UNIVERSITATEA CREȘTINĂ DIMITRIE CANTEMIR 1

FACULTATEA DE ȘTIINTELE EDUCAȚIEI

PEDAGOGIA INVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR
Anul I
Semestrul al II-lea

PORTOFOLIU

EFICIENTIZAREA MANAGEMENTULUI
INSTITUȚIILOR DE ÎNVĂȚĂMÂNT PREUNIVERSITAR

Student Negru (Cismaru) Camelia

Anul I

Grupa 4

BUCURESTI 2019
 ION LUCA CARAGIALE

Opere dedicate scolii

PEDAGOGIA INVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

ANUL I
STUDENT: NEGRU(căs CISMARU) M CAMELIA
 PERSPECTIVE CRITICE ASUPRA OPEREI LUI I.L.
CARAGIALE

Opera lui I.L. Caragiale a constituit, de-a lungul timpului, obiectul multor
exegeze, semnate Ştefan Cazimir, Florin Manolescu, Şerban Cioculescu, Liviu
Papadima şi mulţi alţii, fiind văzut ca un reprezentant al realismului critic,
vorbindu-se despre lumea eroilor săi şi alte aspecte ale operei caragialiene.
Credem că autorul trebuie văzut astăzi drept un mare moralist, ca şi ceilalţi
clasici ai literaturii române, care observă, cu ochiul fin al moralistului, natura
umană şi societatea cu toate viciile ei.
Titu Maiorescu, în articolul Comediile d-lui Caragiale, subliniază
condiţia artei: „Arta a avut întotdeauna o înaltă misiune morală şi orice
adevărată operă artistică o îndeplineşte. (...) influenţa morală a unei lucrări
literare nu poate să fie alta decât influenţa morală a artei în general. Dacă arta în
genere are un element esenţial moralizator, acelaşi element va trebui să-l găsim
şi în orice artă deosebită, prin urmare şi în arta dramatică”.
Teatrul, schiţele şi momentele sunt ale moralistului Caragiale. Observaţia
realistă este dublată de observaţia adâncă a unui moralist. Satira lui, critică a
moravurilor, îndreptată împotriva corupţilor, va determina anumite „molii
intelectuale” - cum vor fi numite, de către un contemporan, „personalităţile”
academice detractoare ale marelui critic - să-l respingă de la premiile
Academiei, pe motiv ca autorul ar privi deformat societatea, ar zeflemisi-o pe
nedrept. „Victimele” sunt întotdeauna alese cu discernământ. El nu ironizează,
nu satirizează cu scopul de a-i amuza pe cei din jur, ci pentru îndreptarea
nedreptăţilor societăţii contemporane.
Clasicul Caragiale este un mare creator de tipuri, un moralist care a ştiut
să surprindă memorabil portrete - unele complexe, altele schematice, dar
definitorii pentru societatea românească, văzută ca o „comedie umană” şi
transpusă într-un autentic document artistic al epocii. Viziunea în care aceasta
este prezentată şi varietatea tipologică impun o structură clasică, obiectivă, „un
mod de a crea durabil şi esenţial”. (George Călinescu)
Personajele comediilor au un puternic caracter negativ, constituind
laolaltă, dar pentru motive foarte variate şi specifice fiecăruia, ţinta satirei şi a
ironiei autorului. Deşi reduse la o singură trăsătură de caracter, potrivit schemei
clasice, încadrate într-o categorie tipică, personajele se impun ca prototipuri prin
caracterul general al reprezentativităţii. Sunt surprinse astfel, principalele
instituţii şi racile ale timpului său, (imoralitatea familiei burgheze, corupţia,

