională, au respins propunerea legislativă iniţiată de 6 deputaţi membri ai UDMR şi
au demonstrat că nu obedienţa ne caracterizează, ci curajul şi hotărârea de a ne decide noi înşine soarta, de
a ne afirma ca naţiune cu personalitate între graniţele ţării şi în afara lor.
Respingând Proiectul privind autonomia Ţinutului Secuiesc, parlamentarii vor trebui să înţeleagă
totodată că cei ce trebuie protejaţi printr-o lege specială votată în Parlament sunt nu maghiarii, ci românii
expuşi la deznaţionalizare şi maghiarizare prin politica agresivă a maghiarilor de a-i domina în toate
sectoarele vieţii sociale, românii care aspiră ca ei – politicienii, guvernanţii şi parlamentarii – să-i ajute să-
şi păstreze şi să-şi afirme fără teamă, cu demnitate şi dezinvoltură identitatea etnică şi naţională, limba,
cultura şi religia, iar Statul Român să-şi exercite cu fermitate autoritatea, instaurând forţa dreptului,
principiul că nimeni nu este mai presus de lege, pentru a asigura construirea unui climat civilizat,
uman, de convieţuire interetnică în care să domine valorile moralei românilor de respect, omenie,
bunătate, ospitalitate şi ale Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene de democraţie,
demnitate, libertate, egalitate, echitate, solidaritate şi justiţie socială.

Bibliografie:
- Ioan Lăcătuşu, Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc – Harghita şi Covasna,
Editura „România Pur şi Simplu”, Bucureşti, 2004.
- Eugen Ehrlich, Sfârşitul unei mari împărăţii, Revista Română de Sociologie, Anul XIV,
nr. 1-2 / 2003, p. 105-141.
- Maria Cobianu-Băcanu, SOS – Românii din Covasna şi Harghita ! Editura Petru Maior,
Târgu – Mureş, 1998.
- Maria Cobianu-Băcanu, Drama maghiarizării românilor din Covasna şi Harghita,
Editura Eurocarpatica Sfântu Gheorghe, 2000.

253
 2.
Referat asupra lucrării:
Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc –
Harghita şi Covasna
Editura ROMÂNIA pur şi simplu
Bucureşti, 2004

Autor: Dr. Ioan Lăcătuşu

Lucrarea D-lui Ioan Lăcătuşu cu titlul de mai sus poate fi considerată un real succes ştiinţific prin
cel puţin trei trăsături, actualitate, spirit de sinteză şi caracterul de document ce poate servi drept sursă de
informare oricărui cercetător interesat nu numai de lectura bogată în idei şi atractivă a demersului ştiinţific
realizat de autor, dar şi de izvoarele documentare pe care le-a folosit pentru a face consideraţiile sale şi a
oferi şi celorlalţi cititori sau cercetători ai problemei o bază de date pentru propriile lor interpretări.
Am citit cu deosebită curiozitate ştiinţifică aproape toate lucrările autorului pentru că eu însămi
eram interesată de problemele şi destinul românilor şi al românităţii din Covasna şi Harghita pe care cu
patos sufletesc, rigoare ştiinţifică şi echilibru intelectual le punea în circuitul ştiinţific. Dar această lucrare
constituie un moment de vârf în puterea de sinteză şi de reflectare a unei realităţi atât de complexe şi subtile
în semnificaţii cum este universul socio-uman interetnic dintre români şi maghiari în Covasna şi Harghita.
Ca trăitor şi interpret „dinăuntru” al acestui univers, cu o experienţă binefăcătoare în studiul arhivelor, dar
şi în managementul cultural şi ştiinţific al activităţilor întreprinse de organizaţiile societăţii civile a
comunităţilor româneşti din Covasna şi Harghita pentru păstrarea identităţii naţionale prin cultură, limbă şi
religie, autorul a ajuns la stadiul de a oferi o lucrare-document de o deosebită claritate pentru fiecare român,
dar, mai ales, pentru politicienii care sunt chemaţi să-şi exprime votul despre Proiectul privind Statutul de
autonomie a Ţinutului Secuiesc, revendicare formulată de maghiari, prin care vizează enclavizarea spaţiului
românesc format din judeţele Harghita, Covasna şi o parte din judeţul Mureş.
Un alt merit al lucrării este că analizează în ordine cronologică atât evenimentele ce marchează
evoluţia sinuoasă a relaţiilor interetnice la nivelul ţesutului social intrinsec, cât şi lucrările, literatura de
specialitate apărută pe această temă, care dezvoltă dimensiunile convieţuirii interetnice româno-maghiare şi
caracteristicile lor.
Parcurgerea conţinutului relevă că lucrarea are două parţi distincte.
Partea întâia cuprinde consideraţii asupra structurilor etnice şi confesionale în judeţele Covasna
şi Harghita în perioada 1850-2002; aspecte specifice ale relaţiilor intercomunitare în Covasna şi Harghita
din perspectiva societăţii civile româneşti din aceste judeţe; discurs şi comportament public la liderii
minorităţii majoritare maghiare faţă de alteritatea românească; mass-media şi convieţuire interetnică;
influenţa mass-media asupra integrării, dominării şi segregării culturale; comunicare interculturală şi
manipulare în Sud-Estul Transilvaniei; reconcilierea şi buna convieţuire în viziunea societăţii civile
româneşti din judeţele Covasna şi Harghita; un proiect anacronic – Statutul autonomiei Ţinutului Secuiesc;
comunităţi româneşti numeric inferioare din Covasna şi Harghita, provocări, oportunităţi, perspective de
supravieţuire; în loc de concluzii şi bibliografie.
Partea a doua sau Anexe cuprinde un set dintre cele mai arzătoare probleme ce au constituit teme
de dezbatere ale comisiilor şi delegaţiilor parlamentare care au analizat evenimente şi situaţii limită pe care
le-au trăit românii din Covasna şi Harghita, după 22 Decembrie 1989, dar şi mai târziu, memorii,
memorandumuri ale Asociaţiilor culturale româneşti din Covasna şi Harghita adresate autorităţilor centrale
sau locale privind nemulţumirile şi aşteptările lor, moţiuni, luări de poziţii, stenograme ale şedinţelor
parlamentului, ca şi o seamă de date statistice, mai relevante de cât „n” pagini de text scris privind reţeaua
şi populaţia şcolară, reţeaua muzeală, a instituţiilor de cultură maghiare, situaţia statistică a monumentelor
comemorative maghiare, ONG-urile din judeţele Covasna şi Harghita, autorităţile publice locale şi judeţene

254
pe naţionalităţi, după alegerile din 2000, situaţia înfrăţirii localităţilor din Covasna şi Harghita cu localităţi
din alte ţări, evoluţia populaţiei, structura pe etnii, situaţia pe judeţe a localităţilor în care trăiesc comunităţi
etnice.
Spre finalul lucrării este prezentată lucrarea de istorie contemporană „UDMR şi societatea
contemporană” scrisă de prof. univ. dr. Petre Ţurlea, publicată la Editura „România Pur şi Simplu”,
Bucureşti 2003, în care cunoscutul şi remarcabilul istoric, om politic şi pasionat cercetător şi patriot se
angajează ca un militant curajos în bătălia pentru demontarea acţiunilor distructive duse de UDMR
împotriva statului român a cărui existenţă este pusă în pericol de către acesta, ca şi în bătălia pentru
susţinerea românilor şi românităţii din Covasna şi Harghita cu arma scrisului în societatea civilă şi a
pledoariei ştiinţific fundamentate în şedinţele parlamentare. Lucrarea se încheie cu Lista martirilor români
din judeţele Covasna şi Harghita, căzuţi pradă intoleranţei în perioada 1848-1989.
Încă din Introducere autorul ţine să sublinieze că lucrarea are o ţintă precisă, aceea de a informa
opinia publică şi pe „cei chemaţi să se pronunţe asupra acestui subiect” - Autonomia Ţinutului Secuiesc -
cu profunde implicaţii pe termen lung asupra destinului locuitorilor români din această zonă.
Lucrarea este o demonstraţie de o indubitabilă probitate ştiinţifică în ceea ce priveşte diferenţa
dintre condiţiile reale de viaţă socială, economică, politică şi culturală ale maghiarilor care împlinite fiind,
le vor încoronate şi cu un Statut de autonomie teritorială pe criterii etnice şi vitregia stării reale a românilor
care pentru orice problemă de interes social, economic, cultural sau religios trebuie să aştepte acordul sau
autorizarea autorităţilor locale maghiare care le refuză în virtutea jocului democraţiei, devenită, aici,
hegemonie sau dictatură etno-maghiară. Astfel, s-a ajuns la situaţia că majoritatea copleşitoare a
problemelor ce aşteaptă o rezolvare de fond trenează de circa 13-14 ani şi nici unul din guvernele post-
decembriste nu s-a angajat în soluţionarea lor fermă, cu curaj şi în spirit naţional: menţinerea aceleaşi
atitudini refractare faţă de învăţământul în limba română; indiferenţa faţă de ne-însuşirea limbii române de
către un număr mare de cetăţeni români; continuarea politicii de separare a şcolilor pe criterii etnice; lipsa
cronică a profesorilor de limba română din şcolile aflate în mediul rural (la concursurile de ocupare a
posturilor vacante la mai mult de o sută de locuri pe fiecare din cele două judeţe, se prezintă doar câţiva
candidaţi); diminuarea cifrelor de şcolarizare pentru clasele cu predare în limba română; scoaterea la
concurs a unor catedre cu „limba de predare mixtă” care favorizează profesorii de etnie maghiară;
politizarea învăţământului prin amestecul făţiş în conducerea Inspectoratelor Şcolare şi în principalele şcoli
a reprezentanţilor Uniunii Cadrelor Didactice Maghiare; discriminarea profesorilor români necunoscători ai
limbii maghiare la ocuparea unor catedre din şcolile mixte, degradarea pe zi ce trece a ansamblului statuar
din Piaţa Mihai Viteazu din Municipiul Sfântu Gheorghe, deşi în Protocolul încheiat între PSD şi UDMR în
anul 2002 s-a prevăzut amenajarea pieţei. Dar în lipsa prevederii unui termen precis de începere şi
finalizare a lucrărilor, în lipsa menţiunii de luare a măsurilor de protejare a ei prin stoparea parcărilor
ilegale în zonă, acest simbol naţional al unirii românilor s-a deteriorat şi mai mult etc.(Lăcătuşu, 2004, p.
144 şi p. 13).
Lucrarea „Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc – Harghita şi Covasna”, avertizează
cititorul, de asemenea, despre dificultăţile în care funcţionează instituţiile culturale româneşti a căror
existenţă este ameninţată odată cu accelerarea procesului de descentralizare. Ele se află deja în stadiul de
supravieţuire în perspectiva descentralizării. Muzeul Carpaţilor Răsăriteni, Centrul de Cultură Arcuş,
Ansamblurile folclorice profesioniste din Întorsura Buzăului şi Topliţa vor fi grav afectate prin
descentralizare. De pildă, scoaterea Muzeului Carpaţilor Răsăriteni din subordinea Ministerului Culturii şi
subordonarea lui directă la Consiliul Judeţean aflat sub conducerea UDMR care „nu agreează existenţa
acestui muzeu” – arată Ioan Lăcătuşu – îl poate face „să-şi piardă independenţa necesară promovării
politicii culturale naţionale” (apud, Fondul Asociaţii civice, CEDMNC, 2000). Pentru a nu fi deturnat de la
misiunea pentru care a fost înfiinţat, de a conserva şi promova cultura românească în această zonă, şi
pentru a nu depinde de opţiunile politice locale, autorul propune ca în Legea Muzeelor al cărei proiect se
află în curs de finalizare se existe prevederi care să permită menţinerea Muzeului Carpaţilor Răsăriteni în
subordinea directă a Ministerului Culturii şi Cultelor. În acest fel, el poate continua promovarea politicii
culturale naţionale în interesul României şi al locuitorilor din judeţele Covasna şi Harghita (idem, p. 147).
În continuare, aflăm că în comunităţile etnice româneşti cu un număr mic de membri din
localităţile etnic mixte din judeţele Covasna şi Harghita, românii, deşi ar trebui să beneficieze de cadrul
legislativ şi instituţional necesar pentru păstrarea şi afirmarea identităţii lingvistice, culturale şi
confesionale, ei „au probleme cu şcolarizarea copiilor în limba română, cu asigurarea asistenţei religioase,
cu reprezentarea în organele administraţiei locale, fiind marginalizaţi, de cele mai multe ori, în mod
deliberat”, iar dacă unii încearcă să-şi facă auzită vocea sunt ameninţaţi, şicanaţi, expuşi riscului de a fi

255
etichetaţi „naţionalişti”(p. 117). Cei care nu au tăria interioară de a rezista presiunilor, etichetărilor şi
ameninţărilor renunţă la „bătălia” pentru propria lor identitate românească, şi trec de partea maghiarilor, cu
speranţa că aceştia „nu-i vor mai batjocori”, mai ales, când nici „autorităţile de la centru” nu manifestă nici
un interes pentru problemele lor, ba, dimpotrivă, se coalizează cu maghiarii. În cercetările noastre efectuate
în zonă, românii care nu voiau să se înroleze în rândurile maghiarilor, dar care îşi propuneau să plece din
judeţ în altă parte în ţară spuneau cu amărăciune: „Nu ştiu dacă pot să plec, dar nici cât pot să mai rezist”.
În acest caz, fără îndoială, că strategia lor era de supravieţuire.
În contextul internaţional favorabil respectării drepturilor omului şi conservării identităţii
minorităţilor, în contextul european al promovării autonomiei regionale pentru asigurarea descentralizării şi
apropierea actului de conducere de oameni, în ţara noastră, maghiarii - minoritate cu reminiscenţe imperiale
în comportamentul faţă de români - în Covasna şi Harghita, unde ei sunt numeric majoritari, adoptă o
atitudine de tip medieval, de supunere şi de dominare, fără cel mai elementar respect faţă de legile interne,
Constituţie şi dreptul internaţional. La asemenea stare de lucruri s-a ajuns şi datorită unui proces intern de
dublă cedare: anume, cedarea locuitorilor în faţa şicanelor, ameninţărilor şi presiunilor de tot felul,
sociale, economice, afective, morale de nesuportat ale maghiarilor şi a cedării guvernanţilor, interesaţi
preponderent de menţinerea la putere în coaliţie sau la guvernare cu maghiarii decât de apărarea intereselor
românilor în faţa cerinţelor nemăsurate ale acestora. Pierderile de români prin deznaţionalizare şi
maghiarizare, restrângerea românităţii în sensul major al acestui concept cu o amplă conotaţie socială,
culturală, spirituală şi, mai ales, simbolică au fost considerate, probabil, de guvernanţii noştri „pierderi
colaterale” în raport cu obiectivele majore pe care le presupunea coaliţia cu UDMR
Dar dominaţia reală sau hegemonia de tip primitiv manifestată prin nesocotirea celor mai
elementare drepturi ale minorităţii numerice româneşti nu este de ajuns pentru această etnie medievală. La
început de mileniu trei, ea vrea să se impună ca la începutul mileniului doi, prin forţă, în noile condiţii,
utilizând influenţe europene şi lobby internaţional la care adaugă apucăturile lor contemporane: tertipuri şi
chichiţe avocăţeşti în care sunt mari maeştri, măsluirea, denaturarea şi trecerea sub tăcere a realităţii.
Propunând Parlamentului României Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc ei, în fapt, s-au demascat,
şi-au exprimat metodic şi sistematic îndelung pregătitul Proiect prin care vor să destrame ţara şi să anexeze
Transilvania la Ungaria.
Maghiarii, în autismul lor (autism: sindrom care, după A. Bleuler, constă în replierea totală asupra
propriei lumi lăuntrice, mod de gândire necritică, centrată pe subiectivitate şi rupt de realitate dominată de
fantezie şi reverii. Subiectul refuză contactul cu persoanele şi obiectele externe şi se refugiază în lumea sa
lăuntrică în care îşi împlineşte dorinţele în plan imaginativ, în cazuri patologice ajungând la delir
halucinatoriu. Paul Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, p. 76),
refuză realitatea istorică actuală parafată prin tratatele de pace semnate după primul şi al doilea război
mondial privind Transilvania, elimină din ecuaţie pe românii din cele două judeţe care reprezintă 36% din
totalul populaţiei acestor judeţe, elimină şi celelalte naţionalităţi – romi, germani şi alte naţionalităţi – care
formează 5% şi se consideră singuri îndreptăţiţi să decidă destinul unui teritoriu, deşi au o pondere de
numai 59% din populaţia lui totală.
Supralicitându-şi propria superioritate, etnia maghiară, prin propunerea proiectului de autonomie a
Ţinutului Secuiesc, susţinută deopotrivă de reprezentanţii ei radicali şi moderaţi, vrea să se erijeze într-o
forţă de schimbare a structurii administrativ-teritoriale a României, dereglând sistemul de organizare
economică, socială şi administrativă a ţării numai pentru a-şi asigura baza teritorială a propriei etnii în care
„să deruleze activităţi politice şi socio-economice fără a întreţine legături majore cu Bucureştiul”(Raportul
SRI din Camera Deputaţilor, noiembrie, 2001). În lipsa unei strategii coerente şi consecvente a guvernelor
post-decembriste de protejare şi susţinere economică, legislativă, instituţională şi logistică a identităţii
românilor din Covasna şi Harghita, maghiarii au făcut progrese însemnate în direcţia realizării autonomiei
pe criteriul etnic, trasând noi frontiere în interiorul ţării, mai dure şi mai grave pentru românii cuprinşi între
ele. Autonomia dobândită la toate nivelurile comunităţilor maghiare şi în cea mai mare parte a domeniilor
vieţii sociale – economică, socială, culturală, educaţională, administrativă, simbolică - libertatea de decizie
asupra problemelor etnicilor maghiari dobândită prin acordurile deschise şi de taină cu guvernanţii,
multiplele concesii devenite reale victorii ale maghiarilor pentru a anula „odiosul Trianon”, relevă fără nici
o rezervă că aceste judeţe funcţionează după regulile autonomiei şi se supun doar formal
administraţiei centrale. De altfel, acest lucru era limpede pentru noi ca cercetători încă din primii ani de
cercetare în zonă, 1993-1994, când întrebând la primăriile din sate de primari ni se răspundea că „sunt la
instruire la Budapesta”. În decurs de 11 ani, desigur, s-au instruit suficient, mai ales, dacă avem în vedere

256
patosul pentru autonomie al liderului Victor Orban, promotorul cel mai împătimit al autonomiei Ţinutului
Secuiesc pe care maghiarii vor să-l transforme în spaţiu de complementaritate al Ungariei.
„Ţinutul Secuiesc”, din perspectiva ponderii secuilor, este o himeră, o fantomă a trecutului dacă
avem în vedere numărul de locuitori din Covasna şi Harghita care s-au declarat „secui” la recensământul
din 2002: 126! Cu toate acestea, în numele a 126 de aşa –zişi „secui” liderii maghiari de toate culorile
politice promovează un Statut de autonomie a Ţinutului Secuiesc în inima României, propun
formarea unei Regiuni de dezvoltare a Ţinutului Secuiesc cu atribute statale precum stabilirea de relaţii
internaţionale, autoguvernare, parlament, poliţie proprii, în afara Statului Român şi fără consultarea
celor 41% de locuitori, români, romi şi alte etnii lângă care convieţuiesc.
Lucrarea D-lui Ioan Lăcătuşu, constituie un avertisment, un SOS pentru toţi românii din Covasna
şi Harghita supuşi tendinţelor de enclavizare, pentru toţi românii din ţară dispreţuiţi şi umiliţi prin
îndrăzneala liderilor maghiari de a accede la destrămarea ţării, a Statului român, a naţiunii române, creaţie a
poporului român „pentru a cărei rezolvare s-a scurs mai mult sânge decât cerneală”, cum spune autorul
„Sociologiei naţiunii”, Dimitrie Gusti; un SOS pentru românii de pretutindeni care pot şi trebuie să susţină
şi să promoveze prin atitudinea lor militantă o imagine corectă despre România ca ţara lor de baştină în
care minorităţile naţionale se bucură de toate drepturile pentru păstrarea identităţii lor naţionale.
Prin amplele şi subtilele analize şi consideraţii socio-etnice, lucrarea se adresează în mod deosebit
politicienilor, instituţiilor fundamentale ale statului – Guvern, Parlament şi Preşedinţie - care trebuie să
elaboreze o Strategie de păstrare a identităţii românilor din Covasna şi Harghita, în primul rând, prin
impunerea respectării Constituţiei şi a legilor ţării de către toţi cetăţenii ţării, inclusiv de către maghiari care
adeseori se consideră mai presus de lege după felul cum se comportă şi acţionează în societatea
românească; prin impunerea regulilor democratice privind reprezentarea românilor în Consiliile locale din
localităţile etnic-mixte, ca şi în Parlamentul României în vederea promovării intereselor naţionale şi a
valorilor specifice românilor; prin susţinerea şcolii româneşti şi a respectării limbii române pe tot spaţiul
României şi în special în Covasna şi Harghita unde rezonanţa ei sonoră mlădioasă se aude tot mai rar şi tot
mai slab; prin susţinerea instituţiilor de cultură şi cult şi a slujbaşilor lor care adeseori rezistă datorită
pasiunii, dorinţei şi credinţei în idealul naţional în condiţii economice şi sociale de viaţă vitrege şi sub
demnitatea umană.
Având în vedere multiplele apeluri, memorii, memorandum-uri şi informări privind situaţia
complexă, gravă şi anormală a statutului identitar al românilor din Covasna şi Harghita, aflaţi în situaţia de
a-şi pierde limba, cultura şi credinţa prin tehnicile evoluate şi rafinate de maghiarizare utilizate de liderii
politici şi administrativi ai etniei maghiare, documente neluate în consideraţie de politicieni şi organele de
decizie la nivel central, autorul mai face o încercare meritorie din perspectivă naţională de a pune pe masa
acestora încă o lucrare de o maximă densitate informaţională şi de cunoaştere privind pericolul ce îl
reprezentă aprobarea Proiectului de autonomie a Ţinutului Secuiesc. El îşi manifestă deschis satisfacţia că
acest proiect a fost respins în Şedinţa din 29 martie 2004 a Camerei Deputaţilor, iar la câteva luni de
Senatul României, în acest fel constituindu-se premise pentru a asigura tuturor cetăţenilor din Covasna şi
Harghita un climat de convieţuire normal, echilibrat, într-o autentică interculturalitate, în spiritul modelului
de relaţii interetnice promovat şi practicat de români din neguri de istorie.
Recunoscând că am relevat prea puţine aspecte din multitudinea celor puse în dezbatere între filele
ei pentru a lăsa şi cititorilor bucuria descoperirii şi lecturii lor, recomand cu plăcere această carte de căpătâi
privind relaţiile interetnice dintre românii şi maghiarii din Covasna şi Harghita şi tendinţa maghiarilor de a
realiza o enclavă pur maghiară prin marginalizarea, dispreţuirea şi, în cele din urmă, asimilarea românilor,
prin încălcarea legilor interne şi internaţionale.
În încheiere, felicit autorul şi reluându-l pe Arghezi, spun şi eu: „Carte frumoasă, cinste cui te-a
scris!”

