Educatie Interculturala M. Voinea

Mihaela VOINEA
Anul III, semestrul II
REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

Cuprins
Introducere 3
Chestionar de evaluare iniţială 5
Unitatea de învăţare nr.1 Globalizare şi interculturalitate 6
1.1. Introducere 6
1.2. Obiectivele unităţii de învăţare 6
1.3. Globalizarea cultura diversităţii 6
1.4. Rezumat 10
1.5. Test de evaluare 11
Unitatea de învăţare nr. 2 Modele explicativ-interpretative ale culturii 12
2.1. Introducere 12
2.3. Polivalenţa conceptului de cultură 12
2.4. Modele explicativ-interpretative ale culturii 16
2.5. Rezumat 20
2.5. Temă de control 21
Unitatea de învăţare nr.3 Valori, dimensiuni şi obiectivele educaţiei interculturale 22
3.1. Introducere 22
3.3. Valorile şi interculturalitatea 22
3.4.Dimensiunile educaţiei interculturale 24
3.5.Obiectivele educaţiei interculturale 24
3.6.Rezumat 27
Unitatea de învăţare nr.4 Competenţa interculturală 28
4.1. Introducere 28
4.3. Competenţa interculturală – definire şi componente 28
4.4. Pedagogia diversităţii şi competenţa interculturală 30
4.5. Rezumat 33
Unitatea de învăţare nr. 5 Democraţie şi interculturalitate 35
5.1. Introducere 35
1
5.3. Democraţie şi interculturalitate: clarificări conceptuale, pluralism – democraţie – 35
cetăţenie, drepturi culturale.
5.4. Rezumat 40
Unitatea de învăţare nr. 6 Identitate şi reprezentări sociale. 41
Stereotipuri, prejudecăţii, discriminare. Rolul educaţiei interculturale în diminuarea
prejudecăţilor
6.1. Introducere 41
6.3.Socializare, identitate şi alteritate culturală 41
6.4.Stereotipuri, prejudecăţii, discriminare. Rolul educaţiei interculturale în 46
diminuarea prejudecăţilor
6.5.Rezumat 49
Unitatea de învăţare nr.7 Comunicare şi învăţare interculturală 51
7.1. Introducere 51
7.3. Comunicarea şi învăţarea interculturală 51
7.4. Rezumat 54
Unitatea de învăţare nr.8 56
8.1. Introducere 56
8.3. Educaţie interculturală şcolară şi nonşcolară 56
8.4. Rezumat 59
8.5. Test de evaluare a cunoştinţelor 59
Unitatea de învăţare nr.9 Formarea cadrelor didactice pentru interculturalitate 60
9.1. Introducere 60
9.3. Formarea cadrelor didactice pentru interculturalitate 61
9.4. Rezumat 63
Bibliografie 65
2
Introducere
Educaţia interculturală se afirmă tot mai preganant ca o dimensiune indispensabilă a

societăţii actuale globalizate, dinamice şi deosebit de diversă. Ea este cu atât mai necesară
cu cât urmăreşte formarea competenţelor de intercunoaştere, înţelegere şi adaptare în
această lume complexă în care trăim, în care unul dintre pilonii educaţei este „să trăim
împreună cu ceilalţi”.
Cursul de faţă, care se adresează în special celor care se pregătesc pentru cariera
didactică şi urmăreşte crearea unei baze solide de competenţe ce pot fi dezvoltate ulterior.
Se doreşte familiarizarea cursanţilor cu domeniul vast şi complex al culturii şi
inteculturalităţii, al problemelor care apar care apar în cunoaşterea, comunicarea şi
acceptarea celuilalt, indiferent cine este el. „Unitatea în diversitate”, care reprezintă unul
dintre scopurile educaţiei interculturale nu se poate obţine fără atitudini deschise faţă de
celălalt, fără conştientizarea stereotipurilor, prejudecăţilor care apar în relaţia cu altul şi
fără cultivarea gîndirii critice şi a empatiei. Iată de ce, cursul de faţă propune spre reflecţie
şi probleme legate de cunoaşterea şi autocunoaşterea identităţii, a proceselor de
culturalizare şi socializare.
Materialul a fost elaborat astfel încât să răspundă atât nevoii de cunoaştere (prin
prezentarea unor opinii, teorii sau puncte de vedere ştiinţifice diferite) cât şi celei de formare
(prin solicitarea unor opinii sau interpretări personale, realizarea de comparaţii sau eseuri).
Obiectivele cursului
– Formarea sistemului de concepte specifice domeniului interculturalităţii
– Dezvoltarea gândirii critice şi acceptării alterităţii
– Dezvoltarea unor competenţe interculturale (comunicare, toleranţă, deschidere)
– Formarea unor atitudini pozitive şi deschise pentru diversitate, alteritate
Competenţe conferite
- Capacitatea de a utiliza conceptele specifice domeniului în situaţii
cotidiene
- Analiză critică a identităţii proprii şi a identităţii altuia
- Capacitatea de a comunica empatic, asertiv în contexte culturale diferite
Resurse şi mijloace de lucru
Metodele indicate pentru parcurgerea cursului:
3
- lectura
- reflecţia
- conversaţia euristică
– lucrul în echipă; învăţarea prin cooperare
Structura cursului
1. Globalizare şi interculturalitate
2. Modele explicativ-interpretative ale culturii
3. Valori, dimensiuni şi obiective ale educaţiei interculturale
4. Competenţe interculturale
5. Democraţie şi interculturalitate: clarificări conceptuale, pluralism – democraţie
– cetăţenie, drepturi culturale.
6. Identitate şi reprezentări. sociale Stereotipuri etnice, prejudecăţi, discriminare.
Rolul educaţiei interculturale în diminuarea prejudecăţilor
7. Comunicarea şi învăţarea interculturală
8. Educaţie interculturală şcolară şi nonşcolară
9. Formarea interculturală a profesorilor
Temele de control sunt prezentate în UI2 şi UI 9.
Cerinţe preliminare
Discipline necesare: Fundamentele educaţiei, Comunicare şi educaţie,
Gândire critică
Discipline deservite
Psihopedagogie specială, Managementul clasei de elevi,
Durata medie de studiu individual

Fiecare UI necesită un timp de studiu individual 2-3 ore
4
Chestionar evaluare iniţială
1. Ce semnificaţie acordaţi expresiei “educaţie interculturală”?

2. Ce este o societate multiculturală?
3. Ce / cine este un om diferit de tine?
4. Este bine să fim diferiţi unii de alţii ? De ce?
5. Ce înţelegeţi prin expresia “toţi diferiţi- toţi egali”?
6. Aţi trăit vreodată experienţa marginalizării? Ce aţi simţit?
7. Ce atitudine trebuie să avem faţă de imigranţi?
8. Aţi renunţa la religia parinţilor dvs? În ce condiţii?
9. Credeţi că studiul educaţiei interculturale în şcoală este necesar? De ce?
10. Ce aşteptări aveţi de la un curs cu numele “Educaţie intercultural ă”?
5
Unitatea de învăţare 1. Globalizare şi interculturalitate
Cuprins
1.1. Introducere 6
1.3. Globalizarea cultura diversităţii 6
1.4. Rezumat 10
1.1. Introducere
Cursul de faţă urmăreşte sensibilizarea cursanţilor asupra problematicii
educaţiei interculturale văzută ca efect al globalizării.
În acest sens, sunt analizate efectele pozitive dar şi limitele sau paradoxurile
globalizării şi rolul educaţiei interculturale în înţelegerea şi formarea unor
atitudini potrivite faţă de schimbare şi globalizare.
1.2. Obiectivele unităţii de învăţare

- să explice implicaţiile globalizării la nivel individual şi social
- să analizeze critic fenomenul globalizării
- să argumenteze necesitatea educaţiei interculturale în contextul globalizării
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.
1.3. Globalizarea - cultura diversităţii

“Globalizarea este realitatea însăşi, modul de a fi al timpului prezent, una dintre cele
mai semnificative probleme şi, totodată, provocări ale lumii contemporane” . (Ciolan, 20008,
p.54)
Fără a avea pretenţia de a surprinde esenţa complexă a globalizării, propunem ca
definiţie de lucru pentru globalizare ca fiind, într-un sens foarte larg (şi simplist) o modalitate
de unificare şi aliniere la anumite standarde de calitate a diferitelor aspecte ale vieţii
(economic, politic, cultural, educaţional etc.)
6
Chiar dacă domeniul economic a fost cel care a făcut globalizarea o realitate, impactul
globalizării se resimte de la ştergerea graniţelor devenite simbolice, până la globalizarea
comunicării, culturii sau educaţiei.
Ingredientele specifice societăţii globalizate sunt diversitatea, dinamica deosebită,
schimburile de toate felurile, comunicarea.
În acest context, globalizarea sau mondializarea sau aşa numitul „sat planetar” spre
care tinde omenirea, antrenează o anumită cultură a „unificării diversităţii” posibilă prin
educaţia interculturală.
Aşadar, corolarul globalizării este interculturalitatea sau mai corect spus, educaţia
interculturală.
Exemple
De-a lungul istoriei au existat valuri de emigrare, astfel că Europa de astăzi este
casa popoarelor cu multe culturi diferite. Aceasta face viaţa mai provocatoare,
dar şi mai complicată, deoarece trebuie să exersăm toleranţa şi acceptarea tuturor
indiferent de cultură sau religie.
Trebuie remarcat faptul că şi la nivel individual, sau mai corect spus, mai ales la nivel
individual se observa cel mai puternic, amprenta unei societăţi în continuă schimbare, în plin
proces de globalizare, bazată pe o multitudine de valori, uneori aflate în contrast: localism-
globalism, masă-individ, personal-anonim, cantitate-calitate, comuniune-izolare etc.
De exemplu, A. Neculau analizează dintr-o perspectivă filosofico-pedagogică „stilul
de viaţă între standardizare şi personalizare”, subliniind ideea redefinirii noţiunilor de relaţii
sociale, identitate, cetăţenie.
Într-o lume aflată în plin proces de globalizare, în care frontierele tind să devină
simbolice, avem nevoie într-adevăr de redefiniri, pentru a cunoaşte şi înţelege mai bine pe
alţii dar şi pe noi înşine. Nu întâmplător unul din pilonii educaţiei de azi este „a învăţa să
trăieşti împreună cu ceilalţi” (Delors, 2000,p.74)
Globalizarea, cu tot ce presupune ea este doar o parte a problemei legată de redefinirea
identităţii, prin raportare nu numai la comunitatea locală, dar şi la cea naţională, internaţională
şi chiar planetară. În acest sens scopul educaţiei este „atât de a reliefa diversitatea rasei
umane, cât şi de a facilita conştientizarea similitudinilor dintre indivizi şi interdependenţa
acestora” (idem, p.75)
O altă problemă referitoare la identitatea indivizilor legată tot de specificul societăţii
actuale este subliniată de David Lyon care arată: „Proiectul sinelui se traduce printr-unul al
7
posesiei de bunuri dorite şi în urmărirea unor stiluri de viaţă create artificial” deoarece
”experienţa mediată este implicată în structurarea contemporană a sinelui.” (Lyon, 1989,
pp.102-103)
Se pare că această experienţă mediată are un rol major în structurarea concepţiei
despre lume şi viaţă a indivizilor, cu efecte atât pozitive cât şi negative în planul individual şi
al relaţiilor interumane.
Deşi sunt şi autori (R. Silverstone) care recunosc rolul mass-mediei (în special al
televiziunii şi mai nou, al internetului) în promovarea unui anumit stil de viaţă care i-a ajutat
pe oameni să se adapteze unor cerinţe ale societăţii, majoritatea subliniază efectele negative:
infantilizarea auditorului, vulgarizarea culturii, promovarea unor modele mediocre, cultivarea
unei concepţii iluzorii despre viaţa de familie etc.
În acest sens, opinia lui Roger Silverstone este demnă de amintit: „Televizorul este,
atât din punct de vedere istoric, cât şi social, un canal de comunicare al suburbiei”
(R.Silverstone,1999, p.66) „Este suburban prin forma şi conţinutul programelor sale. Prin
includerea sa în însăşi viaţa de zi cu zi. Prin exprimarea şi întărirea echilibrului specific dintre
izolare şi integrare, uniformitate şi varietate, culturi şi identităţi (globale şi restrânse) care
sunt, într-adevăr, semnul existenţei suburbane.” (idem, p.71)
Analizaţi impactul emisiunilor de televiziune asupra stilului de viaţă al

adolescenţilor.
C. Cucoş vorbind despre „riscurile unei societăţi informaţionale” arată că „se naşte o
nouă societate – a anonimilor -, mai puţin responsabilă, în care prea multe sunt permise (...)
Şi, în ciuda aprenţelor de apropiere, de comunicare, dispare comuniunea, oamenii devin tot
mai izolaţi şi mai însinguraţi în faţa unor maşini inerte” (Cucoş, 2006, p.100)
Cu toate riscurile pe care le presupun, noile tehnologii de informaţie şi comunicare
sunt totuşi cele care contribuie la redefinirea lumii şi a noastră ca fiinţe ce trăim în această
lume. Aşadar, „revoluţia tehnologică este vitală pentru înţelegerea lumii noastre moderne, pe
măsură ce dă naştere unor noi forme de socializare şi chiar unor noi tipuri de identitate
individuală şi colectivă” (J. Delors, 2000, p.49)
A. Neculau afirma că schimbările la nivel individual impuse de societatea cunoaşterii
şi comunicării se găsesc în modificările ce ţin de mecanismele gândirii şi stilul cognitiv.
„Indivizii acum posedă instrumente „inteligente” cu care comunică, care facilitează
interacţiunea, modificând modul tradiţional de rezolvare al problemelor zilnice”(C.E, 2003,
p.63)
8
Ca urmare, gândirea analitică şi abilitatea de a lega un număr mare de variabile au
devenit necesare, la fel cum au devenit prioritare creativitatea şi deschiderea spre nou, gândire
critică şi simţul civic.
Să ne reamintim...
Societatea actuală, societatea cunoaşterii şi comunicării, se afirmă nu numai
prin globalizarea cunoaşterii şi a comunicării, dar şi prin globalizarea riscurilor:
societatea anonimilor, a însinguraţilor. De aici şi necesitatea unei educaţii adecvate
– educaţia interculturală, educaţia pentru schimbare, educaţia pentru democraţie şi
civism etc.
O altă caracteristică definitorie a societăţii actuale este comunicarea.

