DIDACTICA DOMENIULUI OM ȘI SOCIETATE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

ȘI PRIMAR.
CONCEPTE CHEIE ȘI EXIGENȚE

I. 1. Disciplinele ariei curriculare Om și societate şi dezvoltarea durabilă a societăţii

umane contemporane
Ştiinţă umanistă vie, integrativă a educaţiei, pedagogia, se modelează permanent, fiind
marcată de abordări epistemice, în plan tematic, conceptual, metodologic, normativ. 1Provocările
fundamentale ale începutului de mileniu al treilea din istoria umanităţii aduc pedagogia în faţa
unui asalt de metamorfoze epistemice care-i conturează pregnant obiectul de studiu, tot mai
complex şi adaptat strategic cerinţelor sociale: democratizarea relaţiilor interumane, schimbările
de moravuri, creşterea demografică galopantă, informatizarea generalizată în cvasimajoritatea
sectoarelor de activitate, revoluţia tehnologică, interdependenţele şi interacţiunile socio-culturale,
economice, politice, globalizarea societăţii omeneşti2 etc. Sunt argumente şi cerinţe care
întregesc problematica lumii contemporane (P.L.C.)3 şi care conturează teza celerităţii
diversificării panopliei de oferte educaţionale, ca arme ale dezvoltării durabile, viabile a
societăţii umane actuale.
Educaţia facilitează inserţia socială, pregăteşte adaptarea individului în schimbarea
personală în conformitate cu direcţiile de evoluţie, componentele şi ritmul de dezvoltare al
societăţii umane viitoare,4îl responsabilizează, îl face mai activ, productiv, îl învaţă cum să se
integreze activ în viaţa civilă şi în procesele democraţiei. De aceea, o educaţie relevantă 5se
obiectivează într-o multitudine de laturi componente, reunite în sistemul educaţiei, ca subsistem
al sistemului social.
Disciplinele din cadrul ariei curriculare Om și societate sunt discipline şcolare integrate şi
implicate activ şi iremediabil în conturarea personalităţii elevului. Ele îl educă pe copil pentru
societate, pentru apartenenţa la grupurile sociale, îl responsabilizează relativ la status-ul lui
social, ca agent al propriei formări şi ca pion al unei societăţi care evoluează pe coordonatele
democratizării, modernizării şi a dezvoltării durabile, în concordanţă cu preceptele morale, cu
legislaţia în vigoare şi cu cerinţele generale ale societăţii româneşti în ansamblu.6
I.2. Evoluţia istorică a didacticii Om și societate şi impactul în societate şi şcoală de-a
lungul timpului
Componentă indispensabilă a pedagogiei, didactica om și societate a evoluat o dată cu
devenirea acesteia ca ştiinţă şi a reflectat cu fidelitate metamorfozele sociale ale societăţii umane.
Încă din antichitate, şcolile din statele bătrânului continent european îi pregăteau pe copii
pentru viaţă, pentru conducerea statului sclavagist şi pentru cariera militară. Elevii acestor şcoli
exclusiviste (băieţi din păturile sociale privilegiate) învăţau să devină buni cetăţeni, pricepuţi
strategi militari şi dezlegau tainele organizării statului sclavagist, ale conducerii lor.

1
Joiţa Elena, Introducere în Pedagogie, Ştiinţa integrativă a educaţiei, Colecţia Ştiinţele Educaţiei. Structuri,
conţinuturi, tehnici, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.11
2
Tofler, Alvin, Învăţământul la timpul viitor, în Şocul viitorului, Editura Z, Bucureşti, 1995, pp. 336-337
3
Văideanu, George, Caracteristicile problematicii lumii contemporane, în UNESCO-50, Educaţie, Colecţia Idei
Pedagogice Contemporane, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, pp. 46-53
4
Macavei, E., Pedagogia propedeutică, Didactica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 30
5
Văideanu, George, Dezvoltare viabilă prin educaţie şi cultură, p. 60 în Macavei, E., Pedagogia propedeutică,
Didactica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997
6
Cristea, Sorin, Ştiinele sociale, încotro?..., în Învăţământul în anticamera reformei, Editura Porto-Franco, Galaţi,
1992, pp. 107-111