257
 3.
Mulţumită, Ţie, Părinte Episcop Ioan!

Mulţumită Ţie, Părinte Episcop, la împlinirea a 10 ani de la înfiinţarea Episcopiei de

Covasna şi Harghita al cărei întâi stătător sunteţi (cel puţin până la descoperirea altor predecesori, cum
însăşi Sfinţia Voastră, în modestia care vă caracterizează, aţi precizat), credincioşii din Covasna şi Harghita
calcă mai sigur, cu mai multă mândrie şi demnitate pe pământul strămoşesc, mult dorit de cei veniţi mai
târziu să-l stăpânească, pământ udat şi hrănit cu sângele şi trupurile celor care au fost sacrificaţi ...numai
pentru că erau români...
Mulţumită Ţie, Sfinte Părinte, asupra acestei părţi a ţării, mult prea plânsă şi îndurerată, s-au
coborât oştirile îngereşti să ocrotească şi să încurajeze pe mai puţin numeroşii români de aici să stăruie
întru păstrarea şi afirmarea fiinţei lor naţionale, a calităţilor cu care Dumnezeu i-a înzestrat: de bunătate,
omenie, ospitalitate, credinţă nestrămutată în lucrarea lui binefăcătoare.
Mulţumită Ţie, Sfinte Părinte, identitatea religioasă, libera exprimare a credinţei ortodoxe, a
devenit cea mai luminoasă dimensiune a identităţii naţionale a românilor în Eparhia Covasnei şi Harghitei,
de care credincioşii sunt mândri şi pentru care vi se închină cu smerenie şi recunoştinţă. Prin statura Dvs.
evlavioasă, măreaţă, încărcată de magnetismul credinţei specific marilor arhierei, aleşi ai Domnului, le-aţi
sădit în suflet încrederea că Domnul Nostru Iisus Hristos şi-a întors faţa spre ei, venind în mijlocul lor.
Mulţumită Ţie, Sfinte Părinte, şi înţelegerii de către mai marii zilei, conducători ai acestui
stat, pe mult încercatul pământ al Covasnei şi Harghitei, au fost înălţate, refăcute şi au revenit la viaţă
spirituală peste o sută de lăcaşuri ortodoxe, adevărate piramide de lumină pe cerul întunecat al existenţei
lor, lumină cerească pentru sufletele credincioşilor care se credeau părăsiţi chiar şi de bunul Dumnezeu.
Dar prin venirea Ta din Sfântul Ierusalim să-i păstoreşti ei consideră că însuşi Hristos a coborât între ei să
le întărească credinţa că alături de El nu trebuie să se mai teamă de nimic.
Mulţumită Ţie, Sfinte Părinte, în judeţele Covasna şi Harghita strălucesc în soare, ca „nişte
căprioare pe vârfuri de dealuri” (aşa cum ni le descriaţi Dvs. într-un interviu sociologic) sau în centrul
satelor şi oraşelor mânăstirile, bisericile şi casele parohiale ortodoxe, zidite după planurile Sfinţiei Voastre,
planuri iscusite şi pline de imaginaţia unui maestru inginer constructor pe care le-aţi însufleţit cu mâinile
unui muncitor fără preget, de la răsăritul soarelui şi până târziu în noapte, îmbrăcat în haine simple de lucru,
adeseori cârpite, de care nu vă ruşinaţi.

258
 Sfinţia Voastră, Părinte Episcop Ioan, aţi zidit nu numai în piatră şi din piatră şi lemn, ci aţi
zidit şi în spiritul oamenilor, în sufletul lor credinţa şi nădejdea în durata şi veşnicia românilor şi a
românităţii pe aceste plaiuri fără seamăn de frumoase. De aceea, noi vă considerăm nu numai un imaginativ
inginer constructor de structuri materiale, dar şi un inginer al sufletului românilor, un rodnic modelator de
conştiinţă religioasă şi naţională.
La această coroană de frumoase însuşiri cu care v-a hărăzit Dumnezeu mai adăugăm pe aceea a
Episcopului om de cultură, om citit, umblat şi recunoscut în ţară, dincolo de hotare, în Ţara Sfântă, pentru
harul cu care slujiţi credinţa în Dumnezeu.
Prea Sfinte, personalitatea Voastră nu ar fi în întregime reflectată dacă nu am pune în
lumină grija părintească ce o purtaţi tuturor românilor din Covasna şi Harghita, iar ştiind sărăcia în
care ei se zbat, în mod deosebit, grija pentru cei mai săraci dintre săracii Eparhiei, ajutându-i la necaz şi la
nevoie cu tot ce vă stă în putinţă, locuri de muncă, probleme personale, inclusiv, ducându-le Sfinţia Voastră
hrană cu traista.
Sfinţia Voastră, pentru cei pasionaţi de cunoaştere, sunteţi şi un adevărat Mecena al ştiinţei
şi culturii în această zonă. Aţi susţinut şi susţineţi sufleteşte, intelectual, financiar, organizatoric şi
logistic, împreună cu soborul de slujitori ai bisericii şi cu autorităţile locale de etnie română, acţiunile
culturale şi ştiinţifice care se desfăşoară aici de la înfiinţarea Episcopiei de Covasna şi Harghita. Aţi
contribuit la înfiinţarea şi funcţionarea Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”,
care atrage tineri absolvenţi entuziaşti şi hotărâţi să facă un adevărat focar de cultură şi credinţă în zonă; la
înfiinţarea Muzeului Carpaţilor Răsăriteni pe care l-aţi găzduit o bună bucată de vreme în incinta Catedralei
din Sfântu Gheorghe; sub auspiciile Sfinţiei Voastre a luat naştere şi funcţionează Muzeul Etnografic de la
Topliţa, iar, în ultimul an, Muzeul Oltului şi Mureşului Superior din Miercurea Ciuc. Aţi condus logistic şi
aţi dirijat procesul de elaborare şi publicare a unor lucrări de importanţă capitală pentru istoria, cultura,
religia şi civilizaţia zonei Carpaţilor Răsăriteni. Pentru toate aceste realizări aţi ştiut să atrageţi
personalităţile marcante ale societăţii civile româneşti a căror expertiză aţi valorificat-o rodnic în beneficiul
întregii comunităţi româneşti.
De aceea, la aniversarea unui deceniu, putem afirma, fără teama de a greşi, că în acea zi astrală a
credinţei româneşti din Covasna şi Harghita, de 25 Septembrie 1994, a apărut nu numai o Episcopie
puternică de care românii aveau nevoie ca de apă în deşert pentru a-şi recupera pierderile suferite şi
a stopa procesul de degradare a vieţii spirituale, dar şi o nouă atmosferă, o reală mişcare de
renaştere naţională prin credinţă, cultură şi înaltă atitudine civică faţă de evenimentele şi fenomenele
vieţii sociale inter-etnice.
Sfinte Părinte, ceea ce ne-a impresionat mult şi ne-a dat măsura forţei şi tăriei Dvs. de caracter a
fost şi faptul că în ciuda grelelor încercări la care aţi fost supus, a nenumăratelor greutăţi pe care le-aţi
întâmpinat, a nemeritatelor jigniri ce v-au fost adresate de către concetăţenii maghiari alături de care trăiţi,
nu v-aţi pierdut simţul umorului şi spiritul optimist. Am observat această trăsătură, mai ales, la această
Sesiune dedicată împlinirii unui deceniu de la înfiinţarea Episcopiei pe care cu onoare şi deosebit har aţi
condus-o, în care aţi manifestat un fără egal umor, un umor sănătos, inteligent, rafinat cultural pe care
participanţii l-au gustat cu plăcere şi l-au apreciat pe măsură.
Pe lângă aceste alese calităţi, trebuie să menţionăm că în persoana Sfinţiei Voastre, în zilele de
grea cumpănă şi de conflicte sociale avem un priceput mediator uman, un autentic reprezentant al
religiei, al credinţei tămăduitoare între părţile aflate de moment în gravă neînţelegere. De asemenea,
sunteţi un bun ambasador al credinţei ortodoxe peste hotare şi ne reprezentaţi cu cinste la marile
întâlniri internaţionale.
Pe drept cuvânt, românii vă pot considera trimisul lui Dumnezeu care a putut să se depăşească
pe sine, schimbându-şi destinul pentru care optase iniţial, numai ca să servească drept păstor
credincioşilor români care aveau nevoie de un învăţător luminat, priceput şi cu suflet divin în tot ce
întreprinde.
Pentru toate aceste calităţi, la ceas aniversar, spunem încă o dată:
Mulţumită Sfinţiei Voastre, Părinte Ioan, Episcop de Covasna şi Harghita, bilanţul la
scurgerea primului deceniu este încununat de realizări în conservarea şi afirmarea deschisă a
identităţii religioase, pilon fundamental al identităţii naţionale româneşti, dacă avem în vedere că, în
cercetările noastre, românii pierduţi printre maghiari afirmau cu durere în suflet că „numai prin rude şi
biserică se mai recunosc de români”.
Mulţumită spiritului Dvs. de bun diplomat şi susţinător al cauzei românităţii aţi reuşit să
convingeţi forţele politice să ofere sprijin Bisericii Ortodoxe din Covasna şi Harghita pentru a face

259
din această Episcopie o adevărată forţă, o voce respectată care se aude peste satele şi oraşele acestei
zone, o instituţie modernă care, în spiritul vremii, militează pentru dreptul egal la religie, cultură,
viaţă civilizată şi armonioasă între toţi locuitorii.
Pentru tot ce aţi făurit cu mintea, sufletul şi braţele, vă mulţumim, Părinte Episcop, şi urăm
Episcopiei de Covasna şi Harghita noi împliniri în deceniile următoare, iar Sfinţiei Voastre la mulţi
ani, sănătate, putere de muncă şi de creaţie alături de sfinţii preoţi, călugări şi sfintele surori cu care
împliniţi frumoasa şi nobila misiune a păstrării credinţei strămoşeşti.
Împreună cu Sfinţia Voastră, ne rugăm şi noi ca bunul Dumnezeu să ocrotească şi să
binecuvânteze România şi pe locuitorii ei!

260
 4.
Proiectul
Legii privind statutul minorităţilor naţionale

Expunere de motive
Protecţia minorităţilor naţionale şi a drepturilor şi libertăţilor persoanelor aparţinând acestora
constituie un obiectiv principal al Programului de guvernare. Astfel, aşa cum este stipulat în Capitolul 25
din Program, „Guvernul României se va implica pentru asigurarea dreptului de a-şi păstra şi dezvolta liber
exprimarea identităţii etnice toţi cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, astfel încât să se poată
manifesta pe deplin în sfera culturii, limbii, religiei, educaţiei, vieţii publice, în conformitate cu
angajamentele României în procesul de integrare în Uniunea Europeană, precum şi în documentele
internaţionale în domeniu”.
Politica faţă de minorităţi va avea ca obiective de principiu: păstrarea, afirmarea şi dezvoltarea
identităţii etnice, culturale, religioase şi lingvistice prin politici afirmative; combaterea discriminării şi
promovarea toleranţei; încurajarea dialogului interetnic, precum şi eliminarea oricăror forme de
antisemitism, şovinism şi extremism.
Conform prevederilor Programului, Guvernul şi-a propus să iniţieze un Proiect de lege privind
statutul minorităţilor naţionale din România, precum şi cadrul juridic corespunzător privind organizarea şi
funcţionarea sistemului instituţional al minorităţilor naţionale, conform art. 73, alin. (3), pct. r) din
Constituţia României, republicată. Acesta va avea ca scop asigurarea atribuţiilor necesare reprezentanţilor
minorităţilor naţionale în înfiinţarea şi conducerea instituţiilor culturale şi educaţionale în limba maternă, în
vederea creării cadrului legal şi instituţional al autonomiei culturale.
Capitolul I
Oferă o definiţie a minorităţilor naţionale, le enumeră pe cele din România şi defineşte persoanele
care aparţin minorităţilor naţionale. De asemenea, sunt specificate principiile egalităţii şi nediscriminării,
precum şi principiul libertăţii exprimării apartenenţei la o comunitate naţională.
Păstrarea, exprimarea şi dezvoltarea identităţii naţionale sunt principiile ce guvernează Capitolul
II din prezentul proiect. Astfel, este garantat sistemul de învăţământ în limba maternă de la cel preşcolar
până la obţinerea gradelor didactice şi a diferitelor titluri ştiinţifice. Este reglementată obligaţia consultării
reprezentanţilor legitimi ai minorităţilor în procesul educaţional. Astfel, aceştia se vor pronunţa asupra
înfiinţării, funcţionării şi desfiinţării instituţiilor de stat cu predare în limba maternă. În acest capitol, sunt
stabilite drepturile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale de a-şi proteja şi conserva moştenirea
culturală, dreptul la instituţii culturale proprii, precum şi dreptul de difuzare şi acces la informaţii în limba
maternă. Libertatea practicării religiei, egalitatea cultelor şi autonomia instituţională şi funcţională a
acestora reprezintă garanţii pe care statul le acordă cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. De
asemenea, este specificat dreptul de a folosi limba maternă în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile
administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, precum şi dreptul de a folosi simbolurile
naţionale şi organiza sărbători naţionale.
Capitolele III şi IV definesc cadrul legal referitor la înfiinţarea şi funcţionarea organizaţiilor
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Este prezentată structura şi competenţa Consiliului
Minorităţilor Naţionale – subiect de drept public, cu personalitate juridică, compus din organizaţiile
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în Parlament.
Conceptul de autonomie culturală este prezentat în Capitolul V. Aceasta asigură minorităţilor
naţionale competenţa de a decide în problemele privind identitatea lor naţională, culturală, lingvistică şi
religioasă, prin organe alese de acestea, recunoscute de autorităţile statului şi care asigură executarea
acestor decizii.
Autonomia culturală a minorităţilor naţionale se referă la competenţa acestora de a organiza,
administra şi controla educaţia în limba maternă, instituţiile culturale şi de presă, numirea sau, după caz,
avizarea numirii conducerii instituţiilor de învăţământ de stat cu predare în limba minorităţilor naţionale,
precum şi a instituţiilor culturale proprii. Minorităţile au dreptul de a-şi alege, în urma unor alegeri interne,
un Consiliu al Autonomiei Culturale care să exercite competenţele şi atribuţiile menţionate.
Considerând că o societate pluralistă şi democratică trebuie să respecte identitatea etnică,
culturală, lingvistică şi religioasă a fiecărei persoane aparţinând minorităţilor naţionale şi să creeze condiţii
corespunzătoare care să le permită să-şi exprime, să păstreze şi să dezvolte această identitate, vă supunem
spre atenţie prezentul proiect de lege, cu rugămintea de a-l aviza favorabil.

261
 Semnează:

Béla MARKÓ
Ministrul de stat pentru coordonarea activităţilor

Mihai Alexandru VOICU

Ministrul delegat pentru coordonarea
Secretariatului General al Guvernului

Attila MARKÓ
Secretar de stat
Departamentul pentru Relaţii Interetnice

AVIZĂM FAVORABIL:

Mircea MICLEA Monica Octavia MUSCĂ

Ministrul Educaţiei şi Cercetării Ministrul Culturii şi Cultelor

Ionuţ POPESCU Vasile BLAGA

Ministrul Finanţelor Publice Ministrul Administraţiei şi Internelor

Ene DINGA Monica Luisa MACOVEI

Ministrul integrării Europene Ministrul Justiţiei

PROIECTUL LEGII PRIVIND STATUTUL MINORITĂŢILOR NAŢIONALE

Legea privind statutul minorităţilor naţionale

Capitolul I.
Definiţii şi principii

Art. 1. Prezenta lege reglementează statutul juridic şi drepturile minorităţilor naţionale.

Art. 2. Minorităţile naţionale sunt recunoscute ca factori constitutivi ai statului român, împreună
cu naţiunea română majoritară.
Art. 3. (1). Prin minoritate naţională se înţelege orice comunitate de cetăţeni români, care trăieşte
pe teritoriul României de cel puţin 100 de ani, numeric inferioară populaţiei majoritare, având propria sa
identitate naţională, etnică, culturală, lingvistică şi religioasă specifică, pe care doreşte să o păstreze, să o
exprime şi să o dezvolte.
(2). Minorităţile naţionale din România sunt comunităţile: albaneză, armeană, bulgară, cehă,
croată, elenă, evreiască, germană, italiană, macedoneană, maghiară, poloneză, rusă-lipoveană, romă,
ruteană, sârbă, slovacă, tătară, turcă, ucraineană.
Art. 4. (1). Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale sunt cetăţenii români, care îşi exprimă
liber şi nesilit de nimeni apartenenţa la o comunitate naţională sau ai căror părinţi sau tutori legali au
declarat această apartenenţă.
(2). Autorităţile publice au obligaţia de a accepta ca atare asemenea declaraţii.
Art. 5. Statul recunoaşte şi garantează minorităţilor naţionale, precum şi persoanelor aparţinând
acestora dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi
religioase.
Art. 6. Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi sunt îndreptăţite fără nici o discriminare la
protecţia egală a acesteia.

262
 Art. 7. (1). Orice discriminare sau incitare la discriminare întemeiată pe apartenenţa la o
comunitate naţională antrenează răspunderea contravenţională a persoanei vinovate, dacă nu intră sub
incidenţa legii penale.
(2). Potrivit prezentei legi, nu se consideră discriminare, măsurile de protecţie cu caracter normativ
sau administrativ prin care se realizează garantarea păstrării, dezvoltării şi exprimării identităţii etnice,
culturale, lingvistice şi religioase a minorităţilor naţionale, precum şi a persoanelor aparţinând acestora,
fără a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor celorlalţi cetăţeni români.
Art. 8. (1). Identitatea comunităţilor naţionale constituie o valoare fundamentală a statului român,
recunoscută şi protejată prin lege.
(2). În înţelesul prezentei legi, elementele identităţii sunt: limba, cultura, patrimoniul cultural
imobil şi mobil, tradiţiile şi religia.
(3). Aceste elemente, se păstrează, se exprimă şi se dezvoltă prin instituţii de învăţământ, de
cultură, prin mijloace de informare în masă, precum şi prin instituţiile cultelor recunoscute de lege.
Art. 9. (1). Statul recunoaşte şi garantează minorităţilor naţionale şi persoanelor aparţinând
acestora dreptul la exprimarea liberă a identităţii naţionale în toate domeniile vieţii politice, sociale,
ştiinţifice, culturale şi economice.
(2). Exprimarea liberă a identităţii naţionale, exercitarea sau neexercitarea drepturilor prevăzute în
prezenta lege, nu poate aduce nici un dezavantaj sau prejudiciu pentru persoanele aparţinând unei minorităţi
naţionale.
(3). Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale îşi pot exprima liber gândurile, opinia, credinţa
şi creaţiile de orice fel prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de
comunicare în public.
(4). Nici un act normativ nu poate îngrădi folosirea unei limbi în exercitarea dreptului prevăzut la
alineatul precedent.
Art. 10. În toate problemele ce privesc drepturile unei minorităţi naţionale, dacă deciziile nu sunt
luate de reprezentanţii legitimi ai minorităţii naţionale respective, autorităţile competente sunt obligate să
ţină seama de voinţa liberă a acestora.
Art. 11. (1). Sunt interzise îndemnul la ură naţională, rasială sau religioasă, incitarea la
discriminare sau la violenţă publică împotriva unor minorităţi naţionale.
(2). Săvârşirea faptelor prevăzute la alineatul (1) atrage după sine răspunderea penală a persoanei
vinovate.
Art. 12. Este interzisă orice politică sau practică a autorităţilor publice care are drept scop sau
poate avea ca efect asimilarea directă sau indirectă a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale
împotriva voinţei acestora.
Art. 13. (1). Statul recunoaşte şi garantează minorităţilor naţionale şi persoanelor aparţinând
acestora dreptul de a trăi liber pe pământul natal, de a păstra legăturile tradiţionale etnice constituite în
decursul istoriei.
(2). Sunt interzise măsurile normative sau administrative, directe sau indirecte, care pot duce la
modificarea componenţei etnice a unor regiuni locuite în mod tradiţional de anumite comunităţi etnice.
(3). Este interzisă modificarea limitelor unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv, a
circumscripţiilor electorale în defavoarea ponderii minorităţilor naţionale care locuiesc în mod tradiţional în
acestea.
Art. 14. Minorităţile naţionale, respectiv, persoanele aparţinând acestora, pot folosi simbolurile
naţionale specifice şi pot organiza sărbătorile naţionale şi religioase proprii.