Conform dicţionarului de psihologie comunicarea este definită ca fiind în sens foarte
larg „orice proces prin care o informaţie este transmisă de la un element la altul, aceste
elemente fiind de natură biologică (comunicaţiile în sistemul nervos) tehnologică (procedeele
de telecomunicaţie) sau socială” (R. Doron, F. Parot, 1999, p.157 -158).
Comunicarea este atât de importantă pentru noi, întrucât unul dintre primele principii
referitoare la comunicare se referă chiar la faptul că „nu putem să nu comunicăm.” (Pânişoară,
2004, p.37).
Nu ne vom opri aici asupra analizei rolului şi funcţiilor comunicării, dorim doar să
subliniem faptul că acest proces a căpătat multiple determinări datorită dezvoltării ştiinţelor
care se ocupă de studiul comunicării.
Datorită importanţei acestui proces în societatea de azi, a modalităţilor de comunicare,
grija pentru o comunicare eficientă, adecvată contextului, a devenit o preocupare permanentă
a şcolii, cu atât mai mult cu cât azi comunicarea este văzută ca una din competenţele
funcţionale esenţiale pentru reuşita socială. Acest lucru este surprins de L. Şoitu care sublinia
ideea potrivit căreia scopul comunicării în şcoală nu se rezumă la reuşita şcolară, ci urmăreşte
reuşita umană, în toate condiţiile şi în toate momentele vieţii, iar comunicarea eficientă am
adăuga noi este cheia înţelegerii celuilalt.
Faptul că societatea se bazează pe comunicare nu este nou, dar ceea ce este
caracteristic comunicării din ziua de azi, este aceea că, se realizează prin tehnologii specifice
şi presupune competenţe tot mai nuanţate de utilizare a acestora, tehnologii care ne transformă
tot mai mult modul nostru de acţiona şi de a relaţiona.
9
Deşi globalizarea se vrea un proces în care fiecare individ să-şi găsească locul şi
sensul existenţei, ea nu este lipsită de unele limite sau paradoxuri cum le numeşte J. M.
Gonzales.
Paradoxuri ale globalizării. (Jose Marin Gonzales, p.122, în vol. Coord. De L.
Bârlogeanu)
- dezvoltarea exponenţială a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnologice, însă caracterizată
de inegalităţi în aplicare, în diverse părţi ale lumii (968 milioane de oameni nu au acces la apă
potabilă; 2,4 miliarde nu au acces la instalaţii sanitare; 2,2 milioane mor din cauza maladiilor
provocate de contaminarea mediului; 3,4 milioane sunt infectate cu HIV/SIDA în fiecare an)
- adâncirea clivajelor socio-economice existente între oamenii săraci şi cei bogaţi.
Excluderea se multiplică: 1,2 miliarde de oameni supravieţuiesc cu mai puţin de 1 dolar pe zi;
2,3 miliarde de oameni supravieţuiesc cu mai puţin de doi dolari pe zi.
- creşterea posibilităţilor de comunicare şi, în acelaşi timp, a riscurilor de sărăcire sau
de dispariţie a anumitor culturi: peste 90% din cele 6800 de limbi existente în prezent sunt în
pericol de dispariţie.
- creşterea numărului libertăţilor personale şi intensificarea legitimării religioase şi
interetnice a conflictelor. Între 1992 şi 1995, aproximativ 200 000 de persoane au fost ucise în
Bosnia; în 1994, peste 500 000 de persoane au murit în Rwanda şi în prezent peste 250 000 de
persoane sunt ucise în Irak.
- apariţia fenomenului nomadismului modern şi întărirea comunitarismului. Există în
întreaga lume 175 milioane de oameni (cifră care s-a dublat după 1975), care nu au o direcţie
precisă (nord-sud/ sud-nord) care au relaţii puternice care îi leagă de ţările de origine (peste
100 miliarde de dolari sunt remise anual ţărilor de origine ale emigranţilor). Ambiguitate în
relaţia cu includerea în noua societate sau/şi cea de origine.
Rezumat
Chiar dacă domeniul economic a fost cel care a făcut globalizarea o
realitate, impactul globalizării se resimte de la ştergerea graniţelor devenite
simbolice, până la globalizarea comunicării, culturii sau educaţiei.
Ingredientele specifice societăţii globalizate sunt diversitatea, dinamica
deosebită, schimburile de toate felurile, comunicarea.
Corolarul globalizării este interculturalitatea sau mai corect spus, educaţia
interculturală.
10
Deşi globalizarea se vrea un proces în care fiecare individ să-şi găsească
locul şi sensul existenţei, ea nu este lipsită de unele limite sau paradoxuri.
Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Realizaţi un eseu despre avantajele şi paradoxurile globalizării.
2. Analizaţi două efecte ale globalizării în şcoală.
3. Argumentaţi necesitatea educaţiei interculturale în contextul
globalizării.
11
Unitatea de învăţare 2. Modele explicativ-interpretative ale culturii
Cuprins
2.1. Introducere 12
2.3. Polivalenţa conceptului de cultură 12
2.4. Modele explicativ-interpretative ale culturii 16
2.5. Rezumat 20
2.1. Introducere
În acestă unitate de învăţare sunt realizate unele delimitări conceptuale
necesare (interculturalitate, multiculturalitate) prornind de la polivalenţa
conceptului de cultură. Sunt prezentate modelele explicativ interpretative ale
culturii ca bază pentru înţelegerea şi interpretarea corectă a diferitelor identităţi
culturale şi pentru prevenirea şocului cultural.

- Să exemplifice complexitatea/polivalenţa conceptului de cultură
- Să analizeze critic modelele explicativ-interpretative ale culturii
- Să utilizeze adecvat termenii intercultural, multicultural, şoc cultural
2.3. Polivalenţa conceptului de “cultură”
Unul dintre conceptele importante ale domeniului educaţiei culturale, care trebuie
analizat din perspectiva complexităţii pe care o presupune este cel de cultură. Conform DEX,
cultura reprezintă “totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire şi a
instituţiilor necesare pentru comunicarea acestor valori” (DEX, 1998, p.248)
Un prim aspect pe care îl evidenţiază definiţia de mai sus este cel referitor la valorile,
pe care le presupune o anumită cultură. Ştim că valorile sunt reperele fundamentale ale vieţii
12
omului, în jurul lor gravitând tot ce înseamnă societatea umană: relaţii sociale, modalităţi de
organizare socială, artă, religie şcoală etc.
E.T. Hall (1979) sublinia trei caracteristici specifice conceptului de cultură şi anume:
1. cultura nu este înnăscută, ci dobândită
2. diversele aspecte ale culturii constituie un sistem
3. cultura este împărtăşită (prin aceasta subliniindu-se dimensiunea colectivă a
culturii)
Aşadar, într-un sens foarte larg, cultura cuprinde:
- mituri, valori, norme
- obiceiuri şi tradiţii
- modele de acţiune
- comportamente şi atitudini
Cultura unei societăţi sau a unui grup social este dată de următoarele coordonate :
o spaţiul geografic
o contactele cu alte grupuri umane
o istoria comună trăită de-a lungul generaţiilor
o limba vorbită
o religia sau religiile la care aderă membrii grupului
o structura (organizarea grupului respectiv)
o modul de obţinere şi exercitare a puterii
o concepţia despre lume şi despre fiinţa umană
o modalităţi de petrecere a timpului liber etc. (L. Ciolan, 2000,p.8)
Observăm faptul că acest concept nu este numai unul foarte bogat în conţinut, dar are
multe niveluri unele, mai concrete,uşor de identificat, altele mai “adânci”, subtile.
“Cultura nu este doar un bogat şi impresionant “tezaur” de valori spirituale şi
materiale care să îndemne la contemplaţie pioasă, nu este percepută ca fiind doar o sumă
finită de trăsături punctuale, ci este în acelaşi timp şi un proces ce implică şi
responsabilizează individualităţi şi grupuri” (Nedelcu, 2008, p.18)
Interesantă din această perspectivă este definiţia oferită de UNESCO culturii văzută ca
“ansamblul complex de elemente distincte spirituale, materiale, intelectuale şi emoţionale care
caracterizează o societate sau un grup social. Include nu numai produse artistice sau literare,
dar şi modele de viaţă, drepturi fundamentale ale fiinţei umane, sisteme de valori, tradiţii şi
credinţe” (UNESCO, 1982)
Hidalgo realizează o delimitare a dimensiunilor culturale astfel:
13
1. nivelul concret: cel mai vizibil nivel al culturii, care include elemente de
suprafaţă ca vestimentaţie, muzică, festivităţi
2. nivelul comportamental: include modalităţile prin care indivizii îşi clarifică
rolurile, apartenenţa lingvistică, de gen, formele de comunicare nonverbală,
structura familială şi alte forme de organizare socială; acest nivel reflectă
valorile unei culturi aşa cum sunt percepute de reprezentanţii ei
3. nivelul simbolic: include valorile şi credinţele proprii unei culturi
(spiritualitate, sisteme, credinţe, norme), exprimându-se în modalitatea în
care cei care aparţin unei culturi se definesc pe sine.
Toate cele de mai sus subliniază, pe de o parte caracterul dinamic, evolutiv al culturii,
faptul că schimbările din societate se impun şi asupra culturii, iar pe de altă parte ne atrag
atenţia asupra aspectelor vizibile, tangibile ale culturii, cele care sunt şi mai uşor de evaluat,
dar şi asupra celor intangibile, subtile care trebuie căutate print r-un efort de cercetare.
Cu alte cuvinte, arată A. Nedelcu, cultura reprezintă oamenii, modul în care aceştia
gândesc şi fac lucrurile, dar şi cum descriu şi evaluează credinţele, comportamentele şi
acţiunile; cultura include relaţiile şi ritualurile de comunicare, comportamentele cotidiene,
simbolurile acestora, interpretările şi evoluţiile constante. (2008, p.19)
Referindu-se la nivelul invizibil al culturii, C. Wulf arată că elementele şi
dimensiunile moştenirii culturale intangibile folosesc corpul uman ca mediu. Un exemplu
semnificativ în acest sens sunt ritualurile.
Ritualurile au diverse funcţii sociale. Ele contribuie la organizarea tranziţiei de la un
statut social la altul. Ele organizează tranziţiile în momente sociale şi existenţiale esenţiale
precum căsătoria, naşterea, moartea. Ritualurile includ convenţii, liturghii, ceremonii şi
festivaluri, ele sunt legate de diverse anotimpuri şi dau naştere unui sentiment de comuniune,
creează colectivităţile şi socialul. Sunt esenţiale pentru naşterea unei comunităţi şi a culturii
acesteia.
Exemple
Ritualul de nuntă, deşi îmbracă forme diverse în funcţie de zona ţării,
peste tot, funcţiile acestuia sunt acelaşi: de a marca trecerea la viaţa de familie.
În executarea cu succes a unui ritual, poziţia corporală a fiecărui participant şi

corelarea dintre diverşii participanţi au un rol decisiv, întrucât dimensiunea corporală este
aceea care garantează succesul performării. Caracterul ritualului, aspectul care creează
comunitatea, este corelat cu corporalitatea şi materialitatea sa. Dacă aspectul fizic al
14
performării îi poate incita pe participanţi să dea interpretări diferite situaţiei rituale, aceste
diferenţe joacă de fapt, un rol secundar în executarea şi evaluarea unui ritual. Elementul
decisiv al unui ritual nu este interpretarea sa comună, ci faptul că implică o participare
colectivă.
Ritualurile implică diferenţe şi alteritate şi creează continuitate culturală. (C. Wulf,
p.15)
În cele ce urmează ne vom opri asupra unor delimitări conceptuale necesare.
Un prim concept care trebuie lămurit este cel de multiculturalitate. Aşa cum arată L.
Ciolan, multiculturalitatea face trimitere la un nivel larg, social, în care diferite grupuri socio-
culturale trăiesc într-un spaţiu fizic comun fără să-şi propună însă în mod explicit să comunice
şi să coopereze, fără să stabilească în mod intenţionat şi planificat relaţii strânse de schimb şi
cunoaştere reciprocă.
Societăţile multiculturale sunt mai degrabă realităţi date în care oamenii care aparţin
diferitelor grupuri intră în contact doar întâmplător sau atunci când situaţiile concrete de viaţă
le impun. Toleranţa grupurilor unul faţă de celălalt este una de tip pasiv; fiecare este centrat
mai degrabă pe sine, ceilalţi fiind consideraţi o posibilă ameninţare pentru identitatea
grupului. Cu alte cuvinte, în acest caz, mai multe culturi există în acelaşi mediu, fără a avea
conflicte, dar şi fără a derula relaţii permanente şi consistente de schimb şi cooperare.
Termenii de multicultural şi pluricultural descriu de fapt, aşa cum precizează M. Rey, o
situaţie statică.
Comunităţile interculturale sunt grupuri culturale, etnice, religioase etc. Care trăiesc
în acelaşi spaţiu, întreţin relaţii deschise de interacţiune, schimb şi recunoaştere mutuală,
respectând valorile,tradiţiile şi modurile de viaţă ale fiecăruia.
Termenul intercultural este mai plin de semnificaţii, pe de o parte datorită prefixului
„inter”,iar pe de altă parte, datorită complexităţii (demonstrate până acum) a termenului de
cultură.
Aşa cum subliniază M. Rey, prefixul „inter” „spunem în mod necesar interacţiune, schimb,
reciprocitate, interdependenţă, solidaritate. Spunem de asemenea: recunoaşterea valorilor, a
modurilor de viaţă, a reprezentărilor simbolice la care se raportează fiinţele umane, individul
sau grupurile în relaţiile cu semenii şi în înţelegerea lumii”.
„Intercultural” este semnul:
- recunoaşterii diversităţii reprezentărilor, referinţelor, valorilor
- dialogului, schimbului şi interacţiunilor între aceste diverse reprezentări
şi referinţe
15
- în mod deosebit, al dialogului şi schimbului între persoanele şi
grupurile ale căror referinţe sunt diverse, multiple şi, adesea divergente
- interogaţiei în reciprocitate
- unei dinamici şi al unei relaţii dialectice, de schimbări reale şi
potenţiale, în spaţiu şi timp.
Să ne reamintim...
În sens foarte larg, cultura cuprinde:
- mituri, valori, norme
- obiceiuri şi tradiţii
- modele de acţiune
- comportamente şi atitudini
2.4. Modele explicativ-interpretative ale culturii
2.4.1. Modelul “icebergului cultural”.

Conform denumirii, acest model sugerează faptul că elementele componente ale
culturii, vizibile doar într-o foarte mică proporţie sunt susţinute de o puternică fundaţie aflată
“sub nivelul mării”. Acest model invită la “percepţii de adâncime” asupra ansamblurilor
culturale, adesea cunoscute doar prin intermediul elementelor de suprafaţă, facil de observat şi
comparat: aspecte artistice, folclorice, culinare sau vestimentare. În spatele acestora, ca
fundament, adesea în pericol de a se ciocni de adâncimile altui iceberg cultural, se află
întotdeauna structura de susţinere, mai greu decodificabilă decât elementele vizibile. Această
structură poate include elementele precum poziţia unui grup asupra relaţiilor, prieteniei,
frumuseţii, modestiei, ideile despre creşterea copiilor, conceptul de justiţie, de conducere,
patternurile de subordonare şi supraordonare, modelele de luare a deciziei, de soluţionare a
problemelor, concepţia despre timp, spaţiu, viitor sau trecut, mobilitatea socială, distribuţia
rolurilor în relaţie, vârsta, sexul, clasa, ocupaţia, modelele de percepţie vizuală, limbajul
corporal, mimica şi expresiile faciale, preferinţa pentru cooperare şi competiţie, rata
interacţiunilor sociale.
Demonstraţi utilitatea acestui model explicativ al culturii, încercând să

satbiliţi o listă de lucruri cu care părinţii dvs. Şi dvs. Aţi fi de acord, iar altele cu
care nu aţi fi de acord.
16
2.4.2. Modelul privind “continuumul cultural” (D. Larcher)
Acest “continuum cultural” începe cu seturile de reguli considerate “naturale”,
cunoscute aproape instinctiv şi agreate ca atare, şi continuă la celălalt pol cu regulile pe care
societăţile le-au formulat conştient pentru a regla relaţiile dintre membrii. Această dimensiune
activată inconştient, aflată la baza structurii devine un fel de “a doua natură”, care este
determinată de apartenenţa la un anumit fond cultural, dezvoltată în timp şi învăţată prin
procesul de socializare încă de la vârste destul de mici. Este o importantă parte din conştiinţa
colectivă. Reprezentanţii fiecărei culturi îşi percep regulile proprii ca fiind naturale. Ceea ce
poate fi ofensator într-o cultură poate trece neobservat în alta.
Prin această structură, Larcher, rafinează modelul “icebergului cultural”, părţile
vizibile fiind legile, obiceiurile şi tradiţiile, în timp ce comportamentul şi deprinderile
rutiniere, inconştiente, fiind invizibile, evident că liniile de demarcaţie între aceste zone sunt
deosebit de flexibile şi mobile.
2.4.3. Modelul “culturii ca programare mentală ” (G. Hofstede)

Acest model descrie patternurile care determină gândirea, sentimentele şi acţiunile
potenţiale ca fiind învăţate de-a lungul vieţii asemenea unui “program mental”care
funcţionează ca un “software al gândirii”. (apud. Nedelcu, 2008, p.22). Însă, spre deosebire de
un computer, o persoană se poate îndepărta de “programarea iniţială”, asumându-şi un
comportament diferit.
“Programarea mentală” vizează concomitent trei niveluri fundamentale: natura umană
(moştenită, comună tuturor fiinţelor umane), cultura (învăţată şi specifică unui grup şi unei
anumite categorii) şi personalitatea (moştenită şi dobândită, cea care individualizează).
Potrivit acestei structuri, Hofstede identifică anumite modalităţi specifice de
comparare a culturilor care vizează patru zone distincte:
 simboluri – manifestările superficiale ale culturii; acestea sunt dinamice, iar
semnificaţiile lor mereu în schimbare pot fi decodificate adecvat de cei care
împărtăşesc această cultură
 eroi – persoane în viaţă sau nu, reale sau imaginare, glorificate de membrii unei culturi
şi reprezentând modele veritabile de comportament
 ritualuri – activităţi colective sau sociale esenţiale pentru o cultură
17
 valori – cel mai adânc nivel al manifestărilor culturale, învăţate conştient sau
inconştient
Acelaşi autor propune cinci criterii de comparare a culturilor:
1. distanţa socială indică măsura în care o cultură acceptă faptul că puterea instituţiilor şi
a organizaţiilor este distribuită inegal între indivizi;
2. toleranţa la ambiguitate indică măsura în care o cultură se simte ameninţată de
situaţiile ambigue pe care încearcă să le evite sau să le ordoneze prin reguli propriii
3. individualism/colectivism indică măsura în care o societate este o structură suportivă
sau din contră foarte lejeră
4. masculinitate/feminitate indică apartenenţa la gen, determină rolurile pe care bărbaţii
sau femeile le au în societate
5. orientarea în timp indică măsura în care o cultură îşi bazează deciziile pe tradiţie şi pe
evenimentele trecutului, pe aspecte prezente pe termen scurt sau percepute ca
dezirabile pentru viitor
Pornind de la criteriile prezentate mai sus comparaţi cultura organizaţiei