1
 La greci se urmărea dezvoltarea armonioasă (fizică, intelectuală, morală) a tânărului,
formarea trăsăturilor pozitive de caracter, precum: respectul pentru lege, stăpânirea de sine,
cumpătarea, virtutea ca vârf al perfecţiunii morale. În climatul şcolar şi în familiile lor, copiii
erau formaţi pentru comportare civilizată în societate, pentru practicarea virtuţii, ca cea mai de
seamă învăţătură şi singura care îi aduce omului fericirea, după cum spunea marele filozof
Socrate.
La romani, „adevăratul bărbat roman”-modelul ideal de cetăţean- presupunea cumularea
unor însuşiri principale în persoana sa: respect faţă de lege (lex), spirit de justiţie, supunere faţă
de ordinea existentă şi faţă de îndatoririle sociale, bun retor, politician abil şi militar curajos.
În epoca medievală, cultura şi educaţia cavalerească face din cavaleri modele de virtute
pentru ceilalţi cetăţeni ai statului feudal; apărându-şi feuda şi ducând războaie periodice de
întărire a regalităţii, aceştia au intrat în conştiinţa posterităţii ca bărbaţi marcaţi de onoare,
omenie, tenacitate, neînfricare, credinţă în biserică şi fidelitate faţă de rege, statornicie în
dăinuirea organizării statale existente. Şcolile confesionale de pe lângă mănăstiri şi biserici,
dintre care unele pregăteau fete (pentru viaţa de familie, ca bune soţii şi mame) le transmiteau
copiilor învăţături religioase, morale şi civice prin intermediul proverbelor, pildelor, ghicitorilor,
basmelor şi cântecelor populare. De cele mai multe ori acestea erau transmise din generaţie în
generație prin viu grai sau strânse în scrierile populare de circulaţie pan-europeană. Aceste
învăţături prevedeau obligativitatea unor reguli de comportare în societatea feudală pentru copiii
păturilor sociale privilegiate: cum să-i respecte pe nobili, pe cei în vârstă, cum să se roage, cum
să înveţe, cum să muncească etc.
La rândul lor, umaniştii au cultivat un „om universal” (uomo universale, homo universalis),
tânăr la suflet, virtuos, înţelept, cumpătat, curajos, drept, modest, politicos şi harnic. Şcolile din
acele vremuri predau elevilor normele morale şi urmăreau respectarea lor. Deprinderile de
conduită şi de muncă erau formate cu ajutorul exemplului, al povestirii morale, al exemplului
moral.7
Începând cu epoca modernă, ca rezultat al revoluţiilor burgheze, şcoala devine un potenţial
al organizării sociale, iar educaţia individului în societate în spiritul legilor şi al respectării lor ca
un bun cetăţean este înscrisă în programa şcolilor din diverse orientări şi niveluri de şcolaritate.
Deşi la început avea statut de capitol al disciplinei filozofie, educaţia moral-civică, educaţia
civică, educaţia cetăţenească, educaţia pentru societate, educaţia pentru democraţie, indiferent
de sintagma prin care este desemnată, este înscrisă ulterior în rândul materiilor şcolare de sine
stătătoare, alături de celelalte discipline predate în mod curent.
Urmărind dezvoltarea intensă a didacticii generale, didactica om și societate, ca disciplină
de ramură, parcurge şi ea cele trei faze distincte de evoluţie în perioada modernă şi
postmodernă8şi pune şi ea o cărămidă solidă (binevenită) la edificarea temeliei pedagogiei ca
ştiinţă umanistă ca obiect propriu de activitate, înscrisă definitiv în rândul disciplinelor
fundamentale care contruează devenirea umană.

7
Peneş, Marecela, Molan, Vasile, Educaţie civică-scurt istoric, în Îndrumător pentru utilizarea manualului de
educaţie civică, Clasa a III-a, Editura Aramis, Bucureşti, 1997, pp. 7-11
8
Joiţa, Elena, op.cit., 1998, pp. 173-177