PEDAGOGIA INVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

ANUL I
STUDENT: NEGRU(căs CISMARU) M CAMELIA
arivismul social, falsul patriotism, „lanţul slăbiciunilor”, politicianismul
fanfaronard, lipsa de cultură, parvenitismul, imoralitatea), divulgând contrastul
dintre esenţă şi aparenţă, dintre fiinţă şi mască. Viciile sunt „îngroşate”,
prezentate caricatural, folosind o întreagă gamă de mijloace literare.
Caragiale se impune prin spirit critic novator, concepe un univers comic
în care personajele formează şi reprezintă o întreagă umanitate, cu sau fără
consistenţă interioară. Printr-o formulă sintetică, concisă, el surprinde un mare
număr de „caractere”, de tipuri umane generice.
Pompiliu Constantinescu a stabilit o tipologie completă a personajelor
comice caragialiene, o mare secţiune tăiată în corpul societăţii româneşti,
astfel: tipul încornoratului: Jupan Dumitrache, Zaharia Trahanache, Pampon şi
Crăcănel; tipul primului amorez şi al donjuanului: Chiriac, apărătorul onoarei
conjugale, Rică Venturiano, Ştefan Tipătescu şi Nae Girimea, tipul cochetei şi
al adulterinei: Veta, Ziţa, Zoe, Didina Mazu, Miţa Baston, tipul politic al
demagogului: Rică Venturiano, Ştefan Tipătescu, Nae Caţavencu, Tache
Farfuridi, Iordache Brânzovenescu, Zaharia Trahanache şi Agamiţă
Dandanache, un bâlbâit şi un mărginit mintal, simbolul pur al parvenitului şi al
şantajistului, acelaşi tip în devenire: Spiridon, Chiriac, Ipingescu; tipul
cetăţeanului: Jupan Dumitrache, Conu’ Leonida, Cetăţeanul turmentat,
Candidatul; tipul funcţionarului sau slujbaşului servil şi umil: Ipingescu, Ghiţă,
Pristanda, Tipătescu şi Brânzovenescu; tipul confidentului: Spiridon, Chiriac,
Ipingescu, Efimiţa, Pristanda, Tipătescu şi Brânzovenescu; tipul raisonneur-
ului: Spiridon, Pristanda; tipul servitorului: Spiridon, Safta, un chelner.
Această tipologie este relevată în cadrul comicului de moravuri, de
caracter şi de situaţie sau de limbaj, unde asistăm la o manieră îngroşată, uneori
caricaturală, prin care este definită esenţa personajelor.
Dacă în O scrisoare pierdută, I.L. Caragiale satiriza moravurile politice şi
familiale de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, în
schiţele apărute în volum în 1901, sub titlul Momente, cu o mare varietate
tematică şi tipologică, satira va fi extinsă asupra educaţiei copiilor de „familie
bună” (Vizită, Dl. Goe), asupra unor pseudoprofesori reduşi şi pedanţi (Un
pedagog de şcoală nouă). Caragiale este un iubitor de fiziologii clasice, dublat
de un avid observator al ridicolului.
T. Moraru subliniază prin Caragiale - acest scriitor de tip galic, cum îl
numea George Călinescu - procesul de integrare completă a pamfletului în
literatura română. Prin ironie, zeflemea, sarcasm şi apostrofă, Caragiale a inovat
gama satirei şi a pamfletului, a inaugurat în publicistica şi literatura română un
nou stil polemic - stilul caragialesc.