şcolare cu cea a unei firme producătoare de bunuri materiale.
2.4.4. Modelul “elementelor comportamentale ale culturii”

Interesant în acest model este faptul că se evidenţiază diferenţele culturale, adesea insesizabile
dar care pot deveni sursele conflictului intercultural. În acest sens sunt analizate riguros
dimensiunile diferenţei, asociate cu patternuri specifice de comunicare ori cu determinări
spaţiale sau temporale:
 rapiditatea mesajelor
 tipul mesajelor care însoţesc evenimentele descrie contextele informaţionale bogate
(cum este în cultura orientală) sau substanţial reduse (cazul culturii americane,
germane,scandinave)
 teritorialitatea descrie filozofia, dependentă cultural, de organizare a spaţiului
 spaţiul personal,distanţa faţă de celălalt, de care are nevoie o persoană pentru a se
simţi confortabil
 dimensiunea monocronică sau policronică asupra timpului descrie abilităţile unor
culturi de a face sau nu mai multe lucruri în acelaşi timp, de a percepe sau nu timpul
linear, ca o resursă sau doar ca o dimensiune de re laţionare
18
Să ne reamintim...
Modelul “icebergului cultural” sugerează faptul că elementele componente
ale culturii, vizibile doar într-o foarte mică proporţie sunt susţinute de o puternică
fundaţie aflată “sub nivelul mării”.
Modelul privind “continuumul cultural” (D. Larcher). Acest “continuum
cultural” începe cu seturile de reguli considerate “naturale”, cunoscute aproape
instinctiv şi agreate ca atare, şi continuă la celălalt pol cu regulile pe care
societăţile le-au formulat conştient pentru a regla relaţiile dintre membrii.
Modelul “culturii ca programare mentală ” (G. Hofstede) descrie
patternurile care determină gândirea, sentimentele şi acţiunile potenţiale ca fiind
învăţate de-a lungul vieţii asemenea unui “program mental”care funcţionează ca un
“software al gândirii”.
Modelul “elementelor comportamentale ale culturii” evidenţiază diferenţele
culturale, adesea insesizabile dar care pot deveni sursele conflictului intercultural.
Modelele de mai sus sunt prezentate în ideea de a sugera diversitatea culturală dar se doresc
şi ca un prim pas spre sensibilizarea noastră faţă de bogăţia şi dinamismul culturilor.
Dacă analizăm critic modelele prezentate mai sus, sesizăm faptul că fiecare prezintă
atât avantaje cât şi dezavantaje.
Exemple
De exemplu, modelul icebergului cultural oferă o imagine foarte clară a
dimensiunilor vizibile şi invizibile ale culturilor, chiar explică faptul că pot
interveni ciocniri, dar oferă doar o perspectivă “statică” a culturii, nu ne spune
nimic despre modul în care evoluează anumite comportamente, despre apariţia
lor
Modelul continuumului explică diferenţa dintre normele “neconştientizate ” şi
cele conştient dobândite, dar ca şi modelul icebergului, oferă o viziune statică.
Un model explicativ al comportamentelor specifice dintr-o cultură oferă modelul
programării mentale, iar modelul elementelor componente evidenţiază mai ales
potenţialele conflicte care pot apare datorită diferenţelor dintre culturi.
19
Dincolo de aceste observaţii, observăm că toate aceste modele se completează unele
pe altele şi ele contribuie împreună la o mai bună interpretare a fenomenului complex care
este cultura.
Înţelegerea specificului cultural al unui anumit grup (plecând de la familie până la un
popor) este un prim pas pentru o educaţie culturală adecvată şi pentru schimburile culturale
care ne îmbogăţesc identitatea.
Această ideea este deosebit de sugestiv surprinsă de Mircea Maliţa, care referindu-se
la diversitatea culturilor, arată că “varietatea lor e o binefacere, e sursa practic nesfârşită a
împrospătării viziunii noastre despre lume şi a definirii individului şi umanităţii ” (apud.
Nedelcu, 2008, p.24)
Un alt argument important pentru cunoaşterea modelelor explicative ale culturii este
de a preveni şocul cultural, unul dintre cele mai importante scopuri ale educaţiei
interculturale.
Şocul cultural constituie acea experienţă emoţională şi intelectuală ca apare la cel care,
plasat accidental sau datorită unor activităţi specifice în afara contextului socio-cultural iniţial,
resimte o puternică stare de disconfort şi de stres existenţial.(Cucoş, 2000, p.131)
Rezumat
Cultura reprezintă “totalitatea valorilor materiale şi spirituale
create de omenire şi a instituţiilor necesare pentru comunicarea acestor valori”
(DEX, 1998, p.248)
Dimensiunile culturale sunt : nivelul concret: cel mai vizibil nivel al culturii,
care include elemente de suprafaţă ca vestimentaţie, muzică, festivităţi; nivelul
comportamental: include modalităţile prin care indivizii îşi clarifică rolurile,
apartenenţa lingvistică, de gen, formele de comunicare nonverbală, structura
familială şi alte forme de organizare socială; acest nivel reflectă valorile unei
culturi aşa cum sunt percepute de reprezentanţii ei; nivelul simbolic: include
valorile şi credinţele proprii unei culturi (spiritualitate, sisteme, credinţe, norme),
exprimându-se în modalitatea în care cei care aparţin unei culturi se definesc pe
sine.
Modelul “icebergului cultural” sugerează faptul că elementele componente
ale culturii, vizibile doar într-o foarte mică proporţie sunt susţinute de o puternică
fundaţie aflată “sub nivelul mării”.
Modelul privind “continuumul cultural” (D. Larcher). Acest “continuum
20
cultural” începe cu seturile de reguli considerate “naturale”, cunoscute aproape
instinctiv şi agreate ca atare, şi continuă la celălalt pol cu regulile pe care
societăţile le-au formulat conştient pentru a regla relaţiile dintre membrii.
Modelul “culturii ca programare mentală ” (G. Hofstede) descrie
patternurile care determină gândirea, sentimentele şi acţiunile potenţiale ca fiind
învăţate de-a lungul vieţii asemenea unui “program mental”care funcţionează ca un
“software al gândirii”.
Modelul “elementelor comportamentale ale culturii” evidenţiază diferenţele
culturale, adesea insesizabile dar care pot deveni sursele conflictului intercultural.
Toate aceste modele se completează unele pe altele şi ele contribuie
împreună la o mai bună interpretare a fenomenului complex care este cultura.

1. Exemplificaţi complexitatea conceptului de “cultură”
2. Analizaţi comparativ , modelele explicativ –interpretative ale culturii,
din perspectiva avantajelor şi dezavantajelor lor.
3. Propuneţi două căi de a reduce şocul cultural prin activităţile din
şcoală
Temă de control
Plecând de la ultimul exemplu prezentat în curs, evaluaţi importanţa
cunoaşterii modelelor explicativ-interpretative ale culturii pentru a preveni şocul
cultural.
21
Unitatea de învăţare 3. Valori, dimensiuni şi obiectivele educaţiei
interculturale
Cuprins
3.1. Introducere 22
3.3. Valorile şi interculturalitatea 22
3.4.Dimensiunile educaţiei interculturale 24
3.5.Obiectivele educaţiei interculturale 24
3.6.Rezumat 27
3.1. Introducere
Educaţia interculturală presupune valori precum toleranţa, democraţia,
acceptarea celuilalt. Cursul de faţă urmăreşte, pe de o parte clarificarea acestor
concepte, pe de altă parte, încearcă să prezinte legătură puternică dintre valorile
educaţiei interculturale si obiectivle acesteia reflectate în dimensiunile acestui tip
de educaţie (democraţie – educaţie pentru democraţie şi civism – cunoaşterea şi
respectarea drepturilor proprii şi a celuilalt)

- să explice dimensiunile conceptului de toleranţă, ca principală valoare a
educaţiei interculturale
-să exemplifice modul în care se realizează în şcoală educaţia intercultu rală
- să analizeze critic obiectivele educaţiei interculturale
3.3. Valorile şi interculturalitatea

Aşa cum am mai arătat şi anterior, conceptul de cultură îl presupune pe cel de valoare.
Educaţia, prin esenţa ei presupune şi ea valori, de aceea nu putem vorbi despre educaţia
interculturală fără a aduce în discuţie problematica valorilor.
22
Valorile sunt cele care ordonează şi dau sens faptelor noastre, cele care devin repere
existenţiale. Deşi e greu de realizat o ierarhie a valorilor, mai ales în societatea de azi, care
încearcă să dărâme ierarhiile, trebuie să remarcăm că există în orice societate anumite valori
“perene”, cum ar fi Adevărul, Binele, Frumosul, (care îmbracă specificul societăţii noastre ),
alături de care apar în funcţie de noile exigenţe şi evoluţia societăţii, valori precum libertatea,
democraţia, toleranţa etc.
Din această perspectivă educaţia interculturală poate fi interpretată ca o educaţia
pentru valori.
Una dintre valorile cele mai vehiculate în educaţia interculturală, asupra căreia ne vom
opri şi noi este toleranţa.
Etimologic, termenul (lat. tolerare) toleranţă înseamnă “a suporta”, lucru evident în
accepţiunea comună a termenului care pune accent tocmai pe această capacitate a individului
de a suporta, de a îndura, anumite opinii sau comportamente cu care nu este de acord. În acest
sens, o persoană tolerantă manifestă de fapt o calitate, aceea de a suporta mai multe idei,
opinii etc.
Iată de ce termenul s-a impus atât în limbajul curent cât şi în cel filosofic ca “virtute
contrară fanatismului, sectarismului, autoritarismului etc. ca “reţinerea de a acţiona împotriva
a ceea ce este dezaprobat, sau a ceea ce este opus din punct de vedere politic sau străin sau
tendinţa de a admite modalităţi de a gândi, de a acţiona şi sentimente diferite de ale noastre”.
(apud. Ilişoi,p.66)
Filosofia toleranţei, arată autoarea citată mai sus, recunoaşte principiul egalităţii între
toţi oamenii, fără deosebire de rasă, religie, de naţionalitate etc, iar obiectivul său major, este
acela de a substitui raporturilor de forţă, relaţiile de dialog.
Un alt aspect important de subliniat este acela că termenul de toleranţă admite
egalitatea celor diferiţi, lasă loc diferenţelor pe care le respectă.
Conceptele care pun în lumină mai bine semnificaţiile ample ale toleranţei sunt cele de
intoleranţă, indulgenţă, indiferenţă.
Intoleranţa opusă toleranţei, este “încercarea deliberată de a elimina conduita
dezaprobată prin mijloace coercitive, de obicei în mod energic eventual brutal (persecuţie)”
poate lua forma extremă a fanatismului.
Indulgenţa este de fapt, excesul de toleranţă, care nu duce la formarea unor atitudini
sau comportamente valoroase.
Indiferenţa este atitudinea pasivă faţă de orice, lucru la fel de negativ ca şi indulgenţa.
23
Din clarificările conceptuale realizate mai sus, desprindem ideea că, toleranţa
presupune un echilibru între implicare şi acceptarea celuilalt, o permanentă negociere cu tine
şi cu alţii, schimburi deschise care duc, în final spre concepţii, valori, comportamente suple şi
mature.
Daţi două exemple din viaţa cotidiană când aţi observat un comportament
tolerant, indiferent şi indulgent.
3.4.Dimensiunile educaţiei interculturale:
În cadrul educaţiei formale, educaţia interculturală se poate articula pe toate

disciplinele de învăţământ pentru că toate pot să invite la toleranţă, la respectarea drepturilor
omului, la dezvoltare, mai ales la disciplinele socioumane, artă, literatură etc.
Mai concret, aceste dimensiuni ale educaţiei interculturale sunt:
o educaţia pentru drepturile omului
o educaţia pentru democraţie şi civism
o educaţia pentru pace şi dezarmare
o educaţia pentru toleranţă
o educaţia pentru dezvoltare
o educaţia pentru mediu
Exemple
Educaţia pentru drepturile omului constituie un bun prilej pentru a supune
reflecţiei probleme legate de drepturile minorităţilor, de drepturile copiilor .
3.5.Obiectivele educaţiei interculturale (Cozma, 2001, pp.46-48)

“Educaţia interculturală este, în fapt, o educaţie a relaţiilor interpersonale care implică
membri ai unei culturi diferite. Scopul acestui tip de educaţie este de a creşte eficienţa
relaţiilor interculturale, de a mări gradul de deschidere, de toleranţă, de acceptare a celuilalt
care este diferit. Diferenţele în raport cu celălalt se întind pe mai multe registre : limbă,
religie, practici sociale de comunicare, de relaţionare, vestimentare, alimentare, de producţie,
de loisir, tradiţii, norme, cutume etc”. (Cozma, 2001, p.9)
24
Există două obiective majore:
1. Păstrarea şi apărarea diversităţii culturale a populaţiei şcolare. Şcoala , ca instanţă
de transmitere a valorilor, se va centra pe pluralitatea culturilor pe care mediul
multicultural îl presupune. Trebuie evitată instituirea primatului unei culturi asupra
alteia.
Exemple
Din nefericire, şcoala românească nu oferă suficiente experienţe
interculturale, nici elevilor ,nici cadrelor didactice. Domină cultura majorităţii!
O posibilă soluţie ar reprezenta-o valorizarea potenţialului cultural al comunităţii,
schimburile culturale dintre zone diferite ale ţării.
2. Prezervarea unităţii şcolii. Specificitatea şcolii interculturale, privitor la atitudinile

asimilaţioniste sau multiculturaliste, constă în aceea că ea refuză să rămână închisă în
false alternative, promulgând varianta culturii conjugate, a interacţiunii culturale.
Acest tip de şcoală îşi propune să privilegieze toate culturile ambientale, să le
evidenţieze pe toate în diferenţele specifice, cu bogăţiile indispensabile. Civilizaţia
construită de şcoală nu se prezintă ca o entitate fixă, cu o structură definitivă. Cultura
prezentă sau transmisă de şcoală se cere a fi înţeleasă într-o perspectivă dinamică,
neîncheiată.
Aceste seturi de obiective presupune următoarele conduite interculturale concrete:

 Deschiderea spre altul, spre străin, spre neobişnuit. Această deschidere este
dificilă, pentru că ne obligă să ne punem la încercare încrederea în noi, propria
viziune despre lume.
 Aptitudinea de a percepe ceea ce ne este străin. Avem obiceiul de a aranja
ceea ce este străin după grile de lectură ce ne sunt proprii, de a nu percepe pe
altul decât prin modul obişnuit de a simţi sau gândi.
 Acceptarea celuilalt ca fiind altul. În întâlnirea cu alteritatea, avem obiceiul de
a-l interpreta pe altul ca fiind similar sau identic, fie de a-l percepe ca pe un
duşman şi a ne depărta de el.
 Trăirea situaţiilor ambigue, ambivalente. Acestea ne derutează, ne provoacă
frică. Aceste trăiri pot constitui preambulul acceptării diferitului.
 Aptitudinea favorabilă de a experimenta. Este posibil să ne apropiem de altul
având curajul de a experimenta, explorând moduri existenţiale diferite.
25
 Alungarea fricii faţă de altul. Sentimentul de xenofobie face parte din zestrea
cea mai veche pe care istoria ne-a transmis-o. Această frică trebuie să dispară
pentru a-l primi pe celălalt.
 Capacitatea de a pune în discuţie propriile norme. Cu cât ne dovedim mai
incapabili să ne recunoaştem relativitatea propriului sistem de referinţă, cu atât
rămânem orbi sau insensibili faţă de ceilalţi.
 Neacceptarea utopiei „discursului comunicaţional egalitar”. În cazul
divergenţelor, nu trebuie să ne ghidăm după principiul după care cel mai tare
îşi pune puterea la încercare,în faţa celui mai slab. Dimpotrivă, trebuie
continuată discuţia până când cele două părţi se regăsesc într-un proiect
comun.
 Aptitudinea de a asuma conflicte,
 Capacitatea de a recunoaşte şi relativiza propriile repere etno- şi socio-
centriste. Asta nu înseamnă să-ţi renegi propriile tradiţii, ca să nu le transformi
în ceva absolut.
 Performanţa de a cuceri identităţi mai largi, de a dezvolta o loialitate de tip
nou. Nu trebuie să renunţăm la identitatea noastră, dar trebuie să accedem la
alte tipuri de identităţi mai cuprinzătoare, cum ar fi cea de european, de
cetăţean al lumii.
Să ne reamintim...
Există două obiective majore specifice educaţiei interculturale:
1. Păstrarea şi apărarea diversităţii culturale a populaţiei şcolare.
2. Prezervarea unităţii şcolii
Dimensiunile educaţiei interculturale sunt:
o educaţia pentru drepturile omului
o educaţia pentru democraţie şi civism
o educaţia pentru pace şi dezarmare
o educaţia pentru toleranţă
o educaţia pentru dezvoltare
o educaţia pentru mediu
26
Rezumat
Una dintre valorile cele mai vehiculate în educaţia interculturală, asupra
căreia ne vom opri şi noi este toleranţa.
Filosofia toleranţei, arată autoarea citată mai sus, recunoaşte principiul
egalităţii între toţi oamenii, fără deosebire de rasă, religie, de naţionalitate etc, iar
obiectivul său major, este acela de a substitui raporturilor de forţă, relaţiile de
dialog.
Un alt aspect important de subliniat este acela că termenul de toleranţă
admite egalitatea celor diferiţi, lasă loc diferenţelor pe care le respectă.
Conceptele care pun în lumină mai bine semnificaţiile ample ale toleranţei sunt cele
de intoleranţă, indulgenţă, indiferenţă
Dimensiuni ale educaţiei interculturale sunt:educaţia pentru drepturile
omului, educaţia pentru democraţie şi civism, educaţia pentru pace şi dezarmare,
educaţia pentru toleranţă, educaţia pentru dezvoltare, educaţia pentru mediu.
Educaţia interculturală urmăreşte două obiective majore: păstrarea
şi apărarea diversităţii culturale a populaţiei şcolare şi prezervarea unităţii şcolii

1. Realizaţi un eseu de o pagină în care să evidenţiaţi
diferenţa dintre următoarele concepte: toleranţă,
indulgenţă, fanatism, intoleranţă.
2. Arătaţi cum se poate realiza în mod concret educaţia
pentru toleranţă în şcoală.
3. Analizaţi critic unul dintre obiectivele specifice ale
educaţiei interculturale.
27
Unitatea de învăţare 4. Competenţa interculturală
Cuprins
4.1. Introducere 28
4.3. Competenţa interculturală – definire şi componente 28
4.4. Pedagogia diversităţii şi competenţa interculturală 30
4.5. Rezumat 33
4.1. Introducere
Unul dintre obiectivele educaţiei interculturale este formarea competenţei
interculturale , asupra căreia ne vom opri în cursul de faţă.
Competenţa interculturală este analizată atât din perspectiva componentelor ei,
evidenţiindu-se aspectul structural al acesteia (cunoştinţe, abilităţi, atitudini), cât
şi din punct de vedere funcţional, al formării, dezvoltării şi funcţionării ei în plan
comportamental.
– Să descrie care sunt componentele competenţei interculturale pe baza unor
exemple concrete
– Să argumenteze necesitatea unei pedagogii a diversităţii
– Să analizeze critic şcoala românească din perspectiva pedagogiei diversităţii
4.3. Competenţa interculturală – definire şi componente

Competenţa interculturală este o capacitate de a mobiliza cunoştinţe, metode de
acţiune dar şi trăiri afective, atitudini pozitive în rezolvarea unor situaţii de interacţiune
interculturală.
Kim (1991) considera că esenţa competenţei interculturale constă în capacitatea de
adaptare a persoanei, capacitatea de reorganizare într-un mod deschis, flexibil, creativ, şi nu
închis, rigid, intolerant şi monoton.
28
Competenţa interculturală este probată prin uşurinţa cu care persoana stabileşte
contacte interculturale, prin gradul de eficienţă în înţelegerea şi transmiterea semnificaţiilor
culturale. În fapt, performanţa individului aflat în relaţie de comunicare interculturală nu
depinde doar de factorul personal, de competenţa sa, ci şi de numeroşi alţi factori ce ţin de
ambianţa socială. (Cozma, p.84)
Byram şi Zarate descriu componentele competenţei interculturale astfel:
1. atitudini: curiozitate, deschidere pentru combaterea credinţelor stereotipe despre alte
grupuri şi despre cel propriu
2. cunoştinţe privind grupurile sociale, „produsele” şi practicile acestora din propria
cultură sau a altora, privind procesele generale de interacţiune socială la nivel macro-
şi micro-;
3. abilităţi de interpretare şi relaţionare. Analiza echilibrată a unui document sau
eveniment aparţinând unei culturi, explicarea şi relaţionarea lor adecvată cu cele
aparţinând culturii proprii
4. abilităţi de interacţiune şi descoperire. Capacitatea de a recepta noi elemente şi practici
ale altor culturi, de a opera cunoştinţe, atitudini, abilităţi în condiţiile limitative ale
comunicărilor şi interacţiunilor reale
5. abilităţi de reflecţie şi evaluare critică pe baza unor criterii, perspective, practici şi
produse ale culturii proprii şi ale alterităţii.
Ca orice competenţă, şi competenţa interculturală presupune un proces progresiv de formare
pe baza interacţiunilor complexe din mediu în care trăieşte individul, pornind de la familie,
comunitate şi terminând la nivel macro, societatea.
Exemple
Competenţa interculturală se formează încă din familie, mai exact din
valorile pe care le promovează familia, privind interacţiunile ei cu alte familii, cu
acceptarea unor stuluri de viaţă diferite, aunor valori diferite etc.
Pornind de la exemplul de mai sus, analizaţi competenţa interculturală a

unui copil ce provine dintr-o familie multietnică, faţă de cea aunui copil a cărui
părinţi aparţin aceleiaşi etnii.
Ingredientul cel mai important în formarea competenţei interculturale în reprezintă însă,
participarea.
Educaţia interculturală ne invită la un exerciţiu profund de autocunoaştere şi
cunoaştere a celuilalt, un exerciţiu de comparaţie şi admiraţie, de acceptanţă şi toleranţă.
29
Să ne reamintim...
Componentele competenţei interculturale (Byram şi Zarate):
- atitudini: curiozitate, deschidere pentru combaterea
credinţelor stereotipe despre alte grupuri şi despre cel propriu
- cunoştinţe privind grupurile sociale, „produsele” şi practicile
acestora din propria cultură sau a altora, privind procesele
generale de interacţiune socială la nivel macro- şi micro-;
- abilităţi de interpretare şi relaţionare. Analiza echilibrată a
unui document sau eveniment aparţinând unei culturi,
explicarea şi relaţionarea lor adecvată cu cele aparţinând
culturii proprii
- abilităţi de interacţiune şi descoperire. Capacitatea de a
recepta noi elemente şi practici ale altor culturi, de a opera
cunoştinţe, atitudini, abilităţi în condiţiile limitative ale
comunicărilor şi interacţiunilor reale
- abilităţi de reflecţie şi evaluare critică pe baza unor criterii,
perspective, practici şi produse ale culturii proprii şi ale
alterităţii.
Tocmai pentru rezultatele ei în planul dezvoltării indivizilor, educaţia interculturală

trebuie să devină o preocupare pentru profesori, iar pedagogia diversităţii pare să fie soluţia
pentru promovarea unor atitudini specifice interculturalităţii.
4.4. Pedagogia diversităţii şi competenţa interculturală

Aşa cum arată Anca Nedelcu, termenul „pedagogia diversităţii culturale” desemnează
generic un cumul de reacţii de răspuns şi strategii de gestionare a pluralităţii în spaţiul
educaţional.
Diversitatea culturală o caracteristică importantă a postmodernismului, devine un
ingredient tot mai activ al vieţi noastre care trebuie gestionată tot mai eficient de şcoală.
Bazându-se pe ideea respectului diferenţelor şi egalităţii tuturor oamenilor, pedagogia
diversităţii îşi propune aplicarea de principii democratice în societăţi în care fiecare membru
înţelege să-l accepte pe celălalt ca element firesc al vieţii cotidiene, în care alteritatea este
respectată şi valorizată.
30
Se pledează pentru „necantonarea limitativă în graniţele unei singure culturi şi pentru
crearea unei conştiinţe deschise care acceptă firesc şi democratic alteritatea, se consideră că
diversitatea este un privilegiu, şi nu un prejudiciu, iar dreptul la diferenţă este îngroşat
subliniat. Cu alte cuvinte, din perspectiva acestei pedagogii, propria identitate şi propria
cultură nu sunt considerate structuri statice, „patrimonii” moştenite ce necesită tezaurizare, ci
zone de intersecţie care se compun constant din interacţiunile pe care le întreţin.” (Nedelcu,
2005,p.108)
Din această perspectivă, pedagogia diversităţii culturale îţi propune câteva schimbări
de perspectivă în ce priveşte: raportul cu alteritatea, redimensionarea fundamentală a
întregului spaţiu prin depăşirea etnocentrismului şi egocentrismului., fiind vizate toate şcolile
şi toate comunităţile ca şi întreg curriculumul şi toţi profesorii.
Această viziune echivalează, aşa cum arată Banks, cu o idee sau un concept, cu o
mişcare de reformă educaţională şi cu un proces deoarece.
- include ideea că toţi elevii, fără deosebire de apartenenţa de gen, socială, etnică sau
culturală trebuie să aibă oportunităţi egale de a învăţa
- este o mişcare de reformă capabilă să producă schimbări majore în şcoală şi în cadrul
altor instituţii educaţionale, astfel încât toţi elevii să beneficieze de egalizarea şanselor de
instrucţie
- este un proces în permanentă derulare care include idei precum echitatea şi
preocuparea continuă pentru stimularea realizărilor şcolare
Pentru a deveni din deziderat realitate, pedagogia diversităţii trebuie să se simtă
concret în viaţa şcolii, începând de la curriculumul care să includă elemente aparţinând
diferitelor culturi până la predarea, învăţarea, evaluarea personalizată respectând stilul şi
ritmul de învăţare al elevilor, de la programele centrate pe elev la programele orientate social.
Ţinând cont de cele prezentate pare că această pedagogia a diversităţii este una din
soluţiile eficiente de a face şcoala mai atractivă pentru elevi, mai apropiată de realitate şi de
nevoile elevilor.
Exemple
O modalitate eficientă de a promova pedagogia diversităţii este aceea de a
utiliza munca în echipă, cu elevi cu stiluri de învăţare diferite, care să lucreze
împreună la un proiect, învăţând astfel să comunice, să negocieze şi să-şi accepte
colegul „diferit”.
31
Cu toate acestea trebuie să fim conştienţi de faptul că pedagogia diversităţii nu rezolvă
toate problemele cu care se confruntă şcoala contemporană: „nu va vindeca total insuccesul
şcolar, nu va eradica curriculumul plicticos şi irelevant, nu va opri violenţa. Nu-i va motiva
imediat pe părinţi să se implice în viaţa şcolii, nu-i va revitaliza pe profesorii obosiţi şi
nesatisfăcuţi şi nici nu va garanta automat reducerea abandonului şcolar”. (Nieto, 1996, p306)
O altă problemă ridicată de pedagogia diversităţi este legată de formarea cadrelor
didactice. Sunt acestea pregătite să relaţioneze promovând şi acceptând diferenţele?
Au ele însele competenţe interculturale?
Sunt formate adecvat pentru a promova şi valoriza diferenţele?
Iată întrebări care, conturează, de fapt problemele legate de formarea cadrelor
didactice pentru promovarea interculturalităţii.
De obicei, programele de formare au rămas încremenite în anumite stereotipuri sau
tipare culturale, în sensul că se crede (încă!) că absolvenţii „vor lucra cu elevi care aparţin
populaţiei majoritare, deosebit de motivaţi, dornici să obţină performanţe înalte, proveniţi din
familii ale clasei de mijloc, biparentale” (apud Nedelcu, 2005,p.113)
În timp ce populaţia de elevi este din ce în ce mai diversă, cu interese şi capacităţi
variate. Şi, în timp ce, în majoritate profesorii aparţin culturii dominante şi clasei de mijloc,
nu au competenţe bilingve, nu sunt familiarizaţi cu situaţii bogat pluriculturale. Profesia
didactică este ”predominant feminină, monolingvă, compusă din majoritari albi, având
cunoştinţe limitate despre cei diferiţi” (ibidem).
În plus, profesorii sunt socializaţi în comunităţi destul de omogene, prin interacţiuni cu
cei care aparţin grupului din care fac parte au puţine oportunităţi să interacţioneze cu persoane
aparţinând altor grupuri diferite din punct de vedere rasial, etnic, lingvistic şi cultural; spre
exemplu, 69% dintre profesorii majoritari americani îşi petrec timpul liber în compania unor
persoane din acelaşi grup social şi îşi mărturisesc dorinţa de a lucra şi la şcoală cu persoane
similare. (ibidem).
Ca o consecinţă, profesorii impun, chiar şi involuntar o conformitate la norma
majorităţii a tuturor elevilor, din perspectiva modelelor mentale dezvoltate anterior în medii
monoculturale. Reproduc, cu alte cuvinte prejudecăţile şi stereotipurile din societate, în
virtutea cărora au fost formaţi.
Nieto afirma faptul că „profesorii pun în practică ceea ce au învăţat şi în acest fel
perpetuează politicile şi abordările care pot fi dăunătoare elevilor” ceea ce duce la o
discrepanţă între cultura elevilor şi cea a profesorilor.
32
Ţinând cont de afirmaţiile de mai sus, realizaţi un portret al profesorului care
promovează o pedagogie a diversităţii.
O altă atitudine dăunătoare promovării reale a interculturalităţii în şcoală este ceea ce

se numeşte „multiculturalismul naiv” (May, 1994), care presupune banalizarea folclorizantă a
diferenţelor culturale prin prezentarea, spre exemplu, a obiceiurilor culinare sau vestimentare
doar pentru ineditul lor sau în scopuri de amuzament.
Alt punct vulnerabil al pedagogiei diversităţii este atitudinea cadrelor didactice de
„orbire faţă de diferenţe”, exprimată în sloganul toţi copii sunt egali.
De asemenea ca lipsuri am mai putea enumera: limitarea pedagogiei diversităţii la
activităţi extraşcolare, limitarea pedagogiei diversităţii la grupurile minoritare, considerarea
interculturalităţii o cerinţă exterioară şcolii, o modă etc.
Rezumat
Kim (1991) considera că esenţa competenţei interculturale constă în
capacitatea de adaptare a persoanei, capacitatea de reorganizare într-un mod
deschis, flexibil, creativ, şi nu închis, rigid, intolerant şi monoton.
Competenţa interculturală este probată prin uşurinţa cu care persoana
stabileşte contacte interculturale, prin gradul de eficienţă în înţelegerea şi
transmiterea semnificaţiilor culturale.
Ca orice competenţă, şi competenţa interculturală presupune un proces
progresiv de formare pe baza interacţiunilor complexe din mediu în care trăieşte
individul, pornind de la familie, comunitate şi terminând la nivel macro, societatea.
Ingredientul cel mai important în formarea competenţei interculturale în
reprezintă însă, participarea.
Pedagogia diversităţii culturale îţi propune câteva schimbări de
perspectivă în ce priveşte: raportul cu alteritatea, redimensionarea
fundamentală a întregului spaţiu prin depăşirea etnocentrismului şi
egocentrismului., fiind vizate toate şcolile şi toate comunităţile ca şi întreg
curriculumul şi toţi profesorii.
33
1. Arătaţi, printr-un exemplu concret, în ce constă competenţa
interculturală
2. Argumentaţi într-un eseu de o pagină avantajele şi limitele pedagogiei
diversităţii
34
Unitatea de învăţare 5. Democraţie şi interculturalitate
Cuprins
5.1. Introducere 35
5.3. Democraţie şi interculturalitate: clarificări conceptuale, pluralism – 35
democraţie – cetăţenie, drepturi culturale.
5.4. Rezumat 40
5.1. Introducere
Cursul de faţă abordează problematica democraţiei şi a drepturilor ce
decurg de aici, deoarece democraţia presupune diversitate, concurenţă, pluralism
al opiniilor, valorilor şi astfel, inevitabil, vorbim despre educaţie pentru
diversitate, deci educaţie interculturală. Educaţia pentru democraţie şi drepturile
omului este o dimenisiune importantă a interculturalităţii, fără de care nu poate
exista cu adevărat toleranţa, libertate, empatie.