2
 BIBLIOGRAFIE

1. Avanzini, Guy, Introduction aux sciences de l education, Editura Privat, Toulouse, 1996
2. Babanski, I., K., Optimizarea procesului de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979
3. Bontaş, Ioan, Pedagogie, Editura All, Bucureşti, 1994
4. Blondel, Daniele, Passe, present, future, Source UNESCO, Nr. 52, 1993
5. Breban, Vasile, Dicţionar al limbii române contemporane. De uz curent, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
6. Călin, Marian, Procesul instructiv-educativ. Însuşirea şcolară, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1980
7. Coteanu, Ion, Seche, Luiza şi Mircea, (coord.), DEX- Dicţionarul Explicativ al limbii
române, Editura Academiei, Institutul de lingvistică Bucureşti, 1975
8. Cristea, Sorin, Dicţionar de pedagogie, Editura Litera-Litera Internaţional, Bucureşti-
Chişinău, 2000
9. Cristea, Sorin, Ştiinţele sociale, încotro? în Învăţământul şi anticamera reformei, Editura
Porto-Franco, Galaţi, 1992
10. Cristea, Sorin, Pedagogie generală. Managementul educaţiei, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1996
11. Cristea, Sorin, Forme de organizare a instruirii/procesului de învățământ,vol. 7 din
Concepte fundamentale în pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2017
12. Cristea, Sorin, Metodologia instruirii în cadrul procesului de învățământ, vol 10 din
Concepte fundamentale în pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2018
13. Dascălu, Radu, Voinescu, Vasile, Didactica specialităţii Educaţia şi cultura civică,
Editura Arres, Craiova, 2006
14. Dottrens, Robert, (coord.), A educa şi a fi educat, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1970
15. Dumitrana, Magdalena, Didactica preşcolară, Editura Integral, Bucureşti, 1998
16. Ionescu, Miron, Radu, Ion, Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001
17. Jonga, Ioan, Negreţ, I., Învăţarea eficientă, Editura Editis, Bucureşti, 1994
18. Joiţa, Elena, Pedagogia. Ştiinţa integrativă a educaţiei, Editura Polirom, Colcţia
„Ştiinţele educaţiei. Structuri, conţinuturi, tehnici”, Iaşi, 1999
19. Joiţa, Elena, (coord.), Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară, Editura Arves,
Craiova, 2003
20. Leu, Orventina, Rădulescu, Eleonora, Tîrcă, Anca, Educaţia civică a elevilor din
gimnaziu prin activităţi extraşcolare cu caracter intredisciplinar. Culegere de bune
practici, Editura Polirom, Educaţia 2000+, Bucuresti, 2004
21. Lovinescu, Alexandrina, V., Bunele deprinderi în grădiniţă şi acasă, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995
22. Macavei, E., Pedagogie, Propedeoutică, Didactică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997
23. Marcu, Florin, Maneca, Constantin, Dicţionar de neologisme, ed. a III –a, Editura
Acdemiei, Bucureşti, 1995
24. Narly, Constantin, Texte pedagogice (Antologie), Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1980
25. Nicola, Ioan, Pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992

3
26. Nicola, Ioan, Tratat de pedagogie şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1996
27. Peneş, Marcela, Molan, Vasile, Îndrumător pentru utilizarea manualului de educaţie
civică. Clasa a III-a, Editura Aramis, Bucureşti 1997
28. Popeangă, V., Şcoala şi colectivitatea socială, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1970
29. Radice, Lucio Lombardo, Educaţia minţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1970
30. Richter, Tobias, Sarcina pedagogică şi obiectivele de învăţământ ale şcolii libere
Waldorf, Editura Triade, Cluj Napoca, 2001
31. Salade, Dumitru, Didactica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
32. Steiner, Rudolf, Arta educaţiei. Discuţii de seminar şi conferinţe asupra planului de
învăţământ, Editura Triade, Seria Conferinţe despre educaţie
33. Steiner, Rudolf, Dezvoltarea sănătoasă a fiinţei umane. O introducere în pedagogica şi
didactica antroposofică. Curs pentru educatori şi dascăli, Editura Triade, Cluj-Napoca,
2001
34. Tanasă, Teodora, Cristea, Constanţa, Educaţie civică. În Caiet de evaluare. Clasa a IV-a,
Editura Polirom, Iaşi, 1998
35. Toffler, Alvin, Şocul viitorului, Editura Z, Bucureşti, 1995
36. Văideanu, George, UNESCO-50, Educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Colecţia
„Idei pedagogice contemporane”, Bucureşti, 1996