PEDAGOGIA INVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

ANUL I
STUDENT: NEGRU(căs CISMARU) M CAMELIA
 Excelentele sale pamflete - Caradale şi budadale, O lichea, Grămătici şi
măscărici, Gâşte şi gâşte literare şi Toxin şi toxice au ca geneză revolta, după
expresia autorului. În articolul 1 Mai, apărut în prima serie a „Moftului român”,
declara programatic: „Şi ceea ce ţi-a fost luată drept nebunie, o faci prin
sarcasm, prin satiră, prin ironie, prin moft!”
În Toxin şi toxice, în antiteză cu patrioţii de la 1848, Caragiale, indignat
de trădarea idealurilor generoase ale patriei, arată portretul colectiv al liberalilor
vremii. „Iată haite catilinare de politicieni liberali, de diplomaţi de mahala, de
vânători de slujbe şi de mici gheşefturi; avocatei lătrători, sămsăraşi dibaci,
toate lichelele şi drojdiile sociale, tinzând să suie sus, cât mai sus, - discuţie fără
merit, avere fără muncă, pofte fără saţii - roade minunate ale unei şcoli ce le-a
înarmat numai instinctele pernicioase, pândind alegerile şi toate nevoile publice
pentru a ciupi pataca (...)”.
Această revoltă, această mânie care stă la baza operei lui I.L. Caragiale,
se va revărsa aprig în memorabilul rechizitoriu 1907 - Din primăvară până-n
toamnă, subintitulat Câteva note. Acest pamflet, cu toate fluctuaţiile ideologice,
este excepţional ca act de acuzare. Moralistul devine tribun.
Invectiva dură şi epitetul violent stigmatizează veridic oligarhia vremii:
„împărţită în două bande, ce se numesc cu pretenţie „istorice” - liberal şi
conservator -, bande mai nesocotite decât nişte seminţii barbare în trecere, fără
respect de lege, fără milă de omenie, fără frică de Dumnezeu - această oligarhie
legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface
mâine legile făcute astăzi, ca poimâine să le calce şi pe acelea, fără spirit de
continuitate şi fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a
exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aici
democraţie”.
„Inocenţa” personajelor lui Caragiale nu este un produs al comicului ci
unul al satirei, inocenţa ca formă a distrugerii totale, ascunzişul cel mai odios al
ticăloşiei este în inocenţă, un spaţiu în care aparenţa este la adăpost de privirile
esenţei. Satira şi morala nu sunt specifice comicului, ci conexe acestuia, cei mai
mulţi autori comici sunt interesaţi, într-o mai mare măsură, de tehnici ale
producerii râsului şi mai puţin de judecata de valoare. La fel ca şi satira,
comicul configurează o altă lume care, însă, nu este o copie fidelă a celei reale
ci un univers în care raporturile sociale şi relaţiile psihologice se supun exclusiv
acelei lumi.
Caragiale este astfel un moralist care vede, în mofturile şi pretenţiile pe
care le vehiculează presa şi literatura sfârşitului de secol XIX, fisurile şi
neputinţele condiţiei umane, un moralist care utilizează „lancea lui Ahile”: cu o

PEDAGOGIA INVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

ANUL I
STUDENT: NEGRU(căs CISMARU) M CAMELIA
latură, incizează în profunzime ţesuturile cancerigene ale tarelor de caracter, iar
cu cealaltă cauterizează, prin somptuozitatea limbajului şi a măiestriei sale
literare, leziunile provocate.

OPERE DEDICATE ȘCOLII

D-l. GOE

I.L. Caragiale, a creat prin întreaga sa operă o adevărată comedie umană,

o frescă socială a României de la sfârşitul sec. al XIX-inceputul sec XX. A
abordat cele mai diverse domenii ale vieţii sociale: şcoala, administraţia de stat,
presa, justiţia, familia, relaţiile interumane.
Educaţia defectuoasă primită în familie şi în şcoală, corupţia, favoritismul
manifestate în lumea şcolii constituie o temă concretizată în schiţe ca: „Vizită”,
„D-l Goe”, „Bacalaureat”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Un pedagog de şcoală nouă”.
Schiţa D-l Goe a fost inclusă în volumul Momente şi schiţe din anul
1901, fiind publicată un an mai înainte în ziarul Universul din 12 mai şi
înfăţişează contrastul dintre pretenţia familiei în privinţa educaţiei şi rezultatul
acestei munci concretizat în comportarea copilului.
Schiţa este o operă epică, de proporţii reduse, cu acţiune simplă, desfăşurată în
mod linear, surprinzând un moment semnificativ din viaţa unuia sau mai multor
personaje.
În schiţa D-l Goe, I.L. Caragiale narează faptele determinate doar de un singur
moment semnificativ din viaţa personajului principal, şi anume călătoria făcută
cu trenul la Bucureşti, în compania celor trei dame: mama mare, mamiţa şi tanti
Mită.
Atitudinea şi sentimentele scriitorului sunt exprimate indirect prin intermediul
faptelor şi al personajelor.
Ca în orice operă epică, întâmplările narate se constituie şi în această schiţă în
momente ale subiectului literar.
Goe este personajul principal al operei, polarizând întreaga acţiune a
schiţei. Este un personaj fictiv, tipic, bine individualizat, creat de autor, inspirat
din comportamentul copiilor ce aparţin familiilor burgheze.
Titlul schiţei reprezintă numele personajului principal, Goe, căruia scriitorul îi
ataşează apelativul ironic şi prescurtat „D-l” care înseamnă domn, prin care
anticipează intenţiile sale satirice, dacă ne gândim că Goe nu este un domn ci
doar un copil certat cu învăţătura, un repetent, răsfăţat şi obraznic. Titlul
sugerează şi faptul că autorul inversează cele două universuri umane pe care le
înfăţişează: cel al copilului şi al maturului; întrucât Goe se comportă ca un om
„mare”, pe când cele trei dame „se maimuţăresc”, „se copilăresc” pentru a fi pe