– Să caracterizeze o societate democratică, aducând exemple personale
– Să analizeze principalele căi de democratizare a învăţământului
– Să argumenteze relaţia dintre democraţie – cetăţenie - educaţie interculturală
5.3. Democraţie şi interculturalitate: clarificări conceptuale, pluralism – democraţie –

cetăţenie, drepturi culturale.
Termenul de democraţie provine din termenii greceşti – demos= popor şi cratos =

conducere, însemnând „conducerea poporului”, exprimând de fapt, un vis vechi al umanităţii
în care relaţia dintre stat şi individ să fie cât mai transparentă şi echilibrată, în sensul că statul
trebuie să asigure libertatea individului.
35
Regimul politic, în sens general, reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor de
conducere a societăţii. Din perspectiva raporturilor dintre stat şi individ, regimurile politice
sunt fie democratice, fie totalitare.
Democraţia se caracterizează prin pluripartitism, alegeri libere, libertatea persoanei,
egalitate în faţa legii, dreptul la opinie, etc..
Cele trei mari democraţii ale secolului XX au fost: Anglia, Franţa şi S.U.A.. După al
doilea război mondial democraţia părea că se va extinde peste tot în lume .
Regimurile totalitare au în comun prezenţa unui singur lider şi a unui singur partid,
eliminarea adversarilor politici, cenzura presei, încălcarea libertăţii individului, aparat
represiv puternic, etc. Regimurile totalitare se mai caracterizează şi prin cultul personalităţii
conducătorului, căruia îi sunt dedicate cântece, poezii, spectacole, chipul său fiind prezent
pretutindeni.
Prin contrast, democraţia presupune diversitate, concurenţă, pluralism al opiniilor,
valorilor şi astfel, inevitabil, apar şi conflicte care în sensul lor pozitiv duc la progres. Este
adevărat că instaurarea şi menţinerea unei guvernări democratice stabile într-o societate
plurală este dificil de realizat.
„ În societatea democratică modernă, legătura dintre oameni este una politică. A trăi
împreună nu mai înseamnă a împărtăşi aceeaşi religie, aceeaşi cultură sau a te supune alături
de ceilalţi, aceleiaşi autorităţi, ci a fi cetăţean al aceleaşi organizaţii politice” (G. Răţulea,
2008, p.59)
Cu alte cuvinte, conceptul de democraţie are drept corelativ conceptul de cetăţenie.
Atât democraţia cât şi cetăţenia se învaţă, (participând, exersând) iar şcoala are un rol
important în acest sens.
Exemple
Pentru ca societatea să devină cu adevărat interculturală, trebuie ca
valorile şi deprinderile interculturale să se formeze încă din şcoală. Cel mai
eficiente democraţia se învaţă, exersând-o la /în şcoală: prin faptul că toţi avem
aceleaşi drepturi, toţi suntem trataţi egal dar respectându-ni-se particularităţile
individuale etc.
Într-un document al ISE, Simona Velea, arată că explorarea conceptului de cetăţenie

evidenţiază o serie de diferenţe ale accepţiunilor, dar şi similitudinile abordărilor. Astfel,
cetăţenia ridică întotdeauna problema apartenenţei la o comunitate, ceea ce presupune drepturi
36
şi îndatoriri, în special drepturi politice. "În acest sens, cetăţeanul este întotdeauna co-
cetăţean, cineva care trăieşte împreună cu ceilalţi. (…) Cetăţeanul şi cetăţenia există în spaţii
democratice, spre exemplu în spaţiile în care persoanele au drepturi şi demnităţi egale şi
unde legea este făcută de oameni pentru oameni. Egalitatea politică şi juridică, împreună cu
principiul nediscriminării, se combină cu urmărirea maximului de extindere a libertăţilor.
Cetăţeanul este o persoană care are drepturi şi îndatoriri într-o societate democratică.
Primul drept este acela de a stabili legea; prima îndatorire este aceea de a respecta legea,
exercitându-şi libertatea, dezvoltându-şi iniţiativele, organizându-şi relaţiile cu ceilalţi în
cadrul definit de lege." (François Audigier, Concepte de bază şi competenţe esenţiale
referitoare la educaţia pentru cetăţenie într-o societate democratică, Consiliul Europei, 2000).
Competenţele de bază asociate cu cetăţenia într-o societate democratică sunt cele

determinate de construirea unei persoane libere şi autonome, care îşi cunoaşte şi apără
drepturile, îşi asumă responsabilităţile sale în societate.
Să ne reamintim...
Democraţia presupune diversitate, concurenţă, pluralism al opiniilor, valorilor şi
astfel, inevitabil, apar şi conflicte care în sensul lor pozitiv duc la progres. Este
adevărat că instaurarea şi menţinerea unei guvernări democratice stabile într-o
societate plurală este dificil de realizat.
„ În societatea democratică modernă, legătura dintre oameni este una
politică. A trăi împreună nu mai înseamnă a împărtăşi aceeaşi religie, aceeaşi cultură
sau a te supune alături de ceilalţi, aceleiaşi autorităţi, ci a fi cetăţean al aceleaşi
organizaţii politice” (G. Răţulea, 2008, p.59)
Cu alte cuvinte, conceptul de democraţie are drept corelativ conceptul de
cetăţenie.
Atât democraţia cât şi cetăţenia se învaţă, (participând, exersând) iar şcoala
are un rol important în acest sens.
Căile democratizării învăţământului: (M. Stanciu, 1999, pp.34 -45) sunt:
37
a. democratizarea priveşte accesul unui număr cât mai mare de copii şi
tineri la toate nivelurile de învăţământ, extinderea şi diversificarea
ofertei de educaţie
b. în strânsă legătură cu accesul , se ridică şi problema legată de calitatea
învăţământului. Astfel se tinde ca sloganul „accesul la o educaţie de
calitate pentru toţi” să devină o realitate.
c. Descentralizarea procesului decizional şi creşterea gradului de
autonomie locală a şcolilor şi universităţilor
d. Democratizarea relaţiei profesor-elev. Această relaţie are în vedere şi
contextul în care se produce învăţarea.
Descrieţi în ce constă o relaţie democratică profesor-elev..
Pentru dezvoltarea unor atitudini şi valori dezirabile, profesorul trebuie să creeze

situaţii de învăţare menite să dezvolte astfel de atitudini, să se descurce în situaţii conflictuale
date de opinii/atitudini diferite între indivizi sau între individ şi societate, să evalueze
dezvoltarea atitudinilor şi valorilor la elevi.
Mai mult, se solicită chiar şi profesorilor noi competenţe atât de ordin relaţional cât şi
metodologic. De exemplu, comportamentul tolerant nu se dezvoltă într-un mediu autoritar
unde domină profesorul care foloseşte metode "clasice" centrate pe aspectul informativ.
Acest punct de vedere este susţinut de M. Rey (1999, p. 85-86) care argumentează
faptul că pentru a forma competenţe sociale, de pildă, atât de mult utilizate azi, nu sunt
suficiente cunoştinţele teoretice, ci comportamente care promovează toleranţa sau empatia,
atât în relaţiile cu elevii dar şi cu celelalte cadre didactice:"(....) profesorii şi educatorii se vor
strădui să facă astfel încât noţiunile referitoare la aceste aspecte (interdependenţă, demnitate,
libertate, justiţie, drept, nonviolenţă, respectul de sine şi respectul faţa de semeni, empatie,
negociere, cooperare, descoperirea şi depăşirea prejudecăţilor) să prindă contur în
comportamentul lor practic. Un astfel de climat nu se poate realiza de la sine. Trebuie ca
profesorii să trăiască ei înşişi (mai întâi) comunicarea şi aceasta să fie reală şi pozitivă în
instituţie, fiindcă elevii sunt receptivi la ceea ce sunt şi trăiesc profesorii lor ca şi la ceea ce
spun sau îi învaţă. Ea presupune organizarea şcolii şi a clasei într-o manieră favorabilă acestei
experienţe".
38
- Implicarea mai mare a părinţilor, organizaţiilor sindicale, a
organizaţiilor nonguvernamentale în organizarea, proiectarea şi
realizarea activităţilor din cadrul procesului de învăţământ
- Stabilirea de măsuri concrete de sprijin pentru cei defavorizaţi din
punct de vedere social, fizic şi intelectual.
- Reconsiderarea statutului în societate
- Perspectiva educaţiei permanente
Profesorii sunt, poate, partenerii cei mai importanţi în procesul de modernizare a

sistemului de învăţământ. În acest context, în general, şi din perspectiva educaţiei pentru
cetăţenie, în special, înnoirea rolului profesorului trebuie să aibă în vedere următoarele
aspecte:
 practicarea drepturilor omului în şcoală, dând prioritate unei pedagogii cooperative şi

instaurând un climat de încredere în clasă;
 centrarea pe elev;
 considerarea contextului social şi global, favorizând abordările comune între profesori,
pentru gestionarea problemelor;
 rolul de mediator între cursanţi şi mediul lor;
 modernizarea procesului de evaluare: evaluarea ca modalitate de progres, accentul pe
evaluarea formativă;
 modernizarea formării profesorului, folosind noi abordări pedagogice şi noile
tehnologii informaţionale;
 activismul civic prin Internet.
Relaţia profesor-elev este una de colaborare, de încredere şi de respect reciproc. Elevul nu

se simte "controlat", ci sprijinit. Profesorul trebuie să fie mai mult un organizator al situaţiilor
de învăţare şi un element de legătură între elev şi societate, care mediază şi facilitează accesul
la informaţie. Implicarea în egală măsură a elevilor şi profesorilor în procesul didactic
înseamnă responsabilităţi împărtăşite.
Democratizarea învăţământului, educaţia pentru cetăţenie în special şi educaţia

interculturală în general, sunt o garanţie pentru apărarea şi afirmarea drepturilor culturale, prin
care înţelegem „dreptul individului de a poseda şi dezvolta, eventual în comun cu alţii din
interiorul unui grup definit prin valori şi tradiţii împărtăşite,propria viaţă culturală, care să
39
corespundă unei identităţi culturale distincte de aceea a altor indivizi sau grupuri” (apud.
Răţulea, 2008,p.62)
Rezumat
Democraţia presupune diversitate, concurenţă, pluralism al opiniilor,
valorilor şi astfel, inevitabil, apar şi conflicte care în sensul lor pozitiv duc la
progres. Este adevărat că instaurarea şi menţinerea unei guvernări democratice
stabile într-o societate plurală este dificil de realizat. Conceptul de democraţie are
drept corelativ conceptul de cetăţenie.
Atât democraţia cât şi cetăţenia se învaţă, (participând, exersând) iar
şcoala are un rol important în acest sens.
Pentru a forma competenţe sociale, de pildă, atât de mult utilizate azi, nu
sunt suficiente cunoştinţele teoretice, ci comportamente care promovează toleranţa
sau empatia, atât în relaţiile cu elevii dar şi cu celelalte cadre didactice:"(....)
profesorii şi educatorii se vor strădui să facă astfel încât noţiunile referitoare la
aceste aspecte (interdependenţă, demnitate, libertate, justiţie, drept, nonviolenţă,
respectul de sine şi respectul faţa de semeni, empatie, negociere, cooperare,
descoperirea şi depăşirea prejudecăţilor) să prindă contur în comportamentul lor
practic. Un astfel de climat nu se poate realiza de la sine. Trebuie ca profesorii să
trăiască ei înşişi (mai întâi) comunicarea şi aceasta să fie reală şi pozitivă în
instituţie, fiindcă elevii sunt receptivi la ceea ce sunt şi trăiesc profesorii lor ca şi la
ceea ce spun sau îi învaţă. Ea presupune organizarea şcolii şi a clasei într-o
manieră favorabilă acestei experienţe
1. Evidenţiaţi într-un eseu de o pagină legătura dintre democraţie şi

educaţie interculturală.
2. Analizaţi critic democratizarea relaţiei profesor-elev.
3. Arătaţi de ce fel de formare trebuie să beneficieze profesorii
pentru a forma competenţele interculturale elevilor.
40
Unitatea de învăţare 6.
Identitate şi reprezentări sociale.
Stereotipuri etnice, prejudecăţi discriminare .
Rolul educaţiei interculturale în combaterea prejudecăţilor
Cuprins
6.1. Introducere 41
6.3.Socializare, identitate şi alteritate culturală 41
6.4.Stereotipuri, prejudecăţii, discriminare. Rolul educaţiei interculturale în 46
6.5.Rezumat 49
6.6. Test de autoevaluare 50
6.1. Introducere
În acestă unitate de învăţare se prezintă strânsa legătură dintre procesul
de socializare, de definire a identităţii culturale şi educaţia interculturală.
Se prezintă rolul diferitelor medii în dobândirea identităţi, dar şi a stereotipurilor
şi prejudecăţilor care aparuneori în procesul de socializare. Accentul cade pe
educaţia interculturală văzută ca o soluţie de eliminare a prejudecăţilor şi
stereotipurilor sociale.

 Să explice importanţa socializării pentru constituirea identităţii sociale
 Să analizeze relaţia stereotipuri-prejudecăţi-discriminare

 Să argumenteze rolul educaţiei interculturale în combaterea prejudecăţilor
6.3. Socializare, identitate şi alteritate culturală