Capitolul II
Păstrarea, exprimarea şi dezvoltarea identităţii naţionale
Secţiunea 1. Învăţământ

Art. 15. (1). Persoanele aparţinând naţionalităţilor au dreptul de a învăţa în limba maternă, de a
beneficia de educaţie şi învăţământ în unităţi şi instituţii de stat cu predare în limba maternă la toate
nivelurile, formele şi tipurile de învăţământ.
(2). Persoanele fizice, organizaţiile şi societăţile minorităţilor naţionale au dreptul de a înfiinţa,
organiza şi de a asigura funcţionarea instituţiilor de învăţământ particulare în limba maternă, care, în
condiţiile legii, beneficiază de subvenţii de la stat sau bugetele locale.

263
 (3). Cultele religioase au dreptul de a înfiinţa, organiza, şi de a asigura funcţionarea unităţilor de
învăţământ confesionale cu caracter religios sau laic, în limba lor maternă, care în condiţiile legii,
beneficiază de subvenţii din bugetul de stat sau bugetele locale.
(4). Părintele sau tutorele legal instituit are dreptul de a alege forma de învăţământ şi felul
educaţiei copiilor minori.
(5). În învăţământul preuniversitar cu predare în limba minorităţilor toate disciplinele şcolare pot fi
predate în limba maternă.
(6). Statul are obligaţia să asigure programele şcolare adecvate şi manualele elaborate cu scopul
însuşirii eficiente a limbii române pe tot parcursul învăţământului preuniversitar, luând în consideraţie
nevoile specifice fiecăreia dintre minorităţile naţionale.
Art. 16. Statul are obligaţia de a garanta în sistemul de învăţământ de stat:
a. ) învăţământul preşcolar cu predare în limba română, în funcţie de cerinţe, în grădiniţe distincte
sau în grupe separate;
b.) învăţământul primar, gimnazial, de arte şi meserii, liceal şi postliceal cu predare în limba
maternă, în funcţie de solicitări, în şcoli, secţii, clase, grupe distincte, după caz;
c.) învăţământul superior universitar, cu predare în limba maternă, în funcţie de solicitări, în
universităţi, facultăţi, colegii, catedre şi grupe distincte, după caz;
d.) învăţământul postuniversitar şi postgradual în limba maternă;
e.) posibilitatea susţinerii examenelor de specialitate, a celor de concurs pentru ocuparea posturilor
vacante, a obţinerii gradelor didactice, profesionale la toate nivelurile şi a diferitelor titluri ştiinţifice în
limba maternă;
f.) formarea continuă a cadrelor didactice în limba maternă;
g.) înfiinţarea de institute, departamente sau secţii pentru cercetarea tradiţiilor, culturii, limbii,
istoriei, vieţii şi a problemelor sociale specifice ale minorităţilor naţionale în cadrul instituţiilor de cercetare
actuale sau înfiinţarea a noi instituţii cu aceste atribuţii;
h.) numirea de directori, respectiv de directori adjuncţi aparţinând minorităţilor naţionale în
unităţile de învăţământ în care funcţionează şi secţii în limba de predare a minorităţilor naţionale.
Art. 17. (1). În legătură cu înfiinţarea, desfiinţarea, unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat
cu predare în limba maternă şi stabilirea ofertei educaţionale a acestora, vor fi în mod obligatoriu consultaţi
reprezentanţii legitimi ai minorităţilor naţionale respective şi nu se va lua nici o măsură fără avizul conform
al acestora.
(2). Numirea sau schimbarea conducerii instituţiilor şi unităţilor de învăţământ de stat menţionate
se va face numai cu avizul conform al reprezentanţilor legitimi ai minorităţilor naţionale respective.
(3). Adoptarea planului analitic al disciplinelor de limba şi literatura modernă şi de istoria şi
tradiţiile minorităţii naţionale respective, cât şi selectarea manualelor în limba maternă din toate
disciplinele predate în limba minorităţii respective se va face numai cu avizul conform prevăzut la alineatul
(1).
(4). În instituţii de învăţământ de stat, în care funcţionează subunităţi cu predare în limba maternă,
toate deciziile legate de înfiinţarea, desfiinţarea sau reorganizarea acestor subunităţi se va face numai cu
avizul conform prevăzut la alineatul (1).
(5). Reprezentanţii legitimi ai minorităţilor naţionale, stabiliţi în prezenta lege, după caz, la nivel
naţional sau judeţean, sunt abilitaţi de a iniţia înfiinţarea de instituţii sau subunităţi ale instituţiilor de
învăţământ existente cu predare în limba maternă a minorităţii naţionale la toate nivelurile şi în toate
domeniile de specialitate dacă solicitarea este fundamentată cu un număr suficient de elevi sau studenţi
potenţiali, conform legislaţiei în vigoare.
Art. 18. (1) În sistemul de învăţământ preuniversitar de stat, la cerere, pot funcţiona unităţi şcolare
ca persoane juridice distincte, clase şi grupe cu limba de predare a unei minorităţi şi sub efectivul legal de
elevi, dacă în localitatea respectivă nu funcţionează şi o altă unitate de acelaşi nivel.
(2). În scopul bunei funcţionări a unităţilor de învăţământ, a claselor şi grupelor prevăzute în
alineatul precedent, finanţarea normativă acordată pentru un elev va fi suplimentată cu un procent, conform
legislaţiei în vigoare.
(3). Pentru garantarea şanselor egale privind accesul la manuale şcolare, statul va organiza
proceduri de achiziţii publice separat pentru manualele destinate învăţământului în limbile minorităţilor
naţionale.

Secţiunea 2. Cultura

264
 Art. 19. (1) Statul asigură persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale protejarea şi conservarea
moştenirii culturale şi dezvoltarea creativităţii contemporane.
(2) Minorităţile naţionale au dreptul la instituţii culturale de stat, respectiv prin persoane fizice şi
persoane juridice pot înfiinţa, administra, susţine şi sprijini instituţii culturale proprii.
(3) Autorităţile publice centrale şi locale vor asigura sprijin financiar acestor instituţii culturale, în
condiţiile legii.
Art. 20. (1). În legătură cu înfiinţarea, desfiinţarea şi funcţionarea instituţiilor de cultură de stat,
în limba minorităţii naţionale sau a subunităţilor acestora şi a celor care au drept scop cercetarea, păstrarea
şi dezvoltarea culturii proprii, precum şi numirea conducerii acestora, vor fi în mod obligatoriu consultaţi
reprezentanţii legitimi ai minorităţii naţionale respective şi nu se va lua nici o astfel de măsură fără avizul
conform al acestora.
(2). Numirea sau schimbarea conducerii instituţiilor de cultură de stat menţionate se va face cu
avizul conform prevăzut la alineatul (1).
Art. 21. Autorităţile publice competente împreună cu reprezentanţii autorităţilor comunităţilor
naţionale au obligaţia să conserve şi să pună în valoare patrimoniul cultural imobil şi mobil al acestora.
Art. 22. Statul va sprijini, prin intermediul organizaţiilor minorităţilor naţionale, diverse programe
culturale, acţiuni de răspândire, propagare şi popularizare a valorilor culturale, a tradiţiilor folclorice, a
relaţiilor inter şi multiculturale, a creării de opere literare, de studii ştiinţifice în limba maternă, activitatea
de cercetare literară şi istorică a comunităţii respective.
Art. 23. (1). Instituţiile de stat care promovează cultura minorităţilor naţionale, precum şi
instituţiile particulare înfiinţate de aceste minorităţi pot stabili şi întreţine relaţii internaţionale în vederea
realizării scopurilor lor.
(2). Statul va sprijini promovarea culturii minorităţilor naţionale în străinătate prin intermediul
centrelor culturale române, la un nivel cel puţin egal cu ponderea fiecărei comunităţi naţionale.

Secţiunea 3. Mijloacele de informare în masă

Art. 24. Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să difuzeze şi să schimbe

informaţii în limba maternă şi să aibă acces la aceste informaţii cu sprijinul financiar al statului, în
condiţiile legii.
Art. 25. (1). Posturile publice de radiodifuziune şi de televiziune vor asigura, la ore adecvate şi cu
posibilităţi de audiere, respectiv vizionare pe întreg teritoriul ţării, spaţii pentru emisiunile minorităţilor
naţionale.
(2). Conducerea redacţiilor în limba minorităţilor de la posturile publice de radiodifuziune şi de
televiziune va fi numită numai cu avizul conform al reprezentanţilor legitimi ai minorităţii naţionale
respective.
(3). La cerere, minorităţilor naţionale care au pondere semnificativă, li se vor asigura emisiuni de
radio sau televiziune regionale la posturile publice, pe tot parcursul zilei.
Art. 26. În conformitate cu principiul egalităţii de şanse, statul, prin organele sale competente,
facilitează înfiinţarea şi funcţionarea de posturi private de radiodifuziune şi televiziune aparţinând
minorităţilor naţionale, precum şi recepţionarea directă a programelor de radio şi televiziune care emit în
limbile minorităţilor naţionale din alte state.

Secţiunea 4. Cultele religioase

Art. 27. (1). Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să profeseze şi să practice
religia lor, să beneficieze de servicii bisericeşti în limba maternă sau, după caz, în limba liber aleasă de
membrii comunităţii respective, să-şi procure, să aibă în posesie obiecte de cult, respectiv, să înfiinţeze şi să
practice un învăţământ religios ori laic confesional în limba lor maternă, conform legii.
(2). Nimeni nu poate fi discriminat pentru convingerile sale religioase.
Art. 28. (1). Statul garantează egalitatea cultelor, precum şi autonomia instituţională şi funcţională
a acestora.
(3). Cultele asigură înfiinţarea şi funcţionarea propriilor organe de conducere, de administrare, de
control, potrivit statutelor lor, recunoscute cu prevederile legale în vigoare.

265
 (4). În scopul realizării egalităţii de şanse a enoriaşilor aparţinând unui cult al minorităţilor
naţionale, în localităţile în care în mod tradiţional a fost profesată şi practicată religia respectivă, dar
numărul persoanelor aparţinând minorităţii naţionale a scăzut sub 500, parohiile vor primi o subvenţie
suplimentară în condiţiile legii.
Art. 29. Cultele pot înfiinţa asociaţii şi fundaţii, respectiv, instituţii cultural-educative şi social-
caritabile, activităţi, pe care statul le sprijină în condiţiile legii.

Secţiunea 5. Folosirea limbii materne

Art. 30. În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale
au o pondere semnificativă se asigură, în condiţiile legii:
a.) folosirea limbii minorităţii naţionale în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei
publice locale, precum şi cu serviciile publice deconcentrate;
b.) inscripţionarea denumirii localităţilor, precum şi a denumirii instituţiilor publice şi în limba
minorităţii naţionale respective;
c.) publicarea actelor administrative normative şi în limba minorităţii naţionale respective;
d.) comunicarea, la cerere, a actelor administrative individuale şi în limba minorităţii naţionale
respective;
e.) organizarea unor cursuri pentru recalificare profesională şi în limba minorităţii naţionale
respective;
f.) organizarea cursurilor şi examenelor pentru obţinerea carnetului de conducere auto şi în limba
minorităţilor naţionale respective;
Art. 31. Autorităţile publice centrale, la cererea organizaţiei minorităţilor naţionale, vor asigura, în
condiţiile legii, publicarea actelor cu caracter normativ de interes general şi în limba minorităţii respective.
Art. 32. (1). Autorităţile publice competente, cu ocazia întocmirii actelor de căsătorie civilă, vor
folosi numele şi prenumele persoanei în limba minorităţii naţionale de care aparţine şi vor respecta regulile
de transcriere a acesteia;
2.) Este interzisă traducerea sau transcrierea cu o altă ortografie a numelui şi prenumelui fără
acceptul persoanei respective.
Art. 33. (1) Statul garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul de a se
exprima în limba lor maternă, în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii.
(2) Statul garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul de a-şi încheia
căsătoria în faţa ofiţerului stării civile în limba maternă.
Art. 34. Deţinuţii penitenciarelor pot folosi limba maternă în comunicarea între ei, între ei şi
vizitatori, de asemenea, pot primi şi expedia scrisori în limba maternă.
Art. 35. (1). Statul va asigura instruirea funcţionarilor publici, a ofiţerilor şi agenţilor poliţiei, a
grefierilor şi a traducătorilor autorizaţi, în scopul garantării şi exercitării drepturilor prevăzute la Art. 30-34.
(2) La cerere, cu scopul încadrării în poliţie, a unor persoane aparţinând minorităţilor naţionale,
statul va asigura o cifră de şcolarizare destinată acestora.
Art. 36. În cadrul unităţilor administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor
naţionale au o pondere semnificativă, în instituţiile sanitare, casele de bătrâni, căminele de asistenţă socială
şi centrele de plasament, se angajează şi cadre medicale, respectiv, de specialitate care cunosc limba
minorităţii naţionale respective.
Art. 37. Autorităţile publice centrale şi locale, instituţiile de cultură, instituţiile de învăţământ cu
limba de predare în limba maternă, cultele recunoscute de lege pot emite scrisori, certificate şi diplome,
procese verbale, precum şi pot folosi acte de evidenţă contabilă, respectiv, orice înscrisuri cu caracter
economic şi în limba minorităţilor naţionale respective, menţionând datele în limba română. Actele astfel
întocmite se consideră valabile de către autorităţile competente.

CAPITOLUL III

Organizaţiile minorităţilor naţionale

Art. 38. (1). Organizaţiile minorităţilor naţionale pot fi constituite:

a.) în conformitate cu Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările şi
completările ulterioare, având drepturile şi obligaţiile prevăzute în Ordonanţă;

266
 b.) în condiţiile prezentei legi, pentru organizaţiile minorităţilor naţionale, prevăzută în art. 62,
alin. (2) din Constituţie, care participă la alegerile parlamentare, prezidenţiale şi locale.
c.) Prezenta lege reglementează organizaţiile minorităţilor naţionale prevăzute la alin. (1) lit. b).
Art. 39 (1). Organizaţia cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale este subiectul de drept
constituit de către persoane cu deplină capacitate de exerciţiu, care se declară a fi aparţinătoare acelei
minorităţi şi care pe baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială,
cunoştinţele sau aportul lor în muncă pentru realizarea unei activităţi în interesul garantării dreptului la
păstrarea, exprimarea şi dezvoltarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice, religioase, respectiv, pentru
constituirea, dezvoltarea şi protecţia cadrului instituţional şi legislativ necesar realizării acestui interes
comunitar al minorităţii respective.
(2). Numărul membrilor fondatori ai unei organizaţii a minorităţii naţionale nu poate fi mai mic de
15% din numărul total al cetăţenilor care cu ocazia ultimului recensământ al populaţiei şi-au declarat
apartenenţa la minoritatea respectivă.
(3). În cazul în care 15% din numărul total al cetăţenilor înregistraţi ca aparţinând unei minorităţi
în cadrul ultimului recensământ al populaţiei este egal sau depăşeşte 25.000 de persoane, lista membrilor
fondatori trebuie să cuprindă cel puţin 25.000 de persoane, domiciliate în cel puţin 15 judeţe ale ţării, dar
nu mai puţin de 300 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe.
(4). Pot fi membri ai unei organizaţii a minorităţii naţionale şi persoane care nu aparţin acelei
minorităţi, dar numărul acestora nu poate depăşi 25% din numărul total al membrilor fondatori ai
organizaţiei atât la nivel local cât şi cel naţional.
(5). O persoană nu poate face parte din două organizaţii ale aceleiaşi minorităţi, înregistrate
conform prevederilor prezentei legi.
Art. 40 (1) Cererea de înregistrare a unei organizaţii a minorităţilor naţionale se depune la
Tribunalul Bucureşti, însoţită de următoarele acte:
a.) statutul;
b.) actul de constituire împreună cu lista de semnături a fondatorilor;
c.) acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului.
(2.) Cererea va fi semnată de către conducătorul organizaţiei şi de cel puţin 3 membri fondatori.
(3.) Organizaţia minorităţii naţionale devine persoană juridică în momentul înscrierii ei în
Registrul organizaţiilor aparţinând minorităţilor naţionale.
(4.) În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere şi a documentelor prevăzute la alin.
(1), judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică legalitatea acestora şi dispune, prin încheiere,
înscrierea organizaţiei în registru.
(5.) Încheierile de admitere sau de respingere a cererii de înscriere sunt supuse numai recursului.
Termenul de recurs este numai de 5 zile şi curge de la data comunicării pentru cei care au lipsit. Recursul se
soluţionează cu citarea părţilor, de urgenţă şi cu precădere.
Art. 41. (1). Pe lista de semnături a membrilor fondatori trebuie să se menţioneze, pe fiecare
pagină, data, locul şi scopul întocmirii, precum şi numele şi prenumele, data naşterii, adresa, felul actului
de identitate, seria şi numărul acestuia, codul numeric personal, cetăţenia, naţionalitatea, respectiv,
semnătura membrilor fondatori.
(2.) Lista va fi însoţită de o declaraţie pe propria răspundere a persoanei care a întocmit-o care să
ateste autenticitatea semnăturilor, sub sancţiunea prevăzută de art. 292 din Codul penal.
(3.) Fiecare listă va cuprinde persoane dintr-o singură localitate.
(4.) Listele vor fi grupate pe localităţi şi judeţe, pentru a se putea verifica prevederile alin. (2), (3)
şi (4) al art. 39.
Art. 42. (1) Statutul se încheie sub formă autentică şi se semnează de către conducerea
organizaţiei, sub sancţiunea nulităţii absolute.
(2.) Statutul cuprinde sub sancţiunea nulităţii absolute:
a.) denumirea organizaţiei;
b.) sediul organizaţiei;
c.) durata de funcţionare – pe termen determinat sau nedeterminat;
d.) patrimoniul iniţial al organizaţiei, în valoare totală de cel puţin 50 de ori salariul minim pe
economie, la data constituirii, în natură şi/sau în bani;
e.) explicarea scopului şi obiectivelor organizaţiei;
f.) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de membru;
g.) drepturile şi obligaţiile membrilor;

267
 h.) categoriile de resurse patrimoniale ale organizaţiei;
i.) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale organizaţiei;
j.) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării.
Art. 43. Actul constitutiv cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:
a.) exprimarea voinţei de asociere şi a scopului propus;
b.) denumirea organizaţiei;
c.) sediul organizaţiei;
d.) durata de funcţionare - pe termen determinat sau nedeterminat;
e.) patrimoniul iniţial al organizaţiei, în valoare totală de cel puţin 50 de ori valoarea salariului
minim pe economie, la data constituirii, în natură şi /sau bani
f.) componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale
organizaţiei;
g.) lista de semnături a fondatorilor, întocmită conform art. 41.
Art. 44. Adunarea generală sau Congresul este organul de conducere suprem şi este alcătuit, în
funcţie de prevederile statutului propriu, din totalitatea membrilor sau din delegaţii acestora, aleşi în
condiţiile stabilite în statutul organizaţiei.
Art. 45. Organizaţiile minorităţilor naţionale pot constitui subdiviziuni teritoriale cu sau fără
personalitate juridică, în funcţie de prevederile statutare, potrivit prezentei legi.
Varianta I. :
Art. 46. (1). Organizaţiile minorităţilor naţionale, care la data intrării în vigoare a legii fac parte
din Consiliul Minorităţilor Naţionale şi care au reprezentare parlamentară îşi păstrează personalitatea
juridică dobândită şi obţin drepturile şi competenţele prevăzute în prezenta lege.
(2.) Dosarele organizaţiilor prevăzute la alin. (1) se vor transmite de către instanţele de judecată
competente în momentul intrării în vigoare a legii, Tribunalului Bucureşti, pentru înregistrarea în Registrul
organizaţiilor minorităţilor naţionale, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi.
Varianta II. :
Art. 47. Toate organizaţiile minorităţilor naţionale care nu se încadrează în prevederile articolului
precedent şi care doresc să desfăşoare o activitate prevăzută în prezentul capitol sunt obligate să se
reînfiinţeze, conform prezentei legi, în caz contrar, ele vor avea doar drepturile şi competenţele prevăzute
de Ordonanţa Nr. 26/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Art. 48. Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale prevăzute în Art. 38 alin. (1),
litera b) au următoarele drepturi şi competenţe:
a.) pot participa la alegerile parlamentare, prezidenţiale şi locale, conform legislaţiei în vigoare,
fiind asimilate partidelor politice şi beneficiind de facilităţi legale privind obţinerea unui mandat atât în
administraţia locală cât şi în parlament;
b.) pot administra singuri sau împreună cu alte organizaţii similare fonduri speciale primite de la
fondul de stat sau bugetele locale în interesul realizării scopurilor prevăzute la Art. 39, alin. (1);
d.) vor primi subvenţii de la bugetul de stat pentru menţinerea şi funcţionarea organizaţiei;
e.) pot delega, conform legilor speciale, reprezentanţi în instituţii, organe sau autorităţi de stat,
care activează în domeniul exprimării, păstrării şi dezvoltării identităţii etnice, culturale, lingvistice şi
religioase a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau, dacă legea specială nu prevede o astfel de
reprezentare, vor fi consultate în legătură cu numirea unor conducători în aceste structuri;
f.) vor delega reprezentanţi în comisiile mixte interguvernamentale pentru realizarea tratatelor
bilaterale între România şi ţara cu care minoritatea naţională respectivă realizează o comunitate de limbă şi
cultură;
g.) pot reprezenta în faţa instanţelor naţionale sau internaţionale persoane sau grupuri de persoane
ale căror interese au fost lezate din cauza apartenenţei lor la minoritatea naţională respectivă;
h.) pot sesiza Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în caz de discriminare comisă
faţă de persoanele aparţinând minorităţii naţionale pe care o reprezintă.