PEDAGOGIA INVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

ANUL I
STUDENT: NEGRU(căs CISMARU) M CAMELIA
placul puişorului.
În expoziţiune aflăm că tânărul Goe, împreună cu cele trei dame,
„frumos gătite”, aşteaptă cu nerăbdare pe peronul din „urbea X”, trenul
accelerat care trebuie să-l ducă la Bucureşti. Goe este îmbrăcat într-un costum
frumos de marinar şi este „impacient” şi încruntat deoarece trenul nu soseşte. La
o discuţie „filologică” despre pronunţarea corectă a cuvântului marinar, Goe ia
o atitudine necorespunzătoare faţă de bunica şi mama sa, făcându-le proaste
„vezi că sunteţi proaste amândouă?”
Sosirea trenului şi urcarea precipitată a celor patru distinşi pasageri,
constituie intriga acţiunii.
Desfăşurarea acţiunii cuprinde întâmplările din timpul călătoriei lui Goe
şi a însoţitoarelor sale până la Bucureşti: scoate capul pe fereastră şi pierde
pălăria cu biletul de călătorie; cele trei dame plătesc biletul puişorului şi o
amendă, pe deasupra; se loveşte de clanţa uşii; se blochează la toaletă.
Punctul culminant – Goe trage semnalul de alarmă.
Deznodământul – trenul porneşte, ajunge la Bucureşti, cucoanele se suie
în trăsură şi pornesc la „bulivar”.
Valoarea artistică rezultă din comicul savuros izvorât din relatarea
faptelor şi din comportarea personajelor.
Este prezent comicul de situaţie şi comicul de limbaj care presupun
umorul şi ironia.De remarcat sunt şi savoarea dialogurilor şi naturaleţea
replicilor.
Schiţa are consistenţa unei scenete şi de aceea ea a fost deseori
dramatizată; precizările autorului referitoare la personaje pot constitui adevărate
indicaţii de regie.
Naratorul îşi exprimă dezaprobarea şi dispreţul faţă de personaje, devine ironic
când remarcă faptul că Goe este dus la Bucureşti „ca să nu mai rămână repetent
şi anul acesta; când se referă la grijă exagerată a bunicii (ia un „beret” de
rezervă); când foloseşte diminutivele „nepoţel”, „puişor”; „capul gol” (gol
interior) şi în finalul schiţei când sugerează ideea că asupra făptaşului care a tras
semnalul de alarmă, planează incertitudinea „nu se poate şti cine a tras
manivela”.
Umorul rezultă din năzbâtiile lui Goe:(nerăbdarea, pierderea pălăriei, disputa cu
conductorul); din atitudinea inconştientă a însoţitoarelor lui şi felul de a vorbi al
personajelor, care nu este sancţionat de autor pentru că este omeneşte să
acceptăm dorinţa oricărei persoane de a părea altfel şi altceva decât este în
realitate.
Limbajul viu colorat, succesiunea dinamică a întâmplărilor şi tâlcul lor,
extraordinara abilitate cu care sunt creionate personajele, fac din această schiţă
un adevărat „monument” de artă literară.

PEDAGOGIA INVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

ANUL I
STUDENT: NEGRU(căs CISMARU) M CAMELIA
 Toate aspectele reliefate până aici evidenţiază în plus faptul că I. L.
Caragiale este şi în schiţe acelaşi scriitor cu vocaţie dramatică, înclinat spre
comic, că fiecare schiţă constituie o secvenţă cu semnificaţii aparte din marele
şi veritabilul tablou comic al societăţii de la sfârşitul secolului trecut, creionate
cu neîntrecută artă de către scriitor.

Bibliografie:
Călinescu G.(2001) “Istoria literaturii romane :compendiu,” Litera. Bucuresti
Manolescu, N.(2010) Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitesti

PEDAGOGIA INVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

ANUL I
STUDENT: NEGRU(căs CISMARU) M CAMELIA