Tema școlii în schițele lui Caragiale

Ion Luca Caragiale (n. 30 ianuarie 1852 Haimanale, județul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, județul
Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin, Imperiul German) a fost un dramaturg, nuvelist,
pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. George Călinescu îl
considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost
ales membru post-mortem al Academiei Române.
Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și povestiri,
momente și schițe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului
comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național. Operele sale, în
special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc.
Titlul de „cel mai mare dramaturg român”, este incontestabil, Ion Luca Caragiale fiind
considerat și drept unul dintre cei mai mari scriitori români ai tuturor timpurilor. S-a remarcat în diverse
domenii, excelând în fiecare dintre ele. Activitatea sa este impresionantă și deosebit de bogată, întrucât
Caragiale a fost dramaturg, nuvelist, pamfletar, ziarist, etc.
În adolescență, Caragiale a început să scrie poezii, dar pe ascuns. A fost impresionat de talentul
actoricesc al unchiului său (Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau ambulantă). În
1868 începe să frecventeze Conservatorul de Artă Dramatică, dar în 1870 a fost nevoit să se mute cu
familia la București. În același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.
Un an mai târziu, a devenit sufleor și copist la Teatrul Național din București, iar între 1873 și
1875, a colaborat la „Ghimpele” cu versuri și proză. În 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a
fost conducător al ziarului „Națiunea română”. Câteva luni mai târziu, a început să colaboreze la la
„România liberă”, publicând foiletoanele teatrale „Cercetare critică asupra teatrului românesc”. În 1878
a început să frecventeze ședințele bucureștene ale Junimii, la Titu Maiorescu și să citească din scrierile
sale. În iunie 1885 și-a început seria articolelor literare și politice la „Voința națională”, publicație
condusă de Al. D. Xenopol.
Începând cu anul 1896, Caragiale a condus „Epoca literară”, supliment al ziarului „Epoca”. În
„Convorbiri critice” și în „Timpul” și-a publicat piesele de teatru. El s-a aflat printre primii colaboratori ai
revistei „Vatra”, înființată de Slavici și Coșbuc. Din 1895 și până în 1899 a colaborat la numeroase
reviste, iar în 1893 a înființat revista umoristică „Moftul român”, a cărei publicare a durat până în 1902.
În 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.
Cât timp a fost în viață, Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale, însă a fost și criticat și
desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia
românească. Piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului comunist. A murit
la Berlin, în data de 9 iunie 1912.
Tema școlii apare în mod frecvent în operele literare ale unor autori din diferite perioade istorice,
relevând interesul ridicat asupra procesului de formare și cunoaștere în cadrul instituțiilor
școlare.Această instituție are un impact real și covârșitor asupra vieții, a realității deoarece consolidează
și formează modele umane și construiește un sistem de valori în societate.
Prin intermediul operei sale, I.L.Caragiale a reușit abordarea de o manieră originală a unor
domenii de interes ridicat pentru generațiile de la sfarșitul sec. XIX, inclusiv domenii care au rămas de
actualitate și în zilele noastre. Fresca socială creată de Caragiale cu privire la imaginea școlii este
reflectată în diverse schițe ale sale cum ar fi: ”Un pedagog de școală nouă” ”Lanțul slăbiciunilor”,
”Bacalaureat”,” etc. În operele sale este prezentată caricatural școala, ca instituție formatoare din mai
multe puncte de vedere: al elevului, al profesorului și chiar al părintelui, având un singur fir comun și
anume educația.
Obiectul analizei din cadrul acestei compuneri îl constituie educația și favoritismul din lumea
școlii, teme care s-au concretizat într-una din schițele lui Caragiale: ”Bacalaureat”. În schiță sunt folosiți
termeni originali, precum ”bună prietină” și ”familie bună”, care nu fac altceva decât să caracterizeze
procedeul favoritismului, aspect care nu este întâlnit doar pe băncile școlii, dar și în viața de zi cu zi,
îndrăznim a recunoaște. Este de remarcat faptul că, în ”Bacalaureat”, în concepția personajului doamnei
Georgescu faptul de a fi corigent la ”morală” nu este incompatibil cu aceea de a fi un reprezentant al
justiției. În cadrul schiței este evidențiată promovarea examenelor pe nemerit a unor elevi.
Interesul lui Caragiale față de școală se explică prin faptul că in această instituție se confruntă trei
tipuri de mentalități: a profesorilor, a elevilor, a părinților.
Pentru Caragiale, revizoratul a fost cea mai potrivită ocazie de-a veni în contact cu lumea şcolii, cu
realităţile din domeniul educativ, despre care va scrie în monumentala sa operă. Cele mai multe inspecţii
pe care le-a făcut în şcolile din judeţele Neamţ şi Suceava s-au datorat unor reclamaţii prin care
învăţătorii erau acuzaţi de abateri de la datoria morală. De obicei erau anonime în cuprinsul cărora se
simţea invidia şi interesele personale ale reclamanţilor.
O atenție specială a arătat Caragiale față de tipul dascălului, al cărui exponent caricatural este
Marius Chicos Rostogan, eroul întruchipând ceea ce autorul numea ironic: pedagogul nostru. El este
construit cu posibilitatile unor procedee diferite, apartinând uneori epicului și alteori dramaticului.
Tema școlii revine frecvent în operele literare ale unor autori care aparțin diferitelor momente
istorice, fiind dovada sensibilității literaturii față de o problema importantă a vieții: procesul de formare
și de educare a tinerei generații.
Schița prezintă o mentalitate din trecut, dar și de actualitate, și anume promovarea elevilor
incompetenți și căptușirea cu diplome a unor cunoștințe slab cultivate. Este o goană continuă după
afirmări false, boala care cuprinde societatea românească ce promovează incultura, nonvaloarea.