Socializarea este procesul prin care oamenii învaţă să se conformeze normelor,
valorilor şi rolurilor specifice societăţii lor. (W. Kornblum, 1991 p.160)
Procesul de socializare , precizează acelaşi autor, se desfăşoară în mai multe etape:
41
1. socializarea primară - care are loc în familie şi este procesul prin care
individul îşi construieşte primul univers de semnificaţii şi care îl transformă
din individ biologic în fiinţă socială. Subliniem rolul important al familiei în
oferirea copilului a unor coduri culturale cu ajutorul cărora copilul şi, ulterior
adultul, interpretează şi înţelege lumea. (comportamentele de rol şi
stereotipurile asociate lor sunt formate în familie; stilul de viaţă, deprinderile
elementare sociale şi tot alaiul de stereotipuri şi/sau prejudecăţi sunt formate în
familie).
2. socializarea secundară care are loc în copilărie şi adolescenţă când copilul
intră în alte medii în afara familiei – grădiniţa, şcoala
3. socializarea adulţilor – cea în care persoana învaţă normele asociate cu noile
statute specifice adulţilor cum ar fi cele de soţ/soţie, părinte, jurnalist
etc.(idem).
În legătură cu procesul de socializare există multe întrebări care nasc răspunsuri
contradictorii.
Una dintre ele se referă la dilema numită de sociologi “nature versus nurture” (natura
sau cultura?) Cu alte cuvinte ce-i determină pe oameni să se comporte într-un anumit fel -
determinarea biologică (omul este un animal social – “zoon politikon” afirma încă din
antichitate Aristotel ) sau mediul social în care se naşte şi trăieşte?
Dacă unele trăsături sau comportamente sunt determinate genetic, identitatea,
construcţia eului sunt dependente de mediul uman, de relaţiile cu ceilalţi. Cu alte cuvinte eul
este o construcţie socială (punct de vedere argumentat de G. H. Mead)
Oricum este clar faptul că între personalitate şi societate există o strânsă legătură, iar
personalitatea se formează prin internalizarea valorilor, normelor societăţii.
T. Parsons afirma “modelele culturale sunt internalizate; ele devin parte integrantă a
structurii de personalitate” (Parsons, 1951, p.41)
Identitatea individuală este înţeleasă ca identitatea sinelui, subiectul aflându-se în
centrul interesului.
O problemă legată de constituirea identităţii este “pendularea” între asemănare
şi diferenţiere. De fapt, orice identitate se construieşte în cadrul unei relaţii de diferenţă-
asemănare cu ceea ce este altul. Este vorba, după cum arată D. Jurcan, “pe de o parte de
asemănarea cu ceilalţi, iar pe de altă parte, identitatea semnifică unicitatea şi diferenţierea
ireductibilă la ceilalţi. Identitatea este în consecinţă o oscilare între alteritatea radicală şi
similaritatea totală”. (Jurcan,p.66)
42
De fapt, individul este supus unor tendinţe opuse, care corespund celor două
etape ale constituirii identităţii:
 conformarea – ce răspunde nevoii de aparteneţă şi aprobare socială
 individualizarea – ca tendinţă ce răspunde nevoii de unitate şi diferenţiere
Similitudinea identitară se produce în actul socializării şi reprezintă expresia
determinismului social. Rezultatul acestui proces este identitatea socială, concretizată în setul
de roluri pe care le deţine individul. (idem)
R.Linton, în lucrarea “Fundamentul cultural al personalităţii” explică similaritatea
identitară prin determinismul cultural: “Cultura, ca ansamblu, oferă membrilor oricărei
societăţi un ghid indispensabil în toate împrejurările vieţii. Faptul că majoritatea membrilor
unei societăţi are obiceiul să reacţioneze într-un anumit mod la o anumită situaţie, permite
oricui să prevadă comportamentul lor, dacă nu cu o certitudine absolută, cel puţin cu o
probabilitate foarte mare” (Linton, 1968, p.61)
Identitatea socială este produsul interacţiunilor dintre individ şi mediul în care
există. Fiecare individ se defineşte printr-o apartenenţă la un grup social, sursă a valorizării şi
a semnificării propriei persoane.
Se disting trei tipuri de identităţi colective, date de apartenenţe specifice:
Apartenenţa naturală (sex, culoarea pielii), pe care rolurile sociale o transformă în
entitate socială
Apartenenţa înnăscută (etnie, religie, naţionalitate), care poate fi schimbată, cu o
mai mică sau mai mare greutate
Apartenenţa dobândită (prin formaţie, instrucţie, incluziunea într-o asociaţie,
organizaţie)
Exemple
Aceste tipuri de identităţi se dobândesc treptat,în procesul de socializare.
De exemplu, copii preşcolari sau şcolari mici se descriu mai ales în termeni de
„băiat”/ „fetiţă”, apoi de român sau maghiar, şi la adolescenţă accentul cade pe
identitatea dobîndită – sportiv, artist etc.
Realizaţi o autocaracterizare de trei rănduri. Identificaţi tipurile de

identităţi pe care le-aţi utilizat.
43
Tajfel defineşte identitatea socială ca fiind partea concepţiei despre sine care derivă
din conştiinţa apartenenţei la unul sau mai multe grupuri sociale.
Aşadar, construirea identităţii sociale este un proces deosebit de complex care
presupune permanente comparării cu alţii şi poate genera reacţii de excluziune, de respingere
sau de agresare a altora.
Conceptul de identitate culturală, arată C. Cucoş (p.144), este dificil de cuprins. El
poate fi circumscris prin invocarea atât a dinamicii culturale, cât şi a individului ce încearcă să
ţină pasul cu această dialectică. Conceptul de identitate culturală este un construct care are
drept trăsături caracteristice reducţia, fixaţia şi tendinţa de generalizare .
Pentru a sesiza mai bine complexitatea identităţii este indicat să analizăm referenţi
identitari propuşi de Alex Muchielli.(apud. Jurcan, 2005,p. 71 -72)
e. pentru individ
1. identitate materială: caracteristici fizice, posesiuni materiale şi intelectuale
2. identitate proprie:
 origini şi trecut: naştere,istorie proprie, descendenţă
 situaţie actuală: nume,poziţia în grup, putere
 sisteme de valori şi conduite specifice. Trăsături, motivaţii,interese,atitudini
 potenţialităţi proprii: competenţe, rezultate, activităţi
3. identitate socială:
 percepţia identităţii în faţa altora: stereotipuri,opiniile altora cu privire la subiect
 afiliaţii şi apartenenţe cunoscute.: grup de prieteni, cluburi, asociaţii
 simboluri şi semne exterioare: tot ce semnifică un loc în ierarhia socia lă
f. pentru grup:
1. Modul de viaţă: delimitare, situaţie geografică, relief,climat, structura habitatului,
dispunerea caselor, structura de comunicare, schimbări asupra mediului
2. Istoria grupului rezultată din povestiri, relatări, scrieri, tradiţii, fapte istor ice etc.
3. Demografia: numărul de indivizi după sex şi vârstă, natalitate, mortalitate,nupţialitate,
migraţie, tip de şcolarizare, nivel de trai
4. Activităţi: tipul de activităţi desfăşurate, repartiţia pe populaţie
5. Organizarea socială: definirea şi impunerea regulilor, luarea deciziilor, tipul de
participare colectivă, sistemele de apreciere, recompensă şi pedeapsă, reţelele de
circulaţie a informaţiei, stiluri de putere, sistemul de roluri, cooperarea şi conflictul,
ierarhizarea, lidership.
44
6. Mentalitatea se referă la cadrele atitudinale şi normele de comportament, modelele şi
contramodelele, reprezentările colective, sistemul de opinii şi credinţe, aprecierea
subiectivă a potenţialităţilor proprii.
Referenţii identitari sunt importanţi deoarece cu ajutorul lor, oamenii ordonează şi
clasifică informaţiile cu privire la cel care constituie obiectul identificării.
Categorizarea prin utilizarea referenţilor identitari are loc şi în percepţia altor subiecţi.
Este prima etapă din procesul de formare a stereotipurilor, semnificând agregarea şi
clasificarea indivizilor pe baza unor trăsături comune, pentru ca apoi stereotipul să ia naştere
prin distorsiunea de omogenitate sau prezumţia existenţei unor similarităţi mai mari în cazul
membrilor care aparţin unui out-group decât în cazul celor din in-group.
Stereotipurile intervin în procesul de identificare proprie şi în identificarea altora tocmai
prin mecanismul de economie a gândirii, ce are la bază existenţa similarităţilor şi diferenţelor
între membrii societăţii.
În existenţa lor socială, indivizii se identifică cu un anumit grup. Importanţa identificării
cu un anumit grup este subliniată de teoria identităţii a lui H.Tajfel şi Turner care susţin că
fiecare dintre membrii societăţii caută să-şi menţină sau să îşi sporească stima de sine, fie prin
realizări personale în raport cu anumite standarde, fie prin afilierea sau integrarea în grupuri
puternic valorizate social şi asumarea identităţii sociale a grupului respectiv.
Comparându-se cu alte grupuri individul poate experimenta identitatea socială pozitivă
(identitatea socială a grupului de apartenenţă) sau identitatea socială negativă (caz în care
individul fie alege alţi referenţiali drept comparaţie, fie se va disocia de grupul de
apartenenţă).
Să ne reamintim...
Identitatea individuală este înţeleasă ca identitatea sinelui, subiectul aflându-
se în centrul interesului.
Identitatea socială este produsul interacţiunilor dintre individ şi mediul în
care există. Fiecare individ se defineşte printr-o apartenenţă la un grup social, sursă a
valorizării şi a semnificării propriei persoane.
Se disting trei tipuri de identităţi colective, date de apartenenţe
specifice:
Apartenenţa naturală (sex, culoarea pielii), pe care rolurile sociale o
transformă în entitate socială
45
Apartenenţa înnăscută (etnie, religie, naţionalitate), care poate fi
schimbată, cu o mai mică sau mai mare greutate
Apartenenţa dobândită (prin formaţie, instrucţie, incluziunea într-o
asociaţie, organizaţie)
În existenţa lor socială, indivizii se identifică cu un anumit grup. Importanţa
identificării cu un anumit grup este subliniată de teoria identităţii a lui H.Tajfel şi
Turner care susţin că fiecare dintre membrii societăţii caută să-şi menţină sau să îşi
sporească stima de sine, fie prin realizări personale în raport cu anumite standarde,
fie prin afilierea sau integrarea în grupuri puternic valorizate social şi asumarea
identităţii sociale a grupului respectiv
6.4.Stereotipuri, prejudecăţii, discriminare. Rolul educaţiei interculturale în

Educaţia interculturală poate fi privită şi ca o educaţie împotriva prejudecăţilor sau

educaţia „antibias”, ca formă de combatere a tuturor formelor de discriminare.
Iată de ce, ne oprim mai îndeaproape asupra stereotipurilor şi prejudecăţilor dar şi a
fenomenului de discriminare şi marginalizare care apar ca efecte ale stereotipurilor şi
prejudecăţilor. Acestea exprimă de fapt, atitudini sociale.
Atitudinile sociale exprimă raportarea individului la o serie de obiecte, fenomene şi
procese sociale, în timp ce atitudinile interpersonale au ca obiect subiecţii consideraţi
individual.
Importanţa deosebită pe care o au în viaţa cotidiană atitudinile faţă de grupurile sociale
(atitudini intergrupuri) impune abordarea detaliată a stereotipurilor, prejudecăţilor şi
discriminărilor, ca faţete diferite ale acestui tip de atitudini.
Distincţia dintre componentele cognitive, afective şi comportamentale ale atitudinilor
se regăseşte şi în ceea ce priveşte reacţiile individului confruntat cu grupuri sociale sau
indivizi aparţinând acestora. De aici se desprind următoarele concepte:
- stereotipul se referă la dimensiunea cognitivă sau la raportarea preponderent cognitivă
la un grup sau reprezentanţi ai acestuia;
- prejudecata se referă la dimensiunea afectivă sau la raportarea preponderent afectivă
la un grup sau reprezentanţi ai acestuia;
- discriminarea se referă la componenta comportamentală sau la consecinţele
comportamentale determinate de stereotipuri şi prejudecăţi (Nastas, 2003, p. 256).
46
Cel care a consacrat termenul de „stereotip” este jurnalistul şi analistul politic
american Walter Lippmann, care a definit stereotipul ca un construct mental care defineşte
realitatea înconjurătoare înainte ca indivizii să o perceapă în fapt. Aceste stereotipuri sunt
cultural construite, proiecţii asupra lumii prin prisma sensului atribuit poziţiilor, valorilor şi
drepturilor noastre.
Mai concret, „sterotipurile sunt generalizări abuzive, judecăţi de valoare despre un
grup de persoane care încearcă să rezume caracteristicile respectivului grup într-un număr
determinat de maniere,obiceiuri, comportamente.” (Ciolan, 2000, p.29)
Stereotipul exprimă credinţe despre caracteristicile psihice şi/sau comportamentale ale
unor indivizi, grupuri sociale (de sex, vârstă, etnie, religie) sau procese sociale fixate în
imagini simplificatoare, şablonizate, durabile, preconcepute care nu se bazează pe observarea
directă, proaspătă a realităţii, ci pe moduri de gândire apriorice, rutinizate, adeseori arbitrare,
fără legătură cu indivizii sau grupurile sociale evaluate(Zamfir, Vlăsceanu, 2001, p. 603).
Motivul apariţiei stereotipurilor este aceea de a simplifica realitatea, de a ne ordona în
categorii oamenii, lucrurile, evenimentele.
La formarea stereotipurilor contribuie agenţii socializării în diferite proporţii: familia,
şcoala, mass-media.
Unii cercetători atrag atenţia asupra unui fenomen interesant ,anume „pericolul
stereotipizării”, impactul stereotipurilor asupra construirii realităţii înconjurătoare.
Efectul ameninţării stereotipului a fost semnalat pentru prima dată de Claude M.
Steele şi Joshua Aronson (1995) în legătură cu performanţele intelectuale ale unor subiecţi de
culoare, care au obţinut rezultate semnificativ mai slabe când se măsurau strict abilităţile
intelectuale. Subiecţii de culoare performează suboptimal tocmai pentru că sunt „sub
ameninţarea stereotipului”, sunt presaţi social, se tem să nu performeze în conformitate cu
stereotipul sau să fie evaluaţi în conformitate cu el. ( Loredana Ivan, 2008, p.342)
Prejudecăţile sunt opinii pe care indivizii şi le formează a priori despre un anume grup
social, fără o examinare atentă a acestuia. De obicei, prejudecăţile au o conotaţie negativă,
lucru surprins şi de Allport (1954) , care arăta că prejudecata este o atitudine negativă sau o
predispoziţie de a adopta un comportament negativ faţă de un grup sau faţă de membrii
acestui grup, bazată pe o generalizare eronată şi rigidă.
Prejudecăţile pot lua forme diverse precum sexismul, rasismul,xenofobia etc.
Exemple
Una din cele mai frecvente prejudecăţi legate de apartenenţa la sex este
aceea privind diferenţele de competenţă dintre femei şi bărbaţi (cei din urmă fiind
47
mai buni avocaţi, doctori sau conducători auto)
Discriminarea constituie expresia comportamentală a stereotipurilor şi prejudecăţilor.

(Simpson, Yinger, 1958).
Aceste trei componente cognitive, afective şi comportamentale ale atitudinilor se
completează şi se influenţează reciproc. Asumpţiile de bază privind relaţia dintre prejudecăţi
şi discriminare sunt:
- prejudecata este reflectată în comportament;
- comportamentele discriminatorii pot fi desfăşurate şi de persoane care nu împărtăşesc
prejudecata;
- discriminarea se perpetuează prin forţă.
În ceea ce priveşte relaţia stereotipurilor cu discriminarea plecăm de la faptul că, cel
puţin în primele momente, interacţionăm cu imaginea fixată în stereotip şi nu cu persoana din
faţa noastră, fapt cu atât mai nedrept faţă de ea cu cât corespunde mai puţin cu stereotipul.
În stereotip sunt reţinute însuşirile cele mai saliente ale categoriei analizate, de cele
mai multe ori, stereotipul marchează imperfecţiunile grupului vizat, oferind un standard dublu
în evaluare prin raportare la care noi suntem buni, iar ei sunt răi.
Daţi două exemple de stereotipuri frecvent întâlnite în viaţa cotidiană.

