Francezul a intitulat-o "Enciclopedia sau dictionarul artelor, meseriilor si

stiintelor", dar pentru intocmirea ei a apelat la ajutorul unui adevarat intelectual al vremii,
scriitorul Denis Diderot, care s-a si incumetat la aceasta sarcina. Bietul Louis Breton avea idei,
dar nu se pricepea.

Enciclopedia si Revolutia

Enciclopedia la care s-a inhamat Diderot, luandu-si si ajutoare dintre intelectualii timpului,
cuprindea 35 de volume cu text, 4 volume cu ilustratii si inca 2 volume cu indici. Dintre volumele
cu text, un numar de 28 fusesera elaborate de Diderot personal.

Mai tarziu, lucrarea a fost revizuita si completata cu aportul altor oameni de seama, constituind
un important material ideologic si informativ, care va insufleti initiatorii Revolutiei Franceze.

Ideea insa de a aduna toate cunostinele de referinta intr-o singura carte este mult mai veche
decat secolul XVIII de care vorbim. Arheologii au gasit in Sumer o lucrare enciclopedica intocmita
de antici, cuprinzand un inventar interesant de animale, pietre, plante si pasari. Lucrarea dateaza
de la sfarsitul mileniului IV i.Hr.

Ulterior, in Egiptul Antic, in Grecia, Roma, dar si in Europa medievala au existat numeroase
preocupari pentru cupriderea cunostintelor intr-o lucrare sintetica, dar notiunea de enciclopedie,
ca lucrare sistematizata, apare abia in Franta prerevolutioara.

Anonimul Louis Breton a fost cu ideea, iar scriitorul Diderot a sesizat rapid ce perspectiva
deschide omenirii un instrument universal de informare si a reusit sa antreneze cele mai de
seama personalitati ale culturii franceze.

Se inmultesc enciclopediile

Faptul ca informatiile enciclopediei erau folosite de intelectualii care pregateau revolutia franceza
a provocat reactia curtilor regale din intreaga Europa, pozitie care s-a accentuat dupa revolutie,
transformandu-se in inversunare.

Britanicii si-au initiat o enciclopedie proprie, iar autorul ei se justifica printr-o scrisoare adresata
regelui Angliei, explicand ca lucrarea elaborata in Franta "este acuzata pe buna dreptate de
raspandirea anarhiei si ateismului". Cu acest argument, el isi sustine propria lucrare,
Enciclopedia Britannica.

De fapt, asistam la un fel de epoca a enciclopediilor. In fiecare mare tara se elaboreaza una, in
stil propriu: in Germania, Austria, Rusia, Italia si chiar SUA. Succesul n-a fost pe masura si cei
mai multi s-au oprit dupa publicarea primelor cateva volume.

Momentul de referinta, care urma sa consacre notiunea de enciclopedie universala, urma sa

apara tot in Franta. In anul 1856, Pierre Larousse publica "Noul dictionar al limbii franceze", de
fapt stramosul actualului Petit Larousse.

Efortul lui a culminat in perioada 1864-1876, cand a publicat 11 volume ale unui dictionar
cuprizand 22.700 de pagini, stramosul marelui Larousse de astazi.
Problema enciclopediei virtuale

Enciclopedia Larousse, ca si cea Britanica, au inspirat aparitia rapida a unui mare numar de
lucrari enciclopedice, aproape in toate tarile lumii. Cele mai modeste se multumesc cu un simplu
"dictionar", altele si-au facut lucrari enciclopedice proprii, iar altele au reeditat una dintre
enciclopediile de mare prestigiu, pe care au completat-o cu informatii specifice din propria tara.

Timp de peste o suta de ani, gloria enciclopediilor a parut ca este imbatabila, pana cand recent
au aparut enciclopediile online, care par sa le concureze.