Capitolul IV.
Consiliul Minorităţilor Naţionale (CMN)

Art. 49. (1) Consiliul Minorităţilor Naţionale, în continuare CMN, este subiectul de drept public,
cu personalitate juridică, compus din reprezentanţii minorităţilor naţionale reprezentate în parlament, prin

268
care acestea colaborează în scopul garantării dreptului de a exprima, păstra şi dezvolta identitatea etnică,
culturală, lingvistică şi religioasă a minorităţilor naţionale din România.
(2) Dacă nici o organizaţie a unei minorităţi naţionale nu a obţinut voturile necesare unui mandat
parlamentar, atunci minoritatea respectivă va fi reprezentată în CMN de către organizaţia care la ultimele
alegeri parlamentare a obţinut cele mai multe voturi.
(3) Dacă mai multe minorităţi naţionale au reprezentare parlamentară printr-o organizaţie comună,
atunci această organizaţie va fi membră a CMN.
Art. 50. (1) CMN se organizează şi funcţionează pe baza regulamentului propriu.
(2) CMN îşi desfăşoară activitatea în plen şi pe comisii de specialitate.
(3) La lucrările plenare ale CMN, organizaţiile minorităţilor naţionale sunt reprezentate de câte trei
membri, având împreună un singur vot.
(4) CMN se întruneşte în plen, în şedinţă ordinară, trimestrial şi îşi desfăşoară activitatea în
prezenţa majorităţii membrilor săi.
(5) Comisiile de specialitate sunt constituite din reprezentanţii, în CMN, ai organizaţiilor
minorităţilor naţionale.
Art. 51. CMN are următoarele atribuţii:
a.) sprijină activitatea organizaţiilor minorităţilor naţionale;
b.) propune guvernului măsuri de îmbunătăţire a vieţii sociale şi culturale a cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale;
c.) analizează şi propune Guvernului măsurile necesare desfăşurării în condiţii optime a
învăţământului în limbile minorităţilor naţionale;
d.) propune consiliilor de administraţie ale societăţilor publice de televiziune şi radiodifuziune
măsuri de îmbunătăţire a emisiunilor în limba minorităţilor naţionale;
e.) avizează proiectele de legi care privesc modul de exprimare, păstrare şi dezvoltarea a identităţii
etnice, culturale, lingvistice şi religioase a minorităţilor naţionale;
f.) propune Guvernului sau grupurilor parlamentare ale organizaţiilor minorităţilor naţionale
iniţierea unor acte normative care privesc modul de exprimare, păstrare şi dezvoltarea a identităţii etnice,
culturale, lingvistice şi religioase
a minorităţilor naţionale;
g.) decide în legătură cu distribuirea fondurilor bugetare destinate finanţării activităţii
organizaţiilor minorităţilor naţionale.
Art. 52. Finanţarea activităţii organizaţiilor aparţinând minorităţilor naţionale se compune dintr-o
finanţare de bază, egală pentru toate organizaţiile reprezentate în CMN şi o finanţare normativă a cărei
mărime diferă în funcţie de numărul persoanelor care la ultimul recensământ şi-au declarat apartenenţa la
minoritatea naţională respectivă, precum şi a numărului instituţiilor culturale şi de învăţământ în limba
acelei minorităţi.
Art. 53 (1) Departamentul pentru Relaţii Interetnice este coordonatorul principal de credite prin
care se alocă de la bugetul de stat finanţarea acordată organizaţiilor minorităţilor naţionale pe baza hotărârii
adoptate de CMN, respectiv, care administrează bugetul necesar funcţionării CMN.

Capitolul V

Autonomia culturală

Art. 54. Statul recunoaşte şi garantează comunităţilor naţionale exercitarea dreptului la autonomie
culturală.
Art. 55. (1) În sensul prezentei legi, autonomia culturală înseamnă dreptul unei comunităţi
naţionale de a avea competenţe decizionale cu valoare normativă şi administrativă în problemele privind
identitatea sa naţională, culturală, lingvistică şi religioasă, prin organele alese de membrii săi.
(2) Organele astfel constituite dobândesc, prin prezenta lege, statut de autoritate publică,
executarea deciziilor acestora fiind asigurată de structurile proprii sau, după caz, de alte activităţi publice
competente.
Art. 56. Autonomia culturală a comunităţilor naţionale se referă la următoarele categorii de
competenţe:
a.) elaborarea strategiilor şi priorităţilor privind învăţământul în limba maternă a comunităţilor
naţionale.;

269
 b.) organizarea, administrarea şi controlul educaţiei în limba maternă sau, după caz, participarea în
parteneriat cu autorităţile publice competente la realizarea acestor atribuţii;
c.) organizarea, administrarea şi controlul instituţiilor de cultură în limba maternă sau de cercetare
şi dezvoltare a culturii proprii ori, după caz, participarea în parteneriat cu autorităţile publice competente la
realizarea acestor atribuţii;
d.) înfiinţarea şi administrarea unor organe de presă publice proprii ori participarea în parteneriat
cu autorităţile publice competente la organizarea unor posturi, secţii, redacţii ori emisiuni în cadrul
societăţilor publice de radio şi televiziune;
e.) participarea la elaborarea strategiilor şi priorităţilor de prezervare şi valorificare a patrimoniului
cultural imobil şi mobil al minorităţii naţionale respective;
f.) administrarea sau, după caz, participarea în parteneriat cu autorităţile publice competente ori
monitorizarea administrării fondurilor destinate finanţării activităţilor specifice din domeniul păstrării,
exprimării şi dezvoltării identităţii culturale, lingvistice şi religioase a minorităţilor naţionale;
g.) numirea sau, după caz, avizarea numirii conducerii instituţiilor de învăţământ de stat cu predare
în limba minorităţilor naţionale, precum şi a instituţiilor culturale publice;
h.) delegarea unor reprezentanţi ai minorităţii naţionale respective la Ministerul Culturii şi
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în cadrul unor departamente cu atribuţii privind cultura minorităţilor
naţionale şi învăţământul în limba maternă a minorităţilor naţionale;
i.) înfiinţarea şi decernarea unor burse şi premii culturale şi ştiinţifice;
j.) stabilirea unor taxe speciale, în condiţiile legii, pentru asigurarea funcţionării autonomiei
culturale
Art. 57. Atribuţiile şi competenţele legate de autonomia culturală sunt exercitate de organizaţiile
minorităţilor naţionale la nivel central sau local, în condiţiile legii.
Art. 58. (1) În scopul exercitării competenţelor şi atribuţiilor prevăzute la art. 56, organizaţiilor
minorităţilor naţionale, după caz, pot constitui prin alegeri interne Consiliul Naţional al Autonomiei
Culturale, numit în continuare Consiliu, autoritate publică, cu personalitate juridică, reprezentativă pentru
comunitatea naţională respectivă.
(2) Se pot constitui, în funcţie de opţiunea unei minorităţi naţionale, comitete ale autonomiei
culturale la nivel judeţean, în situaţia unei prezenţe semnificative a minorităţii naţionale respective în acel
judeţ, atât în cazurile în care s-a constituit un Consiliu Naţional al minorităţii naţionale respective, cât şi în
situaţia în care nu s-a constituit.
(3) Modalitatea constituirii, precum şi organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional al
Autonomiei minorităţii respective, se vor reglementa prin statutul propriu, înregistrat pentru conformitate
cu legea la Tribunalul Municipiului Bucureşti, într-un Registru special pentru Consiliile Naţionale ale
Autonomiei Culturale, înfiinţate de minorităţile naţionale, conform legii.
Art. 59. (1) La alegerile interne pot candida membrii ai organizaţiilor minorităţilor naţionale
prevăzute la art. 38, alin. (1), litera a.) şi b.).
(2) Procedura şi desfăşurarea alegerilor interne vor fi stabilite de organizaţia respectivă a
minorităţii naţionale care urmează să înfiinţeze propriul consiliu naţional.
(3) Desfăşurarea alegerilor va fi supravegheată, iar rezultatele alegerilor vor fi confirmate de
Autoritatea Electorală Permanentă.
(4) Cheltuielile legate de alegerile interne vor fi suportate din bugetul de stat.
Art. 60. (1) Comunitatea naţională care intenţionează să organizeze alegeri interne în vederea
constituirii Consiliului va depune, prin organizaţia sa legitimă, un memoriu la Guvernul României, va
stabili în comun acord cu organizaţia minorităţii naţionale respective, data alegerilor, precum şi cheltuielile
necesare desfăşurării acestora.
Art. 60. (1) După constituirea oficială, confirmată de Autoritatea Electorală Permanentă, Consiliul
Naţional se înregistrează în Registrul special la Tribunalul Municipiului Bucureşti şi îşi elaborează propriul
Statut de organizare şi funcţionare.
(2) Statutul se adoptă cu votul majorităţii membrilor Consiliului şi se depune la Tribunalul
Municipiului Bucureşti şi se comunică Departamentului pentru Relaţiile Interetnice.
Art. 62. (1) Consiliul va avea un aparat propriu finanţat din bugetul de stat.
(2) Pe lângă Consiliul Naţional va funcţiona un Secretariat Permanent, iar pe lângă comitetele
Judeţene Birouri Permanente, cu atribuţii administrative şi de gestionare curentă.
(3) Organigrama Secretariatului Permanent, respectiv, a Birourilor Permanente se aprobă prin
hotărârea Consiliului Naţional.

270
 (4) Angajaţii Secretariatului Permanent şi ai Birourilor Permanente sunt asimilaţi cu funcţionarii
publici, iar salariul lor se asigură de la bugetul de stat.
Art. 63. (1) Parlamentul, Guvernul sau autorităţile publice alese pot adopta, la propunerea
Consiliului Naţional al Autonomiei Culturale, respectiv, ale Comitetelor Judeţene acte normative prin care
se vor delega competenţe proprii, legate de exercitarea drepturilor la păstrarea , exprimarea şi dezvoltarea
identităţii etnice, culturale, lingvistice a minorităţii naţionale, către Consiliul Naţional sau, după caz, către
Comitetele Judeţene respective.
(2) În unităţile administrativ-teritoriale, unde o minoritate naţională are o pondere de cel puţin 1%
şi în consiliul local nu are nici un reprezentant, Comitetul Autonomiei Culturale poate propune Consiliului
Local dezbaterea unor probleme legate de drepturile prevăzute în prezenta lege, iar în procesul luării unor
decizii, în acest domeniu, va fi consultat în mod obligatoriu acest Comitet.
Art. 64. Conflictele juridice între Consiliul naţional ori Comitete Judeţene şi autorităţile statului
vor fi soluţionate. pe calea contenciosului administrativ, în condiţiile legii.
Art. 65. În sensul prezentei legi, statul va considera reprezentativă, respectiv, drept legitimă, acea
organizaţie a minorităţilor naţionale pentru exercitarea autonomiei culturale, care a participat şi a obţinut
mandate în alegeri parlamentare sau dacă nici o organizaţie a minorităţii respective nu a obţinut un mandat,
a obţinut cele mai multe voturi.

Capitolul VI
Dispoziţiile finale şi tranzitorii

Art. 66. Cheltuielile suplimentare în legătură cu exercitarea drepturilor prevăzute în prezenta lege
vor fi suportate din bugetul de stat.
Art. 67. (1) Organizaţia minorităţii naţionale care va înfiinţa, în condiţiile prezentei legi, Consiliul
Naţional va elabora Statutul de organizare şi funcţionare al acesteia.
(2) În urma înregistrării Consiliului Naţional, în baza Statutului, în Registrul Special al Consiliilor
Naţionale ale Autonomiei Culturale, acesta dobândeşte calitate de autoritate publică, persoană juridică, care
va putea exercita competenţele şi atribuţiile prevăzute în prezenta Lege şi Propriul Statut.
Art. 68. Prezenta Lege se completează cu legislaţia în vigoare.
Art. 69. Prezenta Lege intră în vigoare la 6 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I.

* *

Am prezentat în întregime Proiectul Legii privind statutul minorităţilor naţionale pentru ca

fiecare cititor să-şi facă propriile aprecieri pe baza cunoaşterii acestei legi, aşa cum a fost elaborată de
creatorii ei.
Consideraţiile pe care le vom face, noi şi alţi colaboratori, vor porni de la textul ei şi de la
cunoaşterea realităţii socio-etnice şi a practicii maghiarilor faţă de românii numeric minoritari din Covasna
şi Harghita.

271
 5.
Comentarii
la Proiectul Legii privind Statutul Minorităţilor Naţionale

Lectura Proiectului Legii privind Statutul Minorităţilor Naţionale suscită oricărui cetăţean onest şi,
cu atât mai mult, unui cunoscător al relaţiilor interetnice din ţara noastră, o seamă de aprecieri şi
consideraţii privind concepţia autorilor lui maghiari despre majoritatea formată din poporul român care
constituie mediul integrator şi care lipseşte total ca punct de referinţă în lege; privind raportul majoritate –
minorităţi, conţinutul şi intenţiile cu bătaie lungă ale unei astfel de legi.
În primul rând, proiectul este în conţinutul său un elaborat pur maghiar, o construcţie
artificială, o altă formă, dar deghizată în numele tuturor minorităţilor naţionale, de obţinere a
autonomiei pe care nu au putut-o dobândi prin Proiectul privind Statutul de Autonomie a Ţinutului
Secuiesc. Din actualul proiect, făcut după aceleaşi tipare, transpar obiectivele de 15 ani ale etniei maghiare
de realizare a autonomiei teritoriale pe criterii etnice, pe care în documentul de faţă o introduce subtil sub
forma „autonomiei culturale”. Este expresia unui deziderat pe care liderii maghiari vor să-l ducă la
împlinire, prin presiuni asupra guvernului, probabil, inclusiv şantaj că nu îl mai susţine la guvernare, înainte
de aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007.
Sintagma „autonomie culturală” nu se regăseşte nici în Constituţia României, nici în
documentele internaţionale, nici în studiile de specialitate, ci este o creaţie tipică pentru liderii
maghiari, recunoscuţi de noi drept creatori a tot felul de „concepte” şi formule prin care să
escamoteze sau să justifice proiectele lor de autoguvernare. În Proiectul legii actuale, de pildă, la Art.
54 din Cap. V despre Autonomia culturală se afirmă că statul recunoaşte şi garantează comunităţilor
naţionale exercitarea dreptului la autonomie culturală, enunţ cu două elemente false. În Constituţia
României publicată în 2003, la Art. 6 Dreptul la identitate se afirmă că Statul recunoaşte şi garantează
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea
identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. Falsurile intervin când vorbesc despre comunităţi
naţionale în loc de persoane aparţinând minorităţilor naţionale şi de autonomie culturală în loc de
identitate culturală.
Din acest articol fals derivă apoi întreaga paletă de consecinţe care ar urma să asigure competenţa
„decizională cu valoare normativă şi administrativă etc., etc.”
Merită ca parlamentarii să se documenteze dacă o asemenea „autonomie” urmată de un asemenea
cadru instituţional este practicată undeva în Europa sau în lume.
Cererile sau revendicările lor obsesive le transferă asupra tuturor celor 20 de etnii,
transformând, în acest fel, România într-o ţară în care nu există nici un drept de păstrare, exprimare şi
dezvoltare a identităţii naţionale. Multitudinea de prevederi şi instituţii privind păstrarea identităţii etnice
şi/sau naţionale pe care le conţine documentul lasă impresia unui necunoscător sau străin de ţară că
România este „o închisoare a minorităţilor naţionale sau a grupurilor etnice” (cum a fost Imperiul austro-
ungar), faţă de care trebuie să se ia cele mai drastice măsuri legislative de apărare, când în fapt, şi înainte de
’89 şi după această dată „etniile au trăit în pace după legea, obiceiul şi Dumnezeul lor”, cum spun etnicii.
Ba unii dintre ei făceau remarca de ordinul esenţei că „noi, etnicii cerem prea mult şi ni se dă prea mult”
sau că „în România este mai bine să fii etnic decât român, ca dacă noi avem o problemă ajungem cu ea
până în Parlament, pe când Dvs. nu”. Corespunzător acestei legi, românii trebuie să devină numai plătitori
de beneficii culturale, lingvistice, religioase ale minorităţilor mai mult decât privilegiate.
Se uită un lucru elementar, că etniile în ţara noastră au o pondere doar de 10,5% (2.281.
377) pe când românii de 89,5% (19.399.597), după Recensământul populaţiei şi al locuinţelor din
2002, iar în proiect este atât de amplificată şi exagerată această pondere încât crezi că România este
un stat multinaţional pe cale de a deveni o „confederaţie de state mari sau de republici unionale
culturale”. Or, privind datele de la recensământ, se observă că din cele 20 etnii sunt peste 10 etnii care au o
populaţie de la 8.000 de persoane în jos, ultima(ceangăii, pe care-i revendică maghiarii) având 1.266 de
persoane şi pentru aceste grupuri etnice proiectul propune „piramide” întregi, extrem de sofisticate de
instituţii şi posturi, plătite din bugetul de stat, care să le apere identitatea pe care o au de când se ştiu. Iar
dacă aceste etnii nu ar solicita asemenea instituţii, s-ar dezvălui scopurile expres maghiare pentru care s-au
prevăzut cerinţe atât de aberante, bazate inclusiv pe falsuri şi forţare a interpretării documentelor naţionale
şi internaţionale.