Cum ar putea fi combătute?
Prejudecăţile se constituie la nivelul simţului comun şi sunt asimilate în procesul de

socializare, de însuşire a normelor, valorilor, modelelor de gândire şi comportament proprii
grupurilor. Ca afirmaţii necontrolate, prejudecăţile pătrund uşor în mentalitatea individuală
sau de grup, mai ales atunci când disponibilitatea şi exigenţa necesară pentru cunoaşterea
autentică lipsesc şi afectează comunicarea eficientă, amplificând de multe ori gradul de
agresivitate al indivizilor sau grupurilor şi generând conflicte. Sunt frecvente prejudecăţile
referitoare la minorităţile etnice, religioase, naţionale ale căror comportamente sunt
insuficient cunoscute şi interpretate eronat de către ceilalţi membri ai comunităţii.
În procesul de enculturaţie început în familie şi continuat apoi prin contactul cu alte
forme ale culturii, copilul învaţă prejudecăţi care ulterior devin o parte a filozofiei lui de viaţă
şi constituie un filtru prin care vor trece diferenţiat numai acele informaţii concordante cu
schemele deja formate.
48
Identificaţi două prejudecăţi ce sunt transmise prin socializarea primară.
Să ne reamintim...
- Stereotipul se referă la dimensiunea cognitivă sau la raportarea preponderent
cognitivă la un grup sau reprezentanţi ai acestuia;
- Prejudecata se referă la dimensiunea afectivă sau la raportarea preponderent
afectivă la un grup sau reprezentanţi ai acestuia;
- Discriminarea se referă la componenta comportamentală sau la consecinţele
comportamentale determinate de stereotipuri şi prejudecăţi
O soluţie pentru combaterea/ diminuarea stereotipurilor, prejudecăţilor şi discriminării

este educaţia interculturală, care în accepţiunea ei de „educaţie antibias” urmăreşte realizarea
obiectivelor: ( apud. Nedelcu, 2008,p.36)
„La elevi:
- consolidarea identităţii culturale, a imaginii de sine a elevilor
- asigurarea pentru fiecare elev a unui cadru de interacţiuni empatice şi confortabile cu
persoane aparţinând altor grupuri
- stimularea în rândul elevilor a gândirii critice privind prejudecăţile
- cultivarea în rândul elevilor a capacităţilor de combatere a prejudecăţilor la care sunt
supuşi aceştia sau alte persoane
La profesori
- conştientizarea identităţii culturale proprii şi a formelor sale concrete de manifestare
- deschiderea spre înţelegerea valorilor, a stilurilor de comunicare şi învăţare specifice
diferitelor grupuri cărora le aparţin elevii
- cultivarea gândirii critice privind prejudecăţile şi discriminarea
- cultivarea abilităţii şi disponibilităţii de a încuraja dialogul privind problematica
prejudecăţilor şi discriminării.”
Rezumat
Socializarea este procesul prin care oamenii învaţă să se conformeze normelor,
valorilor şi rolurilor specifice societăţii lor.
49
Identitatea socială este produsul interacţiunilor dintre individ şi mediul în care
există. Fiecare individ se defineşte printr-o apartenenţă la un grup social, sursă a
valorizării şi a semnificării propriei persoane. Referenţii identitari sunt importanţi
deoarece cu ajutorul lor, oamenii ordonează şi clasifică informaţiile cu privire la
cel care constituie obiectul identificării.
Categorizarea prin utilizarea referenţilor identitari are loc şi în percepţia altor
subiecţi. Este prima etapă din procesul de formare a stereotipurilor, semnificând
agregarea şi clasificarea indivizilor pe baza unor trăsături comune, pentru ca apoi
stereotipul să ia naştere prin distorsiunea de omogenitate sau prezumţia existenţei
unor similarităţi mai mari în cazul membrilor care aparţin unui out-group decât în
cazul celor din in-group.
Atitudinile sociale exprimă raportarea individului la o serie de obiecte, fenomene şi
procese sociale, în timp ce atitudinile interpersonale au ca obiect subiecţii
consideraţi individual.
Stereotipul se referă la dimensiunea cognitivă sau la raportarea preponderent
cognitivă la un grup sau reprezentanţi ai acestuia; prejudecata se referă la
dimensiunea afectivă sau la raportarea preponderent afectivă la un grup sau
reprezentanţi ai acestuia; discriminarea se referă la componenta comportamentală
sau la consecinţele comportamentale determinate de stereotipuri şi prejudecăţi

1. Analizaţi rolul mass-mediei în menţinerea /
combaterea unor stereotipuri/ prejudecăţi.
2. Argumentaţi rolul profesorilor în educaţia antibias.
3. Propuneţi două activităţi concrete prin care elevii pot
dezvolta atitudini pozitive faţă de celălalt, combătând
diferite stereotipuri existente în şcoală.
50
Unitatea de învăţare 7. Comunicarea şi învăţarea interculturală
Cuprins
7.1. Introducere 51
7.3. Comunicarea şi învăţarea interculturală 51
7.4. Rezumat 54
7.1. Introducere
Cursul de faţă aduce în discuţie problematica comunicării şi învăţării
interculturale, ca principalele modalităţi de cunoaştere şi înţelegere a altuia.
Se evidenţiază faptul că, prin comunicare suntem introduşi într-o lume a
simbolurilor care sunt relative în funcţie de o mulţime de factori.
Comunicarea interculturală este soluţia pentru interpretarea corectă a
simbolurilor şi manifestărilor dintr-o anumită cultură, conştientizând astfel
valoarea şi importanţa fiecărei culturi.

– delimiteze problematica comunicării interculturale
– evidenţieze paşii cunoaşterii alterităţii
– propună modalităţi concrete de diminuare a şocului cultural
7.3. Comunicarea şi învăţarea interculturală

„Comunicarea este o dimensiune centrală a vieţii noastre culturale” (John Fiske)
Este binecunoscut faptul că atât comunicarea verbală cât şi cea nonverbală este
dependentă de cultura în care trăieşte individul, dar cele două forme ale comunicării
dezvăluie particularităţi ale culturii respective.
51
Abordarea culturală a comunicării (şcoala semiotică- Ch. S. Peirce, F. De Sauaaure)
evidenţiază faptul că în comunicare se produc şi se schimbă semnificaţii, important fiind
mesajul dependent de cultura în care este receptat.
De asemenea se evidenţiază faptul că există un anumit mod de negociere al mesajului
în funcţie de codul cultural.
Această abordarea promovează relativismul cultural, împotriva etnocentrismului care are
la bază ideea conform căreia propria cultură este superioară altora.
Relativismul cultural, prin unul din reprezentanţii săi de seamă, Cl. Levi- Strauss,
afirmă că: „o cultură nu are nici un criteriu absolut pentru a decide că activităţile unei
culturi sunt „inferioare” sau „nobile” . Totuşi, fiecare cultură poate şi trebuie să aplice
acest criteriu propriilor activităţi, deoarece membrii săi sunt atât actori cât şi observatori”.
Exemple
Fiecare dintre noi se naşte într-o anumită cultură, pe care o învaţă încă din
primele etape ale vieţii.. fiecare cultură transferă membrilor ei sistemul valoric de
bază, astfel încât copiii învaţă cum să înţeleagă şi cum să utilizeze semnele şi
simbolurile, ale căror înţelesuri se pot schimba arbitrar de la o c ultură la alta.
În învăţarea interculturală pot contribui toate mediile educaţionale de la familie până la

mass-media. Poate că cel mai sugestiv în acest sens este citatul următor: „Bărbatul şi
femeia nu sunt numai ei înşişi; ei sunt de asemenea regiunea în care s-au născut,
apartamentul din oraş sau ferma în care au învăţat să meargă, jocurile pe care le-au jucat
ca şi copii, basmele pe care le-au auzit, mâncarea pe care au mâncat-o, şcolile pe care le-
au urmat, sporturile pe care le-au practicat, poeţii pe care i-au citit şi Dumnezeul în care
cred.”(Somerset Maugham – Pe muchie de cuţit)
Analizaţi influenţele cele mai puternice în dobândirea propriei culturi,

pornind dela analiza citatului de mai sus.
Comunicarea interculturală poate fi definită ca abilitatea de a comunica verbal şi

nonverbal cu indivizi din alte culturi astfel încât toţi indivizii participanţi la comunicare să
codifice şi să decodifice mesajele comunicate şi să evite pe cât posibil interpretările şi
evaluările eronate. (M. Hinner,1998,p53)
52
„Comunicarea interculturală- arată L. Ciolan (2000,p.34) este cea care poate stimula
curiozitatea elevilor pentru a investiga elemente legate de cultura celor care sunt diferiţi,
dar egali cu ei. Comunicarea interculturală presupune o construcţie activă de sensuri şi
semnificaţii între doi sau mai mulţi interlocutori. Aceştia îşi comunică şi îşi exprimă
apartenenţa culturală diferită şi încearcă să se armonizeze, să se cunoască şi să se
accepte.”
Aria problematică a comunicării interculturale se centrează pe răspunsurile la
următoarele întrebări: (Dasen, 1999,p.31-32)
- Cum comunicăm în situaţiile culturale în care referenţii culturali nu sunt
aceeaşi?
- Ce importanţă are comunicarea nonverbală, relaţia de proximitate?
- Cum se derulează şocul cultural? Dar şocul întoarcerii?
- Cum are loc învăţarea convenţiilor culturale?
Prima regulă o reprezintă chiar cunoaşterea convenţiilor propriilor culturi, şi apoi
cunoaşterea celuilalt.
Să ne reamintim...
Abordarea culturală a comunicării (şcoala semiotică- Ch. S. Peirce, F.
De Sauaaure) evidenţiază faptul că în comunicare se produc şi se schimbă
semnificaţii.
Comunicarea interculturală poate fi definită ca abilitatea de a comunica
verbal şi nonverbal cu indivizi din alte culturi astfel încât toţi indivizii
participanţi la comunicare să codifice şi să decodifice mesajele comunicate şi să
evite pe cât posibil interpretările şi evaluările eronate. (M. Hinner,1998,p53)
caţii, important fiind mesajul dependent de cultura în care este receptat.
Pătrunderea în sistemul cultural al alterităţii se realizează treptat, trecând printr-o serie de

paşi, sau stadii ale învăţării interculturale. (Cucoş, 2000,p.132)
1. Cunoaşterea, sau am spune noi, învăţarea interculturală, care presupune, informarea în
legătură cu cultura altora (să citim, să vizionăm emisiuni, spectacole despre moduri
de viaţă, valori etc. specifice unei anumite culturi)
2. Acceptarea. Apropierea de cultura neexperimentată încă înseamnă să ştii să te apleci
spre discursul celuilalt, spre justificările şi întemeierile sale valorice. Chiar dacă
53
registrele de coduri, lingvistice sau simbolice, nu coincid, trebuie să ştim să-l
ascultăm pe celălalt, să-i simţim prezenţa, să-i cunoaştem mobilurile, pretenţiile,
visurile.
3. Comunicarea nonverbală. Capacitatea de comunicare derivă şi din arta decodificării
mesajelor nonverbale, detaliile contextului comunicativ (veşminte, obiecte simbolice,
organizarea spaţiului, poziţia locutorilor,mişcări,mimică) sunt deosebit de relevante
pentru înţelegerea interculturală.
4. Contactul cu mediu, sau am spune noi, o învăţare prin experimentare, deplasările în
contextul fizic, socio-cultural al emergenţei unor valori străine sunt de o mare
eficacitate în comunicarea dintre culturi.
5. Raportarea la timpul celuilalt. Descoperirea universului celuilalt constituie un demers
temporal, stadial, care încearcă să se apropie de o altă dimensiune a temporalităţii
trăită de celălalt.
Comunicarea şi învăţarea interculturală pot preveni şocurile culturale. Şocul cultural, ca
ameninţare identitară, cum precizează autorul mai sus citat, poate fi atenuat prin „încercarea
de a ne îndepărta de propriile referinţe culturale sau, cel puţin, de a nu le lua ca puncte
absolute de reper” (idem, p.131)
Rezumat
Abordarea culturală a comunicării evidenţiază faptul că în comunicare se produc
şi se schimbă semnificaţii, important fiind mesajul dependent de cultura în care este
receptat.
Comunicarea interculturală poate fi definită ca abilitatea de a comunica verbal şi
nonverbal cu indivizi din alte culturi astfel încât toţi indivizii participanţi la
comunicare să codifice şi să decodifice mesajele comunicate şi să evite pe cât posibil
interpretările şi evaluările eronate Aria problematică a comunicării interculturale se
centrează pe răspunsurile la următoarele întrebări: (Dasen, 1999, p.31-32)
- Cum comunicăm în situaţiile culturale în care referenţii culturali
nu sunt aceeaşi?
- Ce importanţă are comunicarea nonverbală, relaţia de
proximitate?
- Cum se derulează şocul cultural? Dar şocul întoarcerii?
- Cum are loc învăţarea convenţiilor culturale?
54
Paşii cunoaşterii celuilalt: cunoaşterea, acceptarea, comunicarea nonverbală,
contactul cu mediu, raportarea la timpul celuilalt.
.

1. Arătaţi care sunt principalele arii problematice ale comunicării
interculturale.
2. Analizaţi şi exemplificaţi paşii cunoaşterii alterităţii.
3. Argumentaţi necesitatea comunicării interculturale ca modalitate de
diminuare a şocului cultural
55
Unitatea de învăţare 8. Educaţie interculturală şcolară şi
nonşcolară
Cuprins
8.1. Introducere 56
8.3. Educaţie interculturală şcolară şi nonşcolară 56
8.4. Rezumat 59
8.5. Test de evaluare a cunoştinţelor 59
8.1. Introducere
Cursul de faţă descrie modalităţile prin care se poate realiza educaţie
interculturală, atât în şcoală (educaţie formală) cât şi prin celelate forme ale
educaţiei (nonformală şi informală), subliniindu-se impactul deosebit al unor
medii educaţionale cum ar de exemplu mass-media sau comunitatea.

- Să exemplifice modul în care educaţia şcolară contribuie la
formarea competenţelor interculturale
- Să analizeze caracteristicile societăţii contemporane din
perspectiva deschiderilor interculturale pe care le oferă
- Să argumenteze necesitatea interacţiunii formelor educaţiei
pentru formarea competenţelor interculturale
8.3. Educaţie interculturală şcolară şi nonşcolară
Formele de realizare a educaţiei interculturale rămân cele generale, în care se face

orice tip de educaţie: formal, nonformal şi informal.
Asupra educaţiei în şcoală am mai vorbit explicit sau implicit pe parcursul acestui curs,
şi vom aminti aici doar faptul că educaţia interculturală se poate realiza fie prin intermediul
disciplinelor care oferă deschideri interculturale – istorie, geografie, literatură - fie printr-o
56
disciplină distinctă ce vizează formarea competenţelor interculturale şi, amintim, de asemenea
necesitatea de a promova chiar printre actorii educaţiei un etos intercultural.
De asemenea, programele de tip Erasmus, Comenius, Eurydice sunt un bun prilej
pentru schimburile interculturale.
De exemplu, Programul Erasmus, iniţiat de Comunitatea Europeană în anul 1987, a
fost primul program proiectat şi pus în funcţiune la nivel european, destinat să încurajeze
schimburile de studenţi, precum şi alte forme de cooperare între universităţi (schimburi de
profesori, dezvoltarea unor noi programe comune de cercetare, precum şi programe de
pregătire intensivă). Începând cu anul 1995, programul Erasmus a fost inclus în cadrul noului
program al UE, Socrates, care acoperă toate tipurile şi nivelurile de învăţământ şi care pune
accent pe conceptul de „educaţie europeană pentru toţi”.
În cele ce urmează, ne vom opri mai ales asupra educaţiei nonşcolare, care oferă nişte
posibilităţi mari de cunoaştere a alterităţii, de schimburi culturale, de exersare şi antrenare a
competenţelor interculturale.
Am aminti aici în mod deosebit însăşi societatea în care trăim, societatea cunoaşterii şi
comunicării, societatea globalizată, postmodernă dominată de valori ale diversităţii.
Dincolo de aspectele discutabile ale societăţii actuale, din perspectiva
interculturalităţii, societatea ne oferă tot mai multe prilejuri de experimentare a diverselor
moduri de gândire, de acţiune datorate deschideri către alte culturi.
Exemple
În societatea actuală, spre deosebire de societatea de acum 20-30 de ani,
există mult mai multe ocazii de exersare a toleranţei, a angajării active în
acceptarea celuilalt. În acest sens, stau dovadă deschiderile societăţii pentru tot
felul de oameni diferiţi din punct de vedere al religiei, al opţiunilor politice, al
stilului de viaţă.
Pornind de la exemplu de mai sus, descriţşi două situaţii concrete în care

aţi fost „constrîns” să manifestaţi atitudini specifice educaţiei interculturale.
Mobilitatea profesională antrenată de schimbările de pe piaţa muncii presupun ca tot

mai mulţi oameni să interacţioneze în firme internaţionale în care schimburile de opinii,
57
comportamente şi chiar valori sunt tot mai frecvente. Astfel ajungem să cunoaştem mai bine,
din interior, pe celălat, şi prin celălalt pe noi.
„Globalizarea economică îi implică pe producătorii şi consumatorii de pe diferite
continente şi regiuni într-o relaţie funcţională de colaborare. (...) de multe ori managerii şi
angajaţii unor astfel de firme gigant îşi petrec mai mult timp călătorind între diverse
state....”(R. Stavenhagen în vol. coord. Delors 2000, p.201)
Să ne reamintim...
Formele de realizare a educaţiei interculturale rămân cele generale, în care se
face orice tip de educaţie: formal, nonformal şi informal.
Un rol deosebit în sporirea sensibilităţii pentru alteritate îl are mass-media. C. Cucoş

surprinde acest lucru astfel: „Culturile se amestecă unele cu altele, trecerile de la un spaţiu
cultural la altul se fac instantaneu, difuziunea modelelor culturale este pe deplin garantată.
Străinul nu-mi mai este străin, evenimentele petrecute aiurea mă marchează, devin mai
sensibil la alteritate”.
Un alt factor cu ample potenţialităţi interculturale este sportul. Sportul vehiculează
modele, vedete care depăşesc spaţiul limitat al unei ţări.
Pentru formarea competenţelor interculturale este necesară interacţiunea dintre toate
formele educaţiei astfel:
- invitarea în şcoală sau în mediu educativ a unor persoane avizate din exterior; aceste
contacte vor fi cu atât mai benefice şi mai instructive dacă invitaţii reprezintă puncte de
vedere diferite, medii sociale şi culturi diferite;
- utilizarea bibliotecilor, a centrelor de documentare audio-vizuale prezente în şcoală sau
în comunitate sau chiar a unor bibliobuze, circulând dintr-o localitate în alta.
- utilizarea noilor tehnologii ale comunicării
- participarea la evenimente culturale şi sărbătorile locale, la diversele activităţi care sunt
propuse, vizitarea de muzee şi expoziţii
- antrenarea în activităţi muzicale şi corale. Cântecul constituie un mijloc de participare şi
dezvoltare a unei culturi a păcii
- organizarea de întâlniri între persoane de culturi diferite, ca ocazii de stabilire a unor noi
relaţii de prietenie
- reacţia la evenimentele politice locale şi internaţionale
- înfrăţirile, care oferă o ocazie concretă a schimbului şi solidarităţii
58
- corespondenţa şcolară etc.(apud. C. Cucoş, 2000,p179 -180)
Rezumat
Formele de realizare a educaţiei interculturale rămân cele generale, în care se

face orice tip de educaţie: formal, nonformal şi informal. În şcoală, educaţia
interculturală se poate realiza fie prin intermediul disciplinelor care oferă
deschideri interculturale – istorie, geografie, literatură - fie printr-o disciplină
distinctă ce vizează formarea competenţelor interculturale şi, amintim, de asemenea
necesitatea de a promova chiar printre actorii educaţiei un etos intercultural.
În mediul nonşcolar un rol important îl are însăşi societatea, sportul, cultura,
mass-media.
O educaţie interculturală eficientă presupune interacţiunea eficientă ăntre toate
formele educaţiei.