Zic par, pentru ca una este sa citesti date certe, tiparite pe hartie, si alta e sa le accesezi in
format electronic, adesea elaborate de persoane anonime si uneori corectate de la o zi la alta.
Probabil ca viitorul va reglementa acest aspect, oferindu-ne variante virtuale de valoare certa.

Atunci, marile enciclopedii vor deveni obiecte de anticariat, cam cum sunt astazi patefoanele cu
manivela, la care ascultau tangouri bunicii nonconformistilor nostri.
Invenţii care au schimbat lumea
– Enciclopedia (55 î.H.)

Astăzi, printr-o enciclopedie înţelegem un

compendiu al tuturor cunoştinţelor sau, cel puţin, un sumar al tuturor cunoştinţelor.
Istoric, suma cunoaşterii a variat. De pildă, înainte de 1492, savanţii europeni nu
aveau nicio idee despre existenţa Americii de Nord şi de Sud, ceea ce le dădea o
viziune foarte diferită de cea a savanţilor de mai târziu. De aceea, când ne uităm la
operele scrise cu sute de ani în urmă, trebuie să ţinem cont de acest lucru şi să ne
întrebăm dacă autorul acoperea extensiv nivelul cunoaşterii din vremea în care scria.

Cuvântul enciclopedie vine de la sintagma cu înţelesul „educaţie rotunjită” din limba

greacă, o abordare mai puţin strictă şi mai generoasă; o enciclopedie nu trebuie, la
urma urmei, să includă absolut totul. Şi este foarte bine aşa, odată ce suma
cunoaşterii umane a ajuns astăzi, la începutul celui de-al XXI-lea secol, mult prea
amplă pentru a putea fi înghesuită într-o carte sau chiar într-o serie de cărţi precum
Encyclopedia Britannica, una dintre cele mai ambiţioase enciclopedii tipărite
existente. În secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XlX-lea, cunoaşterea
umană era mai limitată şi putea fi cuprinsă într-o publicaţie în mai multe volume, dar
chiar din acea vreme pentru întocmirea ei era necesar să se recurgă la anumite
comitete de specialişti din diverse domenii.
După anul 1600, cunoştinţele acumulate de oameni nu au mai putut încăpea într-o
singură minte; nu este o coincidenţă faptul că în secolul al XVI-lea unii oameni au
încercat să realizeze lucruri mari în toate domeniile. În timp ce a fost închis în Turnul
Londrei, sir Walter Raleigh a început, dar nu a terminat, o Istorie a lumii. Era un om
al Renaşterii, un spirit universal, cu realizări la nivel înalt în numeroase domenii ale
străduinţei umane. Raleigh era foarte potrivit pentru încercarea de a scrie o istorie
cuprinzătoare, completă a lumii. Îşi dădea seama că acela era ultimul moment din
istorie în care un om putea încerca să realizeze un proiect atât de ambiţios – şi
spera, în mod legitim, să izbândească.

Titlul comediei lui Mel Brooks, Istoria Lumii, Partea 1, este o referire la faptul că
Raleigh a reuşit să termine doar prima parte a istoriei până în momentul în care a
fost executat, în 1618. Primul volum, dintre cele cinci plănuite a cuprins doar istoria
lumii de la început până în 130 î.H. Acoperirea eciclopedică a istoriei ar fi fost oricum
incompletă, chiar dacă Raleigh ar fi trăit încă 20 de ani şi ar fi terminat Volumul al V-
lea. Raleigh era implicat politic şi vedea lucrurile părtinitor. Voia să demonstreze că
numai regii buni au dreptul de a cârmui. Regina Elisabeta avea să fie înfăţişată ca un
monarh bun şi drept. Iar implicaţia, (probabil nespusă şi nescrisă, ci sugerată numai,
odată ce era exprimată limpede ar fi constituit un act de trădare), ar fi fost că
monarhul curent, regele James I al Angliei şi al VI-lea al Scoţiei, era unul rău.