272
 Proiectul nu ţine seama de un fapt pe care viaţa îl confirmă fără drept de apel la o cercetare onestă
că, în ţara noastră respectul grupurilor etnice de către români a fost şi a rămas o regulă de aur, o
cutumă, un mod normal, firesc de a fi şi de a se comporta; că în relaţiile interetnice dintre oamenii de
diferite etnii românii s-au purtat de la egal la egal cu ei, au fost toleranţi, au promovat înţelegerea,
cooperarea şi recunoaşterea valorilor lor, dovedită prin împrumuturile culturale reciproce care au
avut loc. Faptul că în ultimul Recensământ sunt 23 de rubrici la capitolul „etnie” este relevant pentru
păstrarea şi libertatea de expresie de care se bucură etniile în ţara noastră, dar pe care proiectul le
transformă în instrumente pentru cucerirea privilegiilor maghiarilor, în special.
Maghiarii utilizează impropriu în proiect conceptul de „comunitate naţională” care este adecvat
numai pentru majoritatea care formează naţiunea. Or, etniile din perspectivă politică, sunt minorităţi
naţionale, conceptul de „comunitate naţională” fiind corect utilizat numai cu privire la naţiunile-mamă din
care ele provin.
Fără să avem vreun sentiment ostil faţă de etnii, pe care le stimăm şi apreciem şi pe care le-am
studiat cu interes şi responsabilitate, totuşi câteva întrebări se impun cu insistenţă: Pentru cine s-ar pregăti
cele peste 20 de etnii din ţara noastră cu învăţământul în limba maternă de la grădiniţă până la universitate,
doctorate şi grade universitare? Să înveţe limba maternă, cultura, istoria propriei etnii şi a naţiunii de
sorginte este normal şi necesar. Ar putea avea Statul Român resursele financiare să susţină un asemenea
sistem de instituţii de învăţământ şi cultură gigant ? Dar cei 89,5 % români cu ce ar mai putea fi întreţinuţi
la şcoli?
Repetarea de nenumărate ori a nevoii unei politici care să asigure, să apere identitatea etnică,
culturală, lingvistică, religioasă, dă imaginea unui pericol iminent în acest domeniu, ceea ce este complet
fals. Ea are însă scopul de a justifica proiectul de înfiinţare a tot felul de instituţii culturale şi educaţionale
care să iasă de sub autoritatea statului român, parafate printr-o lege, sub umbrela căreia liderii maghiari să-
şi ducă la capăt proiectele de autonomie teritorială.
Pe de altă parte, ne îndoim că reprezentanţii tuturor grupurilor etnice au colaborat la redactarea
unei asemenea legi cu iz jignitor la adresa poporului român în sânul căruia membrii lor s-au format ca
personalităţi culturale, profesionale sau publice, au trăit în înţelegere, secole şi decenii, iar dacă au suferit,
au suferit ca şi el dificultăţile social-economice ale regimurilor care s-au perindat.
Proiectul vorbeşte, printre altele, în preambul de „încurajarea dialogului interetnic”, pentru că sună
frumos, dar tocmai maghiarii, iniţiatorii proiectului, îl refuză sistematic de 15 ani cu românii numeric
minoritari din Covasna şi Harghita care îl solicită în toate documentele şi lucrările lor.
Proiectul de lege constituie un pretext pentru crearea unui set de instituţii educaţionale şi culturale
separate şi scoase de sub forţa de decizie a Statului Român. Dacă se scoate sistemul de învăţământ şi
sistemul cultural al minorităţilor naţionale din sistemul general naţional, s-a creat deja un al doilea sistem
exclusiv al minorităţilor naţionale, în afara Statului Român, care luând decizii autonom devine un stat în
stat, iar dacă ţinem seama că învăţământul şi cultura sunt domeniile cheie ale definirii etnice, segregarea şi
autonomia sunt deplin realizate. Mai mult, introduce ruperea de români şi a celorlalte etnii asupra cărora
trebuie să domnească etnia maghiară. Prin această lege, Ministerul Educaţiei şi Ministerul Culturii şi al
Cultelor sunt scoase din joc, minorităţile, în speţă maghiarii, creându-şi ministerele lor proprii, cu atribute
şi relaţii inclusiv internaţionale.
În cele 19 pagini, incluzând şi Expunerea de motive:
- nu se pomeneşte niciodată sintagma Statul Român, ci doar „statul”, formă neutră, ceea ce
arată „respectul” pentru români care au numai obligaţii şi, în primul rând, pe cea de a aloca
banii necesari pentru instituţiile preconizate;
- nu se vorbeşte nimic despre români ca majoritate împreună cu care reprezentanţii
legitimi ai minorităţilor naţionale trebuie să colaboreze ca parteneri egali într-o lege
comună privind raporturile lor cu ceilalţi etnici;
- nu se vorbeşte de cazul particular în România al existenţei unei minorităţi etnice la nivel
naţional – maghiarii – care este majoritară în două judeţe faţă de români care au statut de
minoritari, situaţie în care aceştia din urmă, adică românii, ar avea nevoie de o racordare
la o legislaţie privind minorităţile, pentru a-şi păstra identitatea naţională culturală,
lingvistică şi religioasă pusă în pericol de etnocraţia maghiară;
- nu se vorbeşte despre obligativitatea învăţării obligatorii a limbii române de către toţi
membrii minorităţilor naţionale, ca limbă oficială a statului în care trăiesc, limbă cu rol de
liant în comunicarea între minoritari şi între ei şi majoritarii români; de fapt, prin cererea

273
 aberantă de a se traduce toate documentele şi înscrisurile în limbile minorităţilor naţionale,
acestea nici nu mai au nevoie de învăţarea limbii române, ele constituindu-se în republici
autonome, de sine stătătoare, desprinse de România.
- În fapt, la o citire atentă a Proiectului se ajunge la concluzia că România trebuie să asigure
finanţarea înfiinţării a 20 de „Republici Unionale” în afara Statului Român, fiecare
Republică autonomă cu sistemul ei separat de instituţii de învăţământ, culturale şi religioase;
să şcolarizeze o armată de funcţionari publici şi traducători pentru toate minorităţile, pentru
serviciile publice, actele administrative normative şi documentele de stat, inclusiv diplome,
deasupra cărora să troneze minoritatea maghiară prin UDMR.
- nu se vorbeşte despre necesitatea predării limbii române de către profesori români, mai ales
în şcolile maghiare unde se predă româna prin traducere din limba maghiară de către
profesori maghiari slab pregătiţi, a predării istoriei românilor şi a geografiei ţării în limba
română;
- proiectul a transformat în articole de lege norme care sunt deja cutume de
comportament interetnic ale românilor în raporturile cu ceilalţi etnici de zeci şi sute de
ani, cu scopul malefic de a introduce şi adânci segregarea şi în raporturile
minorităţilor naţionale faţă de români;
- în schimb, Proiectul afirmă de peste 15 ori (în articole, paragrafe şi alineate) obligativitatea
statului de a finanţa, subvenţiona, suplimenta, asigura fondurile necesare pentru înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea instituţiilor specifice păstrării autonomiei culturale şi pentru
plata personalului etnic aferent acestora, în acest fel, Statul Român transformându-se într-un
simplu ordonator de credite, fără nici o atribuţie de control. La Art. 56. punctul j., mai
propune şi stabilirea unei taxe speciale, în condiţiile legii, pentru asigurarea funcţionării
autonomiei culturale!

Observaţii şi consideraţii pe articole:

În Art. 8, autorii au introdus subtil sintagma de identitate a comunităţii naţionale în loc de

identitate a minorităţii naţionale, pe care apoi o folosesc adeseori de-a lungul proiectului, pentru a-şi
asigura, în numele ei, mult solicitatele „drepturi colective”, care nu se regăsesc nici în documentele
internaţionale, nici în Constituţie.
În Art. 10 maghiarii, autorii legii, au propus exact ceea ce ei desconsideră total acolo unde sunt
majoritari în raport cu românii, adică consultarea minorităţii în toate problemele ce privesc drepturile ei, cu
precizarea cinică potrivit căreia dacă deciziile nu sunt luate de reprezentanţii legitimi ai minorităţii
naţionale respective, autorităţile competente sunt obligate să ţină seama de voinţa liberă a cestora,
deci unde sunt interesele lor în joc, orice autoritate, fie şi a Statului Român, este obligată să ţină seama de
voinţa lor.
Art. 13 (2 şi 3) ştirbeşte suveranitatea şi autoritatea statului român pe teritoriul său unitar şi
indivizibil, prin interzicerea luării unor măsuri de ordin administrativ (dacă ar avea nevoie) sub motivul
„modificării componenţei etnice a regiunilor respective şi a limitelor circumscripţiilor electorale”.
Art. 14, prin menţiunea că minorităţile naţionale „pot organiza sărbătorile naţionale şi religioase
proprii”, introduce ideea că minoritarii se consideră naţiune şi, în virtutea acestui atribut, pot organiza
sărbători „naţionale”. Fals, conceptul de naţiune se aplică numai grupului etnic majoritar care dă numele
ţării. În Constituţie, libertatea de exprimare este garantată, dar aceasta nu presupune organizarea de
sărbători „naţionale”, ci locale cu caracter cultural sau religios. Cum nimeni nu este mai presus de lege, ea
trebuie respectată şi în acest caz. Deci, legal este să facă numai sărbători locale cu caracter cultural şi
religios. Sărbătorile naţionale le face ţara de origine nu minoritatea.
Art. 15 (2 şi 3). Extinderea obligaţiei statului de a subvenţiona înfiinţarea şi organizarea de unităţi
şcolare particulare în limba maternă şi unităţi de învăţământ confesional excede legea românească şi
legislaţia internaţională, în condiţiile în care în ţară sunt sute de şcoli de stat care funcţionează în condiţii
insalubre. Ceea ce se propune este un privilegiu inacceptabil.
(4) Părintele sau tutorele are dreptul să aleagă forma de învăţământ şi felul educaţiei copiilor
minori, dar fără presiuni asupra lor din partea autorităţilor locale. (Dar ce s-a întâmplat în judeţul Covasna,
în anii 1993-1994, când asupra părinţilor români au fost exercitate presiuni să facă „cereri” ca fiii lor să fie
înscrişi la şcoala cu predare în limba maghiară, cum poate fi interpretat?)

274
 (5) Istoria românilor, literatura română, geografia, trebuie predate obligatoriu şi exclusiv în limba
română.
(6) Statul are obligaţia să asigure nu numai programe şcolare şi manuale adecvate, dar mai ales
cadre didactice de etnie română înalt calificate în scopul însuşirii corecte şi eficiente a limbii române
de către etnici.
Art. 16 introduce ca lege segregarea de la instituţiile preşcolare până la cele universitare şi
postuniversitare în învăţământul tuturor minorităţilor naţionale, creând din cele 20 de minorităţi
naţionale care formează 10,5% din populaţia ţării, circa 20 de micro-state autonome sub aspect
educaţional şi cultural, ceea ce nu se poate accepta.
Art. 17 transformă Statul Român într-un instrument de finanţare abuzivă a tuturor unităţilor de
învăţământ, cultură şi cercetare în limba minorităţilor, ca şi cum minoritarii s-ar pregăti să servească ţările
de origine şi nu ţara gazdă în care trăiesc, iar în România ar exista numai minorităţi nu şi o majoritate
copleşitoare de români cu nevoile lor.
Art. 18 impune pentru minoritari unităţi şcolare ca persoane juridice distincte sub efectivul
legal de elevi, inclusiv cu o finanţare suplimentară, în timp ce copiii de români din Covasna şi Harghita
străbat 6-7 km pentru a ajunge la o şcoală românească sau familiile lor sunt obligate să se mute la oraş
pentru ca ei să urmeze şcoala în limba română. Art. trebuie revăzut şi dacă nu eliminat, amendat la un
număr rezonabil de elevi şi nu la câţiva. Să luăm un caz de judeţ care nu este recunoscut printr-o pondere
„semnificativă” de etnii: Dâmboviţa. Să vedem ce ar însemna să realizăm „autonomia culturală”, în sensul
maghiar, dat în proiect. După Recensământul populaţiei din 2002, la capitolul „Populaţia după etnie,
regiuni, judeţe, medii” (vol I, Populaţie-structură demografică, p. 680-681), în judeţul Dâmboviţa s-au
declarat: 523.980 români, 240 maghiari, 16.534 romi, 20 ucrainieni, 82 germani, 25 ruşi-lipoveni, 28 turci,
4 tătari, 33 sârbi, 2 slovaci, 658 bulgari, 0 croaţi, 47 greci, 7 evrei, 3 cehi, 14 polonezi, 23 italieni, 3
chinezi, 4 armeni, 1 ceangău, 44 de alte etnii şi 3 de etnie nedeclarată. Câte şcoli, instituţii culturale va
trebui să finanţeze Statul Român şi, implicit, judeţul pentru a răspunde cerinţelor propuse de proiect?

Secţiunea 2 - Cultura

Art. 19 (2) exagerează nepermis când propune înfiinţarea de către persoane fizice a unor
instituţii culturale de stat (?), finanţate de stat. Formularea este total confuză.
Art. 20 (1 şi 2) şi Art. 21 supun atât înfiinţarea, desfiinţarea, funcţionarea instituţiilor de cultură de
stat, cât şi numirea conducerii lor sub un riguros aviz al reprezentanţilor legitimi ai minorităţii naţionale.
Dar referindu-ne acum direct la liderii maghiari care au elaborat proiectul (cert, în favoarea lor, în primul
rând), îi întrebăm noi, când au înfiinţat Muzeul Naţional Secuiesc din Covasna şi din Harghita, după 1990,
s-au consultat cu autorităţile româneşti?
Art. 21 introduce din nou termenul de comunităţi naţionale în loc de minorităţi naţionale.
Acestea împreună cu autorităţile publice trebuie să conserve şi să pună în valoare patrimoniul cultural al
minorităţilor. Cunoscându-le conduita interetnică faţă de români se pune problema: ei, ca majoritari în
zonă, s-au gândit că şi vestigiile arheologice ale românilor din Covasna şi Harghita trebuie conservate când
le-au scos din circuitul muzeal şi le-au depus în subsolurile muzeelor lor „naţionale”?

Secţiunea 5 – Folosirea limbii materne

Încalcă flagrant Constituţia României în care la Art. 13 se afirmă că „În România, limba oficială
este limba română” şi legislaţia internaţională, unde se prevăd restricţii foarte mari, iar şansa de folosire a ei
numai „în măsura posibilului” etc. Utilizarea limbilor minorităţilor naţionale în toate împrejurările
vieţii şi în toate documentele oficiale (evidenţă contabilă, certificate, diplome, etc.) exclude automat
limba română ca limbă oficială de stat şi se ajunge la o uniune de micro-state, dacă nu la un Babilon
lingvistic, pe lângă că învăţarea ei devine inutilă, mai ales la unii etnici maghiari care şi-au exprimat
direct, în cercetările noastre de teren, o reală repulsie pentru învăţarea şi utilizarea limbii române.
Această Secţiune are un viciu de fond nescuzabil: nu prevede nici măcar într-o propoziţie
obligativitatea învăţării limbii române de către toţi membrii minorităţilor naţionale, ca limbă oficială a ţării
în care trăiesc şi mijloc de comunicare cu „ţara” şi cu ceilalţi minoritari. În acest caz, nu s-ar fi mai pus
problema ca statul român să poarte povara atâtor obligaţii financiare şi instituţionale la care îl supun
creatorii legii. De fapt, ceea ce în legislaţia internaţională este prevăzut ca excepţie, liderii maghiari au
transformat în obligaţie, pentru a-şi atinge propriile obiective de autonomie, începând cu impunerea

275
limbii materne în întreaga viaţă socială şi excluzând necesitatea ca toţi cetăţenii României să înveţe
obligatoriu limba română ca limba oficială a Statului Român.

Capitolul III – Organizaţiile minorităţilor naţionale

Pornind de la adevărul simplu, confirmat de cercetările de teren, că minorităţile naţionale s-au

organizat după propriile lor interese etnice, politice şi cultural-civice, fără nici o intruziune din partea
statului român, uriaşa structură de organizaţii cu caracter etnic proiectată de maghiari în această Lege, o
considerăm o construcţie artificială, relativ inutilă pentru etniile minuscule, împănată cu o multitudine de
detalii avocăţeşti, menită să legalizeze, înainte de toate, intenţiile maghiarilor de obţinere a autonomiei,
decât de a servi, de pildă, pe cei 11 ucrainieni, 61 germani, 14 lipoveni-ruşi, 20 turci, 3 tătari etc. din
judeţul Dâmboviţa pe care l-am analizat anterior, să-şi asigure identitatea prin ele.
Deşi minuţios elaborat, ca şi la alte capitole, şi la acesta lipseşte cel puţin un paragraf, esenţial din
punctul nostru de vedere, anume că la orice drept trebuie menţionat şi corolarul lui: obligaţiile. Or,
legiuitorii au omis tocmai acest lucru să-l menţioneze alături de multitudinea de drepturi şi competenţe de
care se pot bucura membrii minorităţilor naţionale organizaţi după schema magnifică a autorilor legii. De
altfel, tot cercetările de teren ne-au condus la concluzia că maghiarii sunt campioni numai la revendicarea
de drepturi, dar neglijează total capitolul obligaţiilor, al datoriei şi loialităţii lor faţă de poporul român şi
faţă de ţară.
Art. 51 (b) are o prevedere care este discriminatorie faţă de majoritarii români când se afirmă că
Consiliul Minorităţilor Naţionale (CMN) are, printre alte atribuţii, şi pe aceea de „a analiza şi propune
Guvernului măsuri de îmbunătăţire a vieţii sociale şi culturale a cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale”, ca şi când românii nu ar trebui să se bucure în aceeaşi măsură de îmbunătăţirea condiţiilor de
viaţă. Ceea ce se propune, de fapt, este un fel de privilegiu ce se acordă numai minorităţilor naţionale, dar
aşa ceva într-o astfel de lege nu este admisibil. Din nou, şi din păcate mă repet, transpare concepţia,
mentalitatea de foşti privilegiaţi a autorilor maghiari pe care vor să şi-o impună şi aici.
Mentalitatea de „beneficiari” a cât mai multor finanţări de la statul român rezultă şi din Art. 52 în
care se spune că „finanţarea activităţii organizaţiilor aparţinând minorităţilor naţionale se compune dintr-o
finanţare de bază egală pentru toate organizaţiile reprezentate în CMN şi o finanţare normativă a cărei
mărime diferă în funcţie de numărul persoanelor care la ultimul recensământ şi-au declarat apartenenţa la
minoritatea respectivă, precum şi a numărului instituţiilor culturale şi de învăţământ în limba acelei
minorităţi. Într-un fel, această finanţare normativă este o stimulare materială a celor ce s-au declarat
maghiari. Dar pe cei 19.399.597 de români cine îi mai stimulează băneşte pentru statutul etnic de români?
Or ei, în concepţia autorilor acestui statut sunt meniţi numai să finanţeze minoritarii (în special pe maghiari
care deţin „o pondere semnificativă”, formulare frecvent folosită în proiect pentru că îi cuprinde în primul
rând pe ei) pentru toate construcţiile fanteziste instituţionale şi organizaţionale ale liderilor maghiari?
Ajunsă la acest punct al comentariului, s-ar putea interpreta că suntem împotriva minorităţilor
naţionale. Nu. Nici pe departe. Dar şochează spiritul de inechitate pe care l-au imprimat maghiarii
întregului proiect de lege, inechitate care ar putea dezbina pe români de celelalte etnii cu care trăieşte în
bună convieţuire.

Capitolul V – Autonomia culturală

Am arătat de la început inconsistenţa primului articol în care se afirmă falsul că „Statul recunoaşte
şi garantează comunităţilor naţionale” – în loc de minorităţilor naţionale – „exercitarea dreptului la
autonomie culturală” – în loc de identitate culturală, lingvistică şi religioasă. Pe baza acestei premise false
s-a construit apoi întreaga suită de drepturi propuse pentru minorităţile naţionale în problemele
învăţământului şi culturii care duc la crearea a două instituţii paralele Ministerului Educaţiei şi al Cercetării
şi Ministerului Culturii şi al Cultelor, specifice numai minorităţilor naţionale, ca organisme de decizie,
administraţie şi control în afara organismelor de stat româneşti sau cel mult în parteneriat cu ele.
În consecinţă, dacă până acum se putea vorbi în realitate de un climat interetnic de colaborare şi
interculturalitate între români şi celelalte etnii, acum, proiectul îşi propune să enclavizeze toate etniile, cum
a enclavizat etnia maghiară în Covasna şi Harghita, iar cheltuielile de segregare, de realizare a autonomiei
culturale să revină tot pe seama statului român.
Art. 57 prevede că „Atribuţiile şi competenţele legate de autonomia culturală sunt exercitate de
organizaţiile minorităţilor naţionale la nivel central şi local, în condiţiile legii”, ceea ce restrânge autoritatea

276
Statului Român asupra tuturor proceselor şi fenomenelor culturale, educaţionale, sociale ce se desfăşoară în
ţară. Potrivit Proiectului, Ministerul Culturii şi Cultelor, ca şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării sunt scoase
din discuţie, rolul lor fiind preluat de instituţiile „autonomiei culturale”, în afara controlului şi gestionării de
stat.
Prin Art. 58 se preconizează constituirea a circa 20 de Consilii Naţionale ale Autonomiei
Culturale, fiecare etnie alegându-şi propriul Consiliu, ca „autoritate publică cu personalitate juridică,
reprezentativă pentru comunitatea naţională respectivă” (observaţi obsedanta formulă de „comunitate
naţională” specifică maghiarilor, pe care o folosesc în mod fals pretutindeni, pentru a ne obişnui cu ea) şi
tot atâtea Comitete la nivel judeţean ale autonomiei culturale. Pe lângă Consiliul Naţional va funcţiona
Secretariatul Permanent, iar pe lângă Comitetele judeţene Birourile Permanente. Cheltuielile legate de
alegeri, de salariile acestui complicat aparat administrativ cu caracter etnic trec toate pe seama poporului
român, fiind suportate din bugetul de stat.

Concluzii
Maghiarii, autorii legii, au construit o piramidă gigant de organizaţii şi instituţii de autonomie
culturală cu care subminează suveranitatea poporului român, a Statului Român şi a instituţiile sale centrale,
piramidă artificială, inutilă pe care vor s-o întreţină cu costuri enorme Statul Român
Proiectul este o sfidare a tuturor bunelor relaţii ce s-au făurit între poporul român şi minorităţile
naţionale de-a lungul vremurilor, fără intervenţia legislativă a liderilor maghiari; este o modalitate perfidă
de a crea discriminări între majoritari şi etnici pentru a-şi asigura dominaţia asupra tuturor.
Prin dispreţul manifestat în modul cum au elaborat acest proiect, fără să ţină seama că etniile
trăiesc în ţesutul social impregnat de români şi românitate, cum spunea Milton Lehrer, reiese că ei ne
consideră un bantustan (teritoriu rezervat negrilor în perioada regimului rasist din Republica Africa de
Sud), în care ei fac legea cum vor, neglijând pe cei aproape 90% de români care au fost, sunt şi vor rămâne
un model de comportare după regula omeniei, înţelegerii, toleranţei, respectului reciproc între etnicii lângă
care le-a fost dat să trăiască.
Datorită conţinutului şi intenţiilor de destrămare a unităţii culturale, spirituale şi educaţionale a
societăţii româneşti, încercării de a crea privilegii, în primul rând, etniei maghiare şi tendinţei de dezbinare
a majorităţii de celelalte grupuri etnice, considerăm că acest Proiect de lege nu trebuie acceptat, el nu
constituie o valoare adăugată în sistemul relaţiilor interetnice din ţara noastră, ci mai degrabă un mijloc de
învrăjbire a majorităţii şi minorităţilor pentru a domina liderii maghiari.
Pentru a deschide ochii românilor despre intenţiile maghiarilor de autonomie şi
dezmembrare a statului român, acest Proiect de lege trebuie adus la cunoştinţa poporului român
prin publicarea lui în toate ziarele centrale şi dezbătut de către opinia publică. El nu trebuie aprobat
prin asumarea răspunderii de guvern, ci dezbătut în Parlamentul României, care sperăm să-l
respingă ca şi pe cel cu Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc.