1. Argumentaţia afirmaţia potrivit căreia sportul este un bun prilej pentru a
forma competenţe interculturale.
2. Evidenţiaţi printr-un exemplu concret interacţiunea dintre formele
educaţiei pentru formarea competenţelor interculturale.
3. Realizaţi un eseu cu titlul „Rolul mass-mediei ” în formarea atitudinilor
interculturale
59
Unitatea de învăţare 9. Formarea cadrelor didactice pentru
interculturalitate
Cuprins
9.1. Introducere 60
9.3. Formarea cadrelor didactice pentru interculturalitate 61
9.4. Rezumat 63
9.1. Introducere
Cursul de faţă atrage atenţia asupra necesităţii formării cadrelor
didactice pentru interculturalitate, plecând de la premisa că, şcoala este
mediul cel mai propice pentru exersarea competenţelor sociale, pentru
exerciţiul toleranţei, al înţelegerii şi al comunicării adecvate cu celălalt.
Pentru acesta este necesar că însăţi cadrele didactice să cultive un mediu
favorabil afirmării şi valorizării diferenţelor , un mediu al acceptării şi
înţelegerii.

– Explice modul în care cadrele didactice contribuie la crearea unui climat
intercultural
– Analizeze caracteristicile necesare unui profesor intercultural
– Argumenteze necesitatea formării cadrelor didactice pentru interc ulturalitate
60
9.3. Formarea cadrelor didactice pentru interculturalitate
„Şcoala nu este doar un loc de instruire, de achiziţie a cunoştinţelor, este şi un spaţiu
de viaţă şi experienţă, de solidaritate şi de acceptare reciprocă.” (Dasen, 1999, p.185).
Şcoala, am adăuga noi, este mediul cel mai propice pentru exersarea competenţelor
sociale, pentru exerciţiul toleranţei, al înţelegerii şi al comunicării adecv ate cu celălalt.
Profesorii pot contribui chiar ei înşişi la crearea unui climat intercultural, favorabil
dezvoltării şi exersării comportamentelor interculturale prin valorizarea diferenţelor care
există între elevi, prin fructificarea relaţiilor de colaborare între şcoli sau clase din medii
sau chiar culturi diferite, prin promovarea unui stil relaţional democratic etc.
Pentru a dobândi competenţele interculturale, elevii au nevoie de modele de
comportament tolerant, de situaţii de învăţare în care ei practică cooperarea, comunicarea
şi ajutorarea. Pentru aceasta au nevoie de profesori care ei înşişi au aceste competenţe
interculturale.
Profesorul intercultural trebuie să fie conştient că procesul de predare-învăţare nu este
neutru din punct de vedere cultural, ci, din contră este un serios purtător de valori.
Pentru un profesor intercultural nu este important numai ce se predă şi cât de eficient
se predă , ci şi felul în care elevii se percep pe sine, pe colegi şi pe ceilalţi din jurul lor,
felul în care experienţele şi specificul lor influenţează şi filtrează învăţarea. ( Nedelcu,
2008, p.153)
Exemple
Pentru un profesor cu competenţe interculturale este important să
cunoască modul în care elevul învaţă, valorile pe care le promovează, cum
înţelege el învăţarea (ca scop sau ca mijloc).
Orice program de formare trebuie să-i pregătească pe profesori pentru:

 a fi conştienţi de natura diversă din punct de vedere cultural şi etnic a societăţii în
care locuiesc
 a fi capabili să-şi recunoască propriile prejudecăţi, să recunoască diferitele forme
de discriminare
 a putea deveni agenţi de schimbare în educaţie, în cadrul unei societăţi pluraliste.
Enumeraţi 5 trăsături indispensabile pentru un cadru didactice ce doreşte

să promoveze interculturalitatea în clasă.
61
Subliniem încă o dată necesitatea unor programe de formare centrate pe dezvoltarea
gândirii critice, pe dezvoltarea socială, a inteligentei emoţionale, a toleranţei a cunoaşterii
propriei identităţi culturale a cadrelor didactice, tocmai pentru că ei sunt cei care urmează să
dezvolte elevilor aceste componente ale interculturalităţii. Acest lucru nu este simplu, mai
ales dacă luăm în considerare faptul că multe din competenţele interculturale trebuie
dobândite pe „viu”. Iată ca o sarcină importantă revine chiar celor care pregătesc cadrele
didactice pentru interculturalitate, de a concepe această formare într-o manieră activă,
constructivă oferind cât mai multe experienţe chiar şi interculturale.
În opinia lui Zeichner profesorii cu atitudini şi credinţe interculturale adecvate sunt
cei care:
 au o perspectivă adecvată asupra propriei identităţi culturale şi etnice
 au aşteptări înalte şi adecvate de la toţi elevii, acompaniate de credinţa că toţi elevii
pot reuşi
 sunt dedicaţi pentru a promova egalizarea şanselor pentru toţi elevii, convinşi că pot
produce transformări în procesul de învăţare al elevilor
 dezvoltă o relaţie cu elevii lor, fără a -i percepe drept „ceilalţi”, „cei diferiţi”
 oferă un curriculum stimulativ academic
 se concentrează pe crearea unui mediu de învăţare interactiv şi colaborativ
 îi ajută pe elevi să perceapă sarcinile de învăţare ca având sens şi fiind relevante
 includ în curriculum contribuţiile şi perspectivele diferitelor grupuri etnoculturale care
compun societatea
 predau în mod explicit elementele culturale în şcoala şi sunt preocupaţi să susţină
identitatea şi mândria etnică a elevilor
 încurajează membrii comunităţii pentru a avea un cuvânt de spus în procesul de luare a
deciziei
 sunt implicaţi în comunitate şi acţiunile sociale din afara clasei, focalizare pe
promovarea unei societăţi umane şi juste
Să ne reamintim...
Profesorul intercultural trebuie să fie conştient că procesul de
predare-învăţare nu este neutru din punct de vedere cultural, ci, din contră este
un serios purtător de valori.
62
La cele prezentate mai sus, pot fi adăugate şi alte trăsături şi preocupări ale unui cadru
didactic deschis către diversitate, dintre care amintim câteva: (Idem)
percepţii pozitive asupra comunităţii, părinţilor şi familiei, stimularea elevilor prin
expectaţii adecvate, dezvoltarea unui mediu cultural şi de învăţare
adecvat,învăţarea centrată pe elevi,instrucţia mediată cultural, restructurarea
curriculară
alfabetizarea culturală; autoanaliza propriilor atitudini şi credinţe
luarea în considerare a etnicităţii, a limbii, rasei, religiei, a nivelului economic, ca
mijloace de reducere a discontinuităţii dintre cultura pe care elevii o aduc la şcoală
şi cea a instituţiei educaţionale şi a majorităţii
respectul pentru diversitate, motivarea tuturor celor care învaţă, crearea unui
mediu de învăţare incluziv,sigur, suportiv, promovarea de practici didactice care
traversează disciplinele şi culturile, a justiţiei şi echităţii; utilizarea de metode
activ-participative.
Dezvoltarea încrederii şi a respectului, familiarizarea cu diferite metodologii
favorabile diversităţii, dezvoltarea capacităţii de a oferi feedback relevant.
Abilitatea de a detecta prejudecăţile în materialele didactice, de a dezvolta acte de
învăţare care valorifică diferenţele culturale, abilităţi de management cross -cultural
al clasei de elevi; etc.
În concluzie, putem afirma că profesorul intercultural trebuie să dispună de

competenţe didactice şi relaţionare deschise adaptării şi perfecţionării continue, pentru a putea
forma eficient aceeaşi capacitate de adaptare la ceilalţi, la mediu şi elevilor.
Rezumat
Profesorul intercultural trebuie să fie conştient că procesul de predare-
învăţare nu este neutru din punct de vedere cultural, ci, din contră este un serios
purtător de valori.
Orice program de formare trebuie să-i pregătească pe profesori pentru:
 a fi conştienţi de natura diversă din punct de vedere cultural şi etnic a
societăţii în care locuiesc
 a fi capabili să-şi recunoască propriile prejudecăţi, să recunoască
diferitele forme de discriminare
63
 a putea deveni agenţi de schimbare în educaţie, în cadrul unei societăţi
pluraliste.

1. Analizaţi critic câteva dintre trăsăturile necesare unui profesor
intercultural.
2. Care este, după părerea dvs, cea mai importantă competenţă a unui
profesor intercultural?
3. Realizaţi un eseu cu titlul „Şcoala interculturală.
Temă de control
Realizaţi profilul de competenţă a „profesorului/cadrului didactic
intercultural”.
64
Bibliografie
 Bârlogeanu Lavinia (coord), 2005, Identitate şi globalizare, Ed. Humanitas Educaţional

 Ciolan L., 2000, Paşi către şcoala interculturală, ed. Corint, Bucureşti
 Ciolan L., 2008, Învăţarea integrată. Fundamente pentru un curriculum transdisciplinar,
Ed. Polirom, Iaşi
 Cozma, T. (coord.) (2001) O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea. Iaşi: Ed.
Polirom.
 Cucoş, C. (2000) Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale. Iaşi: Ed. Polirom, p.
176.
 Council of Europe, 2003, Learning and teaching in the communication society, Concil of
Europe Publishing
 Dasen, P., Perregaux, C., Rey, M. (1999) Educaţia interculturală – experienţe, politici,
strategii. Iaşi: Ed. Polirom.
 Delors J., 2000, Comoara lăuntrică, Ed.Polirom, Iaşi
 Ivan Loredana, 2008, Stereotipuri, prejudecăţi, discriminare socială. În Septimui Chelcea
(coord.) , Psihosociologie,.Teorii, cercetări, aplicaţii, Ed. Polirom, Iaşi
 Jurcan D., 2005, Identitate şi societate. Modele aspiraţionale în tranziţie, Ed. Eikon, Cluj-
Napoca
 Kornblum W., 1999, Sociology in a Changing World, 2 nd Edition, Holt, Rinehart and
Winston Inc.
 Linton R., 1968, Fundamentul cultural al personalităţii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
 Nastas, D. (2003) Stereotipuri, preju decăţi şi discriminare. În A. Neculau (coord.) Manual
de psihologie socială. Iaşi: Ed. Polirom.
 Nastas L., Varga, A. Minorităţi etnoculturale – mărturii documentare - ţiganii din
România 1919 – 1944., Prefaţa.
 Neculau, A. (2003) Manual de psihologie socială, Iaşi, Ed. Polirom.
 Nedelcu, Anca – Învăţarea interculturală în şcoală. Ghid pentru formarea cadrelor
didactice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004
 Parsons T., 1951, The Social System, The Free Press, Glencoe, Illinois
 Ritzer G., 2003, Mcdonalidizarea societăţii, Ed.Comunicare.ro, Bucureşti
 Silverstone R., 1999, Televiziunea în viaţa cotidiană, Ed. Polirom, Iaşi
 http://www.civica-online.ro
65

Educatie Interculturala M. Voinea

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Educatie Interculturala M. Voinea

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mihaela VOINEA

Anul III, semestrul II

REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

Educaţia interculturală se afirmă tot mai preganant ca o dimensiune indispensabilă a

Durata medie de studiu individual

1. Ce semnificaţie acordaţi expresiei “educaţie interculturală”?

1.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

1.3. Globalizarea - cultura diversităţii

Analizaţi impactul emisiunilor de televiziune asupra stilului de viaţă al

O altă caracteristică definitorie a societăţii actuale este comunicarea.

Test de evaluare a cunoştinţelor

2.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

2.3. Polivalenţa conceptului de “cultură”

În executarea cu succes a unui ritual, poziţia corporală a fiecărui participant şi

2.4. Modele explicativ-interpretative ale culturii

2.4.1. Modelul “icebergului cultural”.

Demonstraţi utilitatea acestui model explicativ al culturii, încercând să

2.4.3. Modelul “culturii ca programare mentală ” (G. Hofstede)

Pornind de la criteriile prezentate mai sus comparaţi cultura organizaţiei

2.4.4. Modelul “elementelor comportamentale ale culturii”

Test de evaluare a cunoştinţelor

3.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

3.3. Valorile şi interculturalitatea

3.4.Dimensiunile educaţiei interculturale:

În cadrul educaţiei formale, educaţia interculturală se poate articula pe toate

3.5.Obiectivele educaţiei interculturale (Cozma, 2001, pp.46-48)

2. Prezervarea unităţii şcolii. Specificitatea şcolii interculturale, privitor la atitudinile

Aceste seturi de obiective presupune următoarele conduite interculturale concrete:

Test de evaluare a cunoştinţelor

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

4.3. Competenţa interculturală – definire şi componente

Pornind de la exemplul de mai sus, analizaţi competenţa interculturală a

Tocmai pentru rezultatele ei în planul dezvoltării indivizilor, educaţia interculturală

4.4. Pedagogia diversităţii şi competenţa interculturală

O altă atitudine dăunătoare promovării reale a interculturalităţii în şcoală este ceea ce

5.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

5.3. Democraţie şi interculturalitate: clarificări conceptuale, pluralism – democraţie –

Termenul de democraţie provine din termenii greceşti – demos= popor şi cratos =

Într-un document al ISE, Simona Velea, arată că explorarea conceptului de cetăţenie

Competenţele de bază asociate cu cetăţenia într-o societate democratică sunt cele

Căile democratizării învăţământului: (M. Stanciu, 1999, pp.34 -45) sunt:

Descrieţi în ce constă o relaţie democratică profesor-elev..

Pentru dezvoltarea unor atitudini şi valori dezirabile, profesorul trebuie să creeze

Profesorii sunt, poate, partenerii cei mai importanţi în procesul de modernizare a

 practicarea drepturilor omului în şcoală, dând prioritate unei pedagogii cooperative şi

Relaţia profesor-elev este una de colaborare, de încredere şi de respect reciproc. Elevul nu

Democratizarea învăţământului, educaţia pentru cetăţenie în special şi educaţia

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Evidenţiaţi într-un eseu de o pagină legătura dintre democraţie şi

6.2. Obiectivele unităţii de învăţare

 Să analizeze relaţia stereotipuri-prejudecăţi-discriminare

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

6.3. Socializare, identitate şi alteritate culturală

Realizaţi o autocaracterizare de trei rănduri. Identificaţi tipurile de

6.4.Stereotipuri, prejudecăţii, discriminare. Rolul educaţiei interculturale în

Educaţia interculturală poate fi privită şi ca o educaţie împotriva prejudecăţilor sau

Discriminarea constituie expresia comportamentală a stereotipurilor şi prejudecăţilor.

Daţi două exemple de stereotipuri frecvent întâlnite în viaţa cotidiană.

Prejudecăţile se constituie la nivelul simţului comun şi sunt asimilate în procesul de

O soluţie pentru combaterea/ diminuarea stereotipurilor, prejudecăţilor şi discriminării