Ideea sau chiar idealul de enciclopedie existase timp de sute de ani, desi cuvântul în
sine a fost utilizat pentru prima dată ca titlu al unei cărţi de-abia în 1541, de către
Joachimus Fortius Ringelbergius (Elucubraţii, sau cea mai completă ciclopedie) şi de
către Pavao Skalic în 1559 (Enciclopedie, sau Cunoaşterea lumii disciplinelor).

În secolul al XVIII-lea a apărut ideea de dicţionar. Într-un dicţionar, accentul se pune

pe cuvinte şi pe definiţiile lor, dar de aici e cale scurtă până la discutarea originii şi
istoriei cuvântului şi a modului în care a fost utilizat. Această parte a dicţionarului
este cea care îl apropie de enciclopedie. De asemenea, ordonarea alfabetică a
dicţionarului a fost adoptată de majoritatea enciclopediilor moderne. Shorter Oxford
Dictionary este aranjat în ordine alfabetică, începând cu A, Aal şi Aam, iar ediţia din
1957 a Encyclopedia Britannica este organizată similar, începând cu A şi Aa.
Diferenţa dintre cele două este dată de cantitatea de informaţii complementare
oferite.
Ideea de compendiu al tuturor cunoştinţelor existente în lume plutea în aer încă din
Antichitate. Felul în care scria Aristotel, despre o mare varietate de subiecte, dă
impresia că încerca să creeze o enciclopedie informală, prin simpla reunire a operelor
sale. Alţi scriitori au făcut încercări mai făţişe de realizare a unor enciclopedii. Unul
dintre cei mai notabili a fost Pliniu cel Bătrân. În secolul I d.H, Pliniu scria Natura
Historia, o istorie a lumii naturale în 37 de volume; a fost foarte populară în Europa
Occidentală medievală. Istoria naturală a lui Pliniu, ţinând cont de modul în care a
fost folosită de cititori, ar putea fi considerată prima enciclopedie.

O mai veche încercare este Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia, la care se ştie
că a lucrat încă din 56 Î.H. şi a fost terminată două decenii mai târziu, în jurul anului
35 Î.H. În această lucrare este menţionată colonizarea romană a unei cetăţi din
Sicilia, Tauromenium, şi acest eveniment s-a petrecut în anul 36 Î.H.; nu există
menţiuni ale altor evenimente ulterioare, ceea ce ne face să credem că opera a fost
scrisă cu câteva decenii înaintea lucrării lui Pliniu.

Opera lui Diodor este incredibil de ambiţioasă. Ea reprezintă nu mai puţin decât o
încercare de a scrie o istorie exhaustivă a lumii de la crearea ei până în vremea
autorului ei. Diodor include din loc în loc şi multe informaţii din afara istoriei,
povestind cu plăcere despre locuri, mitologie şi antropologie. Datorită întinderii
considerabile a lucrării, aceasta merită să fie considerată cea mai veche enciclopedie
– sau, cel puţin, cea mai veche enciclopedie cunoscută. Marea operă a lui Diodor se
impune atenţiei datorită seriozităţii lui ca scriitor, iar enciclopediile trebuie să fie
serioase în intenţie şi conţinut.

Călătoriile erau dificile şi periculoase în primul secol dinaintea erei noastre, dar
Diodor pare să fi călătorit mult pentru a aduna informaţii la prima mână. A vizitat
Egiptul în 56 Î.H. şi a consemnat în cartea sa că în timpul şederii sale, a văzut cu
propriii ochi cum o gloată de egipteni au cerut şi au obţinut pedeapsa cu moartea
pentru un lucrător al ambasadei romane care ucisese o pisică. Faptul i s-a părut, pe
bună dreptate, interesant şi a observat că, deşi egiptenii se temeau foarte tare de
romani, voiau cu şi mai multă tărie dreptate pentru pisica moartă. Cartea nu oferă
dovezi ale altor călătorii ale lui Diodor, dar el însuşi afirmă că ar fi vizitat majoritatea
locurilor importante din Europa şi Asia. Pe lângă aceasta, scriitorul a recurs la
resurse literare ample, pe care le-a utilizat foarte selectiv şi judicios.
Biblioteca istorică a lui Diodor constă din 40 de cărţi, începând cu legendele, regii şi
obiceiurile Egiptului şi istoria Asiriei. Cărţile sunt în ordine cronologică, fiecare
ocupându-se de două sau trei decenii. Este o realizare extreme de impresionantă şi
plină de amănunte incitante descrise într-un stil viu – o enciclopedie minunată.