Dacă trebuie elaborată o lege în acest sens, ea ar trebui să se numească nu legea statutului
minorităţilor naţionale, statut fixat de maghiari în interesul lor, ci Legea raporturilor interetnice
dintre majoritate şi minorităţile naţionale care ar reclama prezenţa la masa de lucru a
reprezentanţilor de vârf ai Statului Român, ai Parlamentului, Guvernului, Ministerelor de resort, ai
cercetătorilor şi specialiştilor, ca mediu integrator şi a reprezentanţilor tuturor etniilor, ca părţi care
se integrează. Numai în cooperare, după modelul românesc de relaţii interetnice, în reţea, de la egal
la egal, în respect şi preţuire reciprocă se poate elabora o Lege modernă, echitabilă a raporturilor
dintre minorităţi şi majoritate. Actuala propunere de lege oferă imaginea unei Românii în care
minorităţile nu se exprimă cultural şi religios şi nu se dezvoltă dacă trebuie să-şi construiască
fortăreţe instituţionale atât de multe. Ceea ce este complet fals. România face eforturi considerabile
de a asigura condiţiile materiale necesare păstrării identităţii naţionale de către toate etniile. În
schimb, situaţia românilor din Ungaria este la fel de vitregă sub aspectul conservarii limbii române şi
a finanţării ziarului românilor ca şi a celor din Covasna şi Harghita, ceea ce relevă distanţa cosmică
dintre ceea ce oferă Ungaria şi ceeea ce oferă România maghiarilor şi tuturor minorităţilor naţionale.
În contrapartidă, în spiritul unor relaţii de bună vecinătate şi de bună convieţuire
interetnică propunem ca autorilor proiectului să li se ofere drepturi de afirmare şi dezvoltare a
identităţii culturale echivalente cu cele pe care le oferă ei românilor numeric minoritari din Covasna
şi Harghita şi cu cele pe care le au românii în Ungaria.

277
 Mai mult. Ca să fim în ton cu ţările civilizate, considerăm ca se cuvine ca toţi minoritarii
cetăţeni români să ştie limba română, istoria poporului român şi a culturii române, să dovedească
loialitate faţă de statul şi poporul român, respect pentru Constituţie - legea fundamentală a ţării,
pentru instituţiile statului, pentru simbolurile lui şi nu numai să-şi plătească taxele şi impozitele, cum
reclamă constant etnicii maghiari ca cetăţeni.

278
 6.
Centrul European de Studii
Covasna şi Harghita:

Puncte de vedere referitoare la Proiectul

Legii privind statutul minorităţilor naţionale

Dr. Ioan Lăcătuşu

Având în vedere importanţa problematicii reglementate de Proiectul Legii privind statutul

minorităţilor naţionale, considerăm necesară organizarea unor ample dezbateri publice, cu participarea
reprezentanţilor societăţii civile.
În acest sens, prezentăm unele puncte de vedere referitoare la proiectul actului normativ
menţionat, cu speranţa că şi alte segmente ale societăţii civile româneşti, vor participa la această dezbatere
care va fi finalizată cu îmbunătăţirea conţinutului unei legi atât de importante pentru societatea românească,
în perspectiva integrării României în Uniunea Europeană.

A. Aspecte generale
1. Din expunerea de motive nu rezultă că acest proiect a fost discutat şi cu reprezentanţii celorlalte
minorităţi naţionale şi, astfel, documentul apare ca fiind numai „opera” reprezentanţilor minorităţii
maghiare.
2. În forma actuală, acest proiect legislativ, pune foarte mult accentul pe ceea ce separă pe
minoritari de majoritari, eludându-se total ceea ce îi uneşte; nu sunt preluate şi folosite concepte ca:
„respectarea integrităţii teritoriale”, „toleranţă”, „dialog intercultural”, „respect reciproc”, „înţelegere”,
Cooperare-colaborare”, pluralism cultural”, „coeziune socială”, „respect reciproc” etc.
3. Deoarece toate prevederile proiectului, în forma actuală, cuprind doar drepturile persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale, apreciem că este necesar să se includă şi un capitol referitor la
obligaţiile acestora în raport cu populaţia majoritară şi cu statul român.
4. Nu se asigură egalitatea între persoanele aparţinând unei minorităţi naţionale şi cele aparţinând
majorităţii, potrivit prevederilor Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (Titlul II, art. 4,
alin, 2), ci doar privilegii pentru minoritari, în dauna majoritarilor.
5. Ar fi necesar ca în expunerea de motive să se menţioneze dacă în alte ţări europene există legi
privind statutul minorităţilor naţionale, cu prevederi echivalente, deoarece legislaţia românească trebuie să
se alinieze celei europene, inclusiv, celei din acest domeniu.
6. Înaintea dezbaterii şi adoptării în Parlament a Proiectului Legii statutului minorităţilor naţionale,
propunem să se solicite avizul conform al organismelor abilitate ale Consiliului Europei.
7. Prevederea referitoare la folosirea limbii minoritare în raporturile cu autorităţile administrative,
în Convenţia-cadru este formulată, într-o manieră foarte flexibilă, făcându-se menţiunile: „în măsura
posibilului” şi „ţinând seama de posibile dificultăţi de ordin financiar, administrativ, tehnic” etc.
8. În secţiunea 5, referitoare la Folosirea limbii materne, nu a fost preluată formularea din
Convenţia-cadru ...”dacă aceste persoane solicită acest lucru şi acolo unde această cerere corespunde
unei nevoi reale, părţile (n. ns. Statele semnatare ale Convenţiei-cadru) se vor strădui să asigure, în
măsura posibilului, condiţii care să permită folosirea limbii minoritare în raporturile dintre aceste
persoane şi autorităţile administrative”( Titlul II, art. 10. alin. 2).
9. În acest context, considerăm că nu toate denumirile de instituţii trebuie inscripţionate în limba
minorităţii respective, ci doar cele principale, din domeniul administraţiei de stat.
10. La secţiunea 1. Învăţământ, nu au fost preluate din Convenţia-cadru formulări precum:
„facilitarea contactului dintre elevi şi profesori ai diferitelor comunităţi”, „promovarea de şanse
egale de acces la educaţia de toate nivelurile pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale”.
După prevederea potrivit căreia se „recunoaşte dreptul persoanelor aparţinând unei minorităţi naţionale de a
înfiinţa şi a administra propriile instituţii private de educaţie şi formare”, nu se mai cuprinde şi prevederea
„Exerciţiul acestui drept nu implică nici o obligaţie financiară pentru părţi”, n. n. Statele semnatare
ale Convenţiei-cadru (Titlul II, art. 13. alin 1 .i 2).
11. Nu a fost preluată nici formularea conform căreia asigurarea învăţământului în limba
minorităţilor „nu aduce atingere învăţării limbii oficiale, ori educaţiei în această limbă...cunoaşterea
limbii oficiale constituie un factor al coeziunii şi integrării sociale”.

279
 12. Este de preferat ca în textul legii să fie folosită numai noţiunea de „minoritate naţională”, nu
şi aceea de „comunitate naţională”.
13. Unele formulări din textul proiectului se referă la „minorităţile naţionale” şi nu la „persoanele
care aparţin acestor minorităţi naţionale”, reglementând într-o formă subtilă unele drepturi colective ale
acestor minorităţi, contrar prevederilor reglementărilor europene în materie.
14. De fapt, în întregul său, proiectul actului normativ pune un accent exagerat pe drepturile
colective ale minorităţilor naţionale, propunând o serie de concepte şi instituţii precum: „autonomia
culturală”, „Consiliul Naţional al Autonomiei Culturale” etc. care exced cu mult prevederile internaţionale
în problemă. Astfel, în capitolul „Abordări şi concepte fundamentale”, în Convenţia-cadru pentru protecţia
minorităţilor se precizează fără echivoc: „ Implementarea principiilor enunţate în prezenta Convenţie-
cadru se va face prin legislaţia naţională şi politici guvernamentale corespunzătoare. Ea nu implică
recunoaşterea drepturilor colective: Accentul este pus pe protecţia persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale care îşi pot exercita drepturile în mod individual şi în comun cu alţii (art. 3,
paragraful 2). În această privinţă, Convenţia-cadru urmează abordarea textelor adoptate de alte
organizaţii internaţionale”. Contrar acestor prevederi, proiectul prevede constituirea Consiliului Naţional
al Autonomiei Culturale care „va avea un aparat propriu finanţat din bugetul de stat, adică va fi un
<stat în stat>”.
15. Comentând art. 1 din Convenţia-cadru, care se referă la protecţia minorităţilor naţionale şi a
drepturilor şi libertăţilor aparţinând acestora, legiuitorul european ţine să precizeze faptul că „scopul
principal al art. 1 este acela de a specifica că protecţia minorităţilor naţionale, care formează parte
integrantă din drepturile omului, nu intră în domeniul rezervat al statelor”, deci articolul se referă la
drepturile şi libertăţile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi nu minorităţilor ca atare.
Această distincţie în formulare „indică în mod clar că nu se are în vedere recunoaşterea de drepturi
colective minorităţilor naţionale”. Şi cu toate acestea, întreaga filosofie care a stat la baza elaborării
proiectului de lege este centrată pe comunitate şi nu pe persoană.
16. Potrivit comentariilor asupra prevederilor Convenţiei-cadru, în documentul citat este
menţionată posibilitatea exercitării drepturilor şi libertăţilor „individual sau în comun cu alţii...ceea ce este
distinct de noţiunea de drepturi colective”. În spiritul Convenţiei-cadru, termenul „alţii trebuie înţeles în
cel mai larg sens posibil, incluzând persoane aparţinând aceleiaşi minorităţi naţionale, altei
minorităţi naţionale ori majorităţii”. Contrar acestei precizări, proiectul legiferează separatismul
educaţional, cultural, civic, contribuind la crearea unei bariere comunicaţionale între minoritate şi
majoritate, cu efecte distructive, pe termen mediu şi lung.
17. Proiectul pune accent pe consultarea reprezentanţilor legitimi ai persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale, în luarea unor decizii ce privesc interesele lor identitare, dar nu prevede această
obligativitate şi pentru autorităţile publice din localităţile şi judeţele unde minoritarii sunt numeric
majoritari.
18. În proiectul la care ne referim, nu sunt preluate prevederile art. 20 din Convenţia-cadru care
stipulează că: „în exercitarea drepturilor şi libertăţilor... orice persoană aparţinând minorităţilor
naţionale va respecta legislaţia naţională şi drepturile celorlalţi, în special ale persoanelor aparţinând
majorităţii sau altor minorităţi naţionale”. În această privinţă, nu se face referire la situaţiile în care
persoanele aparţinând minorităţilor naţionale reprezintă o minoritate la nivel naţional, dar
alcătuiesc majoritatea într-o anumită zonă a statului”.
În acest mod, prin conţinutul său actual, Proiectul Legii minorităţilor naţionale nu asigură
măsurile de protecţie, cu caracter normativ sau administrativ, prin care să se realizeze garantarea
exprimării, păstrării şi dezvoltării identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a persoanelor
aparţinând majorităţii din localităţile unde acestea sunt numeric minoritare”, situaţie în care se află
românii din judeţele Covasna şi Harghita.

B. Aspecte punctuale
Art. 7. (2). Propunem să fie modificat astfel: „Potrivit prezentei legi, nu se consideră discriminare
măsurile de protecţie, cu caracter normativ, sau administrativ, prin care se realizează garantarea păstrării,
exprimării şi dezvoltării identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale... şi nu a minorităţilor naţionale”.
Art. 8 (2). Propunem să se formuleze astfel: „În înţelesul prezentei legi, elementele identităţii
minorităţilor naţionale sunt: limba, cultura, tradiţiile, religia şi componentele patrimoniului cultural imobil
şi mobil, parte integrantă a patrimoniului cultural naţional.

280
 Art. 9 (1). Propunem să se reformuleze astfel: Statul recunoaşte şi garantează persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la exprimare liberă şi nu minorităţilor naţionale.
Art. 9 (3). Propunem să fie reformulat astfel: „Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale îşi pot
exprima liber gândurile, opiniile, credinţa şi creaţiile de orice fel prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin
sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, fără a aduce ofense sau prejudicii valorilor şi
simbolurilor naţionale ale ţării”.
Art. 11 (1). propunem să se completeze astfel: „Sunt interzise îndemnul la ură naţională, rasială
sau religioasă, incitarea la discriminare sau la violenţă împotriva unor minorităţi naţionale, precum şi
împotriva majorităţii naţionale”.
Art. 13 (3). Acest alineat, referitor la interzicerea modificării limitelor unităţilor administrativ-
teritoriale, propunem sa fie eliminat, deoarece conţinutul său nu este în concordanţă cu conţinutul
Constituţiei şi, în acelaşi timp, ar elimina posibilitatea respectării criteriilor istorice, ale tradiţiilor
administrativ-teritoriale recunoscute de practica europeană.
Art. 14. Propunem să fie reformulat astfel: „persoanele aparţinând minorităţilor naţionale pot
folosi simbolurile specifice, împreună cu simbolurile statului român şi pot organiza sărbători
comunitare şi religioase proprii”.
Art. 16 e) Prevederile alineatului referitoare la posibilitatea susţinerii diferitelor examene pentru
ocuparea posturilor vacante etc., în limba maternă, considerăm că nu pot fi aplicate la nivelul întregului
teritoriu naţional.
Art. 17 (2) Alineatul care stipulează că „numirea sau schimbarea conducerii instituţiilor şi
unităţilor de învăţământ în limba minorităţilor se va face numai cu avizul conform al reprezentanţilor
legitimi ai minorităţii respective, apreciem că este inoperant întrucât ocuparea posturilor nu se face
prin numire sau schimbare, ci prin organizarea şi susţinerea unor concursuri.
Art. 17 (5) Potrivit prevederilor acestui alineat, reprezentanţii minorităţilor pot propune înfiinţarea
de instituţii sau subunităţi ale învăţământului. Noi considerăm că reprezentanţii legitimi ai unor minorităţi
naţionale, ca de altfel, şi ai majorităţii, nu pot avea competenţe, diligenţe şi responsabilităţi pe linia
înfiinţării unor instituţii, cu excepţia parlamentarilor.
Art. 23 (1) Prevede posibilitatea instituţiilor de cultură ale minorităţilor de a stabili şi întreţine
relaţii internaţionale. Noi propunem să se completeze astfel: „cu respectarea prevederilor legale în
vigoare, valabile şi pentru populaţia majoritară”.
Art. 28 (4) Prevede ca în parohiile aparţinând unui cult al minorităţilor naţionale, în care numărul
persoanelor a scăzut sub 500 de credincioşi, parohiile vor primi o subvenţie suplimentară, în condiţiile
legii. Noi propunem să se completeze astfel: „precum şi în cazul populaţiei majoritare”, deoarece la
nivelul întregii ţări există foarte multe cazuri de parohii ale populaţiei majoritare aflate în aceeaşi situaţie.
Art. 30 Prevede folosirea limbii materne, în relaţia cu autorităţile publice locale, în localităţile în
care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă. Propunem ca acest articol
să se reformuleze astfel: „În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi
naţionale au o pondere majoritară, se asigură, în condiţiile legii”.
Art. 35(1) prevede că statul va asigura instruirea funcţionarilor publici, a ofiţerilor şi agenţilor
poliţiei şi a grefierilor pentru a-şi însuşi limba minorităţilor din localităţile în care acestea au o pondere
semnificativă. Propunem preluarea prevederii din Legea administraţiei publice locale, respectiv, instruirea
numai a acelora care au relaţii cu publicul.
Art. 35 (2) Prevede ca statul să asigure la instituţiile de învăţământ care pregătesc cadre pentru
poliţie o cifră de şcolarizare destinată cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Considerăm că
alineatul nu se justifică întrucât locurile prevăzute pentru instituţiile de învăţământ sau cele publice
nu pot fi delimitate sau, mai cu seamă, limitate pe criterii etnice şi lingvistice.
Art. 37 Prevede ca toate instituţiile de cultură, cult şi economice să poată emite „înscrisuri,
certificate şi diplome, procese verbale, acte de evidenţă contabilă şi orice înscris cu caracter economic şi în
limba minorităţii naţionale respective, menţionând datele în limba română. Considerăm că articolul nu
este oportun, întrucât toate înscrisurile, certificatele, diplomele, procesele verbale sunt documente
tipizate, care trebuie să fie unice în formă şi în conţinut la nivelul teritoriului naţional.

Capitolul IV Consiliul Minorităţilor Naţionale şi Capitolul V Autonomia culturală cuprind

prevederi care statuează o serie de drepturi câştigate de minorităţile naţionale după decembrie 1989, dar şi
altele care exced legislaţiei şi practicii europene în materie, dovedind o lipsă de respect faţă de populaţia
majoritară prin „întinderea nejustificată a corzii”.

281
 Într-un stat democratic, minorităţile au dreptul să formuleze propuneri maximale de
asigurare a unor drepturi şi libertăţi specifice, iar populaţia majoritară are datoria să valideze din
aceste propuneri şi să acorde atâtea drepturi şi libertăţi cât consideră rezonabil că poate oferi,
pentru a nu crea privilegii pentru unele categorii de cetăţeni şi nici disfuncţionalităţi la nivelul
societăţii. În cazul Proiectului Legii privind statutul minorităţilor naţionale, să soliciţi posturi publice
pentru profesia de „minoritar”, organisme centrale, judeţene, locale „paralele” cu cele ale statului
este totuşi prea mult.
În condiţiile judeţelor Covasna şi Harghita, „autonomia culturală” împreună cu o bună
parte din celelalte prevederi ale Proiectului Legii minorităţilor naţionale înseamnă, de fapt,
realizarea mult râvnitei autonomii teritoriale pe criterii etnice. Sperăm că atât Guvernul, cât şi
Parlamentul României nu vor legifera un act normativ, în forma şi cu actualul conţinut. Este în
interesul atât al minorităţilor, cât şi al populaţiei majoritare româneşti să fie adoptată o lege
modernă, europeană, şi echitabilă pentru toţi cetăţenii ţării.

282
 7.
Cap. V. 2. Reconcilierea şi buna convieţuire –
un proces necesar şi firesc*
p. 186-192

Din Vol. Spiritualitate românească şi convieţuire interetnică

în Covasna şi Harghita, Editura EUROCARPATICA
Sfântu Gheorghe 2002

* Menţionăm că studiul a apărut întâi în Acta Mvsei Napocensis. Istorie.

32.II / 1996, p. 479-486, unele deziderate au fost împlinite, dar apelul
la reconciliere rămâne la fel de actual acum, ca şi atunci.

Autor: Ioan Lăcătuşu

* *

Pornind de la ipoteza afirmată de-a lungul lucrării că un contact veritabil între culturi creează un
om veritabil, că pentru a avea loc schimbul de modele culturale şi de valori între membrii a două culturi
este necesară construirea unui climat de cooperare şi bună convieţuire, am considerat necesar să
prezentăm acest deziderat de fond al românilor din Covasna şi Harghita, care confirmă spiritul deschis la
contacte sincere, la comunicare, la toleranţă şi acceptarea pluralismului specific românilor, verificat de-a
lungul secolelor de viaţă şi istorie împreună cu cei lângă care le-a fost dat să trăiască. Pagini de profundă
analiză şi sensibilitate românească pe această temă am găsit, în mod deosebit, în lucrările cronicarului –
sociolog al vieţii românilor din Covasna şi Harghita, autor a numeroase lucrări din care am valorificat şi noi
în volumul de faţă, Ioan Lăcătuşu, pe care le redăm în continuare. Selecţia materialului este încă o
confirmare a nevoii de reconciliere pe care a propus-o societatea civilă românească din Covasna şi Harghita
de timpuriu, de-acum 10 ani, spre deosebire de maghiari care o propun numai în 2004, în volumul, Relaţiile
româno-maghiare şi modelul franco-german, coordonatori lui Levente Salat şi Smaranda Enache.

(MCB – autoarea).

Reconcilierea româno - maghiară, deziderat istoric al cărui realism este ilustrat de experienţa altor
ţări, presupune, printre altele, şi normalizarea climatului de convieţuire din judeţele Covasna şi Harghita.
Deşi rămân, în continuare, de clarificat şi soluţionat o serie de aspecte ale relaţiilor interetnice în
această zonă din inima României, în care populaţia de naţionalitate română are o pondere mai mică faţă de
populaţia română de naţionalitate maghiară, sunt tot mai mulţi cei care au ajuns la concluzia că singura
alternativă posibilă şi necesară o reprezintă buna convieţuire.
Pentru a putea asista la normalizarea relaţiilor interetnice este nevoie, şi aici, de voinţa ambelor
părţi, urmată de eliminarea suspiciunilor şi neîncrederii şi de întronarea respectului reciproc probat prin
fapte.
Şi în acest caz, convieţuirea se poate construi numai pe adevăr. Indiferent cât de dureroase ar fi
unele momente ale istoriei comune, ele trebuie cunoscute, pentru ca aşa ceva să nu se mai întâmple
niciodată. Aceasta cu atât mai mult cu cât, la împlinirea a 55 de ani de la „mutilarea teritorială şi sufletească
a neamului românesc”, (să amintim că studiul a fost scris cu această ocazie, în 1995) încă nu este cunoscută
în întregime drama românilor din Sud-Estul Transilvaniei. Multe suferinţe, umiliri şi nedreptăţi trăite atunci
de populaţia românească sunt consemnate în documente de arhivă nevalorificate şi în amintirea bătrânilor
al căror număr se împuţinează tot mai mult.
Deosebit de grav este faptul că s-a strecurat şi menţinut în sufletul oamenilor sentimentul de
nesiguranţă, teama unei posibile repetări a acelor dramatice momente.
Problematica înlăturării consecinţelor perioadei ocupaţiei horthysto-fasciste a fost considerată, în
toţi aceşti ani, o temă „delicată, „gingaşă”, şi, ca atare, a fost ocolită cu bună ştiinţă, lăsându-se ca timpul să

283
vindece o parte a dureroaselor răni produse atunci românilor, dar mai ales românismului. Pentru că în acei
ani de tristă amintire, s-a atentat nu numai la viaţa şi avutul românilor ca persoane fizice, ci la însuşi
statutul, la condiţia de cetăţean român de naţionalitate română, trăitor în satele cu populaţie românească
împuţinată de vitregiile vremii şi la instituţiile fundamentale care le asigurau păstrarea identităţii culturale,
religioase şi naţionale specifice – Biserica şi şcoala.
Lipsiţi de aceste instituţii şi de sprijinul fraţilor întru limbă şi credinţă, trăind cu amintirea a ceea
ce au îndurat în anii 1940-1944, românii trecuţi cu forţa la alte confesiuni nu au mai revenit la matcă,
găsindu-şi „liniştea în sânul noilor biserici şi al culturii care i-a adoptat”.
Trăind într-un climat în care toleranţa, acceptarea pluralismului etnic şi confesional rămân încă
deziderate, majoritatea acestor cetăţeni nu-şi mai declină apartenenţa la Biserica şi cultura română,
amintindu-şi cu nostalgie la perioada interbelica, perioadă când aveau sentimentul că trăiesc realmente în
România.
Necunoaşterea adevărului despre întreaga dimensiune a dramelor ce au avut loc în acei patru ani,
care au durat „cât patru secole” – cum obişnuia să spună mitropolitul Nicolae Colan, a condus la o
percepţie denaturată şi chiar la încercări de a găsi justificări pentru unele atrocităţi şi samavolnicii săvârşite
atunci de horthyşti împotriva românilor.
După revoluţia din decembrie 1989, nu de puţine ori în presa de limbă maghiară din zonă au
apărut materiale despre perioada 1940-1944, în care drama populaţiei româneşti a fost eludată în întregime.
Parohiile ortodoxe desfiinţate în toamna anului 1940, prin trecerea forţată a credincioşilor la alte
confesiuni, nu şi-au recăpătat încă fostele lor terenuri şi proprietăţi. Ruinele bisericilor ortodoxe din
Herculian şi Doboşeni se află şi astăzi în situaţia în care se aflau acum 55 de ani.
Atât la nivel judeţean, cât şi la nivel local, nu există preocupare şi interes pentru cunoaşterea
istoriei reale a acestor meleaguri, pentru punerea în evidenţă şi racordarea la circuitul turistic a
numeroaselor vestigii dacice şi romane şi a tuturor urmelor culturii şi spiritualităţii româneşti din zonă.
Nu sunt cuprinse pe lista monumentelor istorice multe biserici româneşti reprezentative, case
parohiale, şcoli confesionale, cămine culturale parohiale, cimitire şi locurile fostelor biserici ortodoxe,
bisericile româneşti construite în perioada interbelică, reprezentative pentru arhitectura acelei vremi, aflate
în prezent în localităţi unde, în prezent, comunităţile româneşti sunt serios diminuate numeric şi fără
posibilităţi de întreţinere, conservare şi restaurare a sfintelor lăcaşuri.
Trecându-se sub tăcere intensul proces de maghiarizare a unor întregi comunităţi româneşti din
judeţele Covasna şi Harghita, fenomen social-istoric desfăşurat pe parcursul mai multor secole, atât pe cale
paşnică, prin căsătorii mixte, cât şi pe cale violentă, prin treceri forţate la confesiuni de limbă maghiară, se
prezintă cu insistenţă consecinţele „industrializării forţate” şi, pe această bază, „românizarea” judeţelor
secuieşti.
Se încearcă a se extinde ideea după care există o diferenţă esenţială între românii ardeleni şi cei
din celelalte provincii româneşti, consideraţi „venetici” pe aceste meleaguri şi cauza tuturor răutăţilor.
Mijloacele de comunicaţie în masă de expresie maghiară din judeţele Covasna şi Harghita nu mai
prezintă aproape nimic din ceea ce apropie cele două etnii. Asistăm la o surprinzătoare „amnezie” în ceea
ce priveşte reliefarea legăturilor secuilor cu românii de peste Carpaţi şi, în general, despre interferenţele
dintre cultura, tradiţiile, obiceiurile românilor şi secuilor.
Deşi, conform sondajelor de opinie, UDMR nu reprezintă interesele şi aspiraţiile întregii populaţii
de etnie maghiară din România, această formaţiune politică constituită pe criterii etnice, deţine monopolul
emisiunilor maghiare de televiziune, radio şi aproape în totalitate pe cel al presei scrise.
Opinia publică internă şi internaţională este informată sistematic despre activitatea
„naţionaliştilor” români. Dar, cu câteva excepţii, nu se cunoaşte nimic despre activitatea naţionaliştilor
români de naţionalitate maghiară, mulţi dintre ei ajunşi în conducerea unor instituţii judeţene şi locale,
deveniţi lideri de opinie cu răspunderi deosebite în adoptarea unor decizii ce privesc convieţuirea în zonă.
Consiliile locale cu populaţie majoritară de etnie maghiară care, prin componenta etnică a
consilierilor sunt „adevărate maşini de vot”, nu manifestă interes pentru soluţionarea problemelor
referitoare la păstrarea identităţii culturale şi religioase a românilor din aceste localităţi.
Dacă nu se întreprind măsuri hotărâte de stopare a deznaţionalizării populaţiei româneşti din
comunităţile împuţinate de vitregiile vremii din judeţele Covasna şi Harghita, în următorii ani vom asista la
dispariţia, prin asimilare, a altor zeci de astfel de comunităţi. Edificatoare sunt, în acest sens, mutaţiile care
au avut loc în structura pe naţionalităţi a populaţiei din unele localităţi ale celor două judeţe, în ultimele
două secole.

284
 În multe cazuri, acţionând pentru promovarea culturii şi valorilor proprii, reprezentanţii populaţiei
de etnie maghiară nu ţin seama de trebuinţele, aspiraţiile, valorile, simbolurile populaţiei româneşti din
judeţele Covasna şi Harghita.
Câteva exemple sunt edificatoare în acest sens:
• Muzeele judeţene din cele două judeţe s-au autoproclamat muzee secuieşti, fără a fi soluţionată
problema înfiinţării unor muzee de stat care să prezinte istoria, cultura, civilizaţia şi
spiritualitatea românilor din zonă;
• Decizia prefecturii Covasna de a înfiinţa secţii în limba română în şcolile generale din judeţ,
unde există copii de naţionalitate română, a fost răstălmăcită, bănuită de scopuri ascunse, primită
cu proteste şi neaplicată în multe localităţi din judeţ;
• La instalarea primului Episcop Ortodox al Eparhiei Covasnei şi Harghitei – Prea Sfinţia Sa Ioan
Selejan – la 25 septembrie 1994, în Miercurea Ciuc au fost difuzate manifeste ale organizaţiei
locale UDMR, în care se reproşa Bisericii Ortodoxe faptul că „nu a cerut cu smerenie” aprobarea
„autoguvernării locale” pentru înfiinţarea Episcopiei;
• Pentru a acorda unei şcoli din Sfântu Gheorghe denumirea „Nicolae Colan” – personalitate
marcantă a culturii şi spiritualităţii româneşti, fost mitropolit al Ardealului, ministru al
Învăţământului şi Cultelor, membru al Academiei Române, născut în localitatea Araci, judeţul
Covasna – Liga cultural-creştină „Andrei Şaguna” a făcut numeroase demersuri timp de un an de
zile. Deoarece Comisia de denumiri a Inspectoratului Şcolar Judeţean nu a sprijinit iniţiativa, a
fost nevoie, în final, de aprobarea Ministerului Învăţământului;
• Instituţiile judeţene de cultură, Biblioteca judeţeană, Centrul de Creaţie Populară, muzeele nu
acordă atenţia cuvenită promovării culturii, tradiţiilor populaţiei româneşti din zonă;
• În presa judeţeană de limbă maghiară apar, în continuare, materiale care tratează problematica
referitoare la românii din Judeţ, cu aroganţă, infatuare, şi lipsă de obiectivitate. Nu s-a găsit încă
modalitatea prin care cele mai „reprezentative” din aceste materiale sau o sinteză a lor să fie
adusă la cunoştinţa populaţiei româneşti care nu cunoaşte limba maghiară pentru o mai bună
înţelegere a modului cum este concepută convieţuirea de către unii intelectuali de naţionalitate
maghiară;
• Aproape că nu este localitate din Arcul Carpatic care să nu fie înfrăţită cu 1-2-3 localităţi din
Ungaria sau din zone locuite cu etnici maghiari din Ucraina, Slovacia şi Iugoslavia, ceea ce nu
este un lucru rău. Este cel puţin surprinzătoare absenţa raporturilor de înfrăţire şi cu localităţi cu
populaţie românească din ţările respective.
Pentru eliminarea neîncrederii, suspiciunilor şi prejudecăţilor, pentru o mai bună
cunoaştere şi înţelegere reciprocă ar fi deosebit de benefică o acţiune care ar permite statornicirea
unor raporturi de înfrăţire şi colaborare permanentă pe linie economică, culturală, de învăţământ,
confesională, administrativă şi a raporturilor umane a localităţilor din Covasna şi Harghita cu
localităţi din toate judeţele României.
La atâţia ani de la revoluţia din 1989, nu s-a găsit deocamdată cadrul organizatoric adecvat
discutării de către reprezentanţii autorizaţi ai celor două etnii a problemelor de fond care vizează
buna convieţuire, cu luciditate şi realism, fără încrâncenare şi fără patimă.
Nu am învăţat încă să dialogăm, să ne respectăm reciproc, chiar şi atunci când părerile
noastre sunt diferite. Asistăm la o optică foarte curioasă, după care reprezentanţii populaţiei de etnie
maghiară din judeţele Covasna şi Harghita care militează pentru promovarea intereselor şi valorilor
specifice sunt apreciaţi şi respectaţi, fiindu-le trecute cu vederea anumite aspecte ale comportamentului lor
sau apartenenţa la structurile vechiului regim, dar pentru aceleaşi eforturi, unii reprezentanţi ai populaţiei
româneşti din zonă sunt taxaţi şi etichetaţi ca „naţionalişti, şovini, nostalgici, şi criptocomunişti, venetici
care nu şi-au găsit căminul şi rostul în noua societate”.
Prin tehnici rafinate de manipulare a opiniei publice, de multe ori, cei care îndrăznesc să-şi expună
public părerea în problemele majore ce vizează raporturile interetnice şi a căror poziţie nu este conformă cu
„linia oficială locală”, sunt prezentaţi ca neprieteni ai populaţiei de naţionalitate maghiară.
În locul unor opinii sincere, exprimate cu demnitate şi francheţe, sunt preferate punctele de vedere
„comode”, „neutre”, care, de cele mai multe ori, sunt conjuncturale şi nesincere. Din acest punct de vedere
s-a făcut un pas înapoi faţă de înaintaşi. Iată ce spunea profesorul Levai Ludovic din Odorhei, în articolul
„problema minorităţilor”, din săptămânalul „Secuimea” nr. 71, din 9 septembrie 1932: „Nu stimez pe acel
român care nu jertfeşte orice pentru cultura, pentru viaţa naţiunii sale sau pentru limba, arta sau viitorul

285
ei...Aceasta pretind însă şi de la conducătorii intelectuali ai României faţă de noi. Să ne iubească, să ne
stimeze pentru că apărăm şi ţinem la naţiunea noastră”.
O cercetare atentă a sistemului de relaţii sociale şi raporturi interpersonale, a contextului şi
climatului socio-politic din judeţele Covasna şi Harghita ar depista existenţa unui sistem sui-generis de
recompense şi sancţiuni aplicat populaţiei româneşti după aprecierea „este cu noi” sau „Împotriva noastră”.
În comparaţie cu populaţia de naţionalitate maghiară din Covasna şi Harghita, care dispune de
structuri proprii consolidate, un sistem eficace de asociaţii şi fundaţii culturale, consistent sponsorizate din
exteriorul ţării, şi de unul informaţional modern, populaţia de naţionalitate română din cele două judeţe nu
dispune de aceste avantaje.
Nu există structură organizatorică care să permită cunoaşterea problemelor cu care se confruntă
comunităţile româneşti în diversitatea lor şi coordonarea eforturilor pentru soluţionarea unitară a
problemelor specifice zonei.
Înainte de 1 Decembrie 1918, viaţa comunităţilor româneşti aflate în Curbura interioară a
Carpaţilor se concentra în jurul unor instituţii fundamentale precum: Biserica strămoşească, şcoala
confesională, cercurile culturale ASTRA, iar, la nivel zonal, băncile româneşti, Partidul Naţional Român şi
Sinoadele Arhiepiscopilor din Sibiu şi Blaj. În perioada interbelică, la acestea se adaugă şi organele
administraţiei locale.
Astăzi, în multe localităţi cu populaţie mixtă, nici una din instituţiile enumerate nu mai există sau
se află în imposibilitate de a-şi îndeplini funcţiunile, ca să nu mai vorbim de lipsa de reprezentare în
consiliile locale şi în aparatul funcţionăresc al acestora,
Nu se poate vorbi, deci, de o autentică reconciliere până când toleranţa concretizată în acceptarea
din convingere a pluralismului etnic, cultural şi confesional nu vor deveni realităţi cotidiene în fiecare
localitate, din această parte a ţării.
Reconcilierea ca bază a unei convieţuiri normale de lungă durată nu poate avea loc fără o
legislaţie, structuri şi instituţii care să permită românilor - indiferent de numărul lor din fiecare localitate –
să se manifeste nestingherit ca români în propria ţară, să-şi menţină şi să-şi afirme identitatea culturală şi
religioasă specifică.
Reconcilierea este de neconceput în afara unei atitudini de maximă receptivitate din partea
organizaţiilor şi instituţiilor judeţene şi locale faţă de trebuinţele şi aspiraţiile românilor. Reconcilierea
presupune cu necesitate prezenţa în conducerea judeţului, localităţilor şi instituţiilor publice a unor oameni
integri, echilibraţi, democraţi autentici şi înlăturarea prin voinţa opiniei publice a celor şovini şi extremişti.
Reconcilierea şi buna convieţuire nu este posibilă fără curajul de a lua atitudine împotriva unor
situaţii, acte şi fapte ale concetăţenilor noştri care pot leza interesele, simbolurile şi demnitatea celeilalte
etnii, fără curajul de a opri „isteriile colective”, fasciste şi teroriste, de genul celor din primăvara anului
1990, de la Baraolt, când românii din oraş pentru faptul că şi-au declinat apartenenţa la organizaţia
culturală „Vatra Românească”, au fost urcaţi pe platforma unui camion, jigniţi, înjosiţi şi umiliţi sub
privirile aprobatoare sau cel puţin de complicitate ale unui oraş întreg.
Reconcilierea şi buna convieţuire se vor manifesta plenar atunci când fiecare cetăţean din zonă va
avea curajul să-şi exprime public opiniile şi convingerile chiar şi atunci când acestea nu sunt în
concordanţă cu doctrina unui partid sau a altuia.
Astăzi suntem în situaţia descrisă de Cseh Istvan, în publicaţia bilingvă „Ţinutul Secuiesc” din
Odorheiul Secuiesc, în nr. 2 din februarie 1932: „Nevoia de a trăi mai departe împreună ne porunceşte o
înţelegere mai dreaptă a lucrurilor...Aceasta o dorim cu toţii, fără excepţie, dar nu cutezăm să vorbim
despre dorinţa noastră pentru că unii ne-ar considera renegaţi sau vânzători de neam”.
De necesitatea reconcilierii şi a bunei convieţuiri trebuie să fie convinşi tot mai mulţi cetăţeni.
Formarea de convingeri profunde pe această problematică, schimbarea unor prejudecăţi şi şabloane preluate
de la înaintaşi, constituie un proces dificil care nu poate avea loc în afara influenţei societăţii civile şi a
mijloacelor de comunicare în masă. Ori, prin mesajul transmis şi finalitatea urmărită de unele publicaţii şi
emisiuni radio – TV locale şi centrale şi din afara ţării, care, după o recentă declaraţie, fac parte dintr-un
„program întocmit pe 500 de ani” – numai convingeri şi comportamente favorabile reconcilierii şi bunei
convieţuiri nu se vor forma în conştiinţa publicului receptor.
Şi nu în ultimul rând, reconcilierea şi buna convieţuire presupun luarea măsurilor care să ducă la
eliminarea urmărilor Dictatului de la Viena în toate localităţile judeţului Covasna şi Harghita, în domeniile
cele mai afectate – Biserica strămoşească, învăţământul şi cultura în limba română.
Un semn concret că s-a schimbat ceva în atitudinea faţă de cele petrecute în perioada 1940-1944
l-ar constitui scuzele cerute în mod public de către reprezentanţii populaţiei de etnie maghiară, populaţiei

286
româneşti din cele două judeţe pentru suferinţele îndurate în anii 1940-1944, aşa cum au făcut-o, în ultima
perioadă, reprezentanţii altor popoare care au pricinuit suferinţe foştilor inamici din cel de al doilea război
mondial.
Procedând în acest fel, ne vom dovedi nouă şi urmaşilor noştri că avem puterea şi
înţelepciunea necesară să proiectăm aşa cum se cuvine viitorul comun, pe care cu toţii ni-l dorim mai
bun, într-un areal caracterizat prin pluralism cultural şi confesional.
Înţelepciunea înaintaşilor ne arată că prea multe lucruri ne leagă, prea mulţi strămoşi
comuni îşi dorm somnul de veci în cimitirele noastre, prea apropiaţi suntem ca să nu muncim în
linişte şi pace. Ceea ce ne apropie este infinit mai mult decât ceea ce ne desparte. Avem şansa ca
generaţia noastră să-şi aducă contribuţia la aplanarea unui diferend ce durează de peste o mie de ani
şi să înfăptuiască reconcilierea istorică dintre români şi maghiari. Nu trebuie să o ratăm.

287
 Discursul lui Marko Bela ţinut la Târgul Secuiesc
cu ocazia sărbătoririi zilei maghiarilor de pretutindeni la 15 martie 2006

Stimaţi concetăţeni!
Secui şi maghiari de pretutindeni!