Prima enciclopedie care prezintă lumea dintr-un punct de vedere creştin a fost
Institutiones, scrisă de Casiodor în anul 560 d.H. Aceasta a inspirat, la rândul ei,
Etimologia lui Isidor din Sevilla, scrisă în 636, enciclopedia cu cea mai mare influenţă
în Europa Evului Mediu timpuriu. În Evul Mediu târziu, enciclopedia cea mai citită şi
mai des citată a fost De proprietatibus rerum, scrisă de Bartholomeus de Glanvilla
în  1240. Cea mai ambiţioasă dintre enciclopediile medievale a fost Speculum majus,
scrisă în 1260 de Vincent de Beauvais: avea trei milioane de cuvinte.

Lumea islamică medievală a fost la fel de interesată de dobândirea de cunoştinţe şi

de compilarea de enciclopedii. Abu-Bakr al-Razi a scris o enciclopedie a ştiinţei, iar
Ibn Sina a scris o enciclopedie medicală care a devenit o operă de referinţă majoră.
Mulţi alţi savanţi musulmani au scris opere de amploare similară şi au exercitat o
influenţă semnificativă asupra standardelor cercetării şi învăţăturii în general.
Aceasta s-a datorat într-o bună măsură accentului pus de Islam asupra spiritului
investigativ şi a încrederii în cuvântul scris, aşa încât sursele mai vechi au fost corect
citate.

În 1408, Yongle, un împărat chinez din dinastia Ming, a dispus scrierea Enciclopediei
Yongle. A fost una dintre cele mai mari enciclopedii scrise vreodată şi a constat, când
a fost terminată, din peste 11.000 de volume; numai 400 dintre ele au supravieţuit.
Mai târziu, un alt împăra chinez, Qianlong, a contribuit cu 40.000 de poeme proprii la
o altă enciclopedie vastă, intitulată Privind valurile unei mări sacre. Aceste opere
chinezeşti vechi, precum şi cele similare scrise în Japonia, erau destinate câtorva
privilegiaţi: numai bogaţii şi savanţii din mănăstiri aveau acces la ele.

Prin secolul al XVIII-lea enciclopediile erau considerate în Occident mijloace de a

pune la dispoziţia unui public mult mai larg totalitatei cunoaşterii umane. Din vremea
lui sir Walter Raleigh şi până în prezent procesul a fost unul de democratizare a
cunoaşterii. În 1646, medicul şi filozoful sir Thomas Browne a scris o carte intitulată
Pseudodoxia epidemica (Greşeli comune), în care încerca să îndrepte unele dintre
cele mai obişnuite erori ale vremii. În prefaţă se referea, pe bună dreptate la
ambiţioasa sa operă ca la o enciclopedie. Văzând lumina tiparului în mai multe ediţii
şi fiind tradusă în câteva limbi europene, cartea lui Browne avea să-şi găsească
drumul spre rafturile multor cititori educaţi din Europa secolelor al XVII-lea şi al
XVIII-lea.

Ordonarea alfabetică, acum obişnuită în enciclopedii, a fost utilizată pentru prima

dată de John Harris, în al său Lexicon Technicum din 1704. Interesant este că
Harris însuşi îşi considera lucrarea un dicţionar tehnic, si aceasta chiar se află la
mijlocul drumului între un dicţionar şi o enciclopedie. Când, în 1710, a apărut a doua
ediţie, Harris l-a rugat pe sir Isaac Newton să contribuie cu un eseu privind chimia; a
fost singurul articol despre chimie scris vreodată de Newton.

Un adevărat moment de răscruce în istoria enciclopediei l-a constituit publicarea în

1728 a operei Cyclopaedia în două volume a lui Ephraim Chambers. Era o lucrare
ordonată alfabetic la care contribuiseră numeroşi savanţi şi încorpora în fiecare
articol trimiteri la alte informaţii – o inovaţie însemnată în sine. A fost o carte de
mare influenţă. Traducerea ei în franceză a inspirat scrierea marii Encyclopédie,
care a devenit cea mai celebră dintre toate enciclopediile medievale. Această operă
uimitoare, care a fost, fără îndoială, cea mai importantă publicaţie a secolului al
XVIII-lea, a fost redactată de Jean le Rond d’ Alembert şi Denis Diderot şi publicată
în 17 volume de text, între 1751 şi 1765, urmate de 11 volume de ilustraţii,
publicate între 1762 şi 1780. Partea finală, indexul, a apărut în 1780.

Nu întâmplător, acest impuls dat democratizării cunoaşterii s-a produs imediat

înainte de Revoluţia Franceză: Encyclopédie a făcut cu adevărat parte din Revoluţia
Franceză. Anvergura enciclopediei lui Diderot era enormă, iar calitatea multor
contribuţii era foarte înaltă. Nu este de mirare că a avut un impact social şi politic
enorm. Diderot însuşi nu a fost mulţumit de ea. Ar fi vrut ca enciclopedia să fie mult
mai mult decât suma părţilor sale. Credea mai presus de orice în interdependenţa
cunoaşterii; o enciclopedie ideală era cu adevărat un index masiv de conexiuni.
Diderot înţelegea că se ajunsese la un punct în care cunoaşterea umană nu mai
putea fi comasată satisfăcător într-o singură publice, dar spera să fie acoperite
complet măcar relaţiile dintre subiecte. Chambers 1-a inspirat pe Diderot. Diderot a
inspirat, la rândul lui, Encyclopedia Britannica, a treia din cvartetul enciclopediilor
gigantice moderne. Aceasta a fost produsă în Scoţia între 1768 şi 1771. Prima ediţie
a constat din numai trei volume, dar s-a extins curând. La a treia ediţie, în 1797,
crescuse la optsprezece volume. Apoi a apărut Conversations-Lexicon în şase
volume, terminată şi publicată în Leipzig în 1808. Lucrarea se străduia să fie
completă, cu rezumate scurte adresate publicului general; a fost adoptată ca model
pentru enciclopediile secolelor XX şi XXI, precum bine-cunoscutele Funk şi Wagnalls.

În zilele noastre, enciclopediile sunt la fel de populare şi utile ca întotdeauna, şi se

experimentează cu versiunile pe internet. Enciclopedia Encarta, realizată de
Microsoft, a fost o însemnată piatră de hotar, prin faptul că există pe CD-ROM, dar
nu are o versiune tipărită. Există, de asemenea, Wikipedia, care face încă un pas
către democratizare, cu articole de diverse lungimi şi grade de acoperire introduse de
o multitudine de autori anonimi şi permiţând oricui să completeze sau să modifice
conţinutul.

Evul mediu (sec. XII-XIV)

Originile
 Le Serment de Strasbourg
 Séquence de Sainte Eulalie

 La Chanson de Roland

 Le Roman de Renart
 Le Roman de la Rose

Literatura de curte
 Béroul
 Chrétien de Troyes

 Marie de France

Secolul XIV-XV
 Guillaume de Marchaut
 Eustache Deschamps

 François Villon

 Jean Froissart

Secolul XVI
 François Rabelais
 Clément Marot

 Pierre de Ronsard

 Joachim du Belay

Perioada barocă (1575-1650)

 Agrippa d'Aubigné
 Saint-Amant

 Paul Scarron

 Honoré d'Urfé

 Michel Montaigne

Secolul XVII
Literatura "prețioasă" (1610-1650)
 Marie Le Roy de Gomberville
 Madeleine de Scudéry

Clasicismul (1660-1720)
 François de Malherbe
 Pierre Corneille

 Nicolas Boileau
 Jean de La Fontaine

 Jean Racine

 Jean-Baptiste Poquelin, zis Molière

 Jacques-Bénigne Bossuet

 Bernard le Bovier de Fontenelle

 Jean de La Bruyère

Literatura Rococo
 Charles Perrault

Secolul XVIII
Iluminiștii - Enciclopediștii
 Charles de Secondat, baron de Montesquieu
 François Marie Arouet zis Voltaire

 Jean-Jacques Rousseau

 Denis Diderot

 Luc de Clapiers de Vauvenargues

Literatura critică și galantă

 Bernardin de Saint-Pierre
 Choderlos de Laclos

 Pierre Marivaux

 Pierre Augustin de Beaumarchais

 André Chenier

 Antoine Rivarol

Secolul XIX
Preromanticii
 Benjamin Constant
 Madame de Staël

 François-René de Chateaubriand

Romantismul
 Alphonse de Lamartine
 Alfred de Vigny
 Alfred de Musset

 Victor Hugo

 Stendhal (Henri-Marie Beyle)

 Prosper Mérimée

 Gérard de Nerval

 George Sand

 Alexandre Dumas père

Școala Parnassiană
 Leconte de Lisle
 Théophile Gautier

 Sully Prudhomme

 François Coppée

 José-Maria de Heredia

Dandism
 Charles Baudelaire
 Jules Barbey d'Aurevilly

Realismul
 Edmond și Jules Goncourt
 Gustave Flaubert

 Honoré de Balzac

 Eugène Labiche

 Alexandre Dumas fiul

 Octave Mirbeau

Simbolismul
 Stéphane Mallarmé
 Paul Verlaine

 Arthur Rimbaud

 Jean Moréas

 Henri de Régnier

Naturalismul
 Émile Zola
 Guy de Maupassant

 Alphonse Daudet

 Pierre Loti

 Jules Renard

Secolul XX
Reacția împotriva naturalismului
 Anatole France
 Marcel Proust

 Paul Claudel

 Romain Rolland

 Guillaume Apollinaire

 Paul Valéry

 Alain Fournier

Dadaismul
 Tristan Tzara
 Philippe Soupault

Suprarealismul
 André Breton
 Paul Eluard

 Max Jacob

 Louis Aragon

Perioada dintre cele două războaie mondiale[

 Jean Supervieille
 Roger Martin du Gard

 Georges Duhamel

 Jules Romains

 François Mauriac

 Louis-Ferdinand Céline

 André Gide

 André Malraux
 Jean Cocteau

 Henri de Montherlant

 Jean Anouilh

 Jean Giraudoux

Existențialismul
 Jean-Paul Sartre
 Simone de Beauvoir

 Albert Camus

 Boris Vian

Literatura de după război

"Noul" roman

 Michel Butor
 Nathalie Sarraute

 Alain Robbe-Grillet

 Georges Penac

 Marguerite Duras

 Roger Vaillant

Poezie

 Pierre Garnier
 Henri Chopin

 Raymond Queneau

 Jacques Roubaud

 Henri Michaux

Teatru

 Jean Genette
 Jacques Audiberti

 Albert Camus

 Samuel Beckett

 Eugène Ionesco (Eugen Ionescu)

 Jean-Paul Sartre

Critica literară
 Saint-Beuve
 Roland Barthes

 Jean Starobinski

 Julia Hristeva

Literatură contemporană

 Amelie Nothomb
 Michel Houellebecq

 Daniel Pennac