De multe drepturi au fost privaţi maghiarii din Transilvania în secolul al XX-lea, multe drepturi
avem de redobândit noi, acum, în secolul al XXI-lea. Ceea ce înaintaşii noştri au pierdut, trebuie să
recâştigăm noi, acum. Iar ceea ce străbunii noştri ne-au lăsat moştenire, trebuie să păstrăm.
În primul rând despre asta aş vrea să vorbesc azi: despre moştenire. Am moştenit o datorie, am
moştenit lupta, am moştenit munca pe care străbunii noştri nu au putut-o desăvârşi. Noi trebuie să ne
îndeplinim datoria, noi trebuie să ducem bătălia, noi trebuie să ducem munca la bun sfârşit. Şi trebuie s-o
facem pentru că numai astfel putem păstra ceea ce străbunii ne-au lăsat moştenire: pământul natal.
În deceniile comunismului a fost cât pe-aci să pierdem acest pământ natal, Ţinutul Secuiesc,
Transilvania, cât pe ce să ne fugă de sub picioare ogoarele, în cuiburile rândunicilor se aciuiseră deja
vrăbiile, alţii pescuiau în râurile noastre, alţii vânau în pădurile noastre, alţii tăiau copacii în munţi, alţii îşi
păşteau oile aici, alţii s-au mutat în casele noastre, în toate oficiile s-a uitat limba maghiară, secuii au pornit
deja să-şi caute o altă ţară, şi-au urcat deja mobila şi cărţile în vagoane, mulţi au renunţat deja la orice
speranţă când a căzut dictatura naţional-comunistă.
Câţi au fost şi printre noi care au văzut deja moştenirea pierind şi nu mai credeau în renaşterea
secuimii, ai maghiarimii din Transilvania.
Noi însă am înviat mereu, în decursul istoriei, din toate letargiile. Ne-am ridicat mereu în picioare.
Pământul natal, această scumpă moştenire noi, secuii, am păstrat-o chiar şi în cele mai grele împrejurări.
Noi nu suntem neam de învinşi, în pieptul nostru nu pâlpâie foc de paie, ci arde un foc durabil, noi suntem
poporul lui Petőfi Sándor şi al lui Gábor Áron.
Acest foc ne-a păstrat în viaţă, acest foc a contopit secuimea, întreaga maghiarime într-o naţiune
unită. Pentru a redobândi moştenirea ce ni s-a furat, am avut nevoie de forţă, inteligenţă, răbdare şi unitate.
Fiindcă degeaba ai oricâtă înţelepciune, oricâte programe geniale, obiective măreţe, dacă nu suntem uniţi,
în fiecare clipă. Şi e în zadar unitatea care durează doar o clipă, dacă suntem capabili de solidaritate doar
pentru scurtă vreme, pentru că munca e de durată, lupta e lungă până ce ajungem la ţelul propus.
Tocmai în asta rezidă marile învăţăminte ale revoluţiei de la 1848. Altfel a văzut lucrurile Kossuth
Lajos, altfel le-a văzut Széchenyi István sau Deák Ferenc, şi pe toţi i-a criticat Petőfi Sándor. Unii l-au
considerat pe Kossuth necugetat, alţii, dimpotrivă, şovăielnic. În multe chestiuni nu au fost de aceeaşi
părere stelele maghiare ale revoluţiei paşoptiste. Un lucru însă au ştiut bine, toţi. Au ştiut deviza: libertate,
egalitate, fraternitate! Şi au ştiut că toate acestea pot fi cucerite doar împreună. Trebuie să pui la o parte
orgoliul, vanitatea, interesul propriu, şi trebuie să fii unit. Nici n-a putut fi înfrântă această luptă pentru
libertate decât prin superioritatea forţelor ţariste, prin complicitatea ţarului şi împăratului. Atunci au învăţat
şi secuii cât de păguboasă e dezbinarea, dar au învăţat şi rostul, raţiunea unirii. Că doar şi strămoşii noştri s-
au certat trei zile la Lutiţa, şi tot nu s-au putut înţelege, unii au plecat, fluşturatic, la luptă, iar cei din Trei-
Scaune s-au întors acasă, pentru a se pregăti. Privind în urmă, important este nu cine a avut dreptate, ci
tocmai faptul că astfel nimeni n-a ajuns să aibă dreptate. Pe cei ce, slabi, cu forţe înjumătăţite, s-au aruncat
în luptă, i-au masacrat austriecii, pe când cei întorşi acasă, în Trei-Scaune, s-au pregătit, şi au rezistat, apoi,
cu succes, multă vreme. Ei au salvat onoarea Ţinutului Secuiesc, dar dezbinarea şi-a produs efectele:
ulterior secuii au putu fi subjugaţi mai uşor.
Să nu uităm, aşadar: nu există adevăr mai important decât unitatea maghiarilor, nici un interes, nici
o nemulţumire, nici o supărare, nici o nerăbdare nu împuterniceşte pe nimeni să spargă această unitate.
Ceea ce am obţinut până în prezent, am obţinut împreună!
Mai avem mult de redobândit, e drept, dar totuşi am recucerit deja o parte a moştenirii strămoşilor.
Pe ogoarele noastre noi arăm, noi semănăm, noi secerăm, din nou. Problema este de-acum dacă ne
ajunge cât secerăm, dacă putem trăi din cât culegem. Nu putem, şi avem datoria să schimbăm lucrurile, să
facem ca pământul nu doar să ne aparţină, dar să şi ne ţină!
În pădurile noastre cântă din nou pasărea noastră, am redobândit peste trei sute de mii de hectare
de păduri în judeţele secuieşti. Dar degeaba e a noastră pasărea aceea, fiindcă tot pasărea omului sărac este.
Avem datoria să schimbăm şi aceste stări. Trebuie să asigurăm un trai demn pensionarilor, tinerilor aflaţi la
început de carieră, tuturor oamenilor.
Am redobândit multe şcoli şi clădiri, dar mai avem multe de reprimit.

288
 Funcţionarii de la ghişee ştiu din nou ungureşte, iar pe cei care nu cunosc limba maghiară, trebuie
să-i punem să înveţe. Şi poliţistul şi poştaşul, toţi cei care mănâncă pâinea noastră. Fiindcă de-acum aşa
trebuie să vedem lucrurile: cel care este funcţionar aici, în Ţinutul Secuiesc, mănâncă pâinea noastră. La
urma urmei îşi ia salariul din impozitul nostru, al secuilor, nu din alte surse. Apoi atunci să poftească să
vorbească şi în limba maghiară, iar dacă nu ştie, şi e funcţionar, să înveţe.
Am redobândit multe în aceşti ani, ogoare, păduri, şcoli, dreptul de utilizare a limbii maghiare în
viaţa publică, dar cred că am redobândit un lucru şi mai important: încrederea! Încrederea că nu putem fi
reduşi la tăcere şi că împreună suntem foarte puternici!
Dar numai împreună suntem puternici!
Eu am încredere în dăinuirea maghiarilor din Bazinul Carpatic, şi nutresc convingerea că noi
trebuie să intrăm cât mai repede în Uniunea Europeană, pentru că atunci vom fi din nou cu adevărat
împreună cu Ungaria. Mulţi nu ştiu, de pildă, că în Uniunea Europeană primarii sau consilierii locali vor fi
aleşi nu numai prin votul celor care au cetăţenia ţării, ci prin votul tuturor care trăiesc aievea în acea
comună, acel oraş, acel judeţ. Eu cred că în Uniunea Europeană viaţa noastră se va schimba foarte mult.
Dar asta, fireşte, nu ajunge.
Mai avem multe deziderate de realizat.
Trebuie să dobândim dreptul ca în treburile noastre să putem decide noi înşine. Fie că e vorba de
şcoală, sau de ce se va întâmpla cu satele, oraşele, pământurile, pădurile noastre.
Avem nevoie de autonomie!
Avem nevoie şi de autonomia secuimii!
Ar fi bine dacă ea s-ar putea înfăptui prin declaraţii sau proclamaţii.
Ar fi bine dacă azi am proclama-o, iar mâine ne-am trezi că avem autonomie. Ar fi bine să putem
sta apoi cu mâinile-n sân. Zău c-ar fi bine! Dar nu se poate! Pentru autonomie trebuie să muncim, să
luptăm, ea trebuie construită cărămidă cu cărămidă. Avem forţa, avem cunoştinţele, avem mijloacele
politice necesare pentru aceasta! Noi nu mai putem fi ignoraţi, azi, în România, fără noi nu ar exista
majoritate guvernamentală, nu ar exista stabilitate.
Noi suntem oameni de cuvânt, dar pretindem asta şi partenerilor noştri români. Să înceteze odată
veşnicele încălcări ale cuvântului dat!
Noi am fost nevoiţi, în decursul istoriei, să luptăm din greu pentru orice, nu am primit nimic uşor.
Şi aşa este şi în prezent. Dar dacă suntem stăruitori, mai devreme sau mai târziu vom izbuti.
Dacă ne-am fi poticnit la primul obstacol, azi nu am avea Statuia Libertăţii, nimic nu am avea azi
în Transilvania.
Are, deci, sens munca, are sens lupta!
O primejdie trebuie, doar, să evităm: dezbinarea! Cu toţii am putut vedea: de cum ne simt slabi, de
cum ne văd dezbinaţi, ne şi ameninţă smintiţii de peremişti, vor să vină în Ţinutul Secuiesc, de parcă nu au
venit destui în deceniile trecute. Desigur, pe cei ce vin ca musafiri, îi primim cu dragă inimă, dar cei ce vor
să ne ameninţe, să rămână acasă, fiindcă nu ne speriem.
Dar şi noi trebuie să ne gândim bine cum facem politică de aici înainte: cu luciditate, cu răbdare,
uniţi, sau aruncând vorbe mari, încercând să prindem vrăbii bătând toba, strigând vrute şi nevrute, certându-
ne, folosind ziua de 15 Martie unii împotriva altora, neobţinând nimic, doar dând apă la moara
ultranaţionaliştilor români, oferindu-le muniţii.
Poporul lui Petőfi Sándor, poporul lui Kosuth Lajos, poporul lui Gábor Áron trebuie să fie unit,
înţelept şi tenace.
Un popor unit, înţelept, tenace nu poate fi oprit de nimeni pe drumul său. Scopurile noastre sunt
oneste: vrem libertate, egalitate, fraternitate pentru noi, şi vrem acelaşi lucru şi pentru alte naţiuni.
Urez sărbătoare fericită tuturor secuilor, tuturor maghiarilor!

MARKÓ BÉLA
Târgu Secuiesc
15 martie 2006

ROMPRES

289
Forumul Civic al Românilor din Harghita şi Covasna

PROTEST

Luând act de conţinutul discursului vicepremierului Guvernului României, Marko Bela, rostit la
adunarea populară din 15 martie a.c. de la Tg. Secuiesc, comunitatea românească din judeţele Covasna şi
Harghita este revoltată de mesajul extremist, iredentist, revizionist şi şovin pe care acesta l-a transmis
public.
Prin vehemenţa sa ultranaţionalistă, discursul liderului UDMR îl plasează pe acesta în fruntea
extremiştilor maghiari din România, depăşindu-l clar pe Laszlo Tokes et comp.
De această dată, domnul Marko Bela, şi-a scos la Tg.Secuiesc masca de “democrat, moderat şi
european”, arătându-ne tuturor adevărata faţă şi intenţiile reale, ale sale şi ale formaţiunii politice pe care o
conduce.
Documentul reprezintă, în fapt, o cvasiproclamaţie pentru autonomia teritorială etnică a aşa-zisului
Ţinut Secuiesc, negându-se orice fel de drepturi ale românilor, pe acest teritoriu. Mai mult decât atât, prin
conţinutul mesajului, maghiarii sunt îndemnaţi să ducă „bătălia” pentru “ceea ce străbunii le-au lăsat
moştenire – pământul natal”.
Maghiarilor le este indicată ţinta bătăliei şi le sunt identificaţi duşmanii, respectiv românii, care sunt
fie “vrăbiile” care „s-au aciuit în cuiburile rândunelelor”(maghiarilor-n.n.), fie acei „alţii” care pescuiau în
râurile lor, vânau în pădurile lor, tăiau copacii şi păşteau oile în munţii lor, şi s-au mutat în casele lor, fie
„smintiţii” care „au venit destul în deceniile trecute” şi care sunt primiţi, doar dacă vin ca „musafiri”.
Întreg discursul este astfel conceput ca şi când istoria acestor meleaguri ar începe doar odată cu
aşezarea secuilor aici, ar fi fost făcută doar de aceştia, o istorie în care românii nici nu ar fi fost şi nici nu ar
mai avea ce să caute.
În buna tradiţie a discursurilor de inspiraţie fascistă, mesajul lui Marko Bela este un îndemn la
ostilitate şi ură, la înlăturarea elementului românesc, fie prin asimilare, fie prin purificare etnică, aşa cum au
procedat înaintaşii săi până la Unirea din 1918, în timpul ocupaţiei horthyste şi a Regiunii Autonome
Maghiare.
Recunoaştem în spusele sale “învăţăturile” grofilor către vechilii secui cum să-i trateze pe iobagii
români de pe moşiile lor. Maghiarii “trebuie să-i pună să înveţe limba maghiară” pe toţi românii de aici
care „mănâncă pâinea secuilor”, „fiindcă de acum aşa trebuie să vedem lucrurile”: românii care îşi iau
salariul aici înseamnă că mănâncă pâinea secuilor şi atunci „să poftească să vorbească limba maghiară”. Iar
dacă nu…
Prin toate afirmaţiile grave, antiromâneşti, anticonstituţionale, neeuropene, Marko Bela a
demonstrat că nu este demn de a ocupa înalta funcţie de vicepremier al Guvernului României, încălcând
flagrant jurământul de credinţă depus la investirea în funcţie şi în consecinţă Consiliul Director al
Forumului Civic al Românilor din Harghita şi Covasna solicită demiterea sa din această funcţie.
În acelaşi timp, conducerea Forumului, solicită din nou, pentru a treia oară, Preşedintelui,
Guvernului şi Parlamentului României să analizeze de urgenţă situaţia românilor din judeţele Covasna şi
Harghita, şi să acorde o întrevedere reprezentanţilor societăţii civile din aceste judeţe, pentru a prezenta
starea dramatică a românilor numeric minoritari, care suportă “binefacerile” autonomiei existente de facto,
în această parte de ţară.

Sf.Gheorghe, 16 martie 2006

Biroul de presă al Forumului Civic al Românilor din Harghita şi Covasna.

290
291
 Rezumat

Volumul Românii la contactul dintre culturi este o sinteză a cercetărilor efectuate de autoare în
satele şi oraşele etnic-mixte interpretate în lumina contactului dintre culturi. Noutatea studiului sau valoarea
lui adăugată constă în faptul că pentru prima dată în literatura sociologică şi antropologică românească este
articulată perspectiva teoretică a contactului dintre culturi cu cercetarea de teren a etniilor cu cea mai mare
pondere din ţara noastră. Paginile de teorie a contactului dintre culturi oferă un amplu şi documentat ghid
de cercetare pentru orice cercetător al problemei, iar investigaţiile de teren, îl ajută să interpreteze
rezultatele proprii în lumina acestei teorii.
Lucrarea pune în prim plan climatul interetnic rezultat din modul de comportare al românilor cu
„oaspeţii” aşezaţi de-a lungul istoriei pe teritoriul ţării noastre şi rămaşi până în zilele noastre, în strânsă
legătură cu modul în care aceştia s-au raportat la români ca mediu integrator. Etniile analizate sunt
maghiarii, secuii, saşii, turcii, tătarii şi romii, fiecare dintre ele cu specificul său identitar, exprimat în
cultură, limbă şi religie. Studiul privind deschiderea acestora la contactul cu cultura română relevă diferenţe
notabile atât între etnii, cât şi de-a lungul timpului. De pildă, maghiarii şi saşii, în virtutea statutului lor
social-economic de grupuri privilegiate, au avut o conduită puţin deschisă la schimbul de modele culturale
şi orientări valorice cu românii. Instituind coduri de conduită extrem de elaborate şi riguroase, au încurajat
puţin schimbul cu cei dominaţi, românii, deşi chiar şi în aceste condiţii, schimburile au avut loc de ambele
părţi, în ciuda a ceea ce se stabilea prin coduri. Turcii şi tătarii, etnii deschise la schimburi, sunt bine
integraţi şi au o convieţuire pe care atât ei cât şi românii o consideră model.
Românii, care întotdeauna erau mai numeroşi, chiar dacă nu sunt găsiţi în documentele regale,
datorită statutului lor social inferior, sunt descoperiţi în înrâurirea pe care au exercitat-o asupra modului de
viaţă al „oaspeţilor regelui”, în numele apelor (Iorga) şi în antroponimele din conscripţii (Ranca). Numai în
secolul XX, când starea lor social-economică s-a îmbunătăţit, ajungând-o pe-a foştilor stăpâni, devin pentru
mulţi etnici chiar modele de muncă, de omenie şi de aspiraţii privind destinul copiilor lor, după opiniile
acestora.
Cu maghiarii, românii au avut relaţii interetnice mai speciale din cauza tendinţei nestinse de nimic
a liderilor lor din trecut şi de astăzi de a domina şi de a se extinde dincolo de cât le permite dimensiunea lor
etnică. Numai că, atât în trecut, cât şi în prezent, există o mare masă de maghiari, acei oameni simpli,
oneşti, echilibraţi şi cu simţul realităţii care îşi doresc un trai firesc în pace, prosperitate şi înţelegere cu
românii, cu toţi ceilalţi etnici şi resping elucubraţiile fanteziste şi anacronice ale politicienilor lor. Neluând
în seamă realitatea, liderii maghiari inventează tot felul de proiecte – de autonomie a ţinutului secuiesc, de
autonomie culturală, economică, financiară - prin care vor să tulbure apele în România şi în ţările din jur.
De aceea, în lucrare, pentru o profundă cunoaştere a lor, le-am acordat un spaţiu mai mare, atât ca analiză
cât şi ca documente.
Ideea centrală a lucrării este că românii, ca majoritari, la contactul cu alte culturi au manifestat
deschidere, ospitalitate, au împrumutat de la cei de la care au avut ce învăţa şi la rândul lor au oferit cu
generozitate din harul cu care au fost înzestraţi. În raporturile cu etnicii, s-au comportat după un model
cristalizat de-a lungul istoriei lor frământate, cu măsură, respect şi consideraţie, cu conştiinţa şi liniştea
celor care se ştiu acasă, având ca valori prietenia, încrederea şi nevoia de comunicare, un inegalabil dar
general-uman.

292
 Summary

The volume Romanians at the Culture Contact is a synthesis of the researches done by the
author in the villages and towns with ethnic groups. Its novelty and plus value consist in the fact that for the
first time in the Romanian sociological and anthropological literature theoretical and empirical perspectives
of culture contact are put together. The theory of culture contact offers an ample guide for research to any
researcher of the problem and field investigations help him to interpret his own results in the light of this
theory.
The work puts in evidence the interethnic climate among Romanians as integrative milieu and the
“guests” who came on our territory and have remained here up to now. The ethnic groups studied are:
Hungarians, Szeklers, Saxon-Germans, Tatars, Turks and Roma, everyone with its own identitar specific
expressed in culture, language and religion. The study on their opening to Romanian culture shows us great
differences among ethnic groups. For instance, Hungarians and Saxon-Germans, in the virtue of their
social-economic status as privileged groups, had a behavior less open to cultural patterns and value
orientation change with Romanians. By their very elaborated and severe inner behavior codes, they did not
allow the communication with them, but this had not occurred in reality. Tatars and Turks were open to
Romanian culture. They are well integrated and consider themselves the most loyal ethnic groups in
Romania.
Romanians, though more numerous than other ethnic groups, are not found in old historical
documents because of their inferior status, but they can be discovered in the influences on the “king’s
guests”, in the names of rivers (Iorga), in antroponimes from conscriptions (Ranca). Only in the XX-th
century Romanians’ social-economic status improved at the level of their masters and even surpassed them,
becoming model for them in hard working, humanism (omenie), and social aspirations for children.
Romanians has always had special relationships with Hungarians because of their past and present
leaders’ tendencies to dominate and extend more then they need by their demographic dimension. Beyond
these leaders, there is a great mass of honest and balanced population who desires to live in peace,
understanding and prosperity with Romanians and other ethnic groups, rejecting the obsolete fantasies of
their leaders. Hungarians leaders do not take into account the reality, invent all kinds of autonomy:
autonomy of Szecklers region, cultural autonomy, administrative, economic autonomy etc., by which they
want to trouble waters in Romania and in the neighbouring countries. In the book I have written much more
about them for a deep knowledge of their specific “culture contact”.
The core of the book is the idea that Romanians, as majority population and integrative milieu, at
the contact with other cultures show opening, hospitality, being receivers and donors at the same time. In
the relations with the other ethnic groups they have behaved in a way long crystallized in history, with
measure, respect, consideration, with the conscience and silence of those living in their own house, having
as values friendship, trust, the need to communicate with others, an unequal general-human gift.

Copertă – spate

FOTOGRAFIE

293
 MARIA COBIANU – BĂCANU

• Inovaţie şi tradiţie în dezvoltarea culturală, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1988.
• Cultură şi valori în perioada de tranziţie, Editura Economică, Bucureşti,1994.
• SOS – Românii din Covasna şi Harghita ! Editura Petru Maior, Târgu Mureş, 1998.
• Cultură şi evaluare, Ministerul Culturii, Centrul de Pregătire şi Formare a Personalului din
Instituţiile de Cultură, Bucureşti,1999.
• Drama maghiarizării românilor din Covasna şi Harghita, Editura Eurocarpatica, Sfântu
Gheorghe, 2000.
• Mihail M. Cernea – Un inovator în sociologie şi dezvoltare internaţională, Editura Economică,
Bucureşti, 2001.
• Cultura, identitatea naţională şi educaţia în dezvoltarea durabilă a societăţii româneşti,
coordonatoare, în colaborare cu Petruş Alexandrescu şi Ozana Cucu-Oancea, Editura Paralela 45,
Bucureşti, 2002, premiată în anul 2004 cu premiul „Dimitrie Gusti” al Academiei Române.
• Adolescenţii „Primăvara Europei”. Cultura procesului de integrare europeană, Editura
ARVIN, Bucureşti, 2004, coordonatoare, în colaborare cu Elena Cobianu şi Petruş Alexandrescu.
• Şcoala românească, încotro? Maria Cobianu-Băcanu şi Petruş Alexandrescu, Editura Paralela
45, Bucureşti, 2004.
• Circa 250 de studii şi articole în reviste de specialitate şi în alte publicaţii.
• Specializare în sociologie rurală, sociologia culturii şi a educaţiei, antropologie culturală,
axiologie, relaţii interetnice şi contactul dintre culturi.